Alexandru Lăpuşneanul, după înfrîngerea sa în două rînduri, de oştile Despotului,

fugind la
Constantinopol, izbutise a lua oşti turceşti şi se înturna acum sa izgonească pre
răpitorul Tomşa şi să-şi ia
scaunul, pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vîndut de boieri.
Alexandru Lăpusneanu este informat de Moţoc că țara este liniștită și că norodul nu
il vrea nici il doreste, nici il iubeste si că ar fi rugat sa se intoarca inapoi,
deci contrar lucrurilor crezute de dânsul.
Alexandru insa le reproseaza ca daca nu il vreau ei, el ii doreste, si daca nu e
iubit el de catre norod ii iubeste el pe ei, si că cu sau fara voia norodului si a
boierilor el tot va ajunge acolo unde si-a propus. Mai degraba a-si intoarce
Dunarea cursul indarat. Acesta se intreaba daca tara nu il doreste sau boierii,
nedumerit fiind. Solul trimis de catre boieri ii comunica lui Alexandru insa teama
de "negura" cea din urma, turcii.
Motoc i se pune in genunchi lui Alexandru si incearca sa i obtina aprobarea, se
linguseste, si il roaga pe Lapusneanul sa il ierte si sa se increada in ei.

Ai sa dai sama, doamna!

Tomșa nesimtindu-se in stare a se impotrivi, fugise in Valahia si Lapusneanul nu

intalnise nici o impiedicare in drumul sau. Poporul pretutindu-ne il intamplna cu
bucurie si nadejde, aducandu-si aminte de intina sa domnie.
Boierii insa tremurau. Stiau ca norodul ii uraste si de Alexandru ca nu ii iubeste.
La cea mai mica greseala dregatoreasca sau cea mai mica plangere ce i se arata,
capul vinovatului se spanzura in poarta curtii cu o tidula vestitoare greselii
sale, adevarate sau plasmuite si el nu apuca sa putrezeasca, ca alt cap ii lua
locul. nimeni nu indraznea a grai impotriva sa.

Capul lui Motoc vrem

De cu seara, se daduse de stire tuturor boierilor sa se adune a doua zi, deoarece

era sarbatoare, la mitropolie, unde era sa fie si domnul, ca sa asculte liturghia
si sa vie sa prinzesca la curte. cand sosi Alexandru Voda, sfanta slujba incepuse
si boierii erau toti adunati. Impotriva obiceiului sau in ziua aceea, era imbracat
cu doata pompa domneasca, purtand coroana paleologilor si peste dulama poloneza de
catifea rosie avea cabanita turceasca. Nici o arma nu avea alta decat un mic
junchi. Saruta racla Sfantului Ioan ce Nou, si dupa aceea suindu-se in strana, se
intoarce catre boieri si le spuse boierilor ca treburile vor fi diferite astazi.
Acesta isi ceru iertare in fata celor de la Biserica si 2 boieri se stapaneau sa nu
mearga la masa daca sunt certati cu domnitorul.
Se relateaza mai apoi ca toti se urcau si se faceau auziti si urlau sa li se dea
capul lui Motoc
Lapusneanul, dupa o perioada in care Motoc se tot scancise si ticaia saracu cat mai
putea, urla "Destul"
, satelitii tiranului tarandu-l mai mult mort decat viu, si il facura bucati intr-o
clipita.

De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu...

