Universitatea din Bucuresti

Facultatea de Geografie

Specializarea Turism

Portofoliu Geografia resurselor

natural

Student: Gemalescu Ovidiu

Grupa 107
 REZERVELE DE CARBUNI SI PRINCIPALELE TARI
PRODUCATOARE
Cărbunii reprezintă una dintre cele mai importante substanțe minerale utile. Se remarca,
intre combustibilii minerali, prin volumul mare al rezervelor sigure, vechimea exploatării si
utilizările variate, fiind nu numai o valoroasa sursa de energie primara, ci si materie prima pentru
industria chimica.
Cărbunii au fost cunoscuți înca din antichitate, dar, pe scara industriala, aceștia au fost
folosiți numai o data cu dezvoltarea mașinismului, in cursul revoluției industriale din secolul
XVIII-lea, mai intai in Marea Britanie, iar apoi in tari ca Belgia, Germania, Polonia, Rusia,
S.U.A s.a. In aceasta perioada cărbunii aveau un rol vital in viața economica, devenind sursa
energetica indispensabila, motiv pentru care secolul XIX-lea a mai fost numit „secolul
cărbunelui”. Chiar si la începutul secolului al XX-lea ponderea cărbunelui in consumul energetic
mondial depășea 9/10 din total.
Importanta economica a cărbunilor s-a menținut pana in zilele noastre, producția
crescând cantitativ, dar scăzând ca pondere in balanța energetica, datorita utilizării si a altor
surse de energie primara.

Clasificarea Carbunilor

 Cărbuni superiori (7000-9000 kcal/kg)

 Antracitul (Fig. 1)
 Huila (Fig. 2)
 Cărbuni inferiori (2600-5000 kcal/kg)
 Cărbunele brun (Fig. 4)
 Lignitul (Fig. 3)
 Turba (Fig. 5)
 Antracitul (Fig. 1) este cel mai vechi cărbune, datând din Jurasic. Conţine 92 - 98 %
carbon în masa combustibilă, dar aproape deloc materii volatile, ceea ce îl face foarte
dificil de aprins. Aprinderea trebuie făcută cu un combustibil de suport, care să-l aducă la
temperatura de 800 °C, temperatura de aprindere a carbonului. În momentul extracţiei
conţine 3 - 12 % umiditate. Are o putere calorifică de 20 - 25 MJ/kg. Datorită aprinderii
dificile este puţin folosit în energetică, fiind folosit în industria chimică la producerea
electrozilor.
 Huila (Fig. 2) este un cărbune vechi, datând din Cretacic şi Jurasic. Conţine 75 - 92 %
carbon în masa combustibilă, iar prin încălzire degajă suficiente materii volatile pentru
aprindere. În momentul extracţiei conţine 1 - 5 % umiditate. Are o putere calorifică de 20
- 29 MJ/kg. Este cel mai preţios cărbune. Huilele cu flacără lungă (numele vine de la
durata degajării volatilelor, care ard cu flacără vizibilă) şi de gaz (numele vine tot de la
 cantitatea volatilelor) nu cocsifică, ca urmare se folosesc în scopuri energetice. Huila de
cocs şi parţial cea grasă (în amestec cu cea de cocs) cocsifică, ca urmare este folosită la
producerea cocsului, valorificare mult mai valoroasă decât prin ardere. Huilele slabă şi
antracitoasă au puţine volatile, sunt greu de ars.
 Cărbunele brun (Fig. 4) este un cărbune mai vechi, din Paleogen. Conţine 60 - 78 %
carbon în masa combustibilă, iar prin încălzire degajă multe materii volatile. În momentul
extracţiei conţine 30 - 45 % umiditate. Are o putere calorifică de 6 - 18 MJ/kg (uzual 7 -
9 MJ/kg). Este mult folosit, în special lignitul, care se găseşte în cantităţi mari, de
exemplu în România în bazinul Olteniei, în scopuri energetice, fiind combustibilul clasic
în termocentralele pe bază de cărbune.
 Cărbunele brun huilos este un cărbune specific României, are aspect de huilă, însă putere
calorifică sub 20 MJ/kg, ca urmare nu poate fi considerat huilă. Este folosit în scopuri
energetice.
 Turba (Fig. 5) este cel mai tânăr cărbune, din Neogen, formându-se şi astăzi. Conţine 52 -
62 % carbon în masa combustibilă, iar prin încălzire degajă foarte multe materii volatile.
În momentul extracţiei ea conţine 75 - 80 % umiditate, ca urmare trebuie uscată, stare în
care are o putere calorifică de 12 - 20 MJ/kg. Turba uscată şi brichetată se foloseşte drept
combustibil casnic. De asemenea, ea se poate folosi ca material filtrant sau ca
îngrăşământ.

