Sunteți pe pagina 1din 313

ALI BEAZIT

MAŞINI HIDROPNEUMATICE
NAVALE
Colecţia „Inginerie mecanică”
ALI BEAZIT

MAŞINI HIDROPNEUMATICE
NAVALE

Editura Academiei Navale “Mircea cel Bătrân”


Constanţa, 2010
Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. ing. Anastase PRUIU
Prof. univ. dr. ing. Vergil CHIŢAC

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


BEAZIT, ALI
Maşini hidropneumatice / conf. univ. dr.
ing. Ali Beazit - Constanţa : Editura Academiei Navale
”Mircea cel Bătrân”, 2010
Bibliogr.
ISBN 978-973-1870-69-4

621.3

Corector: Ozana CHAKARIAN


Tehnoredactare: Florentina PETRIŞ
Copertă: Gabriela SECU

Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”


Str. Fulgerului nr. 1, 900218, Constanţa
Tel. 0241/626200/1219, fax 0241/643096
Email: editura@anmb.ro

Copyright © 2010 Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”


Toate drepturile rezervate

ISBN 978-973-1870-69-4
CUPRINS
Prefaţă............................................................................................................ 11
Capitolul 1 Maşini hidraulice şi pneumatice navale................................... 13
1.1 Elemente generale.................................................................... 13
1.2 Eficienţa conversiei energetice................................................. 15
1.3 Parametrii energetici ai generatoarelor şi motoarelor
hidraulice…………………………………………………….. 18
Capitolul 2 Maşini hidraulice şi pneumatice cu principiu de funcţionare
dinamic..................................................................................... 21
2.1 Ecuaţia fundamentală a turbomaşinilor.................................... 21
2.1.1 Mişcarea în interiorul rotorului……………………………… 21
2.1.2 Momentul de interacţiune între lichid şi rotorul paletat……... 23
2.1.3 Ecuaţia fundamentală a turbomaşinilor.................................... 26
2.2 Modelul teoretic de rotor cu un număr infinit de palete........... 27
2.3 Similitudinea turbomaşinilor.................................................... 29
2.3.1 Determinarea relaţiilor de similitudine.................................... 29
2.3.2 Mărimi unitare………………………………………………. 34
2.3.3 Turaţia specifică şi turaţia caracteristică…………………….. 36
2.4 Clasificarea turbomaşinilor…………………………….……. 37
2.4.1 Clasificarea turbinelor hidraulice………………………….… 37
2.4.2 Clasificarea turbopompelor (generatoare hidraulice)….…….. 38
2.5 Pompe centrifuge……………………………………………. 39
2.5.1 Schema constructivă a unei pompe centrifuge………………. 39
2.5.2 Transmiterea puterii într-o pompă centrifugă……………….. 42
2.5.3 Influenţa unghiului paletei la ieşirea din rotor………………. 44
2.5.4 Curbe caracteristice………………………………………….. 48
2.5.4.1 Generalităţi…………………………………………………... 48
2.5.4.2 Determinarea teoretică a curbelor caracteristice H(Q) sau
Y(Q) pentru o pompă centrifugă la o turaţie constant………. 48
2.5.4.3 Determinarea experimentală a curbelor caracteristice
energetice……………………………………………………. 52
2.5.4.4 Caracteristicile turbopompelor la diferite turaţii…………….. 54
2.6 Funcţionarea pompelor centrifuge în reţea…………………... 57
2.6.1 Caracteristici…………………………………………………. 57
2.7 Cuplarea pompelor centrifuge……………………………….. 61
2.7.1 Generalităţi…………………………………………………... 61
2.7.2 Cuplarea în paralel…………………………………………... 62
2.7.3 Cuplarea în serie………………………………………….….. 65
2.8 Pompe centrifuge cu mai multe etaje………………………... 68
2.8.1 Construcţie şi funcţionare……………………………………. 68
2.9 Aspiraţia pompelor centrifuge……………………………….. 72

5
2.9.1 Procesul de aspiraţie…………………………………………. 72
2.9.2 Înălţimi de aspiraţie………………………………………….. 75
2.9.3 Calculul înălţimii de aspiraţie……………………………….. 77
2.10 Reglarea funcţionării pompelor centrifuge în instalaţii……… 79
2.11 Pompa axială………………………………………………… 79
2.11.1 Principiul constructiv şi funcţional………………………….. 79
2.11.2 Fluxul prin pompa axială……………………………………. 81
2.11.3 Schimbul de energie în rotor………………………………… 83
2.11.4 Gradul de reacţie a maşinii axiale şi forma paletei………….. 85
2.11.5 Statorul pompei axiale………………………………………. 86
2.11.6 Randamentul pompelor axiale………………………………. 87
2.11.7 Curbe caracteristice………………………………………….. 89
2.11.8 Performanţe, domenii de utilizare…………………………… 90
2.12 Calculul pierderilor de sarcină în instalaţiile cu tubulaturi….. 91
2.12.1 Calculul pierderilor de sarcină. Generalităţi………………… 91
2.12.2 Calculul pierderilor de sarcină în problema directă…………. 91
2.12.3 Metoda pierderilor echivalente……………………………… 94
2.12.4 Determinarea pierderilor de sarcină prin utilizarea criteriului
Altşul………………………………………………………… 101
2.13 Ventilatoare centrifuge………………………………………. 106
2.13.1 Generalităţi…………………………………………………... 106
2.13.2 Construcţie şi funcţionare……………………………………. 107
2.13.3 Relaţia fundamentală şi parametrii funcţionali……………… 109
2.13.4 Funcţionarea ventilatoarelor în reţea………………………… 112
2.13.5 Reglarea ventilatoarelor……………………………………... 115
2.14 Ventilatoare axiale…………………………………………… 116
2.14.1 Generalităţi. Schema constructivă…………………………… 116
2.14.2 Aerodinamica ventilatorului axial. Caracteristici……………. 117
2.14.3 Zgomotul ventilatoarelor…………………………………….. 120
Capitolul 3 Maşini hidraulice cu principiu de funcţionare volumic……... 121
3.1 Generatoare volumice……………………………………….. 121
3.1.1 Generalităţi despre generatoarele volumice…………………. 121
3.1.2 Principiul de funcţionare a generatoarelor volumice………... 121
3.1.3 Studiul pompelor volumice………………………………….. 123
3.1.4 Clasificarea pompelor volumice…………………………….. 123
3.2 Pompe cu piston……………………………………………... 125
3.2.1 Construcţia şi principiul de funcţionare……………………... 125
3.2.2 Performanţe şi domenii de utilizare…………………………. 131
3.3 Pompe cu pistonaşe radiale………………………………….. 132
3.3.1 Construcţia şi principiul funcţional………………………….. 132
3.3.2 Performanţe şi domenii de utilizare…………………………. 134
3.3.3 Elemente de calcul la pompele cu pistonaşe radiale………… 134

6
3.3.4 Neuniformitatea debitării la pompele cu pistonaşe radiale….. 138
3.3.5 Calculul momentului rezistent la maşinile motoare cu
pistonaşe radiale……………………………………………... 140
3.4 Pompe cu pistonaşe axiale…………………………………… 143
3.4.1 Construcţia şi principiul funcţional………………………….. 143
3.4.2 Performanţe şi domenii de utilizare…………………………. 149
3.4.3 Calculul pompei cu pistonaşe axiale………………………… 149
3.4.3.1 Schema cinematică a pompei………………………………... 149
3.4.3.2 Calculul debitului pompei cu pistonaşe axiale………………. 150
3.4.3.3 Calculul neuniformităţii debitării……………………………. 152
3.4.3.4 Calculul momentului rezistent la maşinile cu pistonaşe
axiale........................................................................................ 155
3.4.3.5 Calculul sistemului de distribuţie a pompelor cu pistoane
axiale rotative………………………………………………... 157
3.5 Pompe cu roţi dinţate………………………………………... 166
3.5.1 Generalităţi privind pompele cu roţi dinţate. Clasificare……. 166
3.5.2 Pompe cu roţi dinţate cu angrenare exterioară………………. 167
3.5.3 Pompe cu roţi dinţate cu angrenare interioară……………….. 170
3.5.4 Performanţe şi domenii de utilizare…………………………. 172
3.5.5 Calculul pompei cu angrenaje……………………………….. 173
3.5.6 Roţi dinţate utilizate la construcţia pompelor……………….. 182
3.6 Pompe cu şuruburi…………………………………………… 183
3.6.1 Generalităţi privind pompele cu şuruburi……………………. 183
3.6.2 Pompe cu trei şuruburi………………………………………. 184
3.6.3 Pompe cu două şuruburi……………………………………... 185
3.6.4 Pompe cu un singur şurub…………………………………… 187
3.6.5 Performanţe şi domenii de utilizare…………………………. 189
3.6.6 Calculul debitului pompelor cu şuruburi……………………. 189
3.7 Pompe volumice cu palete glisante (cu lamele)……………... 190
3.7.1 Construcţia şi principiul funcţional…………………………. 190
3.7.2 Performanţe şi domenii de utilizare…………………………. 192
3.7.3 Materiale. Tehnologii………………………………………... 192
3.7.4 Elemente de calcul ale pompelor cu palete glisante…………. 194
3.8 Pompa cu lobi………………………………………………... 199
3.8.1 Construcţie şi funcţionare……………………………………. 199
3.8.2 Avantajele pompelor cu lobi………………………………… 201
3.8.3 Tipuri constructive…………………………………………... 201
3.8.4 Domenii de utilizare………………………………………… 201
3.9 Pompe cu membrană………………………………………… 203
3.9.1 Construcţie şi funcţionare. Performanţe şi domenii de
utilizare………………………………………………………. 203
3.9.2 Calculul debitului……………………………………………. 204

7
3.10 Pompe cu inel de lichid……………………………………… 204
3.10.1 Construcţie şi funcţionare. Performanţe şi domenii de
utilizare…………………………………………………….… 204
3.10.2 Caracteristici……………………………………………….… 207
3.10.3 Materiale. Tehnologii………………………………………... 208
3.11 Pompe cu canal lateral……………………………………….. 209
3.11.1 Construcţie şi funcţionare. Performanţe şi domenii de
utilizare…………………………………………………….… 209
3.12 Motoare hidraulice……………………………………….….. 210
3.12.1 Generalităţi……………………………………………….….. 210
3.12.2 Motoare hidraulice liniare…………………………………… 210
3.12.3 Calculul motoarelor hidraulice liniare………………………. 212
3.12.4 Motoare hidraulice oscilante………………………………… 220
3.12.5 Calculul motoarelor hidraulice oscilante……………………. 221
3.13 Aspecte ale dinamicii pompelor volumice………………….. 226
3.13.1 Studiul regimurilor tranzitorii……………………………….. 226
3.13.2 Studiul fenomenelor legate de variaţia cilindreei pe un ciclu
de funcţionare………………………………………………... 229
3.14 Reglajul funcţionării pompelor volumice 235
3.14.1 Reglajul prin modificarea caracteristicii instalaţiei (reglajul
sarcinii la refulare)…………………………………………... 235
3.14.2 Reglajul prin modificarea turaţiei…………………………… 236
3.15 Maşini cu jet. Ejectoare……………………………………… 236
3.15.1 Construcţia şi principiul de funcţionare……………………... 236
3.15.2 Performanţe şi domenii de utilizare…………………………. 237
Capitolul 4 Maşini pneumatice cu principiu de funcţionare volumic……. 239
4.1 Compresoare cu piston………………………………………. 239
4.1.1 Generalităţi…………………………………………………... 239
4.2 Clasificarea compresoarelor cu piston………………………. 241
4.3 Construcţia şi principiul de funcţionare a compresorului cu piston.. 242
4.4 Ciclul teoretic al compresorului teoretic…………………….. 249
4.5 Ciclul teoretic al compresorului real ( V m ≠ 0 )………………. 251
4.6 Influenţa spaţiului vătămător asupra volumului de gaz aspirat 252
4.7 Comprimarea în mai multe trepte……………………………. 255
4.8 Debitul compresorului……………………………………….. 260
4.9 Puterea de antrenare a compresorului……………………….. 262
4.10 Reglarea debitului compresoarelor volumice cu piston……... 263
4.11 Diagrama momentului rezistent……………………………... 277
4.12 Compresoare rotative………………………………………... 279
4.12.1 Compresoare rotative cu lamele………………………….….. 279
4.12.2 Compresoare cu lobi…………………………………………. 282

8
4.12.3 Compresoare cu şurub (cu pistoane axiale)………………….. 283
Capitolul 5 Exploatarea, întreţinerea şi repararea pompelor şi
compresoarelor………………………………………………. 288
5.1 Exploatarea şi întreţinerea pompelor………………………… 288
5.1.1 Exploatarea pompelor……………………………………….. 288
5.1.2 Montarea pompei în instalaţie………………………………. 288
5.1.3 Indicaţii privind centrarea agregatelor de pompare………….. 289
5.1.4 Indicaţii privind poziţia şi racordarea conductelor………….. 290
5.1.5 Conducta de aspiraţie………………………………………... 291
5.1.6 Conducta de refulare………………………………………… 291
5.1.7 Indicaţii privind maşina de antrenare………………………... 291
5.1.8 Punerea în funcţiune, supravegherea şi întreţinerea în
perioada de exploatare………………………………………. 292
5.1.8.1 Rotirea liberă………………………………………………… 292
5.1.8.2 Sensul de rotaţie……………………………………………... 292
5.1.8.3 Sistemul de ungere…………………………………………... 293
5.1.8.4 Sistemul de etanşare…………………………………………. 293
5.1.8.5 Circuite auxiliare…………………………………………….. 294
5.1.8.6 Amorsarea…………………………………………………… 294
5.1.8.7 Punerea în funcţiune a pompelor centrifuge………………… 295
5.1.8.8 Punerea în funcţiune a pompelor axiale……………………... 296
5.1.8.9 Supravegherea în timpul funcţionării………………………... 297
5.1.8.10 Întreţinerea…………………………………………………... 299
5.1.9 Repararea pompelor…………………………………………. 303
5.1.9.1 Repararea pompelor centrifuge……………………………… 304
5.1.10 Reguli cu caracter general privind montarea şi demontarea 307
pompelor……………………………………………………..
5.2 Întreţinerea şi exploatarea compresoarelor cu piston………... 308
5.2.1 Pregătirea compresoarelor pentru prima pornire……………. 308
5.2.2 Întreţinerea şi deservirea compresorului în timpul
funcţionării…………………………………………………... 309
Bibliografie………………………………………………………………… 315

9
PREFAŢĂ

Lucrarea are ca scop înţelegerea fenomenelor care stau la baza funcţionării


maşinilor hidraulice navale, scoţând în evidenţă importanţa pe care o au aceste
tipuri de maşini în cadrul instalaţiilor navale.
Energia hidraulică este indispensabilă la bordul navelor. Aceasta poate fi
transformată cu uşurinţă în energie mecanică, se distribuie uşor, poate fi măsurată
cu precizie, creează posibilitatea comenzii de la distanţă a mecanismelor şi
automatizarea lor, etc. O mare parte a lucrării, şi anume, capitolele I, II, III, şi IV,
este destinată prezentării bazelor teoretice şi funcţionale ale principalelor tipuri de
maşini hidraulice şi pneumatice întâlnite la bordul navelor. Sunt considerate atât
maşinile cu principiu dinamic de funcţionare, cât şi cele cu principiu volumic.
Sunt analizate construcţia şi funcţionarea, domeniile de utilizare, principiile de
calcul şi caracteristicile lor funcţionale. Lucrarea se încheie cu o prezentare a
principiilor de exploatare şi întreţinere a pompelor şi compresoarelor utilizate în
domeniul naval, care este tratată în capitolul V.
În această formă lucrarea este utilă nu numai studenţilor, ci şi inginerilor
din proiectare şi din producţie, prin uşurarea accesului la lucrările de specialitate
de nivel superior - atunci când studiul acestor lucrări le este impus de necesităţile
producţiei, ca urmare a dezvoltării atât de rapide a ştiinţei şi tehnologiei în epoca
noastră.