Patru ani mai tarziu de la scena in care Motoc este facut bucatele de catre
satelitii tiranului, cum ii numeste autorul, Alexandru Lapusneanu, credincios
fagaduintei ce dase doamnei Ruxanda, nu mai taiase nici un boier. Dar pentru ca sa
nu uite dorul cel tiranic de a vedea suferinta omeneasca nascoci tot felul de
schingiuiri.
Simtindu-se ca aproape ii bate moartea la usa, chema acesta pe Mitropolitul Teofan,
pe episcopi si boieri si le spuse-se ca se simte sosit la sfarsitul vietii, si isi
ceru iertare de la toti, umilindu-se. pe urma ii ruga sa le fie mila de fiul sau
Bogdan, pe care il lasa mostenitor al scaunului si sa il ajute ca fiind la varsta
frageda inconjurat de puternici vrajmasi nu se poate apara nici pe sine, d-apai pe
tara, de nu va fi unire.
acesta insa avea o rugaminte catre episcopi si clerici. Sa il tunda calugar cand il
vor vedea aproape de moarte.
Nu putu vorbi mai mult. Convulsiile il apucara si un lesin grozav ca moartea ii
ingheta trupul incat mitropolitul si episcopii, crezand ca se sfarseste, il
calugarira, numindu-l Paisie, dupa numele Petru, ce avea pan-a nu se face domn.
Dupa asta, amurgand, Stroici si Spancioc sosira. Descalecand, alergara cu pripa in
cetate. Aceasta era muta si pustie ca un mormant de uries. Nimic nu se auzea in
afara murmurul valurilor Nistrului.
Lăpuşneanul se trezise din letargia sa.
Deschizînd ochii, văzu doi călugări stînd unul la cap şi altul la picioarele sale,
neclintiţi ca două
statuie de bronz; se uită pe dînsul şi se văzu coperit cu o rasă; pe căpătîiul său
sta un potcap. Vru să
rădice mîna şi se împedecă în nişte metanii de lînă. I se păru că visează şi iarăşi
închise ochii; dar
redeschizîndu-i peste puţin, văzu aceleşi lucruri, metaniile, potcapul, călugării.
Calugarii il intrabara cum se simte, si il luara cu apelativul frate Paisie, iar
acesta, ii ameninta ca ii omoara, apucand potcapul, il azvarli in capul unui
calugar.
In auzul strigatelor, doamna cu fiul ei, mitropolitul, boierii si slugile intrara
in odaie.
Alexandru, crezand ca acestia l-au calugarit cu gand sa scape de el, incepe a
injura. Mitropolitul, raspunzand, ii aminteste ca nu trebuie sa huleasca fiindca e
calugar de pe acu, si e in ceasul mortii. Alexandru, ii reproseaza "boiata
fatarnica, m-ati popit voi, dar de ma voi indrepta, pe multi am sa popesc eu, eu te
am facut mitropolit, eu te dezmitropolesc".
Dupa care acesta cheama la actiune pe toti voinicii de acolo, si urla dupa apa,
apoi cazu pe spate.
Spancioc ii dadu otrava lui Ruxanda, se sfatui cu Teofan mitropolitul, si acesta
spusese ca va pregati cele pentru noul domn, si face rugaciuni sa o ierte pe ea.
Insa, Alexandru nu dori sa ia apa care i se aduse, intreband de fiul sau, lua
totusi apa, si la scurt timp ramase cu Spancioc si Stroici, care amandoi ii
reamintesc lui Alexandru suferintele prin care au trecut ei si a lor familii
datorita lui.
Alexandru, se roaga de ei sa il junghie sa moara mai rapid, dar acestia nu doresc.
Lăpuşneanul, mugind ca un taur ce vede trunchiul şi securea ce a să-l lovească, voi
a se-nturna cu
faţa spre părete, nevrand sa se intalneasca cu moartea. Spancioc si Stroici, ii
spusera sa ii priveasca si sa invete a muri, el ce nu stia decat a omori pe
ceilalti.
Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură; dinţii îi
scrîşneau şi ochii
săi sîngeraţi se holbaseră; o sudoare îngheţată, tristă a morţii prevestitoare,
ieşea ca nişte nasturi pe
obrazul lui. După un chin de jumătate ceas, în sfîrşit, îşi dete duhul în mînile
călăilor săi.
Acest fel fu sfîrşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sînge în
istoria Moldaviei