PREDAREA – ÎNVĂŢAREA – EVALUAREA

STILURI DE PREDARE

CURS IV
 Stiluri de predare
• Stilul de predare - un mod de comportament
didactic preferat de către un profesor, motiv
pentru care revine cu o anumită regularitate în
practica acestuia la catedră.

• Preferinţa pentru o modalitate particulară de

predare poate fi explicată prin modul personal de
înţelegere şi de interpretare a principiilor şi a
normelor care guvernează educaţia în şcoală.

• Stilul de predare se concretizează în diferite

structuri de acţiune utilizate relativ frecvent în
clasă de către un profesor.
 În funcţie de maniera de dirijare (control) putem
distinge trei categorii de stiluri de predare (Potolea, D.):
Stilul formal (tradiţional)

• Profesorul prescrie elevilor toate sarcinile de efectuat;

• el stabileşte ce trebuie învăţat şi în ce ordine.

• Conţinutul învăţământului este abordat unidirecţional

din perspectiva răspunsului unic corect.

• Sunt utilizate cu predominanţă întrebările de tip închis

(care? cine? ce? câţi? etc.).

• Metodele cele mai frecvente sunt bazate pe expunerea

profesorului şi receptarea ei de către elevi.
 În funcţie de maniera de dirijare (control) putem
distinge trei categorii de stiluri de predare (Potolea, D.):

Stilul informal (democratic).

• Profesorul încurajează iniţiativele elevului,

• ia în consideraţie diferitele lor sugestii privind temele care urmează să

fie abordate şi aspectele care vor fi discutate în legătură cu fiecare temă
în parte.

• Pentru fiecare temă, el le solicită elevilor să elaboreze în prealabil o

schemă de discuţie, cu titlul de propunere.

• Sunt folosite cu predominanţă întrebări cu caracter deschis (Cum

explicaţi? Ce credeţi despre? etc.)

• Metodele cele mai frecvente sunt bazate pe activismul elevilor în timpul

lecţiilor, pe documentarea lor personală şi pe învăţarea prin descoperire.

• Este stimulat schimbul de idei între elevi în timpul lecţiilor.

• Elevii sunt antrenaţi în activităţi autoevaluative şi li se cere părerea în

ceea ce priveşte evaluarea elevilor ascultaţi.
 În funcţie de maniera de dirijare (control) putem
distinge trei categorii de stiluri de predare (Potolea, D.):

Stilul non-directiv

• Profesorul manifestă indiferenţă faţă de

ceea ce se va lucra în clasă.

• Acceptă orice subiect de discuţie propus de

elevi, chiar dacă nu contribuie cu nimic la
realizarea unor obiective educative
prestabilite.

• Nu asigură nici o structură de învăţare, nu

evaluează, nu face observaţi
 În funcţie de particularităţile procesului de comunicare cu
elevii, au fost identificate patru stiluri de predare
(Brummelem, H. V., 1988; Golu, P., 1996):

• stilul emoţional-improvizator;

• stilul emoţional-metodic;

• stilul raţional-improvizator;

• stilul raţional-metodic.
 În funcţie de particularităţile procesului de comunicare cu
elevii, au fost identificate patru stiluri de predare
(Brummelem, H. V., 1988; Golu, P., 1996):
Stilul emoţional-improvizator

- este orientat cu predominanţă pe procesul învăţării.

- Profesorii care adoptă acest stil îşi planifică lecţia doar „în linii mari”, dar
convinşi fiind că elevii „nu sunt nişte maşini pe care le poţi programa”, îşi iau
libertatea de a schimba cursul predării, în funcţie de starea de spirit a elevilor,
de motivaţia lor sau de dificultăţile apărute.

- În concepţia lor învăţarea trebuie să fie pătrunsă de emoţie, căci emoţia

provocată de un dialog bine mânuit întăreşte efectul mesajului.