Autorul

11
CAPITOLUL 1

MAŞINI HIDRAULICE ŞI PNEUMATICE NAVALE

1.1 Elemente generale

Maşinile hidropneumatice sunt structuri mecanice complexe în care are loc


conversia energiei mecanice în energie hidraulică sau pneumatică şi/sau invers.
Ele transmit fluidului energia necesară deplasării prin tubulatură între punctele la
care se cuplează instalaţia sau pot utiliza energia fluidului la ieşire în vederea
antrenării unei alte maşini. Fluidele cu care lucrează maşinile hidropneumatice şi
care sunt supuse conversiei poartă denumirea de fluide de lucru. În domeniul
maşinilor şi instalaţiilor hidropneumatice navale există o gamă foarte largă de
fluide de lucru, care se deosebesc prin starea de agregare, vâscozitate, densitate,
provenienţă, conţinut de suspensii etc. În funcţie de starea lor de agregare, acestea
se pot clasifica în:
Lichide - apă, apă de mare, produse petroliere, melasă, lichide cu
agresivitate chimică, amestecuri de lichide cu particule în suspensie;
Gaze - aer comprimat, aer, gaze, gaze de ardere, gaze lichefiate.
Varietatea mare a fluidelor de lucru determină particularităţile constructive
ale maşinilor hidropneumatice precum şi performanţele acestora. Spre deosebire
de alte maşini, fluidul de lucru utilizat în acţionările hidraulice este un ulei special
care poate fi chiar un ulei mineral. Cel mai des întâlnit ulei mineral de fabricaţie
autohtonă este H46A, recomandat pentru temperaturi de lucru cuprinse între 100 şi
30 0C. Dacă într-o maşină hidraulică sau pneumatică se realizează conversia
energiei într-un singur sens, într-o acţionare hidropneumatică are loc o conversie
dublă în scopul transmiterii energiei la distanţă. O astfel de acţionare implică
existenţa a două maşini:
- o maşină generatoare care transformă energia mecanică în energie
hidraulică (realizează conversia hidro-pneumo-mecanică);
- o maşină motoare care transformă energia hidropneumatică în energie
mecanică pe care o transmite mai departe consumatorului (realizează conversia
mecano-hidro-pneumatică).
În tabelul 1.1 este prezentată clasificarea maşinilor hidropneumatice în
funcţie de sensul în care se realizează conversia energetică:

13
Tabel 1.1 Clasificarea maşinilor hidropneumatice după sensul conversiei energetice
SENSUL CONVERSIEI
Tipul şi parametrii energiei Tipul maşinii Tipul şi parametrii energiei
la intrare hidropneumatice la ieşire
TIP MECANIC TIP HIDRAULIC
- Moment M1 GENERATOR - Debit Q1
- viteză unghiulară ω1 - Sarcină H1
TIP HIDRAULIC TIP MECANIC
- Debit Q1 MOTOR - Debit Q2
- Sarcină H1 - Viteză unghiulară ω 2
TIP MECANIC TRANSMISIE TIP MECANIC
- Moment M1 POMPĂ MOTOR - Moment M2
- Viteză unghiulară ω 1 Q,H - Viteză unghiulară ω2

Conversia energiei în maşinile hidropneumatice se face, în general, prin:


- efect dinamic;
- efect static (volumic).
În primul caz, conversia se produce ca urmare a interacţiunii dinamice
dintre fluid şi organele de lucru ale maşinii hidropneumatice. În cel de-al doilea
caz, conversia este generată prin modificarea volumului de lucru al maşinii
hidropneumatice, fapt care conduce la variaţia presiunii, cu transferul
corespunzător de energie între fluid şi maşină.
Structura maşinilor hidropneumatice este prezentată în tabelul 1.2.
Analizând tipurile maşinilor hidropneumatice din tabel, rezultă că o parte din ele
sunt reversibile din punct de vedere al sensului în care are loc conversia, aceeaşi
maşină putând fi utilizată şi ca generator şi ca motor. Reversibilitatea maşinilor
hidropneumatice mai poate fi considerată şi din punctul de vedere al sensului de
debitare. Din acest punct de vedere, maşinile reversibile îşi pot schimba sensul de
debitare la schimbarea sensului de rotaţie sau la o altă comandă adecvată. Din
analiza tabelului 1.2 rezultă că maşinile la care conversia se face prin efect
dinamic se diferenţiază mai mult după natura efectului utilizat pentru conversie
decât după construcţie. Cele volumice se diferenţiază în funcţie de modul în care
se formează camerele de lucru, de aici rezultând un număr mai mare de variante
constructive decât cele prezentate în tabel.
Funcţionarea maşinilor volumice are la bază variaţia ciclică a volumelor
de lucru. Aspiraţia are loc când volumele de lucru variază crescător, iar refularea
când volumele de lucru descresc. Pentru ca acelaşi volum să se poată cupla
periodic la tubulatura de aspiraţie, respectiv refulare, unele maşini
hidropneumatice volumice folosesc organe de distribuţie. Acestea sunt de două
tipuri:
- supape, utilizate în cazul când volumele de lucru sunt fixe, cum este
cazul maşinilor cu pistoane, la care cilindrul în care se formează volumul de lucru
variabil prin mişcarea pistonului este fix;

14
- distribuitoare, utilizate în cazul volumelor de lucru mobile, cum este
cazul maşinilor cu pistoane radiale sau axiale, al maşinilor cu roţi dinţate, lamele ş.a.
Tipul organelor de distribuţie determină, în general, reversibilitatea
maşinilor hidropneumatice. Astfel, maşinile care au ca organe de distribuţie
supapele nu sunt reversibile. Cele cu distribuitoare sunt în general reversibile atât
ca sens al conversiei, cât şi ca sens al debitării. Volumul teoretic debitat de maşina
volumică la un ciclu al organului de antrenare se numeşte cilindree. Aceasta poate
fi constantă sau variabilă, definind în acest mod două categorii importante de
maşini volumice.
În general, prin maşini hidropneumatice se înteleg acele maşini care
realizează conversia hidropneumo-mecanică în mod continuu. Sunt însă cazuri,
frecvent întâlnite la motoarele hidropneumatice, când conversia are loc într-un
timp limitat sau, mai corect spus, când deplasarea liniară sau unghiulară a
organului de lucru se face pe o distanţă liniară limitată sau sub un unghi limitat.
Aceste maşini se numesc motoare liniare, respectiv motoare oscilante şi au o largă
răspândire în tehnică în general şi în acţionările hidropneumatice, în special.
Deoarece nu toate maşinile din tabelul 1.2 se întâlnesc pe nave, în cele ce urmează
se vor analiza constructiv şi funcţional numai tipurile mai răspândite, precizându-
se de fiecare dată şi domeniul lor de utilizare la bord.

1.2 Eficienţa conversiei energetice

Eficienţa conversiei energetice este dată de randamentul său global. Se


consideră o maşină generatoare care la intarare primeşte o putere mecanică
P1 = Mω pe care o converteşte într-o putere hidraulică P2 = QH la ieşire, aşa cum
se arată în fig. 1.1.

Fig. 1.1 Eficienţa conversiei energetice Fig. 1.2 Eficienţa conversiei energetice
în cazul generatoarelor în cazul motoarelor

15
Tabel 1.2 Structura maşinilor hidropneumatice

16
Debitul total de fluid la intrare se notează cu Q,t iar sarcina totală cu Ht. Se
presupune că în corpul maşinii au loc pierderile de debit ΔQ şi de sarcină ΔH aşa
încât se poate scrie că Ht=H+ΔH şi Qt=Q+ΔQ. Randamentul global al
generatorului este dat de raportul puterilor de la ieşire P2 şi respectiv intrare P1. Se
presupune că în corpul pompei au loc pierderile de putere mecanică ΔPm, de
putere hidraulică ΔPh şi de debit ΔPQ. Notând cu P” respectiv cu P’ puterile
parţiale exprimate după ce au loc pierderile ΔPm şi respectiv ΔPh se poate scrie că
randarnentul global este:

P2 QH QH P' P' '


ηG = = = (1)
P1 Mω P' P' ' Mω

unde P’ = Qt H şi respectiv, P’ = Qt Ht.


Înlocuind pe P’ şi P” în expresia lui ηG şi facând notaţiile:

 Q Qt − ∆ Q ∆Q
 = = 1− = ην
 Qt Qt Qt
 H H − ∆H ∆H
 = t = 1− = ηh
 H t H t H t
 Qt H t P1 − ∆Pm ∆P
 = = 1 − m = ηm
 Mω P1 P1

se găseşte, în final: ηG= ην· ηh· ηm


Se consideră acum o maşină motoare care primeşte la intrare o putere
hidraulică P1=QtHt pe care o converteşte într-o putere mecanică P2=Mω la ieşire,
aşa cum se arată în fig. 1.2. Notând din nou cu P” respectiv cu P’ puterile parţiale
exprimate după ce au loc pierderile ΔPQ şi respectiv ΔPh se scrie:

P2 P2 P' P"
ηG = = (2)
P1 P' P" P1

unde P’= QH şi respeetiv, P”= Qt .


Înlocuind pe P’ şi P” în expresia lui ηG şi făcând aceleaşi notaţii de mai
sus se găseşte din nou:

ηG = ην ηh η (3)

17
Din expresiile randamentului global se observă că pentru a mări eficienţa
conversiei energetice este necesar ca fiecare componentă a lui ηG să aibă valoare
maximă.
La maşinile cu principiu dinamic de funcţionare pierderile mecanice sunt
mici (frecările apar numai la nivelul axului maşinii), în timp ce pierderile
volumice se limitează la nivelul sistemelor de etanşare. La aceste maşini,
preponderente sunt pierderile hidraulice determinate de contactul fluidului cu
rotorul.
La maşinile volumice, pierderile de sarcină şi de debit sunt relativ mici
(jocurile dintre suprafeţe sunt limitate, iar debitele au valori reduse). Pierderile
mecanice sunt preponderente din cauza nivelului ridicat al presiunilor dezvoltate
în camerele de lucru.

1.3 Parametrii energetici ai generatoarelor şi motoarelor hidraulice

Pentru a caracteriza funcţionarea maşinilor hidraulice de forţă, trebuie


introduse mărimi care să precizeze cantitatea de lichid care trece prin maşină,
schimbul energetic ce are loc în maşină şi eficienţa acestuia.
Se vor utiliza termenii de intrare şi ieşire din maşină, corespunzător
sensului de curgere a lichidului prin maşină. În cele ce urmează se prezintă în
paralel parametrii care caracterizează funcţionarea energetică a generatoarelor şi
motoarelor hidraulice.

GENERATOARE MOTOARE
HIDRAULICE HIDRAULICE

1. DEBITUL Q [m3/s] – 1. DEBITUL Q [m3/s] – reprezintă


reprezintă cantitatea de lichid cantitatea de lichid ce trece prin
ce trece prin secţiunea de secţiunea de ieşire în unitatea de timp.
ieşire în unitatea de timp.

2. ÎNĂLŢIMEA DE POMPARE 2. CĂDEREA LA TURBINĂ


H [m], Y [J/Kg], este energia H [m], Y [J/Kg], este energia specifică
specifică totală, primită de lichid la totală cedată de lichid la trecerea sa prin
trecerea sa prin maşină şi, deci, este maşină şi, deci, este diferenţa între energia
diferenţa între energia specifică to- specifică totală a lichidului de la intrarea
tală a lichidului de la ieşirea şi şi ieşirea din maşină.
intrarea în maşină.

Această energie specifică totală, transferată lichidului se poate exprima în


două moduri: ca energia corespunzătoare unităţii de greutate de lichid notată cu H
[J/N= m] sau ca energia corespunzătoare unitaţii de masă de lichid Y [J/Kg].

18
 p αv 2   p αv 2 
H =  z + +  −  z + + 
 γ 2g e  γ 2 g i

 p αv 2   p αv 2 
H =  z + +  −z + + 
2 g  i  2 g  e
(4)
 γ γ

 p αv 2   p αv 2 
Y =  gz + +  −  gz + + 
 ρ 2 e  ρ 2  i
 p αv 2   p αv 2 
Y =  gz + +  −  gz + + 
2  i  2  e
(5)
 ρ ρ

Indicele i corespunde secţiunii de intrare în maşină, iar indicele e


corespunde secţiunii de ieşire din maşină. Se observă legătura între cele două
forme de exprimare:
Y = gH
Pentru Y se mai foloseşte termenul de energie specifică.

3. PUTEREA UTILĂ 3. PUTEREA UTILĂ


- reprezintă puterea transferată - este puterea dezvoltată de maşină.
lichidului: Se notează cu Pu .
Pu = ρgQH = ρQY (6)
4. PUTEREA ABSORBITĂ 4. PUTEREA DISPONIBILĂ
- reprezintă puterea aplicată maşinii - reprezintă puterea cedată de lichid
pentru a realiza pompare lichidului la trecerea sa prin maşină
Se notează cu P. P = ρgQH = ρQY (7)
5. RANDAMENTUL - caracterizează eficienţa transformării energetice este:

Pu
η= (8)
P

Un parametru important care determină valorile debitului şi ale


transferului energetic realizat în cazul maşinilor rotative este turaţia n la care,
pentru turbomaşini se adaugă diametrul caracteristic al rotorului D, iar la
maşinile volumice, volumul deplasat corespunzător unei singure rotaţii
(cilindreea). Din transferul energetic realizat în interiorul maşinii, o parte este sub
formă de energie potenţială de poziţie, o parte sub formă de energie potenţială de
presiune şi o parte sub formă de energie cinetică. Ponderea energiei potenţiale din

19
energia totală schimbată reprezintă gradul de reacţie. Pentru generatoarele
hidraulice expresia acestuia este:

   
 z + p  −  z + p   gz + p  −  gz + p 
 
γ  e  γ  i  
ρ  e  ρ  i
 = 
Rg = (9)
H Y

iar pentru motoarele hidraulice:

   
 z + p  −  z + p   gz + p  −  gz + p 

 γ  i  γ  e 
 ρ  i  ρ  e
Rm = = (10)
H Y

Gradul de reacţie se observă că este cuprins între 0 şi 1. Dacă gradul de


reacţie este egal cu zero se spune că maşina este cu acţiune, întreaga energie
transferată fiind realizată pe seama energiei cinetice. Dacă gradul de reacţie este
egal cu 1 se spune că maşina este cu reacţiune. Dacă gradul de reacţie este cuprins
în intervalul 0…1 se spune că maşina este cu reacţiune parţială.

20
CAPITOLUL 2

MAŞINI HIDRAULICE ŞI PNEUMATICE CU


PRINCIPIU DE FUNCŢIONARE DINAMIC

2.1 Ecuaţia fundamentală a turbomaşinilor

2.1.1 Mişcarea în interiorul rotorului

Transferul energetic al turbomaşinii se realizează prin intermediul unui


element numit rotor care este prevăzut cu palete. În figura de mai jos se prezintă
forma caracteristică a unui rotor de pompă centrifugă.

a) b)
Fig. 2.1 Rotor de pompă centrifugă

După cum se vede în figură, rotorul este realizat din două discuri profilate,
între care sunt dispuse paletele. Discul care este fixat pe arbore, poartă numele de
coroană, iar discul cu orificiul central pentru accesul lichidului se numeşte inel.
Muchiile de intrare ale paletelor sunt dispuse pe o suprafaţa de revoluţie numită
suprafaţă de intrare, iar muchiile de ieşire ale paletelor sunt dispuse tot pe o
suprafaţă de revoluţie, numită suprafaţă de ieşire.
Dacă se intersectează rotorul cu un plan meridian se obţine imaginea
reprezentată în figura 2.1 a). Intersecţia planului meridian cu suprafaţa de intrare
şi ieşire determină meridianele suprafeţei de intrare şi respectiv ieşire. Meridianele
suprafeţei de intrare şi ieşire delimitează în planul meridian, între inel şi coroană,
proiecţia în plan meridian a suprafeţei paletei. Proiecţia rotorului cu inelul scos pe
un plan perpendicular pe axa de rotaţie este prezentată în figura 2.1 b).

