Fântâna Tălharilor

Sub soarele arzător al amiezii,Meseşul pare tivit cu aur,anume parcă să nu se

destrame această dantelă cu colţişorii îndreptaţi spre cer.După " Schimbarea la Faţă"
au fost câteva nopţi cu brumă,atât cât să îmbrace pădurea în haină ruginie pătată pe
alocuri de verdele crud al bradului şi molidului.
E aproape "Ziua Crucii", dar zilele sunt calde ca în miezul verii.
Bunicul pare abătut păşind agale,sprijinit în cârja de cireş,pe lângă carul gol tras de
bivoli.
Cuibărită între loitre, pe un leşier de canuri, nu îndrăznesc să tulbur gândurile
bunicului. Îmi aşez sub cap pieptarulde oaie împăturat cu lâna în sus şi privesc cerul.E
senin şi molcom, precum molcomi sunt paşii bunicului adâncit în cine ştie ce gânduri.
- Cea Mojar, Cea!
Tresar,dar bunicul nu are ochi decât pentru drumu' şerpuit şi prăfos care urcă spre
Iclejie.
_ Hai Rujană, ' hai, că-i mult până-n vârf!
Parcă înţelegând îndemnul bunicului, bivolii iuţesc pasul hurducând carul gol peste
bolovanii drumului făcându-l să scârţâie din toate încheieturile.
Trebuie să urcăm sus de tot, chiar în vârful muntelui să aducem lemne pentru
iarnă.Niciodată n-am urcat muntele până în vârf şi gândul că voi vedea deodată şapte
sate mă emoţionează încât nu cutez să tulbur tăcerea bunicului.
Drumul urcă pe o pantă lină iar bunicul, ostenit se sprijină cu mâna de leuca din faţă
să-şi uşureze drumul.
- Ai adormit, o' ce nu cârâi nimica?
- Cum să adorm? Priveam cerul...
- Încă un pic şi se ascunde sub crengi...
Ce vorbeşte bunicul? Cum să încapă nemărginirea cerului sub crengi? Poate şeguieşte
aşa cu mine, să mă pună la încercare. Dau să-l întreb, dar faţa bunicului pare tristă şi
îngândurată.Nu, nu şeguieşte iar eu nu înţeleg nimic...
- La ce te gândeşti, bunicule?
- ...
- Mai avem mult de mers?
- ...
- Bunicule, eşti supărat?
- Nu-s!
- Ştii bunicule, eu nu am mai fost până în vârful Meseşului şi tare mă bucur că m-ai
luat! Bunica o zis că ar fi mai bine să stau acasă şi s-o ajut la răşchiet, da'totdeauna
face singură... Bunicule, tare mă bucur că m-ai luat cu dumneata!
- ...
- Bunicule, ce-o să vedem în vârful Meseşului?
- ...
Oare de ce tace bunicul? Ce-l frământă? Dânsul nu este niciodată morocănos, de ce
tocmai astăzi s-a aflat să fie astfel?
- Fântâna Tălharilor!
- Ce?
- O să vedem Fântâna Tălharilor!
- Şi tălharii unde-s?
Bunicul schiţează un zâmbet şi se adânceşte iar în tăcere.
Marginea padurii e aproape. Drumul se desparte în doua: cel din stânga coteste
molcom spre Grepse iar cel din dreapta coteste abrupt spre munte.Rotile carului sar
peste bolovani cu zgomot sec iar eu ma ridic tinându-ma de loitra. Intram în padure
si dintr-o data pare seara. Lumina soarelui stralucitor a fost înghitita parca de pamânt
iar caldura lui a ramas pe câmpuri. E întuneric si racoare, o racoare molcoma si
placuta.
Bunicul ramâne maharât si tacut, nu-l pot scoate din aceasta stare nici cântecul
cucului, nici al mierlei care parca ne urmareste pe drumul zdronturos si serpuit.
