Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
4 6032818549813152537
4 6032818549813152537
TRIFONOV
107 povestiri
despre chimie
Locuitorii casei mari
O scurtă privire asupra Sistemului periodic
„Omnivorul”
Secretele țurțurelui
Incosecvențe
Originalitate în arhitectură
Cei 14 gemeni
Compuși neobișnuiți
O clădire neterminată?
Pe marginea necunoscutului
Registrul elementelor
Bariera magică
Să presupunem următoarele:
Că abia amestecați hidrogenul cu oxigenul și vaporii de
apă își fac deja apariția.
Că abia vine în contact cu aerul o bară de fier, că se și
acoperă cu un praf roșiatic și în câteva minute metalul se
transformă într-o pudră roz – oxidul de fier.
Că toate reacțiile chimice din lume se desfășoară cu viteza
„unei răsuflări”. Că toate moleculele reacționează unele cu
altele, independent de energia pe care o posedă. Că fiecare
ciocnire dintre două molecule ar avea ca rezultat
interacțiunea lor chimică.
Toate metalele ar dispărea de pe suprafața Pământului
pentru că ar fi oxidate. Substanțele organice complexe,
inclusiv cele ce constituie celulele vii, s-ar transforma în
substanțe simple, mai stabile.
Ar fi o lume stranie, o lume fără viață, o lume fără chimie,
o lume fantastică a compușilor foarte stabili, fără nicio
tendință de a intra în reacții chimice.
Din fericire niciun astfel de coșmar nu ne amenință. Există
o barieră magică care stă în calea unei astfel de „catastrofe
chimice” universale.
Această barieră este energia de activare. Moleculele nu pot
intra în reacții chimice fără ca energia lor să egaleze sau să
depășească energia de activare.
Chiar la temperatura obișnuită vor exista molecule, printre
care și cele de hidrogen și oxigen, a căror energie este mai
mare sau cel puțin egală cu energia de activare a reacției lor.
De aceea, apa se formează și în aceste condiții, deși foarte
încet. Reacția este lentă, pentru că numărul de molecule cu
suficientă energie pentru a reacționa este prea mic. La
temperatură înaltă un număr mai mare de molecule ajunge
la bariera de activare și numărul cazurilor de interacții
chimice dintre hidrogen și oxigen crește enorm.
Reacții în lanț
Jetul luminos
Soarele chimist
Odată, Stephenson, inventatorul locomotivei cu abur făcea
o plimbare cu prietenul său, geologul Beckland. Deodată pe
lângă ei a trecut un tren.
— Ia spune Beckland, întrebă Stephenson, ce crezi că face
să meargă acest tren?
— Ei bine, mâna unuia dintre conducătorii acestor
locomotive minunate.
— Nu.
— Ei bine, atunci aburul care mișcă mașina?
— Nu.
— Focul aprins din cazan.
— Din nou greșit; este acționată de soare, care strălucește
din acea epocă îndepărtată când plantele care erau vii au fost
transformate în cărbune pe care mecanicul îl încarcă cu
lopata în cuptor.
Ființele și în special plantele își datorează originea
Soarelui. Crescute la întuneric, nu se vor obține decât niște
filamente subțiri în loc de tulpini verzi, suculente. Sub
acțiunea razelor solare, clorofila (materia colorată din
frunzele verzi) transformă CO2 din aer în molecule complexe
de substanțe organice, componentele plantelor.
Deci soarele, sau mai degrabă razele lui, sunt „șeful
chimist” care sintetizează toate substanțele organice din
plante? Așa s-ar părea. Nu degeaba se numește fotosinteză
procesul de asimilare a CO2 de către plante. Se știe că multe
reacții chimice se produc sub acțiunea luminii. Există și o
ramură specială a chimiei care studiază aceste reacții,
numită fotochimie.
Dar până acum, studiul reacțiilor fotochimice nu a dus la
obținerea în laborator a hidraților de carbon sau a
proteinelor. Aceștia sunt compușii principali ai fotosintezei în
plante.
În prima fază, planta folosește CO2, H2O și lumină solară
pentru sinteza moleculelor organice foarte complexe. Dar
poate că există altceva care joacă un rol esențial în aceste
procese? Imaginați-vă că o fabrică este la un capăt alimentată
prin țevi cu sodă, țiței, azotat de potasiu etc. Și că la celălalt
capăt ies pe porțile ei camioane încărcate cu pâine, cârnați și
zahăr. Este o fantezie, bineînțeles, dar reprezintă ceea ce se
întâmplă în plante.
Plantele au catalizatorii lor, numiți enzime. Fiecare enzimă
face ca o reacție să decurgă într-un sens bine definit. Deci
soarele nu este singurul „chimist” care face fotosinteza. El
colaborează cu colegele sale, enzimele. Soarele este cel care
suplinește energia necesară reacției iar enzimele fac ca reacția
să se desfășoare în sensul dorit.
Natura, și în special plantele nu pot fi private de
„autorizația” lor de a produce multe substanțe, dar în unele
cazuri putem deja să le facem să acționeze în direcția dorită
de noi. În acest sens, de mare valoare pentru oamenii de
știință sunt investigațiile în procesele fotosintezei. S-a
constatat că dacă în cursul fotosintezei se folosesc pentru
iluminarea plantelor radiații cu diferite lungimi de undă se
formează substanțe chimice diferite. De exemplu, iradiindu-
se cu radiații din domeniul roșu-galben se obțin ca principali
componenți hidrații de carbon (zaharuri), în timp ce radiațiile
albastre duc la obținerea de proteine.
Se așteaptă deci ca în viitor oamenii de știință să fie
capabili să obțină cu ajutorul plantelor compuși organici
complecși într-o cantitate convenabilă. Într-adevăr, în loc să
se construiască fabrici care să fie dotate cu echipament unic
și care să aibă tehnologii de sinteză complexe, va fi doar
necesar să se construiască sere și să se regleze intensitatea și
compoziția spectrală a radiațiilor utilizate. Atunci plantele vor
face ele singure tot ceea ce este necesar, de la hidrații de
carbon cei mai simpli, la proteinele cele mai complexe.
Chimia și radiația
Dacă i-am aduna pe cei mai mari chimiști din lume și i-am
întreba câți compuși chimici pot forma elementele Sistemului
periodic, acest grup competent ar fi în imposibilitatea de a da
chiar un răspuns aproximativ.
Știm că cel mai simplu compus este molecula de hidrogen.
Nu poate exista un compus mai simplu, pentru că hidrogenul
este primul și cel mai ușor reprezentant al Tabelului lui
Mendeleev.
Dar cel mai complex? Aici nu putem da un răspuns exact.
Chimiștii cunosc adevărate molecule gigant alcătuite din zeci
și sute de mii și chiar milioane de atomi. Nimeni nu poate
spune încă, dacă există o limită a complexității.
Pe de altă parte am putea estima precis câți compuși se
cunosc. Dar numărul găsit azi nu ar mai putea fi valabil
mâine. În prezent, în laboratoarele de pe glob sunt sintetizate
zilnic, numeroase noi substanțe și acest „randament zilnic”
crește de la an la an.
Serviciul de informații chimice ne spune că au fost izolați
din materiale naturale sau obținuți artificial două milioane de
compuși chimici *.
Inele chimice
A treia posibilitate
Sandwich-uri neobișnuite
Roșu și verde
Totul într-unul
Lumină și culoare
Unde și substanță
O prismă chimică
Există o limită?
Un număr uimitor
Site remarcabile
Clești chimici
„Criza azotului”
Ostilități chimice
Ajutoarele fermierului
L.VIasov • D.Trifonov