PREGĂTIREA PENTRU SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE.

GHID PENTRU CREDINCIOŞII DIN PORTUGALIA

Autor: Ieromonah Petru Pruteanu,

www.teologie.net / www.ortodoxia.pt

Acest material catehetic nu este un studiu ştiinţific sau academic, ci un ghid practic pentru unii credincioşi din
Portugalia. Textul poate fi distribuit în alte parohii doar cu aprobarea preotului paroh.
***
Problema pregătirii sau nepregătirii pentru împărtășanie reflectă, de multe ori, percepţia
noastră greşită despre viaţa în Hristos, care în loc să fie un urcuş continuu, este mai degrabă o
permanentă cădere cu sau fără ridicare. Ideal ar fi ca orice creştin botezat să fie permanent
pregătit pentru întâlnirea cu Hristos şi să nu aibă nevoie de anumite reguli sau perioade speciale
pentru aceasta. Creştinismul este o viaţă continuă în Hristos, nu doar momente sporadice în care
ne aducem aminte că avem nevoie de ajutorul Lui.
De multe ori (la spovedanie sau în afara ei) îi întreb pe credincioşi dacă s-au pregătit sau nu
pentru împărtăşanie, dar constat că o bună parte dintre ei nici nu înţeleg întrebarea, iar atunci
când răspund că s-au pregătit, au în vedere simplul fapt că nu au mâncat nimic de dimineaţă sau
că au postit o săptămână şi cam atât. De aceea, am considerat important să scriu acest scurt
material catehetic, actual atât în comunitatea în care slujesc, cât şi în întreaga Biserică Ortodoxă,
chiar dacă tendințele şi accentele din fiecare comunitate pot fi diferite.
De obicei, prin pregătirea pentru împărtăşanie noi înţelegem necesitatea de a posti şi a ne
spovedi, pentru că secole de-a rândul oamenii se împărtăşeau foarte rar, doar în posturi, şi
deoarece se împărtăşeau rar, trebuiau și să se spovedească de fiecare dată. În realitate, spovedania
şi împărtăşania nu sunt legate doar de post, şi chiar atunci când ţinem postul integral, aceasta nu
ne face în mod automat pregătiţi pentru împărtăşanie.
Este de la sine înţeles că înaintea oricărei condiţii practice trebuie să existe credinţa în
Dumnezeu, precum şi credinţa în prezenţa lui Hristos în Sfânta Împărtăşanie. Iată de ce, înainte de
a ne împărtăşi, mărturisim solemn: „Cred, Doamne, și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Hristos,
Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume să mântuiești pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi
sunt eu. Încă cred că acesta este însuși Preacurat Trupul Tău și acesta este însuși Scump Sângele
Tău…”. Fără o astfel de credinţă nimeni nu poate fi admis la împărtăşanie!
În continuare mă voi referi doar la aspectele practice legate de pregătirea pentru împărtăşire
şi felul în care ar trebui să trăim după aceea.
1. Primul şi cel mai important punct este simţul şi responsabilitatea apartenenței la o
comunitate/parohie şi legătura cu părintele duhovnicesc. Parohia trebuie privită ca o familie
duhovnicească, iar Liturghia ca o masă de sărbătoare la care este sărbătorit Capul acestei familii –
Hristos Însuşi. Nu putem să ne raportăm la biserică ca la o agenţie de servicii religioase, la care mă
adresez doar când am nevoie. Nu există creştinism fără Biserică şi Liturghie, iar credincioșii nu se
