,Vin americanii!

"*
Cînd primele imagini care prezentau aterizarea masivelor avioane de transport americane pe
aeroportul din Constanţa — cel mai important port românesc la Marea Neagră — au fost
transmise la televiziune, românii au trăit sentimentul ciudat al împlinirii unei profeţii.
Americanii erau aici, în sfîrşit, după ce un popor întreg îi aşteptase în zadar, crezînd şi sperînd
în ciuda oricărei evidenţe, timp de cincizeci de ani. Erau acum între noi, ocupînd hotelurile
cele mai bune din Mamaia, renumita staţiune de pe litoral, evaluînd infrastructura locală şi
posibilităţile ei de a adăposti, poate, în viitor, chiar o bază militară. Poate că în curînd unele
dintre amplasamentele militare din Europa de Vest aveau să fie mutate în statele din răsărit,
abia trezite de curînd la democraţie. Avea acest lucru să fie o şansă pentru noi sau un fruct
otrăvit?
România a fost pierdută pentru lumea civilizată acum jumătate de secol la masa tratativelor.
La Conferinţa de la Yalta Churchill i-a cedat lui Stalin România în schimbul Greciei. O ţară
fără nici o tradiţie comunistă, cu un partid comunist numărînd sub o mie de membri, a fost
oferită ca pradă unui sistem totalitar, care în scurtă vreme i-a distrus modul de viaţă şi
instituţiile. Fusese o ţară legată prin mii de fire de Europa civilizată. în secolul al
* Articol comandat de ziarul „Neue Ziircher Zeitung", apărut în 2003 şi preluat ulterior de ziarul „Courier
internaţionale".
247
nouăsprezecelea suferise o puternică influenţă civilizatoare franceză, apoi, o dată cu venirea
dinastiei Hohen-zollern, o influenţă germană. Toate acestea au fost retezate cu brutalitate de
colectivismul sovietic. Pe ruinele speranţelor europene pierdute a apărut şi-a crescut în Ro-
mânia anilor '50 (anii în care teroarea stalinistă a atins apogeul) marele mit al venirii
americanilor. Bunicul meu îmi povestea cum în acea perioadă atroce, în care s-a făcut
colectivizarea forţată, în care toţi caii ţăranilor au fost luaţi şi împuşcaţi de activiştii
comunişti, fiecare ţăran ieşea în ogradă măcar o dată pe zi ca să privească spre cer. Nu căutau
semne de ploaie sau de vreme bună, ci sperau cu nebunie şi disperare într-o minune istorică:
apariţia escadrelor de avioane americane care să ne scape de ruşi şi să ne aducă în fine
libertatea.
Deşi americanii nu au venit nici atunci şi nici mai tîr-ziu, mitul a rămas. Tineretul deceniilor
următoare a îmbrăţişat modul de viaţă american, vestimentaţia, muzica, filmele, magia unei
lumi mai libere şi mai bune, cu atît mai mult cu cît ele erau blamate de oficialitate. în anii '70,
tineri români pletoşi erau tunşi de miliţieni în plină stradă. Un comerţ ilegal frenetic cu discuri
de muzică rock era şi el în floare. După revoluţia din 1989 mitul american s-a accentuat.
Primele McDonalds au fost luate cu asalt de o populaţie pentru care „un loc curat şi bine
luminat", cum ar spune Hemingway, reprezenta o adevărată revelaţie. Copiii, privind ore-n şir
filmele de pe „Cartoon Net-work", au început să folosească un jargon româno-ame-rican în
care cuvîntul „cool" se aude în aproape oricare frază.
Iată de ce nu trebuie să mire pe nimeni statisticile recente în care poporul român apare ca fiind
unul dintre sprijinitorii cei mai devotaţi ai politicii americane în privinţa războiului cu Irakul.
Spre deosebire de ţările din Europa de Vest, care au suferit în ultimele decenii diverse
frustrări în contactul cu Statele Unite, în România senti-
248
mentele antiamericane sînt, practic, necunoscute. Este, probabil, şi situaţia celorlalte ţări din
est, pentru care America a funcţionat mereu ca un mit colectiv: eliberatorul mult aşteptat. De
aceea unii preşedinţi americani detestaţi în vest (şi chiar în propria ţară) pentru duritatea lor,
cum ar fi Reagan, au fost percepuţi în România pozitiv, ca fiind cei ce au contribuit cel mai
mult la prăbuşirea comunismului.