21
Se consideră două sisteme de referinţă: un sistem de referinţă inerţial,
considerat fix şi un sistem de referinţă neinerţial, legat de rotor, care execută o
mişcare de rotaţie cu viteza unghiulară ω , în raport cu sistemul inerţial.
Mişcarea fluidului prin rotor, raportată la sistemul de referinţă inerţial, este
mişcarea absolută şi va fi caracterizată prin viteza absolută v (care se mai notează
cu c ). Mişcarea fluidului prin rotor, raportată la sistemul neinerţial, legat de rotor,
este mişcarea relativă şi va fi caracterizată prin viteza relativă w . Se va considera
că rotorul se mişcă cu viteza unghiulară ω , constantă în jurul axei sale, iar
mişcarea relativă este o mişcare staţionară.
Executând o secţiune cilindrică prin rotor, coaxială cu axa acestuia la o
rază r, aşa cum este reprezentat în figura 2.1 b) şi desfăşurând-o în plan se obţine
imaginea din figura de mai jos (fig. 2.2).

Fig. 2.2 Variaţia vitezei relative şi a presiunii în spaţiul dintre palete

În această figură se observă canalele interpaletare. Pe aceeaşi figură sunt


reprezentate variaţia vitezei relative şi a presiunii în spaţiul dintre palete.
Distribuţia vitezelor relative rămâne invariabilă în timp, deoarece s-a presupus
mişcarea relativă staţionară.
Se consideră un punct fix în spaţiu, în sistemul de referinţă inerţial, situat
la distanţa r faţă de axa de rotaţie a rotorului.
Conform regulei de compunere a vitezelor, pentru viteza absolută se poate
scrie:

c = v = w+u (1)

unde u este viteza de transport.


Deoarece viteza unghiulară ω este constantă în timp, rezultă că şi u este
constant în timp la raza considerată.
Viteza relativă la raza r variază după graficul prezentat în figura 2.2, ceea
ce determină ca viteza absolută în punctul considerat, calculată cu relaţia (1), să

22
fie variabilă în raport cu timpul; mai mult, este o mărime sau o variaţie periodică.
Mişcarea absolută în rotor este, deci, o mişcare nestaţionară, periodică:
r
∂v
≠0 (2)
∂t

2.1.2 Momentul de interacţiune între lichid şi rotorul paletat

Stabilirea expresiei momentului de interacţiune între lichid şi rotorul


paletat se va face pentru cazul unui rotor de pompă centrifugă.
Pentru determinarea momentului de interacţiune între lichid şi rotorul cu
palete se aplică teorema momentului cantitaţii de mişcare, lichidului cuprins în
suprafaţa de control fixă (fig 2.3), compusă din suprafaţa de intrare S i, suprafaţa
de ieşire Se şi suprafaţa interioară Sint, care la un moment dat mărgineşte paletele.
r r
∂(ρR × v r r r r r r r

D
∂t
dV + ∫
S
ρ R × v ( v ⋅ n ) dA = ∫
D
ρ R × f dV + ∫
S
R × p n dA (3)

r
R - vectorul de poziţie în raport cu originea sistemului de referinţă
inerţial.
Deoarece ne interesează exclusiv momentul în raport cu axa de rotaţie, se
consideră proiecţia relaţiei (3) pe axa Oz:

∂ ( ρ rv u ) r r

D
∂t
dV + ∫ ρ rv u ( v ⋅ n ) dA = ∫ ρ rf u dV − ∫ rpn u dA
S D S
(4)

unde r este distanţa de la un punct la axa de rotaţie, indicele u caracterizează


componenta mărimii corespunzătoare după direcţia vitezei tangenţiale. Pentru
r v
simplificare, s-a considerat un fluid nevâscos, astfel încât p n = − pn .
r
Datorită simetriei rotorului într-un câmp de forţe cu f = constant, rezultă:

∫ ρrf
D
u dV = 0 (5)

23
Fig. 2.3 Delimitarea suprafeţelor de control care mărginesc paletele

Momentul corespunzător forţelor de suprafaţă se poate scrie, ţinând seama


de suprafaţa de control aleasă, sub forma:

∫ rpn dA = ∫ rpn dA + ∫ rpn dA + ∫ rpn dA


S
u
Si
u
Se
u
S int
u (6)

Pe suprafaţa de intrare Si şi pe cea de ieşire Se, datorită faptului că acestea


sunt suprafeţe de revoluţie, proiecţia versorului normalei pe o direcţie tangentă la
un cerc paralel este nulă şi, deci:

∫ rpn dA = ∫ rpn dA = 0
Si
u
Se
u (7)

Pe suprafaţa interioară Sint se obţine:

∫ rpn dA = M
S int
u L−P (8)

unde M L-P este momentul cu care lichidul acţionează asupra rotorului cu palete.
Aceasta se datorează faptului că versorul normalei considerat pozitiv este
îndreptat spre exteriorul volumului de control, deci spre suprafeţele paletelor, iar

24
însumarea momentelor elementare care acţionează în sensul versorului normalei
dă momentul rezultant al acţiunii lichidului asupra paletelor.
Ţinând seama de aceste observaţii, relaţia (6) se scrie:

∫ rpn dA = M
S
u L− P (9)

r r

Pentru evaluarea integralei ρrvu (v ⋅ n )dA , se descompune integrala
S
într-o sumă de trei integrale corespunzătoare suprafeţei de control admise:
r r r r r r r r
∫ ρrv (v ⋅ n)dA= ∫ ρrv (v ⋅ n)dA+ ∫ ρrv (v ⋅ n)dA+ ∫ ρrv (v ⋅ n)dA
S
u
Si
u
Se
u
S int
u (10)

r r
(v ⋅ n )dA = dQ , reprezintă un debit volumic elementar.
Aşadar, se pot scrie următoarele relaţii:
r r
∫ ρrv
Si
u (v ⋅ n ) dA = − ∫ ρrvu dQ = − ρQ (rvu ) i
Si
(11)

r r
∫ ρrv
Se
u (v ⋅ n )dA = + ∫ ρrv u dQ = ρQ (rvu ) e
Se
(12)

În relaţiile (11) şi (12) s-a ţinut seama că pe suprafaţa de intrare S i versorul


r r
normalei n şi viteza v formează un unghi mai mare decât 900, iar pe suprafaţa de
ieşire S e, un unghi mai mic decât 900. Prin bara pusă deasupra mărimilor rvu se
înţelege că este vorba de o mărime medie pe secţiunea corespunzătoare.
Indicele i afectează mărimile corespunzătoare secţiunii de intrare, iar
indicele e pe cele corespunzătoare secţiunii de ieşire din rotor.
Se poate demonstra că egalitatea de mai jos este adevărată:

r r ∂ ( ρrv u )
∫ ρrv
S int
u (v ⋅ n ) dA = − ∫
D
∂t
dV (13)

Prin înlocuirea termenilor evaluaţi (11), (12), (13) în relaţia (10) se obţine:

25
r r ∂( ρrvu )
∫ ρrv (v ⋅ n)dA = −ρQ(rv )
S
u u i + ρQ(rvu ) e − ∫
D
∂t
dV (14)

Dacă luăm în considerare expresiile (14), (5) şi (9), relaţia (4) devine:

M P −L = ρQ(rvu ) i − ρQ( rvu ) e (15)

Momentul cu care rotorul paletat acţionează asupra lichidului conform


principiului acţiunii şi reacţiunii este M P-L = - M L-P ; deci:

M P −L = ρQ(rvu ) e − ρQ(rvu ) i (16)

2.1.3 Ecuaţia fundamentală a turbomaşinilor

În cazul unui lichid nevâscos, deoarece nu există disipaţii în maşină,


puterea utilă teoretică, corespunzătoare puterii transmise de rotor lichidului este
egală cu puterea primită de lichid la trecerea sa prin maşină:

[( ) ( ) ] = ρQ[(uv ) − (uv ) ]
Put = M L− P ⋅ ω = ρQω rvu e − rvu i u e u i (17)

Conform însă relaţiei (6) din capitolul 1, puterea utilă teoretică este:

Put = ρgQH t = ρ QYt (18)

Din relaţiile (17) şi (18) rezultă:

gH t = Yt = uvu( ) − (uv )
e u i (19)

ceea ce exprimă ecuaţia fundamentală a turbomaşinilor, aplicată în cazul


generatoarelor hidraulice.
În cazul turbinelor hidraulice (motoarelor hidraulice), printr-o
demonstraţie analoagă, se obţine următoarea expresie pentru ecuaţia fundamentală
a tubomaşinilor:

gH t = Yt = (uvu ) i − (uvu ) e (20)

26
Legătura între mărimile teoretice şi cele reale se stabileşte luând în
considerare disipaţiile care apar. Astfel, pentru o pompă, înălţimea reală de
pompare este mai mică decât cea teoretică, deoarece apar disipaţiile în pompă:

H = H t − ∑ hr sau Y = Yt − ∑ ghr (21)

ceea ce permite introducerea noţiunii de randament hidraulic ca fiind raportul între


înalţimea de pompare reală şi cea teoretică:

ηh =
H
=
Y
= 1−
∑ hr = 1 − ∑ gh r
(22)
H t Yt Ht Yt

Randamentul hidraulic caracterizează mărimea disipaţiilor de natură


hidraulică din maşină. În cazul turbinelor hidraulice se poate scrie:

H = H t + ∑ hr sau Y = Yt + ∑ ghr (23)

ceea ce înseamnă că din energia totală, cedată de lichid la trecerea sa prin maşină,
numai o parte este transformată în lucru mecanic util, datorită disipaţiilor.
În cazul turbinelor, randamentul hidraulic se defineşte ca raportul între
căderea teoretică şi căderea reală.

ηh =
Ht Y
= t =1−
∑h r
=1−
∑ gh r
(24)
H Y H Y

2.2 Modelul teoretic de rotor cu număr infinit de palete

În teoria turbomaşinilor se introduce noţiunea de rotor cu număr infinit de


palete, de grosime infinit mică. Datorită numărului infinit de palete, repartiţia
vitezei relative în spaţiul interpaletar este constantă.
Aceasta arată de fapt că transferul energetic este realizat prin intermediul
unui câmp de forţe echivalent ca efect sistemului de palete.
În cazul numărului infinit de palete, ecuaţia fundamentală a
turbomaşinilor, aplicată pompelor, se poate scrie sub forma:

gH t∞ = Yt∞ = (uvu ) e − (uvu ) i (25)

27
deoarece, uvu = uvu , adică valoarea mediată pe secţiunea de intrare sau secţiunea
de ieşire este egală cu valoarea curentă.
Relaţia de compunere a vitezelor (1) se poate reprezenta grafic purtând
denumirea de triunghiul vitezelor. (fig. 2.4).
Evident, există două triunghiuri de viteză importante: cel corespunzător
intrării în rotor şi cel corespunzător ieşirii din rotor.

Fig. 2.4 Triunghiul vitezelor

Ca transferul energetic să fie maxim, trebuie ca ultimul termen din relaţia


(25) să fie nul, ceea ce arată că vui = 0 la o pompă de construcţie obişnuită.
În acest caz, triunghiul de viteze la intrarea în rotor ia forma particulară,
reprezentată în (fig. 2.5) (intrare normală).
Deoarece suprafaţa paletei este suprafaţă de curent (fiind impenetrabilă) în
secţiunea de intrare, primul element al paletei trebuie să fie orientat după w i .

Fig. 2.5 Triungiul de viteze la intrarea în Fig. 2.6 Triungiul de viteze la ieşirea
pompă pentru trasferul energetic maxim din turbină pentru trasferul energetic maxim

În cazul turbinelor, pentru a avea transferul energetic maxim, termenul


(uvu ) e trebuie să fie nul. În figura 2.6 este prezentat triunghiul vitezelor la ieşire
în acest caz, ieşirea se numeşte normală, iar viteza relativă we este tangentă la
ultimul element al paletei. Se constată astfel că unghiul β este un unghi
constructiv.
Dacă se aplică teorema lui Pitagora generalizată în triunghiul vitezelor din
figura 2.4 rezultă:

28
w 2 = u 2 + v 2 − 2uv cos α = u 2 + v 2 − 2uvu (26)

de unde rezultă:

u2 + v2 − w2
uv u = (27)
2

Prin înlocuirea relaţiei (27) în ecuaţia (25) se obţine:

u − ui v − vi w − we
2 2 2 2 2 2

gH t∞ = Yt∞ = e + e + i (28)
2 2 2

ceea ce reprezintă forma în viteze a ecuaţiei fundamentale a turbomaşinilor


aplicată pompelor.
Pentru turbine, forma în viteze a ecuaţiei fundamentale a turbomaşinilor se
obţine în mod analog şi este:

u − ue v − ve w − wi
2 2 2 2 2 2

gH t∞ = Yt∞ = i + i + e (29)
2 2 2

2.3 Similitudinea turbomaşinilor

2.3.1 Determinarea relaţiilor de similitudine

Se consideră două turbomaşini asemenea geometric, care funcţionează


astfel încât mişcarea fluidului în interiorul lor generează un grup de similitudine.
După cum se ştie, mişcarea absolută din rotor este o mişcare nestaţionară,
periodică. Criteriul de similitudine determinant este criteriul STROUHAL.

vt
Sh = (30)
l

v – viteza caracteristică;
t – perioada;
l –dimensiune caracteristică.
În cazul curgerii prin rotor, este raţional să se considere ca dimensiune
caracteristică l diametrul rotorului D, iar ca perioadă caracteristică t – perioada de
rotaţie a rotorului t = 60/n, unde n este turaţia rotorului exprimată în rotaţii pe

29
minut. Drept viteză caracteristică v se va considera componenta în plan meridian a
vitezei absolute, corespunzătoare diametrului D al rotorului:

Q Q Q
v Dm = = = (31)
π ⋅ D⋅b
π ⋅ ⋅ D 2 πb0 D
b 2
D
unde: b – este lăţimea rotorului de diametru D, iar b0 = b/D - lăţimea relativă a
rotorului; mărime constantă, caracteristică geometriei rotorului considerat. Cu
aceste mărimi caracteristice, numărul STROUHAL devine:

vt Q 60 1 60 Q
Sh = = ⋅ ⋅ = ⋅ 3 (32)
l πb0 D 2
n D π b0 D n

Conform teoremei lui NEWTON, într-un grup de fenomene asemenea,


criteriile de similitudine de aceleaşi nume au o valoare unică pentru toate
fenomenele grupului. Pentru grupul de similitudine al turbomaşinilor considerat
rezultă:

Q
= kQ (33)
D3n

unde kQ este o constantă.


Din relaţia (33) se obţine scara debitului sub forma:
3
Q`  D`  n`
=  ⋅
Q  D  n
(34)

unde: cu semnul prim sunt notate mărimile corespunzătoare maşinii model, iar
fără acest semn sunt notate mărimile pentru maşina prototip.
Pentru a obţine scara corespunzătoare pentru înalţimea de pompare, se
utilizează ecuaţia fundamentală a turbomaşinilor scrisă pentru pompe:

gH t = Yt = uvu( ) − (uv )
e u i (35)

( )
Evaluarea termenului uv u e se face în funcţie de mărimile
corespunzătoare diametrului D al rotorului. Viteza periferică corespunzătoare
diametrului D este:

30
u D = 2πDn / 60 (36)

Componenta tangenţială a vitezei absolute corespunzătoare diametrului D


sepoate scrie în felul următor:

vD =
1
uD
( )
uvu e (37)

Întrucât mărimea vDm, dată de relaţia (31), este componenta în plan


meridian a vitezei absolute corespunzătoare diametrului D se poate construi
triunghiul de viteze mediu corespunzător acestui diametru.

Fig. 2.7 Triunghi de viteze

Dacă se aplică teorema sinusului în acest triunghi de viteze rezultă:

sin β 0
vD = u D ⋅ (38)
sin (α 0 + β 0 )

Ţinând seama de relaţiile (37) şi (38), pentru termenul uvu ( ) e se obţine:

(uvu )e = uDvDu = uDvDcosαD = uD2 sinsinβ(αD ⋅ cosα D π sin β D ⋅ cosα D 2 2


2
= 2⋅ ⋅D n (39)
+β )
0 0 sin(α + β )
60 D D

( )
În mod analog, pentru termenul uvu i se obţine:

π 2 sin β Di ⋅ cos α Di
( uv u ) i = ⋅ ⋅ Di n2
2

sin (α Di + β Di )
2 (40)
60

unde: indicele Di arată că mărimile se referă la secţiunea de intrare cu diametrul


caracteristic Di.