Utilizarea carbunelui

Cărbunele are o varietate de utilizări. El poate fi folosit drept combustibil, atât casnic, cât şi în
producerea de curent electric produs cu ajutorul turbinelor din termocentrale. Prin ardere cărbunele
eliberează căldură şi produce gaze de ardere ca dioxid de carbon, dioxid de sulf şi vapori de apă. In anul
2003 24,4 % din energia primară produsă pe glob şi 40,1 % din energia electrică era produsă pe bază de
cărbune, cu ponderea însemnată a huilei şi lignitului. Termocentralele moderne au redus substanţial
emisiile de gaze nocive rezultate din arderea cărbunilor.
De asemenea el poate fi folosit ca materie primă în industria chimică (pentru obţinerea
vopselurilor, materialelor plastice, fibrelor sintetice, îngrăşăminte, etc.) şi în metalurgie. O importanţă
mare o prezintă cocsul care este folosit drept combustibil în siderurgie (pentru obţinerea unei tone de
oţel, sunt necesare 600 kg cocs), în încălzire (înlocuitor al gazelor naturale), ca produs auxiliar la
fabricarea fontei, a carburii de calciu și a altor derivate industriale, şi de asemenea ca reducător al
minereurilor feroase în furnale. Cocsul este rezultat în urma procesului de carbonizare la temperaturi
înalte, prin distilarea cărbunelui in lipsa oxigenului.
Repartitia geografica a resurselor de carbune
 ASIA
În Asia există doi mari producători de cărbuni: China şi India, care participă cu aproape ¼ la
producţia mondială.

Republica Populara China

Republica Populara Chineza a cunoscut o creștere deosebită a industriei carbonifere după 1950
si produce în prezent 39,8% din totalul mondial, cărbunii fiind principala sursă energetică a țării.
Principalele exploatări se fac în China de nord-est (Manciuria) la Fushun (Fig.7) (una dintre cele
mai mari exploatări la zi din lume) şi Benxi – bazinele Taiyuan şi Datong, în provincia Honan şi în
provinciile Yunan şi Hunan.
Zăcămintele sunt de calitate superioară, grosimea statelor este mică, iar adâncimea de exploatare

India

India, a doua producătoare de pe continent, după China si a treia pe plan mondial deţine mari
zăcăminte de huilă. A cunoscut o creștere rapidă datorită cererii siderurgiei naționale și a exportului spre
Japonia.
Exploatările de cărbuni superiori au loc la vest de Calcutta în statele: Bengalul de Vest, Madhya
Prades si Bihar (Fig.8). In partea Central Estică sunt exploatate zăcămintele de pe Valea Godavari, iar in
regiunea Estică cele din apropiere de Madras.
India deține 90 % din rezervele de cărbuni inferiori exploatate la Statul Tamil Nadu.

Kazahstan

Kazahstan deține rezerve ce ar putea asigura producția pentru 100 de ani, deși aceasta a scăzut
la 50% in ultimii ani.
Bazinele de exploatare din Kazahstan se afla la Karaganda (Fig. 13), la Nord de lacul Balhaș
(principalul bazin carbonifer, huila cocsificabilă și cărbune brun) si la Ekibastuz (Fig.12) (10% din
producția țării).

America de nord
America de Nord participă cu aproape 1/3 la producţia mondială, Statele Unite ale Americii se
situează pe locul al doilea în producţia mondială. Repartiţia rezervelor este în vest, în zona Munţilor
Stâncoşi (în statele Montana, Wyoming, Utah, Colorado, Washington, Dakota de Nord),în estul şi centrul
ţării.
Cel mai important este Complexul carbonifer din estul ţării, axat pe Munţii Apalaşi, care se
desfăşoară din statul Pennsylvania, în nord, până în statul Alabama, în sud. Este principala bază de
aprovizionare cu cărbuni cocsificabili a S.U.A. A doua bază carboniferă este cea din bazinul mijlociu al
fluviului Mississippi, în care zăcămintele sunt cantonate în statele cu Ohio, Nebraska, Kansas şi
Oklahoma (în vest).

