Lacul Aral este situat în Asia Centrală, la latitudinea nordică de 45 o, o regiune endoreică

vastă, cu un climat continental excesiv, arid și semiarid. Lacul Aral este un bazin endoreic inchis
(mare inchisa in traditia geografica rusa), situat intre Kazahstan (la nord) si Uzbekistan (la sud),
alimentat de raurile Amudaria si Sardaria. In traducere, numele sau inseamna “marea insulelor”,
datorita celor peste 1500 de insule ce se gaseau in trecut in aceasta mare.
In prezent, au mai ramas 3 lacuri in bazinul Aral, Aralul Mic (sau Aralul de Nord) si cele
doua bazine (estic si vestic) ale Aralului Mare (sau Aralul de Sud). Aralul Mic este alimentat de
Sardaria (Kazahstan), iar Aralul de Sud de Amudaria (Uzbekistan).
Lacul Aral era cândva cel de-al patrulea lac al planetei ca suprafata, însă acum se numara
printre cele mai socante dezastre ecologice.
Era renumit în fosta URSS pentru resursele sale piscicole şi pentru staţiunile de pe coasta
sa de sud. Apa sa de un albastru intens era foarte limpede (fundul Aralului putea fi văzut in zile
însorite pină la adincimea de 25 m şi atingea în iulie temperatura de 30 grade C.
Criza evaporării apei din această mare este consecinta acțiunii umane. În 1960, Uniunea
Sovietică a creat un plan pentru a transforma toate câmpiile aride din acea regiune a Asiei într-o
zonă cu mare capacitate de producere a bumbacului. Apele au fost folosite pentru irigarea
plantațiilor de bumbac. Apele dispersate prin rețeaua de irigații se pierdeau prin evaporare și
infiltrație în nisipurile deșertului. Și astfel a început drama Lacului Aral, un proces hidrologic și
ecologic nemaiîntâlnit la o asemenea scară. In mod accelerat au început să se modifice grav
caracteristicile morfometrice ale bazinului lacustru și cele fizico-chimice ale apelor. Lacul a
intrat într-un proces de diminuare, de secare efectivă, cu impact major pentru populație, pentru
economia Kazahstanului și Uzbekistanului
Deturnarea apelor celor doua rauri ce alimentau Marea Aral (Amudaria si Sardaria) prin
cosnstruirea canalelor pentru irigarea desertului, a dus la scaderea suprafetei acesteia si la o
crestere considerabila a salinitatii.
Daca in anul 1960, suprafata Aralului era de 68.500 km 2, fiind o adevărată mare
interioară a Asiei Centrale (de unde și numele de Marea Aral), in 2004 suprafata acestuia s-a
redus cu 75%, iar în anul 2007, suprafața sa ajunsese la numai 13.900 km 2, adică la aproape 10%
din întinderea naturală de referință. 90% din suprafata ce in trecut era acoperita de apele Aralului
devenise uscat.
Nivelul lacului a scăzut continuu. Dacă în 1960 cotele apelor Aralului erau cu 53,5 m mai
sus în raport cu nivelul marii, în 1970 ele vor scădea cu 2 m, în 1975 cu încă 1,5 m, pentru ca în
1983 să fie cu 10 m mai jos faţă de nivelul din anul 1960. In 2001 nivelul apei a scazut cu 20 m
în față de 1960.
 Totodată, salinitatea apei, în condițiile nou intervenite, a crescut în mod drastic. Dacă în
1960 acest indice era de 0,99%, zece ani mai tîrziu era deja de 1,12%, în 1975 era de 1,34%, în
1983 de 2,03%, iar in 2001 era de 5,86%. În vara anului 1983 pentru ultima dată au ieşit în largul
Aralului navele flotei piscicole sovietice, şi tot atunci a fost ultimul sezon turistic în staţiunile de
pe coasta de sud.
Catastrofa ecologică era grav resimțită, impactul economic și social era extrem de dur. Se
consideră a fi una din cele mai mari tragedii ecologice cunoscute până astăzi în lume.Totodată,
industria piscicola din zona, care altadata prospera având 40.000 de angajati a fost practice
distrusa si fostele orase-porturi, situate de-a lungul tarmului, au devenit cimitire de vapoare.
Orasul-port Aralsk, situat in nordul marii, ajunsese sa fie situat la zeci de km de apa.