31
Fig. 2.8 Dimensiuni caracteristice ale rotorului

Deci, ecuaţia fundamentală a turbomaşinilor scrisă pentru pompe devine:

π 2 sin β D ⋅ cos α D π 2 sin β Di ⋅ cos α Di


gH t = Yt = 2 ⋅ ⋅D n − 2 ⋅ ⋅ Di n 2 =
2 2 2

60 sin (α D + β D ) 60 sin (α Di + β Di )
 2 sin β D ⋅ cos α D  sin β Di ⋅ cosα Di sin(α D + β D ) Di 2 
= π ⋅ ⋅ 1 − ⋅ ⋅ 
 2 2 (41)
⋅ D n
602 sin (α D + β D )  sin β D ⋅ cosα D sin(α Di + β Di ) D2 

În cazul unui grup de similitudine, expresia cuprinsă în acolade este o


constantă, deoarece intervin asemănarea geometrică şi cea cinematică a mişcării.
Constanta se va nota cu kH ceea ce permite exprimarea ecuaţiei fundamentale a
turbomaşinilor sub forma:

gH t = Yt = k H D 2 n 2 (42)

La acelaşi rezultat se ajunge şi dacă se efectuează demonstraţia pentru un


rotor de turbină. Ţinând seama de relaţia (22), scara înălţimilor de pompare pentru
două pompe asemenea este:

2 2
η h gH ' ηhY '  D '   n' 
= =   ⋅ 
η 'h gH η 'h Y  D   n  (43)

Luând în considerare relaţia (22), scara căderilor pentru două turbine


asemenea este:

η ' h gH ' η ' h Y '  D '   n' 


2 2

= =   ⋅  (44)
η h gH η hY  D   n 

32
Pentru o pompă, puterea absorbită (puterea aplicată la arbore), ţinând
seama de relaţiile (6) şi (8) din capitolul 1, este:

ρgQH ρgQH tη h η h η
P= = = k Q k H ρD 5 n 3 = h k P ρD 5 n 3 (45)
η η η η

unde s-au luat în considerare relaţiile (33) şi (42), iar k P = k Q k H este o constantă.
Pentru o turbină, puterea dezvoltată la arbore este:

Ht η η
P = ηρ gQH = ηρ Qg = ⋅ k Q ⋅ k H ⋅ ρD 5 n 3 = ⋅ k P ρD 5 n 3
ηh ηh ηh (46)

La deducerea relaţiei de mai sus s-au utilizat expresiile: (7), (8) din
capitolul 1 şi (24), (33) şi (42) din prezentul capitol.
Scara puterilor, în cazul pompelor, respectiv al turbinelor, este:

P ' η 'h η ρ '  D '   n ' 


5 3

= ⋅ ⋅ ⋅  ⋅ 
P ηh η' ρ  D   n  (47)

P' η h η ' ρ '  D '   n' 


5 3

= ⋅ ⋅ ⋅  ⋅  (48)
P η 'h η ρ  D   n 

Admiţând că randamentele sunt constante în cadrul grupului de


similitudine format, scările corespunzătoare pentru debit, înălţimea de pompare
sau căderea la turbină şi puterea la arbore sunt:

3
Q '  D '   n' 
=   ⋅  (49)
Q D n
2 2
gH ' Y '  D'   n' 
= =   ⋅  (50)
gH Y  D   n 

P ' ρ '  D '  5  n'  3


= ⋅   ⋅  (51)
P ρ D n

33
Relaţiile (49), (50), (51) sunt relaţiile de bază care stabilesc legătura între
parametrii de funcţionare a două turbomaşini care funcţionează la regimuri
asemenea.
Din aceste relaţii, dacă se consideră cazul unei maşini funcţionând la două
turaţii diferite, lichidul de lucru fiind acelaşi, iar acceleraţia gravitaţională
constantă, astfel încât regimurile de funcţionare să fie asemenea, rezultă:

Q ' n'
= (52)
Q n
2
H ' Y '  n' 
= =  (53)
H Y n
3
P'  n' 
=  (54)
P n

deoarece D’ = D, fiind vorba de una şi aceeaşi maşină. Relaţiile (52), (53), (54) se
aplică frecvent în cazul transpunerii caracteristicilor pompelor de le o turaţie la alta.

2.3.2 Mărimi unitare

Pentru generalizarea rezultatelor şi compararea acestora, se obişnuieşte


reducerea mărimilor caracteristice de funcţionare la o maşină convenţională,
asemenea geometric cu cea dată care are diametrul rotorului D’=1 m şi care
asigură un transfer energetic egal cu unitatea. Mărimile corespunzătoare acestei
maşini convenţionale sunt mărimile unitare. Aceasta conduce la definirea a două
tipuri de mărimi, după cum se consideră H’=1J /N=1m sau Y’=1 J/Kg. În cazul în
care se consideră maşina convenţională cu D’=1m şi H’=1 J/N=1m, mărimile
corespunzătoare acesteia se notează cu indicii 11, lichidul de lucru
considerându-se acelaşi în ambele maşini şi acceleraţia gravitaţională constantă.
Conform definiţiei din relaţiile (49), (50), (51) rezultă:
3
Q11  1  n11
=  ⋅ (55)
Q D n
2 2
1 1 n 
=  ⋅  11  (56)
H D  n 

34
5 3
P11  1  n 
=  ⋅  11  (57)
P D  n 

ceea ce conduce la următoarele relaţii de definiţie pentru mărimile unitare:

n⋅ D
n11 = (58)
H

Q
Q11 = 2
(59)
D H

P
P11 = 2
(60)
DH H

Mărimile unitare (58), (59), (60) sunt mărimi dimensionale.


În cazul în care se consideră maşina convenţională cu D’=1m şi
Y’= 1J /Kg mărimile unitare corespunzătoare se notează cu indicele 11 şi cu un
asterisc. În acest caz, lichidul de lucru prin maşina convenţională este un lichid
convenţional având ρ’ = 1Kg /m3.
Conform definiţiei, din relaţiile (49), (51), (52) rezultă:

∗ 3 ∗
Q11 1 n
=   ⋅ 11 (61)
Q D n

2
2
n ∗ 
=  
1 1 1
= ⋅  11  (62)
Y gH  D   n 

3
P11

1 1
5
n ∗ 
= ⋅  ⋅  11  (63)
P ρ D  n 

ceea ce permite calculul acestor mărimi unitare în modul următor:

∗ n⋅D n⋅D
n11 = = (64)
Y gH

35
∗ Q Q
Q11 = 2
= 2
(65)
D Y D gH

∗ P P
P11 = = (66)
ρD Y Y ρD (gH )
2 2 32

Mărimile unitare (64), (65), (66) sunt mărimi adimensionale.


Comparând relaţiile (64), (65), (66) cu relaţiile (33), (42) şi (45) în ipoteza
randamentelor unitare, rezultă:

∗ 1 ∗ kQ ∗ kP
n11 = , Q11 = , P11 = 32
(67)
k11 kH kH

Coeficienţii kQ, kH, kP sunt constanţi în cadrul grupului de similitudine


considerat, deoarece maşinile sunt geometric asemenea, iar mişcarea se desfăşoară
similar în cele două maşini. Rezultă că şi n11*, Q11* şi P11* sunt constante în cadrul
grupului de similitudine.
Considerând câmpul gravitaţional cu acceleraţia constantă şi acelaşi lichid,
g şi ρ pot fi incluse în constantele kH şi respectiv kP, rezultând că şi mărimile
unitare n11, Q11, P11 pot fi privite ca nişte criterii de similitudine.

2.3.3 Turaţia specifică şi turaţia caracteristică

Combinaţiile criteriilor de similitudine sunt tot criterii de similitudine. Se


utilizează următoarele combinaţii prin care se asigură eliminarea diametrului:

1
∗ ∗ ∗ nD  Q  2 n Q n Q
nq = n Q =   = = (68)
(gH )3 4
11 11 3
Y  D2 Y  Y 4

1
nD  Q  2 n Q
n q = n11 Q11 =   = (69)
H  D2 H 
3
4
H

1 P P
n n
nD   2
∗ ∗ ∗ P  ρ ρ
n s = n11 P11 = = = (70)
Y  ρ D 2 Y 2  ( gH )
3 5 5

4 4
Y

36
1
nD  P  2
n P
n s = n11 P11 =  2  = 5
(71)
H D H H  H 4

Mărimile n q şi n q* se numesc turaţie caracteristică sau rapiditate


cinematică, iar ns şi n s* se numesc turaţie specifică sau rapiditate dinamică.
Mărimile cu asterisc sunt mărimi adimensionale, iar cele fără asterisc sunt mărimi
dimensionale.
Turaţia caracteristică nq poate fi privită ca turaţia unei maşini asemenea
geometric cu cea dată şi care utilizează un debit egal cu unitatea pentru realizarea
unui transfer energetic egal cu unitatea (Q [m3/s], H [m], n [rot/min]).
Turaţia specifică ns poate fi privită ca turaţia unei maşini asemenea
geometric cu cea dată şi care dezvoltă o putere egală cu unitatea asigurând un
transfer energetic H=1J/N=1m. Deoarece şi turaţia specifică este dimensională
este necesară precizarea unităţilor de măsură care se utilizează. Turaţia n se
exprimă în rot/min, iar puterea în kW.
Pentru o anumită geometrie dată a maşinii şi un anumit regim de
funcţionare, coeficienţii kQ, kH, kP au valori bine determinate. Prin intermediul lor
se stabileşte o legătură între mărimile caracteristice Q, H, P, D şi n şi geometria
maşinii. Prin urmare, prin intermediul mărimilor nq* şi ns* (şi a variantelor lor
dimensionale n q şi n s) se poate stabili geometria maşinii la anumite valori ale
parametrilor fundamentali de funcţionare.
Aceasta permite efectuarea unei clasificări a turbomaşinilor după aceste
criterii.

2.4 Clasificarea turbomaşinilor

2.4.1 Clasificarea turbinelor hidraulice

Clasificarea turbinelor hidraulice se efectuează după turaţia specifică n s,


dată de relaţia (71). În tabelul de mai jos este prezentată o astfel de clasificare:

Tabelul 2.1 Clasificarea turbinelor hidraulice


Nr. crt. Tipul turbinei ns
1 PELTON 3 - 36
2 FRANCIS 60 - 350
3 DERIAZ - KVIATKOVSKI 120 - 300
4 KAPLAN 300 - 900
5 BULB 900 - 1400

37
2.4.2 Clasificarea turbopompelor (generatoare hidraulice)

Clasificarea turbopompelor se recomandă să se facă cu ajutorul numărului


caracteristic, definit prin relaţia:

2π n Q 2π n Q
K = = (72)
( gH )
3 3
4 4
Y

Se observă că numărul caracteristic K derivă din turaţia caracteristică


adimensională n q*. În numărul caracteristic K, turaţia n se introduce în rot/s, iar
restul mărimilor în unităţi aparţinând sistemului SI.
Pentru clasificarea constructivă a pompelor se utilizează frecvent turaţia
specifică n s şi turaţia caracteristică nq.
Înlocuind în expresia turaţiei specifice (71), puterea utilă (6) – din
capitolul 1, cu mărimile aferente exprimate în unităţi aparţinând sistemului SI şi
considerând lichidul de lucru apă, rezultă:

P ρgQH 1 ρg Q
ns = n 5
=n ⋅ 5 = ⋅ n ⋅ 3 = 3,132 ⋅ nq (73)
H 4 1000 H 4 1000 H 4

S-a obţinut astfel legătura între turaţia specifică ns şi turaţia caracteristică.


Pentru determinarea legăturii între turaţia caracteristică şi numărul caracteristic se
porneşte de la definirea turaţiei caracteristice (69) ţinând seama că în expresia ei
turaţia se introduce în rotaţii pe minut.

3
Q 2π n[rot / min] 60 Q 3 60 ⋅ g 4 Q
nq = n ⋅ = ⋅ ⋅ ⋅g 4 = ⋅ 2πn[rot / s] ⋅ ≅ 53K
2π (gH ) 4 2π ( gH ) 4
3 3 3
H 4 60
(74)
Există, astfel, următoarele legături:

n s = 3,132n q = 166 K (75)

Tipurile constructive de pompe sunt prezentate în tabelul (2.2).

38
Tabelul 2.2 Tipuri constructive de turbopompe
TIPUL POMPEI K ns nq
Pompa cu canal lateral sau periferial 0,04 - 0,2 6,9 - 35 2,2 - 11
Pompa centrifugă cu rotor
-- lent 0,2 - 0,4 35 - 69 11 - 22
-- normal 0,4 - 0,77 69 - 128 22 - 41
-- rapid 0,77 - 1,55 128 - 257 41 - 82
-- diagonal 1,55 - 2,55 257 - 423 82 - 135
Pompa axială 2,55 - 6,2 423 - 1034 135 - 330

2.5 Pompe centrifuge

2.5.1 Schema constructivă a unei pompe centrifuge

Pompele centrifuge acoperă un domeniu larg de funcţionare


K = 0,2….2,55 (ns = 35…..423, nq = 11….135). În figura 2.9 este reprezentată
schema constructivă a unei pompe centrifuge.

Fig. 2.9 Pompa centrifugă

39
Rotorul 1, prin intermediul căruia se realizează transferul energetic, este
fixat cu ajutorul unei pene pe arborele 2, care se roteşte în corpul cu lagăre 3.
Punerea în mişcare de rotaţie se execută cu ajutorul unui motor care se cuplează la
capătul liber al arborelui. Pentru a putea funcţiona, rotorul pompei ca şi conducta
de aspiraţie, legată la racordul de aspiraţie 4 al pompei, trebuie să fie umplute cu
lichid. Operaţia de umplere a pompei şi conductei de aspiraţie cu lichid se
numeşte amorsarea pompei. Buşonul 5 serveşte pentru verificarea umplerii
complete a pompei cu lichid. Când rotorul se învârteşte, lichidul existent în
interiorul rotorului, sub acţiunea forţelor centrifuge, este împins spre periferie.În
acest fel, se creează o deplasare de lichid dinspre intrarea în rotor spre ieşirea din
rotor. Lichidul care iese din rotor trece prin statorul 6 care poate fi sau nu prevăzut
cu palete. Rolul acestuia este de a dirija curentul şi a transforma o parte din
energia cinetică a curentului în energie potenţială de presiune. La ieşirea din
stator, lichidul este colectat în camera colectoare 7. Aceasta are rolul de a conduce
lichidul de la stator spre racordul de refulare. De cele mai multe ori, camera
colectoare are aria secţiunii ei transversale crescătoare în mod continuu, pentru a
putea colecta întregul debit de lichid ce iese din stator. O asemenea cameră
colectoare se numeşte cameră spirală. Camera colectoare se termină cu un difuzor
8 care are rolul de a transforma o parte din energia cinetică a lichidului, în energie
potenţială de presiune, deoarece de regulă ne interesează ca presiunea furnizată de
pompă la racordul de refulare 9 să fie cât mai mare. La trecerea arborelui prin
carcasă, trebuie prevăzut un sistem de etanşare 10 care depinde de turaţia
arborelui, natura lichidului vehiculat şi de eventualele restricţii privind
posibilitatea contaminării mediului exterior cu mediul vehiculat.
Rotorul învârtindu-se faţă de corpul pompei, există spaţii libere între rotor
şi corp. Aceasta permite crearea unui curent de lichid de la ieşirea din rotor către
intrarea în rotor, prin exteriorul rotorului. Pentru reducerea la minimum a acestui
debit circulat, în interiorul pompei, în zona 11 se dispune un sistem de labirinturi.
La demontarea pompei, pentru a asigura golirea ei de lichid în partea cea
mai de jos a camerei colectoare se prevede un buşon de golire 12. Aceste elemente
se întâlnesc la toate pompele centrifuge monoetajate. Există desigur şi
particularităţi constructive determinate de natura lichidului vehiculat, de condiţiile
de funcţionare.
Din punctul de vedere al construcţiei rotorului, în practică sunt întâlnite
variantele din fig. 2.10:
- rotor cu paleţi liberi (deschis). Acest tip de rotor este alcătuit dintr-un
butuc în care sunt încastraţi paleţii (aceştia nefiind încadraţi lateral de discurile
anterior şi posterior);
- rotor semideschis, alcătuit dintr-un disc pe care sunt fixaţi paleţii. Discul
este dispus pe partea opusă flanşei de aspiraţie;

40
- rotor închis, paleţii sunt cuprinşi între două discuri paralele concentrice
(inelul şi coroana). Pe discul anterior, în zona lui centrală se află orificiul prin care
apa intră în rotor.
Materialul din care se confecţionează rotorul pompei centrifuge se alege în
funcţie de natura fluidului de lucru. Astfel, pentru apă dulce, rotorul se
confecţionează din fontă sau din oţel; pentru apa de mare, din alamă de diferite
calităţi; pentru acizi, din ceramică.
O problemă serioasă care poate apărea în funcţionare este aceea a riscului
de apariţie a fenomenului de cavitaţie, determinat de scăderea presiunii lichidului
sub valoarea presiunii vaporilor saturaţi. Nivelul acestei presiuni depinde de
natura fluidului şi de temperatura sa. În ideea îmbunătăţirii caracteristicilor de
aspiraţie, s-au impus diferite forme de rotor. Astfel se întâlnesc destul de des
pompe cu paleţi extinşi sau pompe cu prerotor, fig. 2.11 şi 2.12. Prerotorul preia
amestecul de apă şi vapori şi creşte presiunea conducându-l apoi în rotor în
condiţii optime de lucru, corespunzătoare regimului necavitant.
În vederea economisirii spaţiului de amplasare la bordul navei, în special
în compartimentul de maşini unde densitatea agregatelor şi a aparaturii este foarte
mare, pompele folosite pe navă sunt îndeosebi de tipul cu ax vertical (fig. 2.13
a,b,c,d şi e). Acestea pot fi: cu prindere pe postament orizontal (fig.2.13 a), cu
prindere direct pe tubulatură (fig. 2.13 b) sau cu prindere pe postament vertical
(fig. 2.13 c). În figura 2.13 e, se prezintă şi o secţiune printr-o pompă centrifugă
verticală.

