Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
competenţelor acordate de lege, autorităţile administraţiei publice pot avea o posibilitate mai
largă sau mai restrânsă de a aprecia condiţiile în care se vor emite actele administrative, adică
oportunitatea emiterii lor. Suntem în acest caz în prezenţa unei competenţe de apreciere sau
discreţionară ce presupune exercitarea unui drept de apreciere din partea autorităţilor
administraţiei publice asupra emiterii actelor administrative. Această marjă de libertate lăsată
de legiuitor autorităţilor ca în limitele legii să poată opta pentru decizia care se adaptează cel
mai bine nevoilor în continuă schimbare ale societăţii poartă denumirea de putere
discreţionară. Exemplu – pentru emiterea unui permis de circulaţie legea prevede o serie de
condiţii. În baza dispoziţiilor legale, unele din aceste condiţii precum limita de vârstă, plata
taxei vor fi constatate direct de autoritatea administraţiei publice competente să emită actul,
fiind vorba în acest caz despre exercitarea competenţei legate. Alte condiţii, precum
capacitatea de a conduce un autovehicul pe drumurile publice vor fi lăsate la aprecierea
organului de poliţie, fiind vorba în acest caz despre exercitarea competenţei de apreciere sau
a puterii discreţionare.
24. Forma actului administrative
Ca regulă generală actele administrative se emit/adoptă în formă scrisă, aceasta fiind o
condiţie necesară pentru însăşi valabilitatea actului (cerinţă ad validitatem). Forma scrisă este
o garanţie de respectare a legalităţii.
Ca excepţie, anumite acte administrative individuale pot îmbrăca şi forma orală. De exemplu:
avertismentul ca sancţiune contravenţională. Actele administrative normative vor îmbrăca
întotdeauna forma scrisă, pentru a putea fi aduse la cunoştinţă publică.
25. Forme procedurale anterioare (prealabile) emiterii sau adoptării actului
administrative
Forme procedurale anterioare (prealabile) emiterii sau adoptării actului administrativ
1. Avizele: reprezintă opiniile pe care o autoritate a administraţiei publice le solicită unei
alte autorităţi, într-o problemă sau mai multe, pentru a se informa şi a decide în
cunoştinţă de cauză. Sunt de 3 categorii:
a) Avize facultative – nu există obligaţia pentru emitentul actului
administrativ nici de a le solicita, nici de a le respecta, dacă le-a solicitat.
Atunci când un organ al administrației publice se confruntă cu o problemă
deosebită, acesta poate alege să solicite un punct de vedere de la un alt
organ al administrației publice specializat în acest domeniu, în vederea
adoptării celei mai bune soluții în conformitate cu prevederile legii.
Rămâne, însă, la latitudinea autorității publice să solicite sau nu avizul, iar
dacă l-a solicitat, poate ține sau nu seama de conținutul lui la emiterea
actului administrativ.
b).Avize consultative – există obligaţia de a fi solicitate, dar nu şi obligaţia
de a fi respectate. Ex. – Avizul Consiliului Legislativ asupra proiectelor de
legi are caracter consultativ.
c) Avize conforme – există obligaţia pentru emitent de a le solicita şi de a se
conforma lor. Ex. – potrivit art. 31 din Legea nr. 340/2004 privind
prefectul şi instituţia prefectului Ordinul prefectului de înfiinţare şi
organizare a oficiilor prefecturale se emite numai cu avizul conform al
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.
2.Acordul – reprezintă acceptul pe care îl dă un organ public altui organ public, în
vederea emiterii de către ultimul a unui act administrativ. Ex.- acordul de mediu
necesar pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie conform Legii nr. 50/1991 privind
autorizarea executării lucrărilor de construcţii.
3. Alte forme procedurale anterioare – propuneri, rapoarte, anchete sociale, certificate
(ex. certificatul de urbanism eliberat cf. Legii nr. 50/1991) etc. De asemenea, conform
art. 6 din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică
autorităţile administraţiei publice au obligaţia să publice pe site-ul propriu un anunţ
privind intenţia de a emite un act administrativ cu caracter normativ, pe care îl vor
afişa şi la sediul propriu, într-un spaţiu accesibil publicului şi pe care îl vor transmite
şi către mass-media.