Scăderea nivelului apelor și reducerea suprafeței au fost însoțite de fragmentarea lacului

în bazine din ce în ce mai mici. În 1987 se formaseră două bazine independente: Aralul Mic (la
nord) și Aralul Mare (la sud). In anul 2003 Aralul de Sud s-a divizat și el în două bazine, estic (în
prezent Aralkum) și vestic, iar în 2007 era divizat în patru lacuri prin separarea în cadrul Aralului
Mare a unui bazin vestic și a altuia estic, prin conturarea unui mic lac între Aralul Mare și Aralul
Mic.
In mai 2009 lacul estic din bazinul Aralului Mare a secat definitiv. În 2010, lacul a fost
umplut din nou parțial cu apă din Amudaria, dar peste 4 ani, în 2014 imagini din satelit arată că
lacul estic a secat complet, în locul său fiind acum deșertul Aralkum. Lacul Aral din Vest se pare
că este alimentat de ape subterane, și ar putea evita desecarea completă.
Pentru Aralul de Nord (Kazahstan) au fost derulate si sunt in derulare proiecte de
reabilitare, rezultatele fiind deja vizibile. Nivelul apei a crescut cu peste 8 m, salinitatea apei a
scazut si industria piscicola a renascut partial, au aparut schimbari microclimatice (formarea
norilor si reintoarcerea ploielor de primavara). Orasul Aralsk se afla acum doar la 25 km de apa,
existand planuri ca acesta sa redevina in viitor un port functional.
In ceea ce priveste Aralul de Sud, situatia este mai putin optimista. Uzbekistanul nu
intentioneaza sa renunte la folosirea apelor Amudariei pentru irigarea culturilor de bumbac
(Uzbekitanul se situeaza pe primele locuri la productia de bumbac la nivel mondial) si de
asemenea, este interesat de resursele de petrol ce urmeaza a fi exploatate pe fostul fund al Marii
Aral. Prin urmare, in cazul in care politica Uzbekistanului va ramane neschimbata si nu se vor
lua masuri de reabilitare a Aralului de Sud, potrivit ultimelor estimari, partea de est a  acestuia va
disparea complet in 15 ani, iar partea de vest in 50-125 de ani.
Soluțiiile propuse de experți pentru salvarea Lacului Aral de la secare, de la dispariție
totală sunt: revizuirea și îmbunătățirea sistemelor de irigații în vederea reducerii pierderilor de
apă în nisipurile deșerturilor; reducerea consumului de apă din fluviiile respective prin
promovarea de programe de dezvoltare non-agricole; diversificarea culturii plantelor, trecându-se
de la monocultura bumbacului pe plantații irigate, la cultura cerealelor mai puțin consumatoare
de apă; restrângerea utilizării substanțelor chimice în agricultură; deturnarea unei părți din apele
fluviului Ural și ale afluenților fluviului Irtâș (Tobol și Ișim) spre Lacul Aral, în vederea umplerii
sale și a reducerii salinității; transferul de apă din Marea Caspică în Marea Aral, printr-o
conductă, folosindu-se pompe de mare putere.
Secarea Marii Aral este considerat un dezastru ecologic la nivel mondial. Scaderea
suprafetei acvatice, cresterea salinitatii, poluarea (datorata proiectelor industriale, testarii de
armament si aportului de pesticide si fertilizatori) au distrus aproape in totalitate flora si fauna
Marii Aral. Vantul ce transporta saruri si nisip de pe fundul fostei mari distruge recoltele,
polueaza apa si genereaza probleme de sanatate populatiei din regiune (in special boli de
plamani). Scaderea suprafetei marii Aral a avut si consecinte microclimatice, verile devenind mai
fierbinti si uscate, iar iernile mai lungi si mai geroase.
Diferite misiuni orbitale de observare a Pământului au pus în evidență procesul de
restrângere a Lacului Aral, de secare și amenințare cu dispariția. Înregistrările satelitare NASA
din perioada 1985-2019 permit o analiză comparativă și relevarea procesului de diminuare
continuă a acestui mare lac, vital pentru Asia Centrală, proces care a dus la o dramă ecologică
nemaiîntâlnită.