Fig. 2.10 Tipuri de rotoare de pompă centrifugă: 1- paleţi curbi; 2,3- discuri

Fig. 2.11 Rotor cu prerotor Fig. 2.12 Rotor extins

41
a) b) c) d) e)

Fig. 2.13 Pompe centrifuge verticale

2.5.2 Transmiterea puterii într-o pompă centrifugă

Fie P puterea aplicată la arborele pompei. O parte din ea este consumată


pentru învingerea frecării în lagăre, în sistemul de etanşare al arborelui şi prin
frecarea discurilor inelului şi coroanei aparţinând rotorului de lichidul existent în
carcasă. Această putere disipată mecanic se va nota prin Ppm .
Putem defini randamentul mecanic al pompei:

P − Ppm Ppm
ηm = = 1− (76)
P P

Puterea rămasă este puterea teoretică ce se aplică rotorului. Debitul de


lichid care circulă prin rotor, este:

Qt = Q + Q p (77)

unde: Q - debitul furnizat de pompă;


Qp- debitul recirculat pe la labirinturi şi cel pierdut pe la etanşarea
arborelui.
Considerând lichidul nevâscos, energia specifică transferată acestuia este
Ht sau Yt în funcţie de modul de raportare al energiei.
Puterea teoretică Pt aplicată rotorului şi transmisă de acesta lichidului
nevâscos, este:

Pt = P − Ppm = ρgQt H t = ρQt H t (78)

42
Din această putere, în realitate o parte este disipată datorită vâscozităţii
lichidului. Astfel, energia specifică reală pe care o va primi lichidul la trecerea
prin pompă este mai mică decât aceea teoretică, corespunzătoare lichidului
nevâscos cu valoarea pierderilor hidraulice.

H = H t − ∑ hr sau Y = Yt − ∑ hr g (79)

Puterea primită de lichidul real, vâscos, la trecerea prin rotor va fi:

ρgQt H t = ρQt H t (80)

Se defineşte randamentul hidraulic ca fiind:

ρgQt H H ρQt Y Y
ηh = = = = (81)
ρgQt H t H t ρQt Yt Yt

Y Yt − ∑ ghr ∑ gh
ηh = = =1−
r
(82)
Yt Yt Yt

Din lichidul care părăseşte rotorul, o parte este recirculată pe la labirinturi,


iar o parte este pierdută pe la etanşarea arborelui. Puterea transferată de rotor
acestei părţi a lichidului se poate considera ca o putere consumată. Se defineşte
atunci randamentul volumic ca fiind:

ρgQH ρQY Q Qt − Q p Qp
ηv = = = = =1− (83)
ρgQt H ρQt Y Qt Qt Qt

unde s-a ţinut seama de relaţia (77).


Randamentul global al pompei se poate scrie astfel:

Pu ρgQH ρgQH ρgQt H ρgQt H t


η= = = ⋅ ⋅ = η v ⋅η h ⋅η m (84)
P P ρgQt H ρgQt H t P

În figura de mai jos este reprezentată schema transmiterii puterii într-o


pompă centrifugă.

43
Fig. 2.14 Transmiterea puterii în pompa centrifugă

Valorile uzuale ale randamentelor parţiale sunt următoarele:


ηv = 0,95…0,98; ηh = 0,6…..0.9; ηm = 0,85….0,95. Randamentele parţiale depind
de turaţia specifică şi de dimensiunea pompei.

2.5.3 Influenţa unghiului paletei la ieşirea din rotor

La turbopompe se obişnuieşte să se noteze secţiunea de intrare în rotor cu


1, iar secţiunea de ieşire din rotor cu 2 şi, deci, mărimile corespunzătoare acestor
secţiuni fiind afectate de indicii 1, respectiv 2. Pentru analizarea influenţei
unghiului paletei la ieşirea din rotor asupra formei acesteia, se va considera
modelul teoretic cu număr infinit de palete de grosime infinit mică. Lichidul
urmăreşte suprafaţa paletelor rotorului. Ecuaţia fundamentală a turbomaşinilor
(25) în acest caz are forma:

gH t∞ = Yt∞ = (uvu )2 − (uvu )1 (85)

Se admite cazul unei intrări normale care asigură un transfer energetic


maxim:
v u1 = 0 (86)

ceea ce conduce la următoarea formă simplificată pentru relaţia (85):

gH t∞ = Y t ∞ = (uv u )2 = u 2 v u 2 (87)

Triunghiul de viteze pentru intrarea normală este reprezentat în figura


2.15, iar triunghiul de viteze pentru ieşirea din rotor este reprezentat în figura 2.16.

44
Fig. 2.15 Fig. 2.16
Triunghi de viteze pentru intrare normală Triunghi de viteze pentru ieşire

Pentru debitul nominal şi o formă cunoscută a secţiunii meridiane a


rotorului, din triunghiul de viteze (fig. 2.15) rezultă:

v1 Q N
β1 p = arctg (88)
u1

La ieşirea din rotor, curentul părăseşte paleta după o direcţie tangentă la


suprafaţa acesteia, conform unghiului constructiv al paletei la ieşire β 2 p . Pentru a
vedea influenţa unghiului β 2 p asupra formei paletei, se va reprezenta proiecţia
paletei pe un plan perpendicular pe axa de rotaţie. Se vor considera trei rotoare
având aceeaşi proiecţie a paletei în planul meridian, cu acelaşi unghi de intrare
β 1 p şi prin care trece acelaşi debit.

Fig. 2.17 Tipuri de rotoare în funcţie de orientarea palei

Rotoarele se învârtesc cu aceeaşi viteză unghiulară ω, iar unghiurile de


ieşire β 2 p sunt: mai mici decât 900, egale cu 900 şi mai mari decât 900. Având

45
acelaşi diametru de ieşire şi aceeaşi turaţie rezultă că vitezele tangenţiale sunt
egale în cele trei cazuri.
Funcţionând la acelaşi debit şi având aceeaşi secţiune meridiană,
componenta în plan meridian a vitezei absolute, la ieşire, are aceeaşi valoare.
Componenta vitezei absolute în planul meridian este tocmai înălţimea triunghiului
de viteze. Comparând cele trei triunghiuri de viteze, rezultă că, odată cu mărirea
lui β 2 p viteza absolută la ieşire creşte. Creşte deci şi ponderea energiei cinetice în
energia totală transferată lichidului, micşorându-se corespunzător creşterea de
energie potenţială.
Dacă se consideră forma în viteze a ecuaţiei fundamentale a
turbomaşinilor (28) şi se egalează cu înălţimea de pompare (4) - din capitolul 1 şi
cu relaţia corespunzătoare intrării normale (87), se obţine:

v22 − v12 u22 − u12 w12 − w22 p2 − p1 v22 − v12


gHt∞ = Yt∞ = + + = + + g(z2 − z1 ) = u2vu 2 (89)
2 2 2 ρ 2

Se notează cu gH t∞c = Yt∞c componenta cinetică din energia specifică


transferată lichidului. Ea are expresia:

gH t∞c = Yt∞c =
v2 − v1
2 2
=
(vm2 2 + vu22 ) − (vm2 1 + vu21 )
(90)
2 2

unde s-a exprimat viteza absolută în funcţie de componentele sale în planul


meridian şi o direcţie tangenţială. Pentru construcţii uzuale:

vm1 = vm 2 (91)

Luând în considerare şi condiţia (86), relaţia (90) devine:


vu22
gH t∞c = Yt∞c = (92)
2

Diferenţa între energia specifică totală transferată şi energia specifică


cinetică este energia specifică potenţială:
vu22  v 
gH t∞p = Yt∞p = gH t − gH t∞c = u 2 vu 2 − = vu 2  u 2 − u 2  (93)
2  2 

46
Gradul de reacţie a rotorului cu număr infinit de palete, definit în mod
analog celui pentru întreaga maşină prin relaţia (9) din capitolul 1, va fi:
 v 
vu 2  u 2 − u 2 
R∞ =
H t∞p
=
Yt∞p
=  2  1 v
= 1 − ⋅ u2 (94)
H t∞ Yt∞ u 2 vu 2 2 u2

Se observă că gradul de reacţie a rotorului variază între 1 şi 0 dacă vu 2 este


cuprins între 0 şi vu 2 .
În figura 2.18 este reprezentată variaţia energiei specifice totale,
transferate lichidului şi a componentei sale cinetice în funcţie de vu 2 .

Fig. 2.18 Variaţia energiei specifice totale în funcţie de vu 2

Din triunghiul de viteze la ieşirea din rotor se observă că situaţia vu2 = u2


corespunde unghiului de ieşire β 2 p = 90 0. Pentru vu 2 < u 2 corespunde un unghi
β 2 p < 900, iar pentru vu 2 > u 2 corespunde un unghi β 2 p > 90 0.
Deoarece pentru o pompă se cere obţinerea energiei în special sub formă
de componentă potenţială de presiune şi nu sub formă de energie cinetică rezultă
că unghiul β 2 p la ieşire este raţional să fie sub 90 0. Valorile uzuale pentru β 2 p sunt
în jurul valorii de 300. Soluţiile constructive cu β 2 p > 90 0 se utilizează în cazul în
care se doreşte vehicularea unor mase mari de lichid la diferenţă de presiune
scăzută, ceea ce se întâlneşte mai frecvent la ventilatoare.
Rotorul cu β 2 p < 900 se numeşte rotor cu palete curbate înapoi, cel cu
β 2 p = 900 se numeşte rotor cu palete radiale, iar cel cu β 2 p > 900 – rotor cu palete
curbate înainte.

47
2.5.4 Curbe caracteristice

2.5.4.1 Generalităţi

Funcţionarea din punct de vedere energetic a unei turbopompe în reţeaua


de conducte la care este cuplată este determinată de legătura ce există între
mărimile Q, H sau Y,P, η, n, legătură ce poate fi materializată printr-o funcţională
de forma f (Q,H sau Y,P,η,n) = 0. Datorită complexităţii acestei funcţionale, se
obişnuieşte reprezentarea în plan a unei dependenţe de două variabile purtând
numele de curbă caracteristică. Ca variabilă independentă se alege totdeauna
debitul Q, iar ca parametru constant se ia turaţia n. Există astfel următoarele curbe
caracteristice:
H (Q) sau Y(Q) – curba caracteristică a înălţimii de pompare;
P (Q) – curba caracteristică a puterii absorbite;
η (Q) – curba caracteristică a randamentului.
Ansamblul celor trei curbe caracteristice determină complet funcţionarea
pompei la o anumită turaţie. De fapt este suficientă cunoaşterea a două dintre ele,
cea de-a treia rezultând în urma relaţiilor de legătură ce există între mărimi.
Curbele caracteristice pot fi determinate teoretic şi experimental.
Determinarea teoretică a curbelor caracteristice este laborioasă şi necesită
precizarea unor constante ce intervin în calculul disipaţiilor. Din acest motiv, se
preferă frecvent determinarea pe cale experimentală a curbelor caracteristice.

2.5.4.2 Determinarea teoretică a curbelor caracteristice H(Q) sau


Y(Q) pentru o pompă centrifugă la o turaţie constantă

Pentru determinarea teoretică a dependenţei H (Q) sau Y (Q) se pleacă de


la legătura ce există între înălţimea de pompare reală şi cea teoretică:

H = H t − ∑ hr sau Y = Yt − ∑ ghr (95)

Va trebui să stabilim dependenţa Ht(Q) sau Yt(Q) şi ∑ h (Q ) .


r

Pentru stabilirea dependenţei Ht(Q) sau Yt(Q) se utilizează modelul teoretic


de rotor cu număr infinit de palete. În acest caz, ecuaţia fundamentală a
turbomaşinilor (25) este:

gH t∞ = Yt∞ = (uv u ) 2 − (uv u )1 (96)

Admiţând cazul intrării normale, care asigură un transfer energetic maxim


se obţine:

48
gH t∞ = Y t∞ = (uv u )2 = u 2 v u 2 (97)

Triunghiul de viteze la ieşirea din rotor este reprezentat în figura (2.16).


Turaţia fiind constantă, viteza periferică este constantă. În cazul rotorului cu
număr infinit de palete curentul de lichid este perfect ghidat de către acestea,
astfel încât curentul urmăreşte direcţia paletelor. La ieşire, unghiul constructiv al
paletei este β 2 p . Indiferent de valoarea debitului, unghiul după care curentul
relativ părăseşte rotorul este β 2 p .
Componenta în plan meridian a vitezei absolute la ieşirea din rotor este:

Q
vm2 = (98)
πD2 b2

unde:
D2 – diametrul rotorului la ieşire;
b2 – lăţimea canalului rotorului la ieşire.
Componenta tangenţială a vitezei absolute la ieşire rezultă din triunghiul
de viteze:

vu 2 = u 2 − vm 2 ⋅ ctg β 2 P (99)

Înlocuind relaţia (99) în relaţia (97) şi ţinând seama de relaţia (98), se


obţine:
 Q 
gH t ∞ = Yt ∞ = u 2 vu 2 = u 2  u 2 − ctg β 2 p  (100)
 πD2b2 

Rezultă că între înălţimea de pompare corespunzătoare numărului infinit


de palete şi debit există o dependenţă liniară a cărei alură depinde de valoarea
unghiului β 2 p , (fig. 2.19).

49
Fig. 2.19 Dependenţa H(Q) în funcţie de unghiul la ieşire β 2 p

În cazul unui număr finit de palete, ghidarea curentului nu mai este


perfectă, ci există o variaţie a vitezei pe secţiunea canalului dintre palete.
Aceasta conduce la micşorarea valorii uvu ( ) 2 pe secţiunea de ieşire în
( )
cazul numărului finit de palete, în comparaţie cu valoarea uvu 2 corespunzătoare
numărului infinit de palete. Astfel, în cazul numărului finit de palete, energia
specifică transferată lichidului este mai mică. Se poate scrie:

gH t∞ H t∞ Yt∞
= = = 1+ p (101)
gH t Ht Yt

Conform modelului propus de către PFLEIDERER, acest coeficient p are


valori uzuale cuprinse între 0,2 şi 0,45 şi depinde de forma şi mărimea canalului
dintre palete, dar nu depinde de debit.
Deoarece Ht ∞ sau Yt ∞ depind liniar de debit, rezultă că şi Ht respectiv Yt
depind liniar de debit. Pentru determinarea înălţimii reale de pompare mai trebuie
specificate disipaţiile. Disipaţiile într-o pompă se pot împărţi în două categorii:
a) O categorie este generată de frecări (vâscozitate), modificări de secţiune
şi de direcţie, fiind proporţionale cu pătratul debitului:
hr1 = k1 ⋅ Q 2 (102)

considerându-se un regim de curgere turbulent.


b) O a doua categorie sunt pierderile prin şoc. Acestea se datorează
faptului că la debite, diferite de cel nominal, unghiul de intrare al curentului:

v m1
β1 = arctg (103)
u1

50
diferă de unghiul constructiv al paletei la intrare, β p1 .
Astfel, curentul de lichid va fi obligat de către palete să-şi schimbe brusc
direcţia. Apare astfel un vector viteză de şoc ws în triunghiul de viteze la intrare,
când debitul curent este mai mic decât cel nominal şi vectorul vitezei de şoc care
apare.