pot împărtăşi la întâmplare, când la o biserică, când la alta (fără a exista motive întemeiate), ci
viaţa fiecăruia trebuie să graviteze în jurul unui altar concret, de la care se împărtășesc sistematic
şi în cadrul unei comunităţi concrete, în care ei sunt membri deplini şi activi. Prin episcopul pe
care-l pomenim la slujbe şi care a rânduit preotul în acea comunitate, noi suntem în legătură cu
1
Ierom. Petru Pruteanu
toată Biserica Ortodoxă din lume, dar trăim această unitate la nivelul unei comunităţi concrete, în
care membrii se cunosc şi sunt povățuiți de un preot duhovnic care-i uneşte şi îi hrăneşte cu
Trupul şi Sângele lui Hristos, din care mănâncă şi el în primul rând. De asemenea, nu putem veni
la Liturghie ca simpli spectatori, care chipurile doar se roagă, dar refuză împărtăşania, astfel
refuzând relaţia cu Hristos şi Biserica. Anume împărtăşirea euharistică este cea care exprimă şi
consolidează legătură tainică dintre membrii Bisericii, şi fără ea noi nu suntem nici ai lui Hristos,
nici ai Bisericii.
În ce priveşte legătura cu duhovnicul, Biserica nu obligă pe cineva să se spovedească la un
anumit preot, dar recomandă fiecărui creştin să-şi aleagă un preot care să-i fie cât mai aproape (şi
fizic şi duhovnicește) şi să nu meargă când la unul, când la altul.
Există oameni care parcă ar vrea să avanseze în cele duhovnicești, dar nu au încredere
deplină în preot, se mărturisesc parţial şi chiar formal, nu iau în serios canonul şi sfaturile
duhovnicului. De multe ori ei aşteaptă să fie întrebaţi de preot ca şi cum preotul ar fi interesat să
afle detalii din viaţa omului, iar el se va gândi dacă să le spună sau nu, să le mai înflorească sau să
le mai atenueze.
Mai sunt unii care consideră că anumite probleme trebuie să le discute cu un preot, iar altele
cu altul, dar asta înseamnă că nici pe unul dintre ei nu-i consideră părinte duhovnicesc, pentru că
nu poate copilul să-i zică tatălui şi mamei: despre haine şi mâncare vorbesc cu tine, dar sfaturile
despre căsătorie merg să le cer de la vecin. Numai dacă tatăl sau mama îţi va spune: „uite care-i
părerea mea, dar dacă vrei, întreabă-l şi pe vecinul nostru că el este mai competent în această
problemă”, atunci copilul poate să meargă să-l întrebe, iar în caz contrar acesta ar fi o trădare.
Bineînţeles, nu trebuie să discutăm cu duhovnicul toate fleacurile vieţii şi să anulăm propria
gândire sau conştiinţă, ci să ne verificăm gândirea şi conştiinţa noastră cu cea a părintelui
duhovnicesc pe care Dumnezeu ni l-a rânduit. Dacă cineva are nevoie de un preot mai
experimentat într-o anumită problemă, duhovnicul singur îi va spune să ceară şi părerea altui
preot.
Cred că este important să aprofundăm simţul apartenenţei noastre la comunitate şi legătura
noastră cu duhovnicul, pentru că aceasta are legătură directă şi cu împărtăşirea. Fiecare credincios
are măsura lui duhovnicească şi, dacă el îşi ia în serios legătura sa cu Hristos şi nu vine doar să-şi
facă nu ştiu ce datorie o dată sau de patru ori pe an, atunci şi preotul va lucra mai stăruitor cu el şi
chiar îi va recomanda o anumită literatură duhovnicească care să-l ajute să crească.