26. Forme procedurale concomitente emiterii sau adoptării actului administrativ
Cvorumul – reprezintă numărul de membri, raportat la totalul membrilor unui organ
colegial, care trebuie să fie prezenţi pentru ca deliberările acestuia să fie valabile. Ex. –
art. 40 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 prevede că şedinţele consiliului local se
desfăşoară legal în prezenţa majorităţii consilierilor locali în funcţie.
2. Majoritatea – reprezintă numărul de voturi exprimate în favoarea proiectului actului
administrativ necesare, potrivit legii, pentru ca acesta să fie adoptat. Majoritatea poate fi:
a) simplă (jumătate plus unu din numărul celor prezenţi). Ex. – hotărârile Consiliului
local se adoptă, de regulă, cu votul majorităţii membrilor prezenţi cf. art. 45 alin. (1) din
Legea nr. 215/2001; b) absolută (jumătate plus unu din numărul total al membrilor
organului colegial). Ex. – hotărârile Consiliului local privind bugetul local, precum şi
cele prin care se stabilesc impozite şi taxe locale se adoptă cu votul majorităţii
consilierilor în funcţie cf. art. 45 alin. (2) din Legea nr. 215/2001; c) calificată – este
indicată de lege, fiind vorba de regulă de 2/3 sau ¾ din numărul componenţilor organului
colegial. Ex- hotărârile consiliilor locale privind patrimoniul se adoptă cu votul a 2/3 din
numărul total al consilierilor locali în funcţie, cf. art. 45 alin. (3) din Legea nr. 215/2001.
3. Semnarea şi contrasemnarea actelor administrative. În condiţiile prevăzute de lege,
actele administrative se semnează de conducătorul autorităţii publice emitente. Legea
prevede uneori şi obligativitatea contrasemnării de către persoanele cărora le revine
obligaţia aducerii la îndeplinire sau au responsabilităţi în domeniul de reglementare al
actului administrativ în cauză. Ex: - hotărârile şi ordonanţele Guvernului se semnează de
primul-ministru şi se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în
executare cf. art. 108 alin. (4) din Constituţie; hotărârile Consiliului local se semnează de
preşedintele de şedinţă şi se contrasemnează pentru legalitate, de către secretar cf. art. 47
din Legea nr. 215/2001.
4. Motivarea actelor administrative – reprezintă o garanţie a respectării legii şi a ocrotirii
drepturilor cetăţeneşti. Motivarea este obligatorie atunci când prevede legea. Astfel, art.
13 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor
instituie obligaţia de a indica în răspunsul trimis petiţionarului temeiul legal al soluţiei
adoptate.
27. Forme procedurale posterioare emiterii sau adoptării actului administrativ
1.Comunicarea sau publicarea actului
Comunicarea este operaţiunea prin care autoritatea publică emitentă aduce la
cunoştinţa celui interesat un act administrativ individual, fie prin predare directă
acestuia, fie prin afişare la domiciliul lui, fie prin alte mijloace.
Publicarea reprezintă aducerea la cunoştinţă publică a actelor administrative
normative prin tipărirea în Monitorul Oficial, în cazul actelor administrative normative
adoptate la nivel central, în monitoarele oficiale judeţene, în mass-media sau prin afişare la
sediul emitentului pentru actele adoptate la nivel local. Hotărârile Guvernului, indiferent căa
u caracter normativ sau individual se publică în Monitorul Oficial, sub sancţiunea
inexistenţei lor.
2. Aprobarea – reprezintă manifestarea de voinţă a unui organ administrativ superior
prin care se declară de acord cu un act emis de un organ inferior, act care, fără această
manifestare de voinţă posterioară lui nu ar produce, conform legii, efecte juridice. Ex.
–aprobarea unui act emis de un organ al administraţiei publice pe baza unei delegări
de competenţă.
3. Confirmarea – reprezintă actul prin care organul administrativ încunoştiinţează un
subiect de drept interesat că înţelege să menţină un act administrativ emis anterior.
Ex. – respingerea cererii de retractare a unui act administrativ prin emiterea unui act
de confirmare a actului contestat.