Fig. 2.20 Triunghiul de viteze la intrare

Pierderile produse de viteza de şoc sunt de forma:


2
ws
hr 2 = k ⋅ (104)
2g

Din asemănarea triunghiurilor formate (fig. 2.20) rezultă că:

 v m1   Q 
wS = u1 1 −  = u1 1 −  (105)
 v m1 Q N   QN 

respectiv:

2
 Q 
hr 2 = k 2 1 −  (106)
 QN 

Disipaţiile totale din pompă sunt:


2
 Q 
∑ hr = hr1 + hr 2 = k1Q + k 2 1 − Q
2
 (107)
 N 

Cunoscând şi dependenţa disipaţiilor în funcţie de debit, se poate construi


pe baza relaţiilor (100), (101), (102), (106), (107) şi (95), curba caracteristică H
(Q) sau Y(Q).

51
Fig. 2.21 Caracteristica H(Q) a pompei centrifuge obţinută analitic

În figura 2.21 s-a reprezentat numai curba caracteristică H(Q), analog


procedându-se şi pentru construirea caracteristicii Y(Q).
Determinarea teoretică a curbei H(Q) sau Y(Q) a pompei centrifuge
necesită precizarea valorilor constantelor k1, k2 şi p care se face pe o cale destul de
laborioasă, de aceea, de multe ori, se preferă determinarea experimentală a
curbelor caracteristice energetice.

2.5.4.3 Determinarea experimentală a curbelor caracteristice


energetice

Pentru determinarea experimentală a acestor curbe, se utilizează un stand


de încercări a cărui schemă este prezentată în figura de mai jos:

52
Fig. 2.22 Stand pentru determinarea curbelor caracteristice ale pompei
centrifuge

1 - pompă centrifugă;
2 – rezervor deschis;
3 – conductă;
4 – vană;
5 – rezervor tampon;
6 – conductă de aspiraţie a pompei;
7 – conductă de refulare a pompei;
8 – vană de reglaj;
9 – debitmetru;
10 – vacuumetru;
11 – manometru;
12 – motor electric;
13 – wattmetru;
14 – tahometru;
Scopul încercării energetice pe acest stand este determinarea
dependenţelor H(Q) sau Y(Q), P(Q), η(Q), având ca parametri turaţia n şi
diametrul caracteristic al rotorului D. După montarea pompei în standul de
încercare, se deschide complet vana 4 şi se amorsează pompa 1. Apoi se porneşte
motorul electric de acţionare al pompei. Se fixează o poziţie a vanei 8 şi se
determină indicaţiile instrumentelor care determină debitul, puterea absorbită de la
reţea, turaţia şi presiunile la intrarea şi ieşirea din pompă. Pe baza acestora se
poate calcula înălţimea de pompare H sau Y şi puterea absorbită de pompă. Se
repetă aceste operaţii pentru alte poziţii ale vanei de reglaj 8.

53
Pe baza rezultatelor experimentale, se trasează grafic dependenţele H(Q)
sau Y(Q) şi P(Q). În urma trasării dependenţelor menţionate, se poate calcula şi
trasa şi randamentul în funcţie de debit η(Q), obţinându-se în final o diagramă de
formă prezentată în figura 2.23, care caracterizează complet funcţionarea din
punct de vedere energetic a pompei.

Fig. 2.23 Curbe caracteristice Fig. 2.24 Parabola regimurilor


ale pompelor centrifuge asemenea

2.5.4.4 Caracteristicile turbopompelor la diferite turaţii

Cunoscând caracteristicile energetice ale unei pompe la o turaţie, putem


determina performanţele pompei la altă turaţie. Acest lucru îl putem face în două
moduri:
a) efectuând încercarea pompei la noua turaţie;
b) transpunând rezultatele cunoscute la noua turaţie.
Prima alternativă necesită existenţa unui stand de încercare cu posibilitatea
antrenării la turaţia dorită. A doua alternativă utilizează relaţiile de similitudine
(52) (53), (54).
Presupunem că avem cunoscută curba caracteristică H(Q) sau Y(Q) a unei
turbopompe la o turaţie n 1. Se cere curba caracteristică H(Q) sau Y(Q) la o turaţie
n2 care se presupune că este mai mică decât n1.
Cu indicele 1 se vor nota mărimile corespunzătoare unui punct aparţinând
curbei caracteristice la turaţia n1, iar cu indicele 2 mărimile corespunzătoare unui
punct omolog de funcţionare corespunzător turaţie n 2. Conform relaţiilor (52) şi
(53) rezultă:

2 2
n  n 
H 2 = H 1  2  sau Y2 = Y1  2  (108)
 n1   n1 

54
n2
Q2 = Q1 ⋅ (109)
n1

Din cele două relaţii rezultă:

H1 Y1
H2 = ⋅ Q2 Y2 = ⋅ Q2
2 2
2 sau 2 (110)
Q1 Q1

adică două puncte aparţinând curbelor n 1 şi respectiv n2 sunt puse în


corespondenţă prin intermediul unei parabole cu vârful în originea sistemului de
coordonate care corespunde regimurilor asemenea de funcţionare (fig. 2.24).
În cazul curbei caracteristice P(Q), transpunerea se face utilizând relaţia (54)

3
n 
P2 = P1 ⋅  2  (111)
 n1 

Luând în considerare relaţia (109), rezultă:

P1
P2 = ⋅ Q2
3
3 (112)
Q1

adică punctele corespunzătoare funcţionării la două turaţii sunt legate între ele
printr-o parabolă cubică (fig. 2.25).

Fig. 2.25 Parabola cubică a regimurilor asemenea

La modificări ale turaţiei mai mici decât 20% din n 1, randamentul η se


presupune că rămâne constant la schimbarea turaţiei. În cazul modificărilor de

55
turaţie mai mari decât 20% din n 1, randamentul la noua turaţie se poate calcula cu
relaţia aproximativă:

0 ,1
1 − η 2  n1 
≅  (113)
1 − η1  n2 

În acest mod, se pot determina performanţele energetice ale maşinii la


noua turaţie punct cu punct.
Se obişnuieşte să se reprezinte curbele de funcţionare ale unei pompe la
diferite turaţii, sub forma unei diagrame universale. Aceasta reprezintă
dependenţele H(Q) sau Y(Q) pentru diferite turaţii, peste care s-au suprapus
curbele de egal randament şi au ca parametru diametrul rotorului D.
Obţinerea unei curbe de egal randament este reprezentată în figura 2.26. Se
alege o valoare de η = const., iar punctele de intersecţie corespunzătoare între
dreapta de η = const şi curbele η(Q) pentru diferite turaţii se proiectează pe
curbele H(Q) sau Y(Q) de aceeaşi turaţie. Unind punctele astfel obţinute, rezultă o
curbă de egal randament. Analog, se construiesc curbele de egal randament şi
pentru alte valori ale lui η.

Fig. 2.26 Diagrame universale

În zona cuprinsă în interiorul curbei η = const. randamentele au valori mai


ridicate decât valoarea acceptată.
Curba universală permite determinarea turaţiei optime de funcţionare a
pompei şi stabilirea parametrilor de funcţionare ca şi a zonei optime de
funcţionare la diferite turaţii.
Legătura dintre ns(CP) şi ns(KW) este următoarea:

56
P [ KW ]
P [ CP ] 736 P [ KW ]
n s ( CP ) = n ⋅ = n⋅ = 1,15 ⋅ n = 1,15 ⋅ n s ( KW ) (114)
H54 H34 H54

ns ( KW ) = 0,85 ⋅ n s (CP ) (115)

2.6 Funcţionarea pompelor centrifuge în reţea

2.6.1 Caracteristici

Comportarea energetică a unei pompe (parametrii de lucru, randamente,


consumuri de energie) depinde şi este definită de reţeaua pe care o deserveşte.
Schema din figura 2.27 ajută la definirea funcţiilor energetice ale unei pompe.

Fig. 2.27 Instalaţie cu tubulaturi şi pompă centrifugă

Aplicând relaţia lui Bernoulli pentru principalele puncte ce definesc


funcţionarea în reţea, rezultă:
- pentru traseul de aspiraţie:

pa v2 p v2
za + + a − ha = z i + i + i = H i (116)
γ 2g γ 2g

- pentru traseul de refulare:

57
pr v2 p v2
zr + + r + hr = z e + e + e = H e (117)
γ 2g γ 2g

Sarcina efectivă pe care trebuie să o asigure pompa este:

pr − pa vr2 − va2 ∆p v2 − v2
H = He − Hi = zr − za + + + ha + ha = ∆z + + r a + Σhpr (118)
γ 2g γ 2g

Cu indicii “a” s-au notat parametrii corespunzători punctului de aspiraţie şi


cu indicii “r” cei ai refulării, cu “i” intrarea în pompă şi cu “e” ieşirea din pompă.
Din relaţia (118) rezultă că funcţiile energetice ale unei pompe legate la o reţea
sunt:
- ridicarea lichidului pompat pe o înălţime ∆z;
- creşterea presiunii statice între două rezervoare cu mărimea
∆p = pr − pa
- modificarea nivelului de energie cinetică prin creşterea vitezei de la va
la vr.
Pompa poate îndeplini una sau toate cele trei funcţiuni simultan, dar
întotdeauna în condiţiile învingerii pierderilor hidraulice de sarcină pe traseele de
aspiraţie şi refulare.

∑h pr = ha + h r (119)

Pentru o reţea, pierderile hidraulice se pot determina cu relaţiile:

2
 l v
∑ h pr = ha + hr = ∑  λ + ∑ξ 
a,r  d  2g
(120)

şi deoarece:

Q 4Q
v= =
A πd 2

rezultă:

58
 l  16Q
2

∑ pr ∑  d ∑  2π 2 gd 4
h = λ + ξ (121)

De asemenea,

vr2 − v a2 Q 2  1 1  8Q 2  1 1 
=  2 − 2  = 2  4 − 4  (122)
2g 2 g  Ar Aa  π g  d r d a 

Aşadar, sarcina ce trebuie dată de pompă este:

∆p l 8Q 2 8Q 2  1 1 
H = ∆z +
γ
+ ∑
a ,r
(λ +
d
∑ ξ) 2
π gd 4
+ 2  2 − 2  =
π g  dr da 
∆p 8   l  1  1 1 
= ∆z + + 2  ∑  λ + ∑ ξ  4 +  4 − 4   Q 2
γ π g  a ,r  d d  d r d a  (123)

Apreciind că în domeniul de utilizare a reţelei λ ≅ constant şi


Σζ = constant, se defineşte drept caracteristica reţelei sau caracteristica exterioară
a unui sistem pompă reţea expresia:

∆p ∆p
H = ∆z + + ∑ h pr = ∆z + + kr Q 2 = H s + kr Q 2 (124)
γ γ
unde:
∆p
H s = ∆z + - sarcină statică
γ
2
k r Q - pierderile de sarcină ale reţelei:

8  l 1  1 1 
kr =  ∑ (λ + ∑ζ)d +  4 − 4   (125)
π g  a ,r
2
d 4
 dr d a 

Reprezentarea optimă a caracteristicii reţelei (vezi fig. 2.28 a şi d) va


cuprinde atât domeniul normal de utilizare a reţelei în regim de refulare către
rezervorul respectiv (H=Hs + krQ2), cât şi cazul în care sensul circulaţiei s-ar
inversa la golirea rezervorului prin reţea (H=Hs - krQ2). De asemenea, prezenţa
unui robinet sau organ de reglaj pe reţea, poate conduce la modificarea mărimii

59
constantei kr, iar cele trei curbe prezentate corespund la trei grade diferite de
închidere a unui asemenea organ.
Se numeşte caracteristică interioară (sau caracteristica maşinii)
reprezentarea grafică H = f(Q) pentru maşina hidraulică respectivă care, aşa după
cum am văzut, poate fi determinată pe cale analitică sau pe cale experimentală.
Cum prin funcţionarea unei pompe racordată la o reţea este evident că
acestea vor lucra în aceleaşi condiţii de debit şi sarcină, punctul de funcţionare
(vezi fig.2.28 b şi c) corespunzător se va găsi la intersecţia reprezentărilor grafice
ale caracteristicilor interioară şi exterioară.
Alegerea optimă, din punct de vedere economic, va avea loc atunci când
punctul de funcţionare F se găseşte în zona de randament maxim al pompei (vezi
fig. 2.28 b). Dacă această situaţie nu poate fi obţinută direct prin alegerea unei
pompe corespunzătoare, mai există o a doua cale, prin modificarea formei
caracteristicii reţelei, operaţie ce se poate face prin schimbarea constantei kr;
procedeul cel mai simplu, este cel al modificării mărimii coeficienţilor de
rezistenţă locală ζ, ai organelor de reglaj, operaţie care conduce la glisarea
punctului de funcţionare pe caracteristica pompei, în sensul dorit (vezi fig. 2.28 c).

a)

b) c)

60
d) e)

Fig. 2.28
Caracteristicile de funcţionare ale pompei şi instalaţiei

2.7 Cuplarea pompelor centrifuge

2.7.1 Generalităţi

Cuplarea a două sau mai multe pompe este des utilizată în practică, fie
pentru a spori debitul sau presiunea într-o instalaţie existentă, fie pentru o mai
suplă utilizare a capacităţii de pompare, în funcţie de cerinţele variabile ale
consumatorilor de pe reţea.
În principiu, există două moduri de cuplare a pompelor şi anume: în
paralel şi în serie. Dacă sunt mai mult de două pompe, cuplarea se poate face şi în
serie-paralel sau paralel-serie; acestea fiind montaje destul de complexe, dar care
permit o apreciabilă supleţe a grupului de pompe.

Fig. 2.29 Moduri de cuplare a pompelor centrifuge


a) cuplare în paralel b) cuplare în serie

61
2.7.2 Cuplarea în paralel

Cuplarea în paralel a două sau mai multe pompe are drept scop principal
mărirea debitului trimis pe o reţea. Schema de montaj este prezentată în figura de
mai jos (2.29 a).
Din schema de montaj se observă că în timpul cuplării, sarcina cuplajului
este aceeaşi cu sarcinile celor două pompe, Hc = H1 = H2, iar debitul obţinut prin
montaj este Qc=Q1+Q2 (prima condiţie este o consecinţă a autoechilibrării
sistemului pompe reţea, a doua – a legii de continuitate a masei aplicată fluidului
în mişcare).
Analiza comportării cuplajului se face grafic, cu ajutorul caracteristicilor
interioare ale pompelor şi există două tipuri de cuplare: pompe identice şi pompe
diferite.

Fig. 2.30 Analiza cuplării în paralel a două pompe centrifuge identice

Graficul cuplării a două pompe identice în paralel este reprezentat în figura


2.30. Cele două pompe fiind identice vor avea aceeaşi caracteristică interioară
(P1,P2), iar caracteristica cuplajului se obţine prin însumarea debitelor
corespunzătoare la diferite sarcini (curba P1 + P2 obţinută prin dublarea absciselor
curbei de sarcină a unei singure pompe).
În consecinţă, ansamblul de pompe se comportă ca şi cum pe reţea ar
funcţiona o maşină unică având caracteristica de sarcină P1 + P2.
Dacă cuplarea pompelor se face la o reţea cu caracteristica cunoscută R1,
atunci Cs este punctul de funcţionare al unei singure pompe independente pe reţea
şi Fc cel al cuplajului (parametrii de lucru Hc şi Qc).