2. Un al doilea aspect important pe care deseori îl neglijăm este felul în care trăim legătura
cu Dumnezeu şi Biserica pe parcursul întregii vieţi şi, în special, de la o săptămână la alta. Nu
putem să ne amintim abia sâmbătă seara sau duminică dimineața că trebuie să ne împărtășim, să
încercăm repede cumva să ne pregătim, apoi imediat după ce ne împărtăşim să uităm ce am primit
şi cum trebuie să fie viaţa noastră de mai departe. Uităm că prin venele noastre curge Sângele lui
Hristos şi, după cuvântul Sf. Simeon Noul Teolog, mintea mea trebuie să fie ca mintea lui Hristos
şi mâna mea să lucreze ca mâna lui Hristos.
Imediat după sfinţirea darurilor euharistice preotul se roagă ca ele „să fie celor ce se vor
împărtăşi spre trezvia sufletului, spre iertarea păcatelor şi spre împărtăşirea cu Duhul Sfânt”. Vedem
că pe primul loc stă anume trezvia sufletului, care înseamnă o stare de veghe permanentă asupra
stării noastre duhovniceşti, o anumită încordare a sufletului şi nicidecum o indiferență. Desigur,

2
Ierom. Petru Pruteanu
nu ne punem nădejdea în faptele sau rugăciunile noastre, dar ele sunt o manifestare a trezviei, a
tânjirii noastre după Dumnezeu, a aşteptării noastre şi a foamei după Cel dorit.
Nu este o problemă dacă ne obişnuim cu deasa împărtăşire (cum nejustificat se tem unii!),
căci împărtășirea sistematică e un lucru cât se poate de firesc şi folositor. Problema e atunci când
nu mai înţelegem cu Cine ne unim şi de ce facem acest lucru, iar o atare nesimţire poate să existe
atât la cei care se împărtăşesc o dată pe an, cât şi la cei care se împărtăşesc săptămânal. Poate că
una din soluţii pentru această nesimţire duhovnicească ar fi ca, înainte de a ne pregăti pentru
împărtăşania pe care iarăşi dorim să o primim, să medităm dacă am preţuit şi am valorificat darul
primit la ultima împărtășanie. Şi dacă ne-am împărtășit cu nesimțire şi nici după aceea nu ne-am
trezit, este foarte probabil că aşa vom face şi în continuare. Tocmai de aceea în Biserică există şi
disciplina opririi de la împărtăşanie, pentru ca omul să înţeleagă îndepărtarea sa de Hristos, mai
ales după careva păcate grave.
Pentru a ne ajuta să conștientizăm măreţia tainei euharistice, în Biserica Ortodoxă s-a impus
practica de a citi în ajunul împărtăşirii câte două-trei sau chiar patru canoane şi multe alte
rugăciuni, fără de care, după cum zic unii duhovnici, nu ne putem împărtăşi. Eu personal, văzând
şi gustând din experiența părinţilor din Muntele Athos (unde canoanele înainte de împărtășanie
deseori sunt înlocuite cu o oră-două de „rugăciunea lui Iisus”), consider că şi pentru oamenii din
lume e mai uşor ca acestă „pravilă” a canoanelor să o împărțim pentru fiecare zi a săptămânii,
completându-o cu „rugăciunea lui Iisus”, aşa încât fiecare zi a săptămânii să fie o mulţumire pentru
împărtăşirea primită la Liturghia precedentă şi, în acelaşi timp, o pregătire pentru Liturghia
următoare. De exemplu, după rugăciunile de seară, se poate citi în fiecare zi câte un Canonul sau
un Acatist: duminică seara – Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, luni seara – Canonul către
Îngerul păzitor, marţi şi joi seara – Paraclisul Maicii Domnului, miercuri seara – Canonul de pocăinţă
către Mântuitorul Hristos, vineri seara – Imnul Acatist al Maicii Domnului, iar în ajunul zilei în care
urmează să ne împărtăşim (sâmbătă seara şi în preajma sărbătorilor), adăugăm obligatoriu Canonul
înainte de Împărtăşanie. Cu binecuvântarea duhovnicului această „pravilă” poate fi scurtată, lungită
sau adaptată în funcţie de vârsta trupească şi duhovnicească a fiecăruia.
3. Al treilea aspect important este relaţia noastră cu aproapele. Atât Scriptura, cât şi părinţii
şi rugăciunile Bisericii ne atrag atenţia asupra faptului că nu ne putem împărtăşi dacă nu suntem
împăcaţi cu toată lumea. Însuşi Hristos spune: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei
aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi
întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5:23-24). Şi observaţi că
Hristos nu spune: dacă tu ai ceva împotriva fratelui tău, ci aplică regula iertării şi în cazul „dacă
fratele tău are ceva împotriva ta”. Un credincios care nici nu a încercat să se împace cu aproapele