28. Forţa juridică a actelor administrative
La baza efectelor juridice pe care le produc actele administrative stă prezumţia că acestea
au fost emise cu respectarea tuturor condiţiilor impuse de lege, prezumţie care îmbracă trei
dimensiuni:
a) Prezumţia de legalitate – în sensul că actul administrativ a fost emis în conformitate cu
prevederile Constituţiei, ale legilor şi ale actelor administrative adoptate de organele
ierarhice superioare.
b) Prezumţia de autenticitate – în sensul că actul a fost emis de autoritatea publică arătată
în cuprinsul acestuia prin forme specifice – antet, ştampilă, semnături etc.
c) Prezumţia de veridicitate – în sensul că actul administrativ este presupus a corespunde,
pe fond, adevărului.
Aceste prezumţii fundamentează obligaţia de respectare a reglementărilor cuprinse în
actul administrativ de către orice subiect de drept şi obligaţia de executare a prevederilor sale
de către cei care trebuie să îl pună în executare, potrivit legii.
29. Executarea din oficiu a actelor administrative
O particularitate a forţei juridice de care se bucură actele administrative este dată de
regula executării lor din oficiu. Actul administrativ constituie el însuşi titlu executoriu. Prin
urmare, atunci când actul administrativ nu este executat de bună voie de cei cărora li se
adresează, autoritatea publică emitentă poate trece direct la executarea silită a actului
administrativ, fără a mai fi necesară învestirea lui de către instanţa de judecată cu forţă
juridică executorie. Astfel, actele administrative se deosebesc de actele civile pentru
executarea silită a cărora este necesară învestirea lor cu forţă juridică executorie de către
instanţa de judecată.
30. Momentul din care actul administrativ începe să producă efecte juridice
Momentul din care se produc efectele juridice ale unui act administrativ:
1) Pentru organul emitent actul administrativ produce efecte din chiar momentul adoptării
sale. Aceste efecte constau în:
a) Obligaţia de a-l face cunoscut, prin publicare sau comunicare,
b) Obligaţia a nu îl modifica sau abroga decât prin parcurgerea procedurii prevăzute de
lege.
2) Pentru celelalte subiecte de drept actele administrative normative produc efecte juridice
de la data publicării lor, iar actele administrative individuale de la data comunicării lor
31. Suspendarea şi revocarea actelor administrative
Suspendarea reprezintă întreruperea temporară a producerii de efecte juridice de către un act
administrativ
Trăsături:
- Are caracter de excepţie, se dispune doar atunci când există dubii solide asupra legalităţii
actului administrativ sau pentru evitarea producerii unei pagube iminente.
- Reprezintă o situaţie temporară, vremelnică
- Poate să intervină numai după intrarea în vigoare a actului
- Poate fi dispusă de organul emitent sau cel ierarhic superior, de instanţa de judecată sau
de legiuitor
Revocarea şi retractarea actelor administrative
Revocarea reprezintă operaţiunea juridică prin care organul emitent sau organul ierarhic
superior desfiinţează (retrage) actul în cauză, din oficiu sau la cererea subiectelor de drept
c) Obiectul contractului. Este administrativ acel contract al cărui obiect priveşte prestarea
serviciilor publice, executarea lucrărilor publice, realizarea achiziţiilor publice, punerea în
valoare a bunurilor/activităţilor/serviciilor publice, împrumuturile publice etc.
d) Clauzele contractului. Contractul administrativ are două părţi:
- o parte reglementară formată din clauze stabilite prin lege sau acte administrative
(numite în doctrină clauze derogatorii de la dreptul comun sau clauze exorbitante). Partea
reglementară cuprinde clauze impuse unilateral de autoritatea publică contractantă şi care
consacră puteri sporite în favoarea acestei autorităţi pe considerentul ocrotirii interesului
public (de exemplu clauze cu privire la dreptul de control al autorităţii publice, clauze
referitoare la organizarea şi funcţionarea continuă a serviciilor publice, clauza care consacră
în favoarea autorităţii publice contractante dreptul de a denunţa contractul atunci când
interesul public o cere etc.). De aici decurge inegalitatea juridică a părţilor constând în poziţia
de superioritate juridică a autorităţii publice contractante.
- o parte convenţională, care este liber negociată de părţi. Astfel, de exemplu art. 51 alin.
(4) din OUG nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate
publică prevede: „contractul de concesiune va cuprinde și clauze contractuale referitoare la
împărțirea responsabilităților de mediu între concedent și concesionar”.
e) Litigiile cu privire la contractele administrative sunt de competenţa instanţelor de
contencios administrativ.