62
Rezultatele obţinute prin cuplare sunt direct determinate de forma
caracteristicii reţelei deservite de cuplaj.

Fig. 2.31 Dependenţa caracteristicilor cuplajului în paralel în funcţie de


forma reţelei

Din figura 2.31 rezultă că la o reţea de tipul R2 sporul de debit ∆Q2 este
mai mic decât ∆Q1 ce corespunde unei reţele de tipul R1. Deci, creşterea debitului
livrat unei reţele prin cuplarea în paralel a două pompe devine rentabilă numai
dacă caracteristica exterioară a reţelei este de tip lent R1, adică dacă reţeaua
dispune de rezistenţe locale mici şi de pierderi specifice liniare mici. În acelaşi
timp, orice cuplaj în paralel conduce şi la o sporire a sarcinii, definită şi ea de
forma caracteristicii reţelei.
Se defineşte drept randament al cuplajului raportul dintre puterea utilă a
cuplajului (corespunzător debitului Qc şi sarcinii Hc) şi puterea consumată de cele
două pompe:

γQ C H C
η CP = (126)
P1 + P2

Cum în timpul cuplajului cele două pompe lucrează în F, iar debitul livrat
1
de fiecare din ele este QF = QC şi randamentele sunt η1 = η 2 = η rezultă:
2

γQF QC 1 γQC H C
P1 = P2 = = (127)
η 2 η

63
deci, randamentul cuplajului în paralel este:

γQC H C
η CP = =η (128)
1 γQC H C 1 γQC H C
+
2 η 2 η

Aşadar, la cuplarea în paralel a două pompe identice, randamentul


cuplajului este egal cu randamentul total al tipului de pompă folosit corespunzător
punctului de funcţionare F.
În cazul cuplării în paralel a două pompe având caracteristici interioare
diferite, caracteristica cuplajului se obţine în mod asemănător, prin însumarea
debitelor celor două pompe la sarcină constantă. (Hc = H1 = H2 şi Qc = Q1 + Q2).

Fig. 2.32 Analiza cuplării în paralel a două pompe centrifuge diferite

Din diagrama cuplajului fig. (2.32) rezultă că pentru anumite zone


(deasupra sarcinii maxime a pompei celei mai mici – punctul Pc), caracteristica
cuplajului este situată sub caracteristica pompei mai mari. Această situaţie este o
consecinţă a faptului că, pentru sarcini ale cuplajului Hc > Hcritic = Hpc, pompa mai
slabă P1 funcţionează pe caracteristica de frânare şi apar întoarceri de fluid prin
ea. În consecinţă, cuplajul este raţional numai pentru reţelele ale căror
caracteristici întretaie caracteristica cuplajului pe ramura PcFc, adică pentru sarcini

64
Hc < Hcritic; în caz contrar, punctul de funcţionare se va situa între caracteristicile
celor două pompe (Fc) ceea ce înseamnă că debitul livrat este mai mic chiar decât
cel al unei singure pompe ce ar lucra separat pe reţea.
Randamentul cuplajului se determină în mod asemănător, ducându-se o
paralelă la nivelul sarcinii Hc a cuplajului; F1 şi F2 vor reprezenta punctele de
funcţionare ale celor două pompe în timpul cuplajului şi reportarea acestora va
conduce la cunoaşterea randamentelor corespunzătoare. În acest fel, randamentele
cuplării în paralel a două pompe diferite va fi:

γQ C H C QC
η CP = = (129)
γQ1 H C γQ 2 H C Q1 Q 2
+ +
η1 η2 η1 η 2

În concluzie, două pompe cuplate în paralel se comportă ca şi cum ar


exista o singură pompă având caracteristica P1 + P2.
Caracteristica cuplajului va reflecta particularităţile fiecărui participant la
cuplaj. Dacă există mai mult de două agregate în cuplaj, procedeul de lucru este
acelaşi, adică se însumează debitele tuturor pompelor şi se obţine o caracteristică
rezultantă a cuplajului.

2.7.3 Cuplarea în serie

Cuplarea în serie a pompelor centrifuge se face – în principiu – cu scopul


de a mări sarcina hidraulică a fluidului debitat de ansamblu.
Din schema de montaj (fig. 2.29 b) se observă că agregatele sunt montate
unul după altul ceea ce înseamnă că debitul ce trece prin pompe este acelaşi
(Qc = Q1 = Q2), iar sarcina cuplajului este dată de suma sarcinilor produse de
fiecare pompă în parte (Hc = H1 + H2). Aici pot fi realizate două categorii de
montaje: cu pompe diferite şi pompe identice.
În figura 2.33 este reprezentată schema determinării caracteristicii cuplării
în serie a două pompe identice. Principiul de construcţie a caracteristicii
respective este acelaşi ca mai sus, ţinându-se seama că în acest gen de cuplare
Hc = H1 + H2, deci se însumează ordonatele aferente fiecărui debit în parte.

65
Fig. 2.33 Analiza cuplării în serie a două pompe centrifuge identice

Din caracteristica interioară a cuplării rezultă şi aici că eficacitatea


montajului depinde de forma caracteristicii reţelei. Cuplarea în serie deşi are ca
scop principal sporirea sarcinii, conduce şi ea la o mărire a debitului trimis pe
reţea. (fig. 2.34).

Fig. 2.34 Dependenţa caracteristicilor cuplajului în serie funcţie de


forma reţelei

Randamentul cuplării în serie este definit asemănător celei în paralel; şi


cum F este punctul de funcţionare a fiecăreia din pompe în timpul cuplajului
(adică Qc = Q1 = Q2 şi Hc = H1+H2 = 2H1 = 2H2) iar η1 = η 2 = η , se obţine:

66
γQ C H C γQ C H C
η CS = = =η (130)
P1 + P2 γQ1 H 1 γQ 2 H 2
+
η1 η2

Cuplarea în serie a două pompe diferite este reprezentată în fig. 2.35.


Construcţia caracteristicii cuplajului se face după aceleaşi principii, adică
însumarea sarcinilor corespunzătoare la diferite debite (Hc = H1+H2 şi
Qc = Q1 = Q2). De asemenea şi aici apare un punct critic Pc determinat de un debit
Qcr şi care marchează începutul unei zone unde rezultatul cuplajului este
neraţional, deoarece sarcina obţinută prin cuplaj este mai mică decât cea furnizată
de o singură pompă ce ar lucra independent pe reţea. În această zonă, o parte din
sarcina furnizată de pompa mai puternică P2 este folosită pentru a compensa
funcţionarea celeilalte pompe pe ramura negativă a curbei de sarcină, în domeniul
debitelor mai mari decât debitul de sarcină nulă.

Fig. 2.35 Analiza cuplării în serie a două pompe centrifuge diferite

Randamentul cuplajului este:

γQ C H C HC
η CS = = (131)
γQ1 H 1 γQ 2 H 2 H1 H 2
+ +
η1 η2 η1 η 2

67
şi depinde, prin urmare, de poziţia punctului de funcţionare a cuplajului şi de
randamentele corespunzătoare ale celor două pompe.
Cuplarea în serie se poate efectua şi cu mai mult de două pompe, modul de
tratare a operaţiei fiind asemănător, adică însumarea sarcinilor. O aplicaţie a
utilizării acestui gen de cuplaj o constituie pompele cu mai multe etaje, la care
rotoarele înseriate au fiecare o caracteristică interioară specifică, iar caracteristica
agregatului rezultă din însumarea acestora.

2.8 Pompe centrifuge cu mai multe etaje

2.8.1 Construcţie şi funcţionare

Este cunoscut faptul că la disc în rotaţie există o limită a vitezei periferice,


determinată de rezistenţa materialului din care este executat acesta. Astfel, fonta
obişnuită admite viteze tangenţiale de ordinul u 2 = (50...52) m / s , dar cu oţeluri
aliate (pe bază de crom) sau alte aliaje speciale se poate ajunge la viteze până la
u 2 = (500...550)m / s .
Din relaţia (42) rezultă că sarcina maşinii este proporţională cu pătratele
ω ⋅ D2 π ⋅ n
diametrului rotorului şi turaţiei; şi cum u 2 = = ⋅ D2 se obţine:
2 60
2
 60  u 2
2
HT = K H D n = K H D  
2 2 2
= const ⋅ u 22 (132)
 π  D2
2 2

ceea ce înseamnă că sarcina teoretică maximă este limitată de viteza periferică a


rotorului.

Fig. 2.36 Variaţia randamentului în funcţie de turaţia specifică

68
În figura 2.36 este reprezentată diagrama de variaţie a randamentului total
al pompelor centrifuge în funcţie de turaţia specifică. Cum se observă din
diagrama pentru turaţii specifice inferioare mărimii n q =10(ns = 36,5), randamentul
este foarte mic ceea ce înseamnă că pompa devine neeconomică. Adoptând drept
limită inferioară această valoare şi utilizând expresia de definiţie a turaţiei
specifice, se obţine condiţia:

n Q
≥ 10 (133)
H 3/ 4

adică pentru debitul minim:

H 3/ 2 `
Q min im ≥ 100 (134)
n2

iar pentru sarcina maximă:

H max ≤ 0,046 ⋅ 4 ⋅ n 4 / 3 ⋅ Q 2 / 3 (135)

Fig. 2.37 Fig. 2.38


Secţiune prin pompa centrifugă cu trei etaje Soluţie constructivă de pompă
centrifugă cu rotor dublu

Cum turaţiile motoarelor electrice sunt impuse (pe de o parte de gama


uzuală de fabricaţie, pe de altă parte de vitezele periferice indicate mai sus),
rezultă că pentru obţinerea unor sarcini mari şi foarte mari, pompele cu un singur
rotor nu corespund deoarece sarcinile produse de acestea sunt de ordinul a
(0 ,6 − 0 ,8 )10 6 N / m 2 . Drept urmare, se impune construirea unor pompe cu mai
multe etaje la care rotoarele sunt utilizate în serie (fig. 2.37).

69
În acest fel, se pot folosi rotoare mici cu turaţii specifice ce conduc la
randamente ridicate, iar modul de analiză a funcţionării acestui tip de construcţie
se face asemănător celui utilizat la cuplarea în serie a pompelor centrifuge.
În mod curent se întâlnesc pompe cu 2-20 etaje, dar s-au construit agregate
şi cu 30-32 etaje. În acest fel, se pot atinge sarcini la refulare de ordinul a 250-300 bar.
Numărul necesar de etaje este definit de diferite criterii, cum ar fi: viteze
periferice u 2 egale, turaţii specifice sensibil constante pe etaj şi având mărimile
dictate de obţinerea unor randamente cât mai bune (de obicei nq = 30…35) etc.
Din ecuaţiile de bază ale turbomaşinilor rezultă că debitul este
proporţional cu turaţia n, dar şi cu diametrul de ieşire din rotor D2; cum ambele
valori sunt limitate (după cele arătate mai sus) şi în plus alegerea unor viteze
ridicate de circulaţie ale lichidului prin rotor ridică probleme din punctul de
vedere al fenomenului de cavitaţie; apare şi în acest caz necesitatea utilizării unor
soluţii constructive corespunzătoare, asemănătoare cuplării în paralel a pompelor.
Soluţia cea mai rapidă este a rotoarelor duble (fig. 2.38) la care în afară de
obţinerea unor debite ridicate se mai realizează şi o autoechilibrare a forţelor de
împingere axială produse de devierea curentului de lichid la trecerea prin rotor.
Cerinţele producerii unor debite şi sarcini ridicate pe un singur agregat au
impus utilizarea unor soluţii constructive ca cele din figura 2.39 unde rotoarele
montate în serie şi în paralel pot conduce la realizarea unor debite de
(125.000 − 150.000) m 3 / ora şi sarcini de 250 - 300 bar.

Fig. 2.39
Soluţii constructive de pompe centrifuge cu mai multe etaje prin montarea
rotoarelor în serie şi în paralel

70
Dispozitivele de dirijare existente la aceste tipuri de generatoare hidraulice
au rolul de a prelua, fără pierderi prin şoc, apa de la ieşirea din rotor şi de a o
dirija către ieşire sau spre intrarea în rotorul următor, aşa cum se arată în fig. 2.40,
în care este prezentată o maşină multietajată complet echipată cu toate elementele
componente. În figură s-au făcut notaţiile: 1- rotor; 2-dispozitiv de dirijare;
3- orificiu de refulare; 4- orificiu de aspiraţie; 5- presetupă; 6 - postament;
7- orificiu de drenare; 8- prize pentru manometre; 9 - şurub de strângere; 10 -
lagăr de rostogolire.

Fig. 2.40 Pompă centrifugă multietajată

Pompele centrifuge multietajate sunt prevăzute cu mai multe rotoare fixate


pe acelaşi arbore. Lichidul de lucru este antrenat pe rând de fiecare rotor,
presiunea lui crescând după fiecare etaj, ajungându-se astfel ca după ultimul rotor,
la ieşirea din pompă, să fie aproximativ egală cu produsul dintre presiunea
rezultată pe un rotor şi numărul de rotoare (de etaje). Maşinile centrifuge nu sunt
în general autoamorsabile. Pentru a fi puse în funcţiune este necesară umplerea
tubulaturii de aspiraţie cu lichid sau evacuarea aerului de pe tubulatura de

71
aspiraţie până ce fluidul de lucru inundă statorul. Cele mai des întâlnite soluţii de
realizare a amorsării sunt:
- funcţionarea înecată;
- funcţionarea cu valvulă cu reţinere pe aspiraţie;
- funcţionarea cu staţie de amorsare. În general, staţia de amorsare cuprinde
în structura sa o pompă volumică sau un ejector;
- cuplarea pe acelaşi arbore pe care este fixat rotorul pompei centrifuge a
unei pompe cu inel de apă.

2.9 Aspiraţia pompelor centrifuge

2.9.1 Procesul de aspiraţie

Procesul de aspiraţie sau ridicarea lichidului din rezervorul de alimentare


la pompă are loc – în mod normal – datorită depresiunii ce se formează în rotor în
timpul funcţionării.

Fig. 2.41 Traseul de aspiraţie a unei pompe centrifuge

Dacă pa este presiunea din rezervorul de aspiraţie şi admiţând că


depresiunea din rotor ar atinge vidul, înălţimea teoretică maximă de aspiraţie ar fi:
p
H asp = a având limita când p a = 760 mmHg = 9,81⋅10.333N/ m2 ;
γ
Hasp = 10,333m.

72
În figura 2.41 este reprezentat traseul de aspiraţie al unei pompe centrifuge
ce aspiră dintr-un rezervor având presiunea atmosferică interioară pi ; dacă pb este
presiunea atmosferică, presiunea la nivelul de aspiraţie este: pa = pi + p b .
Pe traseul de aspiraţie pot fi fixate trei puncte de control şi anume:
a) la nivelul de aspiraţie;
0) la nivelul cel mai ridicat al traseului de aspiraţie;
1) imediat după intrarea lichidului în rotor.
Luând ca plan de referinţă nivelul lichidului din rezervorul de aspiraţie,
sarcina hidraulică la intrarea în circuitul de aspiraţie va fi:

p a va2
Ha = + (136)
γ 2g

Aplicând relaţia lui Bernoulli pentru celelalte două puncte ale traseului,
rezultă:

pa va2 p0 v02 p1 v12


+ = + + H asp + ∑ hra = + + H asp + ∑hra + hrir (137)
γ 2g γ 2 g γ 2g

unde:
Hasp – înălţimea de aspiraţie a pompei (măsurată până la nivelul superior al
conductei de aspiraţie)
Σ hra – pierderile liniare şi locale de sarcină prin frecare hidraulică pe
traseul de aspiraţie;
hrir – pierderea de sarcină la intrarea lichidului în canalele rotorului; aceste
pierderi pot fi scrise sub forma:

v12
hrir = ζ ⋅ (138)
2g

ζ = coeficient de rezistenţă locală.