Canada

Canada deține o producţie echilibrată de cărbuni, cu un uşor avantaj asupra cărbunilor superiori.
Cele 25 de mine (dintre care 13 produc numai pentru export) asigură 95% din producţia totală.
Exploatările au loc in partea estica, in Noua Scoţie, New Brunswick, Prov. Alberta. Prov.
Saskatchewan.

America de Sud

America de Sud este continentul cu cea mai mică participare la producţia mondială (0,5%)
Columbia (30 mil. tone producţie) deţine peste 50% din rezervele continentului calitatea cărbunelui fiind
superioară.

Europa

Europa se situează pe primul loc în ceea ce priveşte participarea la producţia mondială, aceasta
scăzând însă de la peste 50% înainte de 1980 la mai puţin de 1/3 în prezent.

Comunitatea Statelor Independente

Comunitatea Statelor Independente se înscrie între cele mai mari producătoare de cărbuni din
lume, deţinând, totodată, aproape 2/3 din rezervele mondiale certe şi probabile, din care 90% sunt
localizate în partea asiatică a ţării. Cărbunele a fost mai întâi exploatat în partea europeană a ţării unde
există câteva mari bazine carbonifere, cel mai important fiind bazinul Donbas din Ucraina, deţinând 40%
cărbuni cocsificabili, aflat în apropierea zăcămintelor de minereu de fier de la Krivoi-Rog şi Kerci, în
bazinul Peciora şi în munţii Ural, excepţie făcând bazinele Kizel şi Celeabinsk.
În partea asiatică, unde sunt concentrate circa 90% din rezervele de cărbune ale C.S.I. cel mai
mare bazin în exploatare este Kuzbas – situat în bazinul fluviului Obi, pe afluentul său Tomi, şi în bazinul
Karaganda 1/10 la producţia ţării. Alte bazine carbonifere din partea asiatică sunt: Ekibastus din
Kazahstan, Minusinsk, în sudul Siberiei Occidentale, Kansk-Acinsk din bazinul superior al Eniseiului,
Ceremhovo în vestul lacului Baikal, Tunguska, în partea central siberiană.
Comunitatea Statelor Independente deţine, totodată, şi cele mai mari rezerve de turbă din lume,
evaluate la circa 150 mld. t.c.c., localizate în partea central-europeană, Siberia Occidentală şi Orientală.
Federația Rusa dispune de mari bazine carbonifere în partea europeană. Deţine primul loc în
lume la rezervele şi producţia de turbă, exploatate din E si V Siberiei. Producţia carboniferă a cunoscut o
scădere substanţială după 1990, datorită scăderii cererii interne şi a reducerii exporturilor (doar 5% din
producţia mondială).
Bazinele de exploatare ale Federației Ruse sunt: Bazinul Peciora, care dispune de rezerve mari
de cărbuni superiori si este considerat cel mai extins bazin carbonifer al Europei. Este cunoscut şi sub
denumirea de “Donbasul Polar” si alimentează Regiunea Sankt Petersburg şi Regiunea Industriala a
Moscovei. Bazinul Moscovei posedă rezerve de cărbuni energetici şi este principala sursă de combustibili
pentru industria energiei electrice din regiune.
De asemenea in regiunea Munților Ural se afla câteva bazine carbonifere cu importanţa
deosebită pentru industria locală: Bazinul Ekaterinburg, Bazinul Kizel, Bazinul Celeabinsk.
Un alta bazin cu importante resurse de cărbune este Bazinul Kuzneţk, situat pe râul Tomi,
afluent al fluviului. Obi, ce deţine cca. 200 straturi carbonifere, fiind cel mai important pentru producţia
ţării (35%). De aici se extrage cărbune cocsificabil pentru siderurgia Siberiei de Vest.
In partea Asiatică se afla Bazinul Kansk-Acinsk, unde se fac exploatări în suprafaţă; Bazinul
Ceremhovo-Irkutsk, situat la nord de Lacul Baikal, cu exploatări huilifere; Bazinul Tunguska – în partea
centrală a Siberiei si Bazinul Lena cu o valorificare mai slabă.
In partea de nord a Siberiei sunt localizate Bazinul Taimîr si Bazinul Kolîma, iar in Extremul
Orient, Bazinul Bureea, Bazinul Sucean si Bazinul Sahalin.

