GRECIA ANTICA

ATANASIU RAISA ALEXANDRA

 Atena și Sparta: viața publică și privată

Grecia antică a inaugurat în istorie formulele superioare de organizare politică – practic, a

„inventat” politica, reguli de drept referitoare explicit la proprietatea privată, conducere
reprezentativă și libertate juridică. Pe fundalul unei dezvoltări a agriculturii, comerțului,
meșteșugurilor, a circulației monetare, s-a constituit polisul – cetatea-stat, ca unitate de
teritoriu, locuire, instituții, valori juridice, religioase, morale etc.
Viața publică în ambele orașe-stat se desfășura în cadrul cetății (activități politice, religioase,
sportive, spectacole, războaie). Instituțiile de putere se asemănau în mod formal; cele militare
erau aproape identice și porneau de la:

 obligația tuturor cetățenilor de a presta serviciul militar;

 organizarea pentru luptă pe principiul structurilor de fratrie, trib și teritoriale;
 divizarea armatei în infanterie (grea – hopliți), cavalerie și flotă.
Un rol însemnat revenea ritualurilor religioase (în cinstea zeilor cetății), spectacolelor,
ceremoniilor de inițiere, teatrului. Spațiul public al cetății era dominat la spartani de război și zei,
la atenieni de politică, afaceri, teatru etc. Numai bărbații liberi aveau dreptul de a alege și de a fi
aleși, de a deține și transmite proprietăți.
Viața privată în Sparta și Atena evolua în jurul familiei, condusă autoritar de bărbați. Femeile
aveau în grijă gospodăria și educația copiilor, mai ales a fetelor, și, uneori, purtau armele.
Controlul statului se exercita mai evident la Sparta, prin norme morale și comportamente fixate
de Licurg (secolul IV î.Hr.). Atena cultiva, într-o oarecare măsură, „libertinismul”.
 Îmbrăcămintea în Grecia antică

Îmbrăcămintea – asupra căreia desenele de pe vase furnizează o documentaţie suficientă – era

în epoca clasică mai simplă decât în timpurile eroice. Diferenţa între cei bogaţi şi cei mai săraci
era marcată în mod esenţial nu prin forme deosebite ale veşmintelor, ci doar prin broderiile sau
prin calitatea ţesăturilor şi a culorilor.
Hainele – tunica, mantia, hlamida – nu erau confecţionate şi ajustate prin cusături şi tăieturi
după forma corpului, ci constau dintr-o bucată dreptunghiulară de stofă, care se purta drapată,
lăsată să cadă liber pe corp, prinsă doar la mijloc cu o centură, pe umăr cu o agrafă sau cu un
nod, şi doar cu câteva puncte cusute.
Veşmintele femeilor nu se deosebeau esenţial de cele ale bărbaţilor decât prin calitatea mai fină
şi uneori prin transparenţa ţesăturilor (femeile purtau mult ţesături de in), prin culorile mai vii şi,
desigur, printr-o ajustare mai cochetă. Simplitatea caracteriza şi încălţămintea. Sclavii şi oamenii
din popor umblau mult desculţi (în casă de obicei toţi stăteau desculţi). De obicei se purtau
sandale (ale femeilor erau elegante şi în modele mai variate); dar în afara oraşului sau la drumuri
mai lungi, un fel de ghete. Bărbaţii nu purtau nimic pe cap, decât cei de la ţară – un fel de bonetă
înaltă, de fetru sau chiar de piele; în călătorii purtau pălării, înalte şi cu boruri largi.