34. Principalele tipuri de contracte administrative
Principalele tipuri de contracte administrative sunt:
a) Contractul de concesiune – este contractul prin care o autoritate publică, numită
concedent, transmite pentru o perioadă determinată, unei persoane numită concesionar,
care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de a exploata un bun
proprietate publică, o lucrare publică sau un serviciu public în schimbul unei redevenţe.
b) Contractul de achiziţie publică – este acel contract care are ca obiect dobândirea
definitivă sau temporară, de către o autoritate publică achizitoare, de bunuri, prestări
servicii sau investiţii publice prin cumpărare sau închiriere. În contractul de achiziție
publică, spre deosebire de contractul de contractul de concesiune publică, riscul
exploatării este suportat de autoritatea contractantă. În contractul de concesiune riscul
exploatării este suportat de operatorul economic. Astfel, în contractul de achiziție publică
operatorul economic furnizează bunuri, prestează servicii sau execută lucrări care vor fi
exploatate în continuare de către autoritatea contractantă, aceasta din urmă suportând și
riscul de exploatare. Spre deosebire de achizițiile publice, în cazul contractului de
concesiune, operatorul economic nu numai că furnizează bunuri, prestează servicii sau
execută lucrări, dar și exploatează pe riscul său aceste bunuri, servicii sau lucrări.
c) Contractul de închiriere a unui bun propritate publică – este acel contract prin care
titularul dreptului de proprietate publică sau de administrare asupra unui bun care
aparține domeniului public al statului sau unităților administrativ-teritoriale, denumit
locator, se obligă să asigure folosința acestui bun unei persoane fizice sau juridice
denumită locatar, pentru o perioadă determinată de timp, în schimbul unui preț, denumit
chirie.
d) Contractul de împrumut public – este contractul prin care statul sau unităţile
administrativ-teritoriale obţin sau garantează împrumuturi de pe pieţele interne sau
externe pentru realizarea de investiţii publice, precum şi pentru refinanţarea datoriei
publice.
35. Definiţia şi trăsăturile operaţiunilor administrative
Operaţiunile administrative sunt activităţile tehnico-materiale realizate de administraţia
publică în vederea elaborării, adoptării sau executării actelor administrative sau a încheierii
contractelor administrative (exemple: procese-verbale de constatare la faţa locului, rapoarte,
Modalităţile controlului.
Controlul activităţii administraţiei publice poate îmbrăca următoarele modalităţi:
a) Controlul de legalitate – constă în raportarea şi confruntarea elementelor supuse
controlului cu prevederile normelor juridice.
b) Controlul de rentabilitate şi eficienţă - utilizează cu precădere metode contabile,
urmărind evaluarea costurilor în raport cu resursele umane şi materiale folosite.
c) Controlul de oportunitate – verifică dacă autorităţile administrative au acţionat în
momentul optim în vederea emiterii actului administrativ, raportat la realizarea în condiţii
de responsabilitate şi operativitate a nevoilor sociale.
d) Controlul de materialitate – urmăreşte verificarea existenţei bunurilor şi obiectelor de
inventar aflate în patrimoniul autorităţilor administraţiei publice.
38. Formele de control în raport cu momentul efectuării controlului (anterior,
concomitent, posterior)
În raport cu momentul efectuării controlului:
- Controlul prealabil sau preventiv – este realizat înainte de emiterea actului
administrativ şi urmăreşte verificarea îndeplinirii condiţiilor legale pentru emiterea sa.
- Controlul concomitent – surprinde procesele administrative în curs de desfăşurare,
permiţând intervenţia operativă. Se efectuează în general de către şefii de compartimente,
secţii
etc. fiind sinonim cu activitatea de conducere.
- Controlul posterior sau ulterior – se exercită după emiterea actului administrativ dând
posibilitatea verificării inclusiv a efectelor produse de act. Aşa este controlul judecătoresc al
actelor administrative realizat de instanţa de contencios administrativ
39. Controlul administrativ intern
Controlul administrativ intern – reprezintă controlul exercitat din interiorul instituţiei
administrative de către funcţionarii superiori asupra activităţii funcţionarilor subordonaţi (ex.
controlul realizat de şeful unui serviciu dintr-o primărie asupra funcţionarilor din subordine).