Germania şi-a redus drastic producţia, de la cca. 500 mil. tone la cca. 51,2 mil. tone, din care
aproape ¾ cărbune inferior (lignit) ocupând astfel locul întâi pe glob la producţia de cărbune inferior.
Zăcămintele de cărbune inferior sunt concentrate îndeosebi în partea estică în bazinele Saxono-
Thuringian (sau al Elbei), cu cea mai mare participare (peste 1/2) la producţia totală a ţării şi
Lauchhammer, aceasta din urmă având însă rezerve mai importante. Alte bazine se află în partea
vestică: Aachen, Koln, Saxonia Inferioară, Bavaria, se remarcă bazinele Ruhr şi Saar.

Se remarcă printr-o mare producţie de cărbuni energetici (loc II in Europa, după Federaţia Rusă),
3% din producţia mondială.

Prezenţa cărbunilor a constituit unul din factorii potenţiali ai dezvoltarii. industriale , alături de
prezenţa Rinului.

Polonia (cca. 137 mil tone producţia anului 1997) deţine cele mai mari rezerve de huilă din
Europa Centrală. Cărbunii participă cu peste 90% în balanţa de combustibili primari, constituind
principala sursă energetică a țării.
Huilă cocsificabilă se exploatează în Silezia Inferioară – în bazinul Walbrzych 5% şi în Podişul
Lublin, iar cărbunii inferiori din voievodatul Poznan şi din Silezia Inferioară.
Prezenţa căilor navigabile Odra şi Wisla oferă un avantaj deosebit pentru transportul cărbunilor
spre porturile de la M. Baltică.
Cărbunii inferiori se exploatează în Bazinul Turow si Bazinul Konin-Turek. Exploatări de turbă au
loc in nord-estul ţării.

În Cehia şi Slovacia (cca. 40,7 mil tone 1997, faţă de aproape 120 mil. tone 1999). Cărbunii
constituie principala sursă de energie primară. Exploatări huilifere se află în Boemia şi Moravia (Kladno,
Kosice, Plsen) şi Boemia de Nord (bazinele Most şi Sokolov).
 În Marea Britanie rezervele sunt încă mari (cca. 5 mld. tone), apreciate a asigura, la nivelul
producţiei actuale, consumul pentru aproape 1000 de ani. Există cinci bazine carbonifere mai
importante: bazinul Scoţiei, Northumberland, Yorkshire, Lancashire şi Ţara Galilor (Wales), care deţin
huilă cocsificabilă de diferite tipuri. Marea Britanie a dominat industria carboniferă mai mult de 100 de
ani. Cărbunii au avut o contribuţie hotărâtoare în dezvoltarea industriei tarii. Exploatarea cărbunelui din
perioade timpurii şi în cantităţi însemnate au fost favorizate de existenţa zăcămintelor de bună calitate
şi de adâncimea redusă de exploatare.

În România între combustibilii minerali clasici (cărbune, petrol şi gaze naturale), cărbunii ocupă
primul loc după mărimea rezervelor. Aceştia sunt, totuşi, destul de modeste (cca. 1,15 mld. tone) şi
alcătuite, în mare majoritate, din cărbuni inferiori (1,10 mld. tone). Producţia a scăzut mult în ultimii ani,
înregistrându-se doar 31,2 mil. tone în 1991 (din care 3,2 mil. t. huilă) crescând până la 36,1 mil. tone în
1996 (din care 1,3 mil. tone huilă). Ca repartiţie geografică, ele sunt concentrate în cea mai mare parte
în Oltenia şi Depresiunea Petroşani.

Repartiţia geografică a bazinelor carbonifere

Cărbunii superiori:

 Bazinul Petroşani, situat pe cursul superior al Jiului (Uricani, Lupeni, Petroşani, Vulcan, Aninoasa,
Livezeni, Petrila);
 În Munţii Banatului (Anina, Doman, Secu), Defileul Dunării (Baia Nouă, Cozla, Bigăr etc.)
 Cărbunii inferiori:
 Bazinul Motru – Jilş – Rovinari, situat în Podişul Getic;
 Bazinul Huscioarei, situat în Podişul Mehedinţi;
 Bazinul Alunu-Berbeşti, amplasat în Subcarpații Gorjului şi Vâlcei;

Alte bazine carbonifere:

 Bazinele Munteniei centrale şi subcarpatice;

 Bazinul Barcău-Crasna;
 Bazinul Baraolt;
 Bazinul Valea Crişului;
 Bazinul Sinering-Vişag;

În anul 1994, producţia totală de cărbune (net) a ţării a fost de 61,3 mil. tone (faţă de 2,2 mil. tone în
1938, 6,8 mil tone în 1960 şi 37,0 mil. tone în 1980), din care 8,3 mil. tone huilă, 0,8 mil. tone cărbune
brun şi 52,2 mil. tone lignit.