Bivolii par osteniti de urcusul muntelui, dar bunicul nu-i baga nici pe ei în seama cum
de altfel si de mine a uitat cu desavârsire...
Drumul trece prin tuneluri întunecate sub bolte joase de ramuri si frunze, prin
luminisuri stinghere, peste stânci colturoase si ochiuri de apa, pe lânga hauri
întunecate, pierdute în abisuri de un verde întunecat...
Am obosit si eu de zdruncinaturile drumului si de tacerea morocanoasa a bunicului.
Ruginiul frunzelor a ramas în urma. Aici, spre vârf, sunt doar molizi si brazi de un
verde întunecat. Luminisurile sunt mai dese si spre mirarea mea si ochiurile de apa
sunt mai multe si mai mari.
Cotim spre apus, pe un drumeag mai drept si mai neted. Bunicul se apleaca si ridica o
piatra întunecata, cu o forma regulata, cubica. Privesc în jur si un petic de drum este
acoperit cu astfel de pietre. Bunicul pare trezit parca din visare si cu chef de vorba.
- Aici, demult, a fost un drum pe care cuceritorii romani l-au facut ca hotar sa-si apere
cucerirea din carute usoare, trase de cai mici si iuti. Au venit tocmai de la Roma
cuarmate sa cucereasca muntele...
- Si l-au cucerit?
- Muntele? Nu, niciodata. Muntele a ramas falnic purtându-si straiele dupa anotimp si
pastrându-si tainele în vai prapastioase si în pesteri...
- Dar romanii?
- Au venit... Altii au plecat, altii au ramas...
- Si unde-s acum?
- Dumnezeu stie...
Bunicul zâmbeste si ma salta dintre loitre.
- Am ajuns!
Privesc în jur. Într-un luminis larg stau stivuite " meterile" de lemne aliniate frumos în
soare. E atâta lumina!
Bunicul ma ia de mâna si-mi arata zarea: 
- Uite, jos, la poale e satul nostru...
Privesc mirata petele de culoare aliniate pe lânga o vale, printre dealuri.
- Vezi, mai la dreapta e Fetindia si mai departe un pic e Aghiresul.
Nu ma dumiresc prea bine în orizontul cetos cum bunicul stie pe nume cele câteva
pâlcuri de pete de culoare.
- Aici, drept, mai jos de satul nostru e Catalul Unguresc si dincolo e Recea...
Dau din cap aprobator desi nu vad mare lucru.
- Sub munte, spre apus e Seredeiu si Stârciu iar mai jos e Horoatul... Vezi, acolo,
departe, e Crasna, unde am fost noi la târg dupa purcei...
Bunicul pune un lesier de otava în fata bivolilor si încarca linistit carul.Eu privesc de
aici, din vârf de munte, haul cetos presarat cu pete de culoare si vai serpuitoare.
Dealurile par turtite si sterse iar pâlcurile de padure par niste petice neregulate
aruncate hautic... Cerul e senin doar jos, în vale, pare mohorât si cetas.
Carul e plin si bunicul, cu îndemânare, ancoreaza cu un lant gros lemnele între loitre.
Desprinde de la car bivolii înjugati si-i mâna spre un ochi de apa sa-i adape.
Din traista pregatita de bunica scoate o merindeica alba pe care aseaza pâinea groasa
si bine coapta, o bucata mare de slanina, un bulgare de brânza si câteva cozi de
ceapa. Face un foc de vreascuri, si din brisca ascute doua frigari în care înfige clisa
încrestata. Cu aceeasi brisca face o cruce pe pâine si o taie felii mari.
- Ti-e foame?
- Îhâ... tare mi-e foame.
- Ia-ti frigarea si-ti prajeste clisa si-ti picura pe pâine.
Îl copiez pe bunicu cu bucuria copilului care descopera pentru prima data ce
înseamna " masa" în vârf de munte.Bivolii s-au culcat înjugati lânga ochiul de apa si
stau rumegând în racoarea muntelui.