Subiectul cu atribuţii de control şi subiectul controlat fac parte din aceeaşi instituţie.
Controlul intern se poate exercita la cererea unei persoane când poartă denumirea de
recurs graţios sau din oficiu. Recursul graţios este plângerea adresată de un particular
autorităţii administrative de la care emană actul administrativ prin care se solicită revocarea
sau modificarea acestuia pentru că îi vatămă drepturile sau interesele legitime.
O formă de control administrativ intern este controlul financiar public intern exercitat
de compartimente speciale în cadrul instituţiilor publice.
40. Controlul administrativ extern
Controlul administrativ extern – reprezintă controlul exercitat de anumite autorităţi ale
administraţiei publice sau funcţionari de decizie din afara instituţiei administrative supuse
controlului.
Controlul administrativ extern are următoarele forme:
a) Controlul administrativ ierarhic
b) Controlul de tutelă administrativă
c) Controlul administrativ extern specializat
d) Controlul prin jurisdicţii speciale administrative
a) Controlul administrativ ierarhic – se efectuează de către autorităţile administrative
ierarhic superioare asupra celor inferioare, în baza raportului de subordonare dintre ele (ex. –
controlul Guvernului asupra activităţii ministerelor).
Controlul ierarhic se poate exercita la cererea unei persoane când poartă denumirea de
recurs ierarhic sau din oficiu. Instituţia administrativă superioară poate să oblige instituţia
inferioară să adopte sau să modifice o anumită decizie.
b) Controlul de tutelă administrativă – se realizează de anumite autorităţi ale
mult 15 zile.
În condiţiile prevăzute de Legea nr. 52/2003 privind transparenta decizionala în
administratia publica, autorităţile publice sunt obligate:
a) să aducă la cunoştinţă publică proiectele de acte normative cu cel puţin 30 de zile înainte
de adoptare,astfel încât toţi cei interesati să poată trimite în scris propuneri, sugestii sau
opinii.
b) să organizeze dezbateri publice cu privire la proiectul de act normativ la cererea
asociaţiilor neguvernamentale.
c) să asigure participarea persoanelor interesate la şedinţele autorităţilor publice, acordând
posibilitatea acestora de a se exprima cu privire la problemele aflate pe ordinea de zi.
2.2.3Controlul judecătoresc realizat de instanţele de contencios administrativ
43. Controlul prin jurisdicţii speciale administrative şi controlul judecătoresc
realizat de instanţele de contencios administrativ
Controlul judecătoresc realizat de instanţele de contencios administrativ. Actele
administrative pot forma obiectul controlului judecătoresc în condiţiile prevăzute de Legea
nr.554/2004 a contenciosului administrativ.
44. Răspunderea administrativ-disciplinară
Răspunderea administrativ-disciplinară este situația juridică care constă în complexul de
drepturi și obligații conexe, conținut al raportului juridic sancționator, stabilit între autoritatea
publică care aplică sancțiunea și persoana care a săvârșit cu vinovăție o abatere disciplinară
prin încălcarea normelor dreptului administrativ.
Răspunderea administrativ-disciplinară trebuie văzută distinct de răspunderea
disciplinară specifică dreptului muncii referitoare la încălcarea de către angajat a
reglementărilor de disciplină a muncii și care este reglementată de Codul muncii.
45. Noțiunea de răspundere contravențională și de contravenție. Trăsăturile
contravențiilor
Răspunderea contravențională este principala formă a răspunderii administrative, care
intervine numai în situația săvârșirii unei fapte calificate expres prin acte normative sau acte
administrative normative ca fiind contravenție.
Reglementarea-cadru în materia contravențiilor este realizată în prezent prin Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Dispoziţiile Ordonanţei
Guvernului nr. 2/2001 se completează cu dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de
procedură civilă, după caz (art. 47 din OG nr. 2/2001).
Potrivit prevederilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 contravenția este fapta
săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului
sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al
sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti.
Legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală.
Contravenția prezintă, de regulă, un pericol social mai redus decât infracțiunea. Prin urmare
și sancțiunile contravenționale vor fi mai blânde decât sancțiunile penale.