Africa de Sud producea cca. 220,1 mil. tone in anul 1997 (în exclusivitate huilă). Cel mai important
bazin carbonifer se află în Transvaal (Withbank).
 Australia are rezerve apreciabile de huilă şi o producţie de peste 200 mil. tone (din care peste
¾ cărbune brun). Zăcămintele sunt concentrate de-a lungul Cordilierei Australiene, în statele Noua Galie
de Sud statele Queensland şi Australia de Sud.

Impactul asupra mediului

O proprietate a cărbunilor este oxireactivitatea, adică tendinţa lor de a reacţiona cu oxigenul sau
de a arde în oxigen şi de a forma oxizi. Cărbunii au o oxireactivitate cu atât mai mare cu cât sunt mai
tineri, adică au un grad de carbonizare mai mic.
Cărbunii reacţionează cu oxigenul din aer, chiar la temperatura obişnuită (combustie lentă), însă
arderea propriu-zisă are loc la o anumită temperatură, specifică fiecărui tip de combustibil, numită
temperatură de aprindere. Temperatura de aprindere este cu atât mai mare cu cât gradul de
carbonizare este mai avansat.
La arderea cărbunilor rezultă gaze, care conţin: CO2, SO2, NOX, H2O(V) etc. Din cadrul acestor
efluenţi gazoşi, atenţia s-a concentrat în principal pe gazele acide (SO2, NOX), ca urmare a rolului pe care
îl au asupra mediului, pe termen lung. În literatura de specialitate se menţionează faptul că, prin arderea
cărbunilor, se evacuează în atmosferă anual aproximativ 120 milioane tone de cenuşă, care, împreună
cu praful ce se degajă, formează anual 200–250 milioane tone de aerosoli.
De asemenea, prin arderea cărbunilor şi a ţiţeiului cu un conţinut de 1% sulf se evacuează în
atmosferă aproximativ 60 milioane tone de SO2.
Având în vedere efectele nocive ale gazelor rezultate prin arderea cărbunilor şi păcurii, în
România s-a luat măsura ca, începând cu anul 1996, să nu se mai importe şi comercializeze aceste
produse, cu un conţinut mai mare de 1,1–1,80%, pentru cărbuni, şi 1,34–1,50%, pentru păcură.
De aceea, este necesar ca pentru protecţia vieţii pe pământ să se acorde o atenţie deosebită
depoluării atmosferei de aceşti agenţi nocivi.
Dioxidul de carbon (CO2) rezultat în urma proceselor de utilizare a cărbunelui afectează
temperatura atmosferei inferioare. Acest gaz absoarbe radiaţiile termice şi reflectă o parte din radiaţiile
infraroşii, conducând la efectul de seră sau la încălzirea globală a atmosferei şi deci la apariţia unor
dezechilibre în ecologia mondială.
Monoxidul de carbon, obţinut prin arderea cărbunelui într-o atmosferă insuficientă de oxigen,
este convertit în dioxid de carbon. Aceste gaze ale carbonului nu sunt considerate ca fiind o problemă
pentru poluarea mediului.
Celelalte gaze rezultate în urma arderii cărbunelui (SOX, şi NOX), emise în atmosferă, conduc la
apariţia ploilor acide, iar parte din ele se depun la sol, ca depuneri uscate.
Oxizii de sulf şi de azot sunt absorbiţi în picăturile mici de apă din nori, transformându-se în acizi.
În continuare, dizolvarea cauzează disocierea acizilor în ioni, care ajung pe sol împreună cu precipitaţiile.
Acest proces este denumit depunere umedă.
Pe de altă parte, oxizii de azot absorb radiaţiile ultraviolete din radiaţia solară, declanşând reacţii
fotochimice care produc smogul, din care face parte şi ozonul.
 Dioxidul de sulf are o acţiune nocivă şi asupra plantelor, chiar şi atunci când se află în cantităţi
mici. În situaţia în care cantitatea de SO2 din atmosferă este mare şi umiditatea aerului ridicată, se
formează acizii oxigenaţi ai sulfului, care provoacă arsuri şi pete pe toate organele plantelor. În acest
caz, pe frunze apar pete brune şi galbene, care se menţin până la căderea frunzelor. Pe de altă parte,
SO2 poate fi absorbit de unele plante în cantităţi proporţionale cu antitatea de sulf găsită în plante,
transformându-se în ionul SO24 − , care este de 30 de ori mai puţin toxic, contribuind substanţial la
depoluarea atmosferei.
În prezent, desulfurarea gazelor este singura metodă convenţională utilizată pentru reducerea
emisiilor de sulf după arderea cărbunelui. Prin această metodă poate fi asigurată o reducere de peste
90% a sulfului din fluxul de gaze.
Denitrificarea fluxurilor de gaze prin reducere catalitică selectivă are utilizări limitate, cu
rezultate acceptabile în reducerea emisiilor de oxizi de azot de la termocentrale. Tehnologiile viitoare
includ arderea în pat fluidizat, unde eliminarea sulfului poate fi realizată în timpul arderii cărbunelui,
urmată de o reducere a emisiilor de dioxid de sulf de 35-50%.
De asemenea, cărbunii pot fi transformaţi în combustibili lichizi, în prezenţa unor substanţe
donoare de hidrogen şi a unor catalizatori, combustibili sintetici în care sulful şi alte impurităţi sunt
eliminate în mare măsură.
Petrolul obţinut din cărbune şi amestecurile de cărbune şi apă cu un conţinut redus de cenuşă şi
sulf sunt considerate o alternativă pentru înlocuirea petrolului în utilităţi şi boilere industriale.