- Ti-e sete?
Tresar. Bunicul ma priveste zâmbind.
- Hai la Fântâna Tâlharilor!
- Nu mi-e sete!
- Ce, ti-e frica de tâlhari?
- Îhâ, mi-e frica, lasa, o sa beau acasa din fântâna noastra...
- Oho, pâna acasa, faci coabe...
- Fac ce?
Bunicul zâmbeste larg si ma ia de mâna. Urcam o panta lina spre miaza-zi, apoi
cararea dispare brusc în fata unor pâlcuri de stânci. 
Sprijinit în cârja de cires, bunicul urca greu peste pietrele ascutite tinându-ma de
mâna.
- Hai, nu mai avem mult...
Urcusul e greu, e pieptis, fara nici o carare. Dar bunicul stie parca fiecare bolovan,
fiecare stânca, stie pe unde sa ocoleasca ascutisurile pietrei. 
Dintr-o data, zarea se întuneca. Intram într-un pâlc de molizi desi cu crengi joase si cu
tepi ascutiti. Strâng în mâna palma lata si batatorita de munca a bunicului. Nici daca
as vrea sa ma întorc n-as sti cum...
- Doar un pic mai este...
Iesim de sub molizi într-o poiana scaldata în soare. Cotim iar spre miaza-noapte,
unde luminisul este strajuit de câtiva stejari seculari, grosi si falnici ca însusi muntele.
- Am ajuns!
Eu nu vad nimic, nici fântâna, nici cumpana, nici tâlhari.Bunicul ma lasa de mâna sub
umbra unui stejar cu trunchiul gros cât carul încarcat cu lemne si dânsul coboara într-
o râpa întunecata. Mi-e frica dar pâna sa-mi vina plânsul, bunicul se iveste la
marginea râpei cu un canceu de plev plin ochi cu apa.
- Bea încet ca-i rece. E din Fântâna Tâlharilor...
Bunicul se aseaza la umbra stejarului lasând vasul de apa între noi sa-si mai
îmblânzeasca racoarea. Îsi ia clopul de paie si-l aseaza lânga radacina copacului, îsi
sterge fruntea de sudoare cu dosul palmei si cu un glas moale, misterios, începe sa-
mi povesteasca:

- Vezi tu, fata tati satele de la poale? Acum, cu voia Domnului, e linişte şi pace, dar nu
a fost întotdeauna aşa. Venea câte un hăbăuc de te miri de unde, cu o ceată de slugi
flămânde şi nespălateşi se aşezau în sate cu stăpâni, ţinându-le în teroare.
Erau şi atunci legi şi legiuitori, dar erau pentru cei venetici şi mişei, nu pentru cei ce
asudau la plug. Aceştia plăteau cote şi biruri veneticilor, iar ce mai rămânea, furau
slugile cele mai hămesite pentru stăpânii lor.Grele vremuri... Atunci, s-au strâns flăcăii
din şapte sate aici, la poala acestui munte şi i-au ales pe cei mai vrednici dintre ei,
unul din fiecare sat cu cel mai iute şi mai rezistent cal.
Şi-au făcut o ceată de şapte voinici să ţină piept furilor şi mişeilor... Grele vremuri...
Când se strângeau birurile, flăcăii atacau cu furci şi topoare carele încărcate cu bucate
şi le împărţeau celor care au asudat pentru ele. Atacau scurt, ca din senin şi dispăreau
la fel de repede precum apăreau, lăsând pe cei mişei, răniţi şi fără pradă... Dacă unul
din flăcăi cădea, altul îi lua locul, astfel că ceata rămânea întreagă... 
Ştiau fiecare colţişor de munte şi fiecare vale, fiecare stâncă şi fiecare copac din
munte... Meseşul le-a fost casă, codrul - frate, izvorul - mamă,şi stânca - tată.... Ziua şi
noaptea pe arşiţă şi ger, ei vegheau necontenit. Lăcaş de odihnă şi-au făcut în râpa
din faţă, lângă izvorul rece şi dătător de putere... 