său sau chiar îi poartă ură, caută să se răzbune sau îi doreşte răul, acesta nu poate să se
împărtăşească chiar dacă a primit dezlegare de la duhovnic. Trebuie mai întâi epuizate toate
încercările de împăcare şi numai după aceea dezlegarea şi împărtăşirea sunt posibile.
Desigur, relaţia noastră cu aproapele nu este afectată doar de conflicte, ci suferă la fel de mult
atunci când unul se consideră superior celuilalt şi chiar dacă nu-i spune nimic rău în faţă, îl priveşte
cu dispreţ. Or, pentru a ne împărtăşi, noi chiar trebuie să ajungem la înţelesul profund al cuvintelor
Sf. Ap. Pavel (I Timotei 1:15), pe care le repetăm şi în rugăciunea înainte de împărtăşanie, că „cel
dintâi dintre păcătoşi sunt eu!” În faţa potirului noi nu ne comparăm unul cu altul, ci ştiind că
„Sfintele Taine se cuvin doar sfinţilor”, recunoaştem că „Doar Unul este Sfânt, Unul este Domn – Iisus
Hristos”, iar noi toţi suntem păcătoşi care avem nevoie de mila şi iertarea Lui. Şi chiar împărtăşirea
nu ni se dă ca o răsplată pentru postul sau faptele noastre, ci ni se dă din mila Domnului, spre
iertarea păcatelor.
3
Ierom. Petru Pruteanu
 4. Al patrulea şi ultimul aspect pe care vreau să-l subliniez (chiar dacă mulţi au tendinţa de
a-l pune pe primul loc) este osteneala noastră duhovnicească şi trupească. Acestea nu sunt un scop
în sine, ci sunt mijloace care trezesc în noi foamea după Dumnezeu şi ne fac mai sensibili în relaţia
cu El. Biserica ne îndeamnă să ţinem toate cele patru posturi de peste an, precum şi miercurile şi
vinerile de peste săptămână; şi toţi care sunt sănătoşi şi nu au impedimente de a posti, trebuie să
respecte cu stricteţe această rânduială a postului, atât în ce priveşte mâncarea, cât şi celelalte
simţuri. De asemenea, este important să avem o rânduială permanentă de rugăciune dimineaţa şi
seara, lectură din Biblie şi alte cărţi duhovniceşti, fapte de milostenie şi ajutorare a celor în nevoi
ş.a.m.d. Postul fără rugăciune şi pocăinţă este o simplă dietă, iar pentru a ne împărtăşi în afara
celor patru posturi, este suficient să postim doar miercurea şi vinerea (la dorinţă şi lunea), fără să
fie nevoie de careva rânduieli suplimentare, decât atunci când cineva are un canon special rânduit
de duhovnic.
Cei care respectă rânduielile de mai sus şi caută să se spovedească măcar o dată pe lună,
aceştia se pot împărtăşi chiar şi la fiecare Liturghie, aşa cum făceau şi creştinii din vechime şi cum
prevăd şi astăzi Canoanele Bisericii. Nici spovedania înainte de fiecare împărtăşire nu este o regulă
decât pentru cei care se împărtăşesc foarte rar sau fac primii paşi în viaţa duhovnicească.
Un Canon din sec. VII (80 Trulan) spune că cel care mai mult de trei duminici la rând, fără a
avea un motiv serios, lipseşte de la Liturghie şi de la împărtăşanie, acela se rupe de Biserică.
Observăm deci că Biserica învață că un creştin botezat nu poate să trăiască mai mult de trei
săptămâni fără Sfânta Împărtăşanie, de aceea, nu trebuie să aşteptăm nu ştiu ce post sau
sărbătoare ca să ne împărtăşim, ci trebuie permanent să fim pregătiţi şi dornici de a ne uni cu
Hristos. Dacă este post, ţinem postul întreg, iar dacă nu-i post, e suficient să postim miercuri şi
vineri ca să ne împărtăşim. Există şi perioade ale anului când chiar şi postul de miercuri şi vineri
este anulat, dar Liturghia se slujeşte şi oamenii sunt chemaţi să se împărtăşească chiar şi atunci.
Desigur, există şi excepţii, când cineva care face abia primii paşi în Biserică, poate să fie
îngăduit la împărtăşanie şi cu o pregătire mai slabă, dar această expcepţie nu trebuie să devină
regulă nici pentru acea persoană şi nici pentru ceilalţi.
Nu-i treaba oamenilor să judece cum se pregăteşte şi cum trăieşte fiecare creștin, pentru asta
este rânduit duhovnicul. Dar fiecare trebuie să se preocupe de propria pregătire, ca aceasta să fie
cât mai intensă, iar greşelile şi neglijenţa de până acum să fie cât mai repede îndreptate.
Deci, când preotul te întreabă dacă eşti pregătit pentru împărtăşanie, această întrebare nu
se referă doar la faptul dacă ai mâncat sau nu dimineaţa, ai ţinut câteva zile de post sau nu, ci se
referă la relaţia mea cu Dumnezeu şi cu aproapele, cercetarea conştiinţei în privinţa păcatelor
(vezi 1 Corinteni 11:26-30), rugăciunea zilnică, citirea din Biblie şi din alte cărţi duhovniceşti etc.