FONDUL FUNCIAR

Totalitatea suprafetelor de teren cuprinse intre granitele tarii, inclusiv cele aflate sub ape,
constructii si cai de comunicatie, reprezinta fondul funciar.
 terenuri fara restrictii pentru agricultura (11%) care ocupa suprafete intinse in Europa,
America Centrala, America de Nord;
 terenuri afectate de seceta (28%), cele mai intinse suprafete fiind Africa si Asia de Sud;
 terenuri sarace in minerale (23%) – Asia de Sud, America de Sud si Europa;
 terenuri putin profunde (22%) – Asia de Nord si Centrala, Asia de Sud;
 terenuri cu excedent de umiditate (10%) – Asia de Sud-Est, Australia, Asia de Nord si
Centrala;
 terenuri inghetate permanent (6%) – America de Nord, Asia de Nord si Centrala.

Dupa modul de folosinta, fondul funciar se clasifica astfel:

- terenuri agricole: teren arabil, suprafete ocupate cu vii, suprafete ocupate cu livezi, pasuni
naturale, fanete naturale.
- terenuri neagricole: suprafete ocupate cu paduri, suprafete acoperite de ape si balti, fondul
funciar al altor suprafete (suprafata de teren de sub constructii, suprafata de teren de sub caile
de comunicatie).
 Factorii care influenteaza direct viata plantelor si sistemele de productie agricola sunt de
mai multe tipuri:
 factori cosmico-atmosferici: lumina, caldura, aerul, apa meteorica.
 factori telurico-edafici: solul, apa si organismele vii din sol.
 relieful: altitudinea, orientarea versantilor, panta.
 clima: temperaturi, vanturi, precipitatii.
Zonalitatea culturilor agricole in raport de zonalitatea climatica
Zona ecuatoriala are ca si caracteristici climatice un climat cald si umed, variatii zilnice si
anuae de temperaturi mici, iar ca si caracteristici ale economiei agricole se evidentiaza cultura
plantelor (arbori de cafea, bananier, arbori de cauciuc, palmier de ulei, cocotier etc), cresterea
animalelor.
Zona subecuatoriala: caracteristici climatice reprezentate de succesiunea a doua
anotimpuri, unul ploios si unul secetos si caracteristici ale economiei agricole reprezentate prin
cultura plantelor (orezul, trestia de zahar, meiul, sorgul, iuta, oleaginoase, porumb etc) si
cresterea animalelor.
Zona tropicala: caracteristici climatice reprezentate de un climat cald cu diferentieri
zilnice si anotimpuale de temperatura mari; caracteristici ale economiei agricole date de cultura
plantelor (bumbac, curmal, orez, citrice etc) si cresterea animalelor.
Zona subtropicala sau mediteraneeana: caracteristici climatice – veri calduroase si
secetoase, ierni ploioase; caracteristici ale economiei agricole – cultura plantelor (grau, orez,
citrice, maslin, vita-de-vie, portumb, iuta, bumbac) si cresterea animalelor.
Zona temperata: caracteristici climatice reprezentate de ierni friguroase (cand cultura
plantelor nu se practica), veri calduroase ce prezinta diferentieri importante intre zonele oceanice
si cele continentale; caracteristicile economiei agricole: cultura plantelor (orz, grau de toamna,
sfecla de zahar, pomi fructiferi, secara, cartof) si cresterea animalelor.
Zona subpolara: are ca si caracteristici climatice ierni lungi si friguroase, veri scurte si
racoroase, iar ca si caracteristici ale economiei agricole se evidentiaza cultuta plantelor, si anume
a orzului, secarei de primavara si cresterea animalelor.
Repartitia suprafetei agricole (din totalul acesteia) la nivel mondial pentru anul 2007
inregistreaza un procent de 37% pentru Asia, 27% pentru America, 26% pentru Africa, iar o
valoare ceva mai mica de 10% pentru Europa. Din punct de vedere al repartitiei terenurilor
arabile si a culturilor permanente (din totalul de terenuri arabile si culturi permanente), la nivel
mondial se inregistreaza un procent de 38% pentru Asia, urmata de America cu 26%, Europa cu
20% si cu 16% Africa.