Mult le-au căutat mişeii locul de sălaş, dar muntele i-a adăpostit ca un părinte pe
copiii săi...
Bunicul tace şi priveşte buza hăului întunecat.
- Şi?
- Şi ce?
- Cum s-a sfârşit povestea?
- Care poveste?
- Povestea flăcăilor...
- Nu-i poveste!
- ...
Bunicul se ridică încet, se apropie de hău, se apleacă şi se închină apăsat parcă de
gânduri. Nu-l tulbur. Se întoarce, trece pe lângă mine şi pe lângă stejarul umbros din
luminiş.Mă ridic şi-l urmez în tăcere. Păşeşte molcom şi apăsat peste bolovani şi
crengi sprijinându-se în cârja uşoară de cireş. Se opreşte la marginea luminişului, în
buza unui pâlc des de brazi. Îngenunchează greoi, încet, cu pioşenie şi mângâie cu
mâna pământul acoperit cu crenguţe şi ace de brad. Priveşte cerul şi se închină. Încet,
cu mişcări blânde, dă la o parte uscăturile. Pe pământul umed, răsar şiruri de pietre
aşezate în cruci, înrădăcinate parcă în stânca muntelui. Una, două... şapte cruci!
Bunicul rămâne îngenunchiat, cu ochii în lacrimi. Îngenunchez şi eu lângă crucile
răsturnate pe sol. Nu l-am văzut niciodată pe bunicul înlăcrimat şi mă sperii.
- Aici... aici sunt tâlharii?
- Eroii sunt aici, draga bunicului!
Cât a stat bunicul îngenuncheat? Soarele s-a ascuns după pâlcul de brazi iar satele
din vale par înceţoşate. Bivolii au venit de la apă şi aşteaptă înjugaţi lângă carul
încărcat cu lemne.
Mă ridic încet, să nu tulbur sufletul întristat al bunicului.
Mă apropii încet de izvor. Un susur fin, ca un cântec, răzbate din întunecimile râpei
ridicându-se ca într-o rugăciune spre cer. Se aud parcă tropote de cai şi chiote de
flăcăi.
- Auzi?
Tresar. Când a ajuns bunicul lângă mine şi cum de nu l-am auzit...
- Auzi şi dumneata, bunicule?
Bunicul dă din cap aprobator.
- Cum au murit?

Era cam de "Ziua Crucii"... Potera a strâns în căruţe tot ce s-a strâns de pe câmp,
lăsând casele gospodarilor fără grâu în hambare, fără cartofi şi fără mierea strânsă din
coşniţe.
Atunci au atacat voinicii căruţele cu bunuri. Dar nu ştiau că dincolo de dealuri, îi
pândeau câteva sute de cătane înarmate până în dinţi. I-au înconjurat şi i-au încolţit la
" Straji" coborând dinspre Gudurie, Dealu Moghii şi Iclejie, dinspre Băi şi Câmpu
Boilor, dinspre Cetăţele şi Viile Mucii... Încercau să-i împingă în jos, spre Căţălu
Unguresc, să-i prindă cătanele şi să-i lege, să-i ducă legaţi de cai în temniţă în Zălau,
să-i batjocorească şi să-i schinjuiască în văzul tuturor, să fie ei pildă pentru cine o mai
îndrăzni să se opună stăpânirii...
Dar au sărit bătrânii satului, femeile şi copiii şi au făcut scut uman în jurul flăcăilor. 
Fusese un timp ploios şi văile erau tulburi şi mari.
Ca la un semn, flăcăii au cotit pe vale în sus prin apa vijelioasă ce trecea de burţile
cailor...
Potera a lovit în dreapta şi în stânga pe cine o nimerit, dar sătenii nu i-au lăsat să
prindă voinicii...