5. La final vreau să precizez unele rânduieli practice legate de momentul împărtăşirii:

- exceptând pruncii sugari (care pot fi hrăniţi la piept ori de câte ori este nevoie) şi copiii de
până la 4 ani (care pot să mănânce un pic dimineaţa), toţi ceilalţi creştini doritori de a se împărtăşi
trebuie să se înfrâneze de la orice mâncare sau băutură începând cu miezul nopţii. Cu
binecuvântarea duhovnicului, se pot face excepţii de la această regulă pentru femeile însărcinate,
pentru bolnavii de diabet şi alte categorii speciale;
- în ziua împărtăşirii trebuie să participăm la toate slujbele: Vecernie, Utrenie şi Liturghie.
Doar cei cu situaţii speciale (bolnavi, femei însărcinate sau care alăptează, distanţa mare de
biserică etc.), cu binecuvântarea preotului, pot să vină doar la Liturghie (de la început până la
sfârşit);

4
Ierom. Petru Pruteanu
 - spovedania şi toată pregătirea particulară se face în prealabil, iar în cadrul Liturghiei
ascultăm cu atenţie slujba, fără să mai citim ceva în paralel cu slujba Bisericii;
- la momentul împărtăşirii stăm cu evlavie în rând: mai întâi copiii (dacă sunt mai mici de 4
ani trebuie să fie însoţiţi de unul din părinţi), apoi bărbaţii şi la sfârşit femeile;
- apropiindu-ne de Sfântul Potir, (punem lumânarea în sfeşnic – acolo unde se practică
ţinerea unei lumânări în mână,) punem mâinile cruciş la piept, apoi în faţa Potirului spunem clar
numele de botez, după care deschidem gura cât mai tare şi nu ne mişcăm până când preotul va
pune împărtăşania pe limbă. Apoi închidem gura, ne ştergem buzele (singuri sau ajutaţi de
diacon/paracliser) şi, fără să sărutăm icoanele sau să vorbim ceva, mergem să luăm anafură şi vin
sau agheazmă, pentru a ne clăti gura;
- apoi ne întoarcem la locul nostru în biserică, fără a discuta cu nimeni, aşteptând sfârşitul
slujbei şi rugăciunile de mulţumire. Este un mare păcat ca imediat după împărtăşanie să se iasă
afară, să se discute lucruri lumeşti, să începem a mânca etc. Excepţie pot face doar copiii sub 7-9
ani, care imediat după împărtăşanie pot mânca ceva uşurel, pregătit de propria mamă, după care
să stea până la sfârşit în linişte;
- este categoric interzic ca după împărtăşanie să dăm ceva de mâncare la copii sau maturi.
Orice schimb sau împărţire de bucate în biserică este interzis!;
- după ce am ascultat rugăciunile de mulţumire, mergem acasă şi ne întărim trupeşte,
bucurându-ne din toate, dar cu măsură (mai ales în privinţa băuturilor alcoolice). Nu este păcat,
ba chiar se recomandă ca, în ziua în care ne-am împărtăşit, mai bine să dormim un pic la prânz,
decât să pierdem timpul cu vorbe deşarte, distracţii, privind TV sau navigând pe internet etc.;
- dimineaţa, înainte de împărtăşanie ne putem spăla pe dinţi (având grijă să nu înghiţim apă),
dar după împărtăşanie se recomandă să nu scuipăm şi să nu ne spălăm pe dinţi cel puţin 6 ore
după aceea sau deloc în acea zi;
- femeile care sunt în perioada ciclului lunar, pot să vină în biserică, să asculte slujba, să
sărute icoanele şi să ia anafură, dar fără să se împărtăşească. Dacă anumite femei au probleme de
sănătate şi scurgerile durează foarte mult, cu binecuvântarea preotului chiar şi aceste femei se pot
împărtăşi o dată la 3 săptămâni (pentru a nu încălca Canonul 80 Trulan);
[- pe timp de pandemie se pot impune unele reguli speciale sau suplimentare referitoare la
apropierea şi primirea împărtăşaniei, care se vor stabili şi se vor aplica în fiecare comunitate, după
caz]
- împărtăşindu-ne, să mulţumim lui Dumnezeu, să încercăm să trăim după poruncile Lui şi
să ne gândim că aceasta ar putea fi ultima noastră împărtăşire, pe care trebuie să o păzim cu multă
atenţie. Dacă Dumnezeu ne va mai învrednici de marele Său dar, pregătirea pentru unirea cu
Hristos să nu o amânăm, ci toată viaţa noastră să fie o permanentă pregătire pentru împărtăşirea
cu Hristos.

Doamne ajută!

5
Ierom. Petru Pruteanu