RESURSELE DE APA DULCE

SI SUPRAFETELE IRIGATE

In sensul cel mai larg, apa existenta sub diverse stari de agregare la suprafata planetei in
subsol si in atmosfera (hidrosfera) reprezinta resursele de apa.
 Apa este utilizata in diverse domenii: in problema alimentatiilor (problema irigatiilor),
problema energetica (utilizarea energiri hidraulice), problema mediului (unul din factorii de
mediu cei mai amenintati cu poluarea sau epuizarea).
Caracteristici ale resurselor de apa:
- caracter liumitat in spatiu si timp;
- epuizabile, regenerabile, refacandu-se in mod ciclic (circuitul apei in natura);
- distributie nebuniforma in spatiu si timp;
- posibilitati de transport limitate;
- regim puternic influentat de catre om, atat sub aspect cantitativ, cat si calitativ;
- resurse refolosibile;
- important factor de mediu.
Conform graficului de mai sus, tari precum Etiopia, Yemen, Pakistan si India ultizeaza
majoritatea resurselor de apa in domeniul militar, si in cantitati mult mai mici in domeniul
sanatatii si pentru consum. Se observa insa valorile foarte scazute pe care le inregistreaza Mexic
si mai ales Zambia din punct de vedere al consumului resurselor de apa in domeniul militar.
Uganda, Africa de Sud si Kenya au o oarecare egalitate intre cele trei domenii de consum a
resurselor de apa.

Rolul apei
Doua din cinci persoane traiesc in bazinele hidrografice ale unor rauri internationale
partajate cu mai multe tari.
- 9 tari pentru Amazon, 10 tari pentru Dunare, sau 11 tari pentru Nil;
- Mekongul, unul dintre cele mai mari sisteme din lume, sustine productia de orez si pescuit ce
asigura existenta a 60 de milioane de oameni, ce traiesc in zona cursului inferior al bazinului.
O interdependenta hidrologica
- daca o tara din amonte utilizeaza raul inevitabil, cantitatea, calitatea si chiar debitul apei sunt
afectate pentru utilizatorii din aval.
- acelasi lucru se aplica si in cazul lacurilor si stratelor acvifere.
Consumul mediu de apa:
- variaza intre state, atat intre tarile dezvoltate, cat si cele slab dezvoltate;
- de la 575 l/zi/persoana in SUA la 200-300 l/zi/persoana in majoritatea statelor U.E. si pana la
sub 10 l/zi/persoana in cazul Mozambicului
- cat si in interiorul statelor (in statele Arizona si California din SUA se consuma chiar si 1000 de
litri/zi/persoana).
Conform statisticilor, consumul mediu de apa de persoana pe zi in intervalul 1998- 2002 este
foarte ridicat in SUA urmata de Australia, Italia, Japoni, Mexic etc. Cele mai mici valori ale
consumului de apa de persoana pe zi se inregistreaza in Mozambic, Angola, Cambogia, Etiopia,
Haiti etc.
Conform OMS si UNICEF, pragul minim este de 20 de litri/pers/zi, de la o sursa ce
trebuie sa se afle la mai putin de un kilometru, cantitatea fiind suficienta pentru baut si uz sanitar.
Pentru un trai decent, necesitatile zilnice ar fi in jur de 50 de litri/zi/persoana.