Trăsăturile contravențiilor
Contravențiile prezintă următoarele trăsături:
a) fapta este săvârșită cu vinovăție. Vinovăţia există când fapta ilicită este săvârşită cu
intenţie sau din culpă. Intenţia poate fi directă (când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale,
urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte) sau indirectă (când făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui). Culpa poate
fi culpă cu prevedere (numită şi imprudenţă sau uşurinţă) când făptuitorul prevede rezultatul
faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce şi culpă simplă
(numită şi neglijenţă) când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea
să-l prevadă.
b) legalitatea stabilirii și sancționării contravențiilor. Potrivit art. 1 din O.G. nr. 2/2001
contravențiile pot fi stabilite şi sancţionate prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului
sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al
sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti
46. Analiza sancțiunilor contravenționale prevăzute de Ordonanța Guvernului nr.
2/2001
privind regimul juridic al contravențiilor
Termenul de serviciu public este utilizat atât în sens de organizaţie, de organism social,
cât şi în sens funcţional, de activitate desfăşurată de acest organism.
Pe parcursul timpului noţiunea de serviciu public a cunoscut o evoluţie contradictorie.
Astfel, definiţiile clasice ale serviciului public pun în evidenţă natura juridică a organului care
îl prestează şi care este persoană publică (statul, colectivitatea locală sau o altă instituţie
publică). Conţinutul definiţiei clasice va suferi modificări în perioada interbelică prin
condiţiile impuse de practica administraţiei publice, respectiv delimitarea părţilor, a
interesului general de cel particular, subliniindu-se că obiectivul major al serviciului public
este interesul celor administraţi şi nu obţinerea profitului; mijloacele puterii publice cu
influenţă asupra raportului de autoritate dintre persoana privată care serveşte interesul general
şi terţii, în favoarea prestatorului, şi ultima condiţie „controlul administraţiei” asupra
activităţii de prestări de servicii publice.
În perioada interbelică prin serviciu public P. Negulescu înţelegea „un organism
administrativ creat de stat, judeţ sau comună, cu o competenţă şi puteri determinate, cu
mijloace financiare procurate din patrimoniul general al administraţiei creatoare, pus la
dispoziţiunea publicului pentru a satisface în mod regulat şi continuu o nevoie cu caracter
general, a cărei iniţiativă privată nu ar putea să-i dea decât o satisfacţie incompletă şi
intermitentă”.
În prezent vom defini serviciul public ca fiind acea organizaţie de stat sau a
colectivităţilor locale, înfiinţată de autorităţile competente, cu scopul de a asigura satisfacerea
unor cerinţe ale membrilor societăţii, în regim de drept administrativ în procesul de executare
a legii.
Trăsăturile serviciilor publice
Serviciile publice prezintă următoarele caracteristici:
- satisfacerea nevoilor publice răspunde interesului general;
- înfiinţarea serviciilor publice este atributul exclusiv al autorităţilor deliberative
(parlament, consilii locale, consilii judeţene);
- coordonarea și gestionarea serviciilor publice se realizează de către o autoritate
executivă a administraţiei publice (astfel la nivel național Guvernul gestionează serviciile
pentru care statul este responsabil, la nivel de județ președintele consiliului județean
coordonează realizarea serviciilor publice şi de utilitate publică de interes judeţean iar în
comune, orașe și municipii primarul coordonează realizarea serviciilor publice de interes
local);
- supunerea unui regim juridic reglementat de principiile dreptului public.