- Elevii participă la lecţii ca la adevărate „spectacole”, sala de clasă devine o

„simfonie” de postere colorate şi de lucrări ale copiilor, se folosesc casete video,
profesorul pune accent pe efectul emoţional al cuvintelor sale, foloseşte cu
predominanţă măiestria artistică, drama, surpriza, căci în fiecare zi încearcă să
facă ceva special care să scoată la iveală partea estetică a lucrurilor studiate si
să captiveze pe elevi.

- Elevii se simt atraşi de acest stil de predare, dar în manieră difuză, cunoştinţele
pe care le dobândesc sunt foarte dispersate, deprinderile intelectuale
indispensabile sunt slab formate şi participarea lor la asemenea lecţii se
dovedeşte a fi până la urmă, paradoxal, destul de redusă, întrucât sunt puşi,
mai degrabă, în postura de „spectatori”, la un spectacol cu momente de
interactivitate a „profesorului-actor” cu „elevii-spectatori”.
Stilul raţional-metodic

• se situează la polul opus celui anterior descris.

• Este un stil de predare orientat spre rezultatele învăţării.

• Profesorii îşi fixează dinainte obiectivele specifice de atins, îşi

alcătuiesc proiecte didactice amănunţite, fundamentate „ştiinţific”,
parcurg materia în ritm rapid, dar cu paşi mărunţi, dau instrucţiuni şi
explicaţii precise, oferă multe exemple, recapitulează noţiunile în mod
constant, dau scurte teme independente şi le corectează conştiincios,
testează continuu pe elevi, pentru a-şi da seama de calitatea predării
lor şi urmăresc dacă rata succesului la asemenea teste este de cel
puţin 80%.

• Sunt convinşi că munca de predare este o ştiinţă.

• Elevii dobândesc temeinice cunoştinţe şi deprinderi, dar interesul lor

pentru obiectul de studiu predat în acest stil este scăzut, căci
profesorii se concentrează asupra mijloacelor de realizare a unor
obiective „operaţionale”, secvenţiale şi neglijează scopurile generale
pe termen lung, precum şi importanţa mediului afectiv în care are loc
învăţarea.
• Stilul emoţional-metodic şi stilul raţional-improvizator sunt variante
„intermediare” între cele două stiluri „polare”, prezentate anterior.

Stilul emoţional-metodic
• asociază ideea mediului afectiv propice învăţării, cu grija de a nu pierde
din vedere obiectivele specifice ale activităţii unui profesor.

Stilul raţional-improvizator
• pune la baza activităţii de predare rezultatele ştiinţelor educaţiei, dar
înţelege că prevederea şi controlul complet al comportării umane nu sunt
nici dezirabile, şi nici posibile.

Stilul emoţional-metodic şi stilul raţional-improvizator sunt considerate cele

mai eficiente stiluri, căci stimulează interesul elevilor pentru disciplina de
studiu şi asigură totodată cunoştinţe temeinice şi deprinderi stabile, printr-o
mai bună echilibrare a fazelor de orientare, execuţie şi control în desfăşurarea
proceselor de predare-învăţare.

Profesorii se preocupă să dea elevilor teme care îi atrag, tipurile de sarcini

date elevilor sunt de o mai mare varietate, încurajează discuţiile colective,
folosesc frecvent procedeul încurajării răspunsurilor bune, manifestă mai
puţină severitate în blamarea elevilor slabi, folosesc o mare diversitate de
mijloace metodice (Golu, P., 1996).
 Referinţe bibliografice:
• Ausubel, D. P., Robinson, F. G. Învăţarea în
şcoală. O introducere în psihologia
pedagogică, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1981
• Bunescu, V. Învăţarea deplină-teorie şi
practică, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică R.A., 1995
• Cucos, Constantin, Pedagogie, Editura
Polirom, Iasi, 1996;
• Jinga, Ioan, Istrate, Elena, Manual de
pedagogie, Editura All, Bucuresti, 1998
• Nicola, Ioan, Pedagogie, Editura Didactica
si Pedagogica, Bucuresti, 1994