De pe dealuri curgeau cătanele şi poterele în valuri cenuşii ca sufletul oamenilor loviţi
din toate părţile. Au umplut Meseşul cu cătane, că erau mai răi şi mai mulţi decât
lupii...
- Prinde-ţi tâlharii, prinde-ţi tâlharii,se auzeadin toate părţile!
Voinicii au slobozit caii şi au urcat noaptea pe poteci doar de ei ştiute până aici, la
fântână şi au stat neclintiţi în râpă cu susurul 
izvorului. Toată iarna a pândit potera să nu urce nimeni să le ducă bucate. Şi a fost o
iarnă crâncenă, că nici cei bătrâni n-au mai pomenit o aşa iarnă rece... Nici la vânat nu
puteau,că potera a împânzit muntele...
Vreo trei ani i-au tot căutat cătanele dar nu i-o găsit... Încet, s-o uitat şi s-o rărit..

Eram cât tine când am venit cu tata după lemne... Şi m-a trimis tata c-on plev să-i
aduc apă din râpă de la izvor.
Am coborât şi un iz greu venea dintr-o răsâpitură de mal. M-am uitat mai bine şi ce
mi-a fost dat să văd?...L-am strigat pe tătuca şi s-o scoborât şi el în râpă... M-o pus
tătuca colea lângă stejarul ista pă un leşier rău şi mi-o adus un plev de apă... Apoi, din
ştioacă şi topor o început să sape gropile... O săpat trei şi o venit noaptea. S-a pus şi
el lângă mine şi m-o încălzit la piept peste noapte... Când s-a crăpat de ziuă, o
început iară a săpa... Şi o săpat până la ujină şi era ostenit că merindea câtă o rămas,
o lăsat-o pentru mine... Numa o băut apă din râpă. Şi i-o scos tăruca, unu câte unu,
greu, că numa'hainele îi ţâneu laolaltă. Eu stăteam sub stejar şi plângeam. I-o aşezat
pă fiecare în dreptul unei gropi şi a aprins tătuca şapte focuri să le fie de lumină pă
lume cealaltă... Nu io păsat de poteră...
Urlau lupii ca în miezul iernii, da tătuca nu i-o băgat în samă...
Şi o început tătuca să cânte ca popa la petrecanie. O zâs ce o ştiut şi ce şi-a adus
aminte... O sfinţât groapa cu apă de izvor şi i-o coborât pă rând. S-o făcut noapte
când i-o gătat de astupat... Da' n-am mărs acasă nici în noaptea aceea.O ţânut
focurile aprinse, o plâns şi o cântat... O urlat lupii toată noaptea şi le luceau din
desisuri ochii în lumina focurilor. Da' nu s-o apropiat nici unul...
Când o răsărit soarele, am strâns cu tătuca pietre şi le-am aşezai în formă de cruce pe
morminte. M-o suit tătuca în carul gol, că n-o mai tăiat lemne şi nu s-o oprit cu caru'
până în faţa bisericii. M-o pus 'naintea bivolilor şi dânsul s-o suit în turnu bisericii şi o
început să tragă clopotele. Şi o clopotit până la ujină, de şapte ori câie trei răstâmpuri,
pentru sufletele vitejilor.O venit oamenii să-l întrebe ce-i, dar dânsul n-o vorbit cu
nimeni, de toţi zâceu că şi-o pierdut mintile... 
Bunicul rămâne tăcut, privind spre nicăieri.
Soarele a coborât după colţul Bogardului dar noi suntem tot în vârful Meseşului.
Coborâm peste pietre şi hârtoape şi ajungem la poale când încep a luci primele stele.
Intrăm în ocol târziu, mult după ce o înnoptat.
Cu lămpaşul aprins, bunica ne aşteaptă pe talpă. 
- Am ştiut io că dacă mergeţi la Fântâna Tâlharilor, vă uită Dumnezeu cu tătu.
- Ba nu, Anisie, Dumnezeu nu uită nimica...
Minerva Ilieş, n. Buciu.