Doctrina economică caracterizează serviciile publice prin:
a) Intangibilitate. Serviciile publice nu pot fi văzute, prestate sau simţite înainte de a fi
cumpărate. Serviciul public poate fi perceput de către potenţialii cumpărători prin părţile
tangibile evidenţiate de acele aspecte legate de: facilităţile acordate consumatorului/
utilizatorului, componenta umană a mediului, capacitatea de comunicare prin serviciul public
şi, atunci când este cazul, preţul;
b) Inseparabilitatea serviciilor constă în aceea că prestarea şi consumul au loc simultan,
prestatorul fiind parte componentă a serviciului respectiv. În cazul serviciilor publice
(educaţie sănătate, cultură), simultaneitatea prestării şi consumului serviciului presupune şi
participarea consumatorului/utilizatorului la prestarea serviciului;
c) Variabilitatea serviciilor este o caracteristică ce semnifică imposibilitatea repetării
acestora, în mod identic, de la o prestaţie la alta, ele depinzând de factorul uman prestator şi
de variabila timp;
d) Standardizarea prestării serviciilor publice nu poate fi asigurată, întâlnind situaţia
personalizării serviciilor. Această caracteristică impune instituţiilor publice şi/sau private
realizarea controlului calităţii serviciului;
lege. Regiile autonome au fost reorganizate prin O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri
pentru restructurarea activității regiilor autonome, O.G. nr. 69/1994 privind unele măsuri
pentru reorganizarea regiilor autonome de interes local și prin O.U.G. nr. 30/1997 privind
reorganizarea regiilor autonome. Potrivit prevederilor art. 2(2) din O.U.G. nr. 30/1997,
autoritățile administrației publice centrale sau locale sub autoritatea cărora își desfășurau
activitatea regiile autonome puteau hotărî reorganizarea acestora ca societăți, fiind
redenumite, dacă aveau ca obiect activități de interes public național, societăți naționale sau
companii naționale. Astfel Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din
România - S.A. (C.N.A.D.N.R.) s-a înființat prin OUG nr. 84/2003 ca societate comercială pe
acţiuni, cu capital integral de stat, prin reorganizarea Regiei Autonome «Administraţia
Naţională a Drumurilor din România» care s-a desfiinţat.
Regiile autonome pot avea în proprietate bunuri din domeniul privat și în administrare
bunuri din domeniul public.
Pot primi bunuri proprietate publică în administrare concretă doar regiile autonome, nu
și societățile sau companiile naționale rezultate din reorganizarea regiilor autonome.
Regiile autonome de interes național se înființează prin hotărâre a Guvernului în
ramurile strategice ale economiei naționale – industria de armament, energetică, exploatarea
minelor și a gazelor naturale, poștă și transporturi feroviare – precum și în unele domenii
aparținând altor ramuri stabilite de Guvern (art. 2 și 3 din Legea nr. 15/1990).
Regiile autonome de interes local se înființează prin hotărâre a consiliului județean
sau a consiliului local în următoarele domenii de activitate, potrivit prevederilor art. 1 din OG
nr. 69/1994 : alimentarea cu apă, canalizarea şi epurarea apelor uzate; producerea, transportul
şi distribuţia energiei termice; transportul local în comun de călători; administrarea şi
întreţinerea fondului locativ, a pieţelor, oboarelor, târgurilor, a drumurilor comunale şi a
spaţiilor verzi; construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor şi a podurilor de interes
judeţean.
53. Gestiunea delegată a serviciilor publice
Gestiunea delegată este modalitatea de gestiune în care autorităţile deliberative ale
unităţilor administrativ-teritoriale ori, după caz, asociaţiile de dezvoltare intercomunitară
având ca scop serviciile de utilităţi publice, în numele şi pe seama unităţilor administrativ-
teritoriale membre, atribuie unuia sau mai multor operatori toate ori numai o parte din
competenţele şi responsabilităţile proprii privind furnizarea/prestarea serviciilor de utilităţi
publice, pe baza unui contract de delegare a gestiunii.
Contractul de delegare a gestiunii este un contract încheiat în formă scrisă, prin care
unităţile administrativ- teritoriale, individual sau în asociere, după caz, în calitate de
delegatar, atribuie, prin una dintre modalităţile prevăzute de lege, pe o perioadă determinată,
unui operator, în calitate de delegat, care acţionează pe riscul şi răspunderea sa, dreptul şi
obligaţia de a furniza/presta integral un serviciu de utilităţi publice ori, după caz, numai unele
activităţi specifice acestuia, inclusiv dreptul şi obligaţia de a administra şi de a exploata
infrastructura tehnico-edilitară aferentă serviciului/activităţii furnizate/prestate, în schimbul
unei redevenţe, după caz.
Contractul de delegare a gestiunii este un contract administrativ.
Contractul de delegare a gestiunii serviciilor de utilităţi publice poate fi:
a) contract de concesiune de servicii;
b) contract de achiziţie publică de servicii.
Gestiunea delegată se realizează prin intermediul unor operatori de drept privat, care
pot fi:
a) societăţi comerciale cu capital social privat;
b) societăţi comerciale cu capital social mixt.