Irigatiile
Irigatiile extind limitele spatiilor agricole si contribuie decisiv la asigurarea necesarului
de hrana pentru omenire. S-au dezvoltat cu precadere in zonele aride si semiaride, mai ales in
tarile in curs de dezvoltare.
 Principalele tipuri de irigatii sunt:
- irigare prin aspersiune – teren cu relief neregulat, instabil sau pe soluri nisipoase;
- irigare prin scurgere la suprafata pe brazde sau fasii;
- irigare prin submersie sau inundare completa;
- irigare prin udare subterana, utilizarea unor conducte subterane.
Irigatiile traditionale, cunoscute mai ales pentru nordul Africii, Asia de SV si de Sud:
- irigare prin canale subterane (kanate, foggara)
- irigare prin canale de inundare
- irigarea cu shauf-ul (India)
- prin utilizarea rotii hidraulice sau a fortei animale.
Irigatiile moderne in functie de sursele de apa
- sisteme de irigatii alimentate din lacurile de acumulare ale unor sisteme energetice (Egipt,
India, SUA);
- sisteme de irigatii alimentate din importante artere hidrografice prin intermediul unor canale
magistrale (Asia Centrala);
- sisteme de irigatii care functioneaza pe baza surselor subterane de apa (Australia, SUA).
In 2006 suprafetele amenajate pentru irigatii totalizeaza peste 285 milioane ha (18% din
suprafata arabila). Aceste suprafete ofera aproape 40% din necesarul de hrana al omenirii,
Repartitia suprafetelor irigate la nivel global pentru anul 2006 este evaluata astfel: cea mai mare
pondere de 72% din totalul suprafetelor irigate o are Asia, urmata de America de Nord si
Centrala cu 12%, Europa cu 7%, Africa cu 5%, America de Sud cu 3% su Oceania cu doar 1%.
Cele mai bune conditii pentru irigatii sunt in Asia, unde sunt si cele mai mari fluvii: Ind, Gange,
Yangtze, Huang He, Brahmaputra care izovarasc din zone muntoase inalte si strabat distante
mari.

India
Este tara cu cea mai mare suprafata irigata avand peste 57 milioane ha, cu lucrari de
irigare foarte vechi. Cele mai multe sunt amplasate in delta Gangelui si in bazinul superior al
Indusului; irigatiile permit instalarea culturilor si in sezonul uscat, care se recolteaza primavara
(culturi numite „rabi”).
China
A fost depasita de India in ultimii ani in privinta suprafetelor irigate (56 milioane ha).
Irigatiile permit obtinerea unor recolte bune pe valea fluviului Huang He si Chang Jiang.
Pakistan
Detine peste 19 milioane ha terenuri irigate (aproape ¼ din suprafata agricola a tarii);
cele mai extinse sisteme de irigatii sunt localizate in regiunea cu precipitatii mai reduse din estul
tarii.
S.U.A.
Au peste 22 milioane ha ce beneficiaza de irigatii, prezente mai ales in regiunile sud-
vestice si sudice.

Importanta irigatiilor
- aplicarea irigatiilor contribuie la compensarea deficitului sezonier de umiditate (zonele aride si
semiaride)
- contribuie la obtinerea unei eficiente agricole sporite, in regiunile care beneficiaza de
precipitatii cu valori peste medie.
- in Asia de Sud folosirea irigatiilor permite obtinerea a 2-3 recolte pe an.
- in conditiile culturilor de orez, productia poate fi de 1,5-2 ori mai mare.
- pentru tarile dezvoltate se constata ca irigatiile contribuie la inlocuirea unor culturi, cu o
valoare economica mai mica, cu altele, mai eficiente si mai rezistente la umiditate.

Probleme privind asigurarea necesarului de apa pentru irigatii

- China are mari probleme in asigurarea apei in Campia de Nord, unde se produce jumatate din
productia de grau si o treime din cea de porumb (irigatiile de aici se bazeaza pe trei fluvii: Huang
He, Hai, Huai si doua surse de ape subterane).
- India, nivelul panzei freatice este in scadere in majoritatea statelor, inclusiv Punjab si Haryana,
principalele producatoare de cereale.
- S.U.A. – utilizarea excesiva a sursei subterane fosile Ogallala (estinsa din sudul Dakotei in
Nebraska, Kansas, Colorado, Oklahomam Texas).
- suprafata irigata a scazut cu 15% comparativ cu anul 1980.