Par a exista, deci, la nivelul mentalităţilor şi reprezentărilor colective, diferenţe între
perceperea Americii în vestul şi în estul Europei. Aceste diferenţe se oglindesc în mod natural
în politicile externe ale statelor respective. Dacă pentru un puternic stat occidental apartenenţa
la structurile euro-atlantice (NATO şi Uniunea Europeană) este oarecum facultativă, pentru
un stat ca România ea este vitală. O dată intrată în NATO, România cu greu îşi poate permite
să nu urmeze politica americană, singura care-i poate garanta securitatea în zonă. în acelaşi
timp însă, securitatea ei economică, prosperitatea viitoare şi integrarea ei culturală depind în
cea mai mare măsură de aderarea la Comunitatea Europeană. Nici unul dintre aceste obiective
nu are valoare în absenţa celuilalt. Ca să aibă un viitor, România trebuie neapărat să le re-
alizeze pe amîndouă.
Esenţial în acest moment istoric este însă ca diferenţele de vederi dintre statele europene să nu
fie exploatate politic şi adîncite artificial. Afirmaţia, de acum faimoasă, a secretarului de stat
american Donald Rumsfeld că ar exista două Europe, una demodată, cuprinzînd Franţa şi
Germania, iar cealaltă tînără şi de viitor, Europa de Est, a fost, de fapt, a doua gafă a
discursului politic american de la declanşarea războiului anti-terorist încoace, după folosirea
cuvîntului „cruciadă" de către George Bush. Ea a creat, în mod inutil şi distructiv, o nouă falie
în rîn-dul NATO, pe lîngă cea dintre America şi Europa de Vest. Situaţia este periculoasă
pentru viitorul Europei unite,
249
pentru că vine în momentul cel mai delicat, cel al pregătirii unui val de ţări din est pentru
aderarea la Uniunea Europeană. Statele cele mai defavorizate în această cursă de aderare,
România şi Bulgaria, au fost expuse, prin impactul distincţiei făcute de secretarul de stat ame-
rican, unei false dileme. Cui i se cuvine loialitatea lor, Statelor Unite (care le-au adoptat deja
în NATO) sau Europei (care se pregăteşte să le adopte)? Ce consecinţe va avea politica lor
faţă de războiul care, se pare, este inevitabil? Un politician altfel abil, ca Jaques Chirac, a
preluat cu stîn-găcie şi a mărit gafa lui Rumsfeld, „certînd", pe un ton jignit şi voalat
ameninţător, statele din est pentru „infidelitatea" lor faţă de Europa. S-a creat astfel penibila
impresie de posibil şantaj politic: puteţi merge acum cu americanii, dar asta va avea urmări în
privinţa integrării europene...
Europa nu ar trebui să se definească prin opoziţie cu America. Criteriile interne ale marii ei
civilizaţii şi culturi, ale unităţii în diversitate, ale opţiunii pentru responsabilitate individuală şi
democraţie ar trebui să fie suficiente. România este în prezent un stat european, tocmai prin
aceste opţiuni, iar aderarea la comunitatea statelor care le împărtăşesc nu ar trebui
condiţionată într-un mod atît de copilăresc. Opţiunea pentru America a românului mediu nu
are nimic de-a face cu vreun oportunism anti-eu-ropean. Ea nu reprezintă decît opţiunea
pentru libertate şi pentru democraţie, care este deopotrivă şi opţiunea întregii Europe.
Scriu aceste rînduri cu gîndul la bunicul meu, ţăran din cîmpia Dunării, care nu ştia carte şi nu
se pricepea la politică. Dar instinctul său sigur, nevoia lui de a trăi liber şi demn, îl făceau să
iasă în fiecare zi din casă, pe la amiază, şi să privească cerul, cu speranţa că într-o zi va fi
primul care să strige satului întreg vestea cea mare: „Vin americanii!"
250