LP nr.

Investigarea tulburărilor aparatului respirator II: teste de

bronhomotricitate; analiza schimburilor respiratorii

3. Testarea bronhomotricităţii
Cauza cea mai frecventă de tulburare a funcţiei respiratorii a plămânilor o
reprezintă îngustarea căilor aerifere iar unul din mecanismele de producere este
contracţia spastică a musculaturii netede bronşiolare.

TESTE BRONHOCONSTRICTOARE SAU DE PROVOCARE

Se determină VEMS iniţial şi VEMS/CV; pentru a putea administra agentul
bronhoconstrictor fără risc pentru subiect, VEMS iniţial trebuie să depăşească
80% din valoarea teoretică pentru individul testat, iar VEMS/CV să fie mai mare
de 70%.
Testul cu alergeni
Constă din administrarea sub formă de aerosoli a unor alergeni (polen, praf
de casă), depistaţi prin reacţii tegumentare. Apariţia unui spasm bronşic,
obiectivizat prin scăderea VEMS, atestă hipersensibilizarea la acest alergen.
Testul este util pentru demonstrarea etiologiei alergice a unui astm, pentru
depistarea alergenului sau alergenilor şi urmărirea efectului tratamentului
desensibilizant.
Rezultatele testelor de provocare pot fi modificate de:
- condiţia fiziologică a subiectului în momentul testării; necesitatea
testărilor în acelaşi moment al zilei pentru a evita influenţa variaţiilor circadiene
ale tonusului bronhomotor;
- starea fiziopatologică (răspunsul este mai puternic dacă testul este aplicat
curând după o criză de astm, infecţie sau viroză), de aceea necesitatea efectuării
testării după 6 săptămâni de la infecţie sau viroză;
- administrarea anterioară de bronhodilatatoare;
- gradul obstrucţiei iniţiale.

TESTE BRONHODILATATOARE
Testele bronhodilatatoare sunt folosite în scop diagnostic pentru a pune în
evidenţă originea spastică a obstrucţiei bronşice găsită la un bolnav dat
(argument important în diagnosticul de astm bronşic), sau participarea spasmului
musculaturii netede bronşice la îngustarea conductelor aerifere, iar în scop
terapeutic, pentru a evalua eficacitatea terapiei.

Testul cu derivaţi ai adrenalinei

După determinarea VEMS bolnavul primeşte aerosoli cu derivaţi ai
adrenalinei. La 15 minute de la administrarea aerosolilor se va repeta VEMS.
Dacă acesta creşte cu peste 20% faţă de VEMS-ul anterior, proba este
considerată pozitivă.
Testul cu adrenalină se aplică în cazurile în care înainte de probă VEMS este
scăzut sub 1200 ml, adică în diagnosticul astmului bronşic, al bronşitei cronice sau
pentru a se aprecia în ce măsură tulburarea obstructivă este sau nu reversibilă. De
asemenea, testul are indicaţie majoră în diagnosticul unor componente
bronhospastice din unele afecţiuni pulmonare (emfizem, etc.). Testul pozitiv indică
necesitatea tratamentului bronhodilatator.

DISFUNCTIILE VENTILATORII
Modificările volumelor şi debitelor pulmonare conturează trei tipuri de
disfuncţii ventilatorii: obstructivă (DVO); restrictivă (DVR) şi mixtă (DVM).

Modificări spirometrice în disfuncţiile ventilatorii

Capacitatea vitală
Indicele de
forţată
permeabilitate bronşică
(FVC)
(FEV1/FVC)
% din valorile teoretice
Normal > 80% > 70%
Obstructivă > 80% < 70%
Restrictivă < 80% > 70%
Mixtă < 80% < 70%

Mecanisme şi cauze de disfuncţii ventilatorii

Disfuncţii ventilatorii
Disfuncţii ventilatorii restrictive
obstructive
• Caracterizate printr-o • Caracterizate printr-o scădere a
limitare volumelor pulmonare şi
a expirului afectarea inspirului
• Exemple:
• Exemple: − Fibroză interstiţială
− Astm bronşic − Rezecţii pulmonare
− BPOC − Boli neuromusculare
− Bronşiectazie − Cifoscolioză
 Aspecte ale spirogramei în disfuncţilie ventilatorii

II. ANALIZA SCHIMBULUI DE GAZE

1. Analiza difuziei gazelor
Difuziunea gazelor prin membrana alveolo-capilară este studiată prin
capacitatea de difuzie la nivel pulmonar a monoxidului de carbon (DLCO). În
acest test, o mică concentraţie de monoxid de carbon (CO) este inhalată, de obicei
într-o singură respiraţie care durează aproximativ 10 s. CO este diluat de aerul
prezent în alveole şi, de asemenea, este legat de hemoglobina din eritrocitele
prezente în sistemul capilarelor pulmonare.
Valorea normală este 25 ml/min/mm Hg.
Scăderea DLCO (< 80% din valoarea normală) se produce în:
- îngroşarea membranei alveolo-capilare (fibroză pulmonară)
- scăderea suprafeţei de difuziune (emfizem, boli vasculare pulmonare)
- scăderea preluării CO de către eritrocite (anemii, hemoragii).

2. Analiza gazelor sangvine

Analiza PaO2 se realizează prin metode fizice bazate pe principiul
variaţiilor de culoare a sângelui examinat în lumina roşie şi în infraroşu.
Metoda folosită este oximetria, care se bazează pe proprietatea Hb de a
absorbi lumina din sectorul roşu al spectrului, de câteva ori mai mult decât
oxihemoglobina.
Valoarea normală a saturaţiei oxihemoglobinei este de peste 95%.
 Analiza PaCO2 se face prin determinarea presiunii parţiale a acestui gaz în
sângele arterial, după metoda indirectă, care utilizează pH-ul, după formula
Henderson - Hasselbach. Presiunea parţială a CO2 este de 35 - 45 mm Hg.
Presiunile parţiale ale O2 şi CO2 din sângele arterial depind de buna
desfăşurare a respiraţiei pulmonare. În condiţii patologice putem întâlni
hipoxemie cu normocapnie (insuficienţă respiratorie parţială, de tip I) sau
hipoxemie asociată cu hipercapnie (insuficienţă respiratorie globală, de tip II).
Modificările pot să apară numai în efort dar pot să fie evidenţiate şi în condiţii
de repaus.
Analiza gazelor din sângele arterial obiectivează tipul de insuficienţă
respiratorie cât şi gradul insuficienţei.
Bolnavilor propuşi pentru intervenţie chirurgicală toracică (caverne TBC
mari, bronşiectazii mari, pneumotorax terapeutic) li se efectuează de asemenea
brohnografia şi bronhoscopia, pentru aprecierea gradului de alterare a funcţiei
respiratorii şi a rezervelor funcţionale ale fiecărui pulmon, în mod separat.