În consecinţă, rezultă înălţimea de aspiraţie:

p a − p1 v12
H asp = − (1 + ζ ) − ∑ hra (139)
γ 2g

S-a apreciat că va ≅ 0 ceea ce de fapt corespunde majorităţii situaţiilor


practice unde aspiraţia se face din rezervoare cu lichidul în repaus; este posibil ca

73
va ≠ 0 dacă aspiraţia se face dintr-un râu sau dintr-un canal cu lichidul în mişcare.
Valoarea maximă teoretică a acestei înălţimi ar corespunde atingerii depresiunii
statice complete în punctul 1, adică p1 = 0. Cum este cunoscut că limita reală a
depresiunii într-un lichid în mişcare este impusă de apariţia fenomenului de
cavitaţie, rezultă că înălţimea maximă de aspiraţie este definită de condiţia p 1 = pv
(pv este presiunea absolută de saturaţie a lichidului la intrarea în pompă).

p a − p1 v2
H asp max = − (1 + ζ ) 1 − ∑ hra (140)
γ 2g

Se observă că în relaţia obţinută apar o serie de termeni ce sunt


independenţi de caracteristicile constructive sau funcţionale ale unei pompe
centrifuge şi o a doua categorie – ce depind de acestea; pentru ultimii, se poate
adopta exprimarea lor în funcţie de sarcina efectivă a maşinii după relaţia:

v2 v2 v2
+ξ = (1 + ζ ) =σ ⋅H (141)
2g 2g 2g

unde σ se numeşte coeficient de cavitaţie. Aşadar:

pa − pv
H asp max = − σH − ∑ hra (142)
γ

În urma cercetărilor experimentale s-a ajuns la concluzia că σ, coeficientul


de cavitaţie, este proporţional cu turaţia specifică a maşinii:

σ = a ⋅ ns4 / 3 (143)

a – coeficient de proporţionalitate.
S-au propus diferite valori pentru coeficientul de proporţionalitate, ca de
exemplu:
a = 2,29 ⋅ 0,0001 - THOMA
a = 2,20 ⋅ 0,0001 - STEPANOFF
a = 2,16 ⋅ 0,0001 - ESCHER-WYSS
Cercetări mai amănunţite au subliniat că şi coeficientul “a” depinde de
turaţia specifică; astfel, înlocuindu-se în relaţia (143), expresia analitică a turaţiei
specifice, se obţine:

74
4
 n Q  10 3
σ =  ⋅ (144)
 C  H
 
unde:
n – turaţia pompei [rot/min]
[
Q – debitul de lucru m 3 / s ]
C – coeficientul de cavitaţie al lui Rudnev;
C = 600…800 pentru n s = 50…80
C = 800…1.000 pentru n s = 80…150
Coeficientul de cavitaţie σ are o semnificaţie mult mai precisă decât ceea
ce apare în relaţia (143) fiind – în realitate – un raport între înălţimea de aspiraţie
disponibilă şi înălţimea de pompare a agregatului.

H aspdisp
σ= (145)
H

2.9.2 Înălţimi de aspiraţie

Relaţia de calcul (142) conduce la determinarea înălţimii de aspiraţie


maxime disponibile pentru o pompă Haspmax; totuşi, nu aceasta este şi înălţimea
utilă de aspiraţie, Hasp mărime ce este determinată de unele aspecte caracteristice
ale procesului efectiv de intrare a lichidului în rotor. Astfel, relaţia (142) este
valabilă pentru o linie de curent ce pătrunde în rotor cu viteză v1 ; cum ca urmare
a distribuţiei variate a vitezelor pe secţiunea de intrare în canalele rotorului, este
posibil să se ajungă în unele locuri la viteze locale mai mari decât mărimea v1 de
calcul, apariţia cavitaţiei devine posibilă şi este necesar ca înălţimea efectivă de
aspiraţie să se calculeze lăsându-se o rezervă de cavitaţie.
Există mai multe procedee de calcul a înălţimii utile de aspiraţie. Unele
lucrări definesc un coeficient critic (sau limită) de cavitaţie σ lim ; valoarea acestui
coeficient poate fi indicată de constructorul pompei sau poate fi calculată cu
relaţia:

σ lim = (1,2...1,4)σ (146)

În acest fel, înălţimea utilă de aspiraţie este:

pa − pv
H asp = − σ lim H − ∑ hra (147)
γ

75
Alte lucrări propun (mai ales dacă se lucrează cu lichide calde) calcularea
directă cu relaţia:

H asp = 0,75H asp max (148)

Rezultatele obţinute sunt cu totul acoperitoare, dar pot conduce uneori la


valori neeconomice subevaluate pentru înălţimile utile de aspiraţie.
Se observă, din relaţia (147), că înălţimea utilă de aspiraţie depinde în
principal de presiunea p a = p i + p b din rezervorul din care aspiră pompa, adică
de presiunea interioară din rezervor (pi) şi de presiunea atmosferică (pb). Pentru
rezervoarele deschise pi=0. Presiunea atmosferică depinde de altitudinea locului
unde este montată pompa şi de condiţiile meteorologice şi se calculează cu relaţia:

(
pb = p 0 1 − 2,4 ⋅ 10 −5 ⋅ z ) (149)

unde: p0 = 9,81⋅10.333 [N/m] – este presiunea standard la nivelul mării;


z [m] – diferenţa de nivel (altitudinea locului)
Un alt parametru important în definirea înălţimii de aspiraţie este
presiunea de vaporizare pv care depinde mai întâi de natura lichidului şi de
temperatura acestuia. Pentru calculul efectiv se folosesc tabele sau diagrame
pv = f(Φ) şi se poate vedea că ponderea acestui termen este ridicată în definirea
valorii Hasp. Spre exemplu dacă în general pentru apă la temperatura de (5...10)°C
înălţimea utilă de aspiraţie a unei pompe este de (6...7) m, la temperaturi de
(50...60)°C, Hasp = 0, iar pentru temperaturi mai ridicate Hasp < 0.
Cazul în care înălţimea de aspiraţie devine negativă indică faptul că pentru
împiedicarea apariţiei cavitaţiei trebuie realizată la aspiraţia în pompă o presiune
statică care să mărească presiunea de lucru în rotor peste limita periculoasă.
Astfel, dacă în relaţia (147):

pv p a
> − σ lim H − ∑ hra (150)
γ γ

atunci Hasp < 0, iar pompa va trebui montată sub nivelul rezervorului de aspiraţie
sau presiunea interioară din rezervor trebuie sporită până la valoarea la care
inegalitatea din relaţia (150) se inversează.

76
2.9.3 Calculul înălţimii de aspiraţie

În ultimii ani, s-a impus pe plan internaţional utilizarea unei alte metode de
calcul a înălţimii de aspiraţie. Principiul de calcul se bazează pe două noţiuni şi
anume:
a) Înălţimea netă absolută la aspiraţie NPSHi (Net Positive Suction Head),
definită ca “înălţimea totală absolută netă (micşorată cu înălţimea potenţială a
vaporilor lichidului pompat) la intrarea în pompă şi raportată la planul de referinţă
al pompei (fig. 2.42)

pi + pb va2 pv
NPSH i = + − − H1 g − ∑ hra (151)
γ 2g γ

Fig. 2.42 Schemă de calcul al parametrului NPSH

b) Înălţimea totală netă absolută la aspiraţie NPSH, definită ca “valoarea


minimă a înălţimii totale absolute nete (micşorată cu înălţimea potenţială a
vaporilor lichidului) la intrarea în pompă, raportată la planul de referinţă al
pompei, necesară funcţionării pompei fără cavitaţie”

 p + pb va2 pv   p + pb − pv v12 
NPSH=  i + − − H1g − ∑hra  =  1M + + z1  (152)
 γ 2g γ min  γ 2g min

Valoarea pentru NPSH la un moment dat şi o turaţie dată este specificată


de către constructorul pompei. În aceste condiţii:

77
pi + pb v a2 pv
H '
= H 1g max = + − − ∑ hra − NPSH (153)
γ 2g γ
asp max

iar H asp < H asp max este:


' '

pi + pv va2 pv
'
H asp = H1g = + − − ∑ hra − NPSHi (154)
γ 2g γ

Metoda de calcul este foarte simplă, dar necesită cunoaşterea mărimii


termenului NPSH determinat numai de constructorul pompei.
În figura (2.43) este reprezentată influenţa înălţimii de aspiraţie asupra
parametrilor de lucru ai unei pompe centrifuge funcţionând la turaţie constantă
n = constant.

Fig. 2.43 Fig. 2.44


Influenţa înălţimii de aspiraţie Influenţa debitului critic asupra
asupra parametrilor pompei centrifuge parametrilor pompei centrifuge

În diagrama din fig. (2.43) se observă că până la o anumită valoare limită


admisibilă a înălţimii de aspiraţie, caracteristicile de debit, sarcină şi randament
rămân constante. Atingerea înălţimii critice de aspiraţie Hasp.cr conduce la o
scădere a parametrilor de lucru.
Cavitaţia poate apărea şi atunci când o pompă funcţionează la o presiune
de refulare, redusă ceea ce înseamnă trecerea prin rotor a unor debite mari. Cum
odată cu creşterea debitului pierderile de sarcină pe conducta de aspiraţie se

78
măresc ∑ hr = f (Q 2 ) sarcina pompei scade, iar vitezele de trecere prin rotor
sporesc, rezultă că există un debit critic Qcr la care pompa intră în regim
cavitaţional (fig 2.44). Atingerea acestui regim înseamnă scăderea bruscă a
sarcinii şi randamentului şi trecerea pompei în condiţii de funcţionare ce pot
conduce la distrugerea rapidă a rotorului acesteia.

2.10 Reglarea funcţionării pompelor centrifuge în instalaţii

Prin reglare se înţelege modificarea parametrilor de lucru ai unei maşini


hidropneumatice, astfel încât aceasta să facă faţă regimurilor variabile de sarcină
şi debit cerute de reţeaua deservită. Procedeele practice de reglare pot fi grupate în
două categorii: procedee de reglare permanentă şi procedee de reglare temporară.
Astfel, deşi pompele centrifuge se construiesc în serie şi există numeroase tipuri
constructive cu parametrii de lucru destul de diversificaţi, este posibil de multe ori
să nu se găsească pentru o reţea dată tipul de pompă potrivit. În acest caz, se pot
corecta parametrii de lucru ai maşinii cu unul din procedeele de reglare
permanentă. Reglarea temporară este cerută de modificarea condiţiilor de lucru ale
unui ansamblu pompă - reţea, atunci când debitul şi sarcina se schimbă în timpul
exploatării.

2.11 Pompa axială

2.11.1 Principiul constructiv şi funcţional

În pompele axiale procesul de lucru se deosebeşte de cel din pompele


centrifuge prin faptul că fluxul fiind axial, energia specifică de presiune nu se
obţine prin efectul forţelor centrifuge, ci printr-o transformare (parţială) a energiei
specifice cinetice în canalul interpaletar. Domeniul de lucru este acela al debitelor
mari şi foarte mari (750…66.000) m 3 / h şi al înălţimilor de pompare mici, de
ordinul 1,5 – 23 mH2 O.
Randamentele hidraulic şi global la rapidităţi mari sunt superioare
pompelor centrifuge. Din punct de vedere constructiv, pompele axiale se remarcă
prin simplitate. O construcţie clasică este reprezentată în figura 2.45.

79
1 7

3 2

a) b)
Fig. 2.45 Pompa axială

Conversia mecano-hidraulică apare ca urmare a interacţiunii palelor


rotorului cu vâna de lichid, interacţiune care are aceeaşi natură cu cea care apare
la funcţionarea propulsoarelor. Din această cauză, aceste pompe se mai numesc şi
propulsive. O pompă axială de tipul celei prezentate în fig. 2.45 a este formată
dintr-o carcasă cilindrică 6 în interiorul căreia este amplasat rotorul 3. Acesta are
un butuc 2 în care sunt prinse palele profilate hidrodinamic. Jocul radial foarte mic
dintre vârful palelor şi carcasă se adoptă astfel încât scăpările pe la vârful palelor
să fie reduse. Palele rotorului pot fi fixe sau reglabile. Rotorul pompei este
amplasat între două aparate, unul director şi celălalt redresor, formate din pale
profilate hidrodinamic, fixate de carcasă, reperele 4 şi 5. La pompele şi
ventilatoarele axiale, aparatele directoare (numite şi dispozitive de dirijare) se
montează numai înainte de rotor (reper 4 în fig. 2.45 a). Antrenarea rotorului se
face prin arborele 1 care străbate carcasa. Reperul 7 reprezintă cotul de legătură al
galeriei de refulare. Modul în care se transmite energia de la rotor la fluid este
total diferit de cel al pompelor centrifuge, deoarece la pompele axiale particulele
de fluid nu se deplasează radial, ci numai axial pe suprafeţe cilindrice concentrice.
Statorul sau aparatul redresor 5 se prevede la pompele axiale proiectate a
funcţiona în zona inferioară a domeniului de rapidităţi. Majoritatea pompelor
axiale de puteri mici şi mijlocii au paletele cu pas fix. La cele de puteri mari,
pentru asigurarea unui randament bun la diferite regimuri de încărcare, rotoarele
se execută cu pas variabil.

80
2.11.2 Fluxul prin pompa axială

Se consideră cazul unei pompe echipate atât cu aparat director, cât şi cu


stator pentru care se reprezintă în plan o secţiune cilindrică în rotor la raza r. Din
reţeaua de profile anterotorice, rotorice şi statorice se reprezintă pentru
simplificare câte un singur profil (fig. 2.46)

Fig. 2.46 Schema fluxului prin pompa axială

În punctul 1 la bordul de atac al paletei rotorice viteza absolută v1 rezultă


din compunerea vitezei periferice u 1 cu viteza relativă w1 tangentă la paletă.
O intrare fără şoc va fi asigurată când viteza de ieşire din aparatul director v 01 va
coincide ca direcţie cu v1 ; tot din acest considerent, la intrarea în aparatul director
se ia α 0 = 90 0 . La ieşirea din rotor în punctul 2, viteza w 2 tangentă la bordul de
fugă conduce prin compunere cu u 2 , la viteza absolută v 2 cu care fluidul intră în
stator. Aici, o parte din energia cinetică a curentului se transformă în presiune;
concomitent, funcţia statorului este de redresare a fluxului de lichid în direcţie
axială, prin anularea componentei tangenţiale a vitezei v 3 . La maşinile cu mai
multe etaje (cazul ventilatoarelor axiale cu două etaje şi al compresoarelor axiale)
statorul îndeplineşte şi rolul de dirijare către rotorul următor.
Triunghiurile de viteze pe paleta rotorică diferă de la o rază la alta din
cauza modificării corespunzătoare a vitezei tangenţiale u = r⋅ω. Pe de altă parte,
relaţia energiei specifice teoretice, transmisă lichidului în absenţa aparatului
director ( v1 = v a ; v u1 = 0) , este identică cu cea de la pompele centrifuge:

81
Y = gH t = uvu 2 = ω ⋅ r ⋅ vu 2 (156)

Eficienţa procesului hidrodinamic va fi maximă atunci când fiecare rotor


elementar de anvergură dr va transmite aceeaşi energie specifică lichidului.
Aceasta înseamnă că în zona de lucru a rotorului rvu = const , condiţie care
împreună cu observaţia că u creşte cu raza permite deducerea următoarelor
consecinţe de ordin constructiv pentru paleta rotorică:
a) unghiurile β1 se măresc pe măsură ce raza r scade, ceea ce se constată imediat
din triunghiurile de viteze construite la bordul de atac al profilelor de la butuc
1 şi periferie 1’ în care componenta meridiană a vitezei absolute este aceeaşi
'
v1 = v1 = v a , iar viteza tangenţială scade cu raza.
b) unghiurile β 2 cresc, de asemenea, de la exterior către interior r ⋅ vu = const şi
'
v 2 a = v 2 a = v1 (fig. 2.47)

Fig. 2.47 Triunghiurile de viteze la butucul şi vârful paletei

În practică, este bine ca profunzimea profilului paletei l să crească de la


butuc spre periferie aşa încât raportul l/t să se modifice între limitele 1,25…2,
rezultate din datele experimentale. În fine, din considerentul evitării fenomenului
de cavitaţie se caută ca c z , coeficientul de portanţă al profilelor să scadă treptat
spre periferie aşa încât secţiunile prin paletă devin din ce în ce mai plate. Condiţia
concordă cu realizarea unei rezistenţe mecanice corespunzătoare, forma secţiunii
longitudinale a paletei amintind de grinda de egală rezistenţă la încovoiere.

82
2.11.3 Schimbul de energie în rotor

Fie reţeaua de profile, desfăşurată în plan corespunzător secţiunii cilindrice


de rază r în rotor (fig. 2.48).

Fig. 2.48 Schema cinematică şi dinamică a curgerii în jurul profilului

Un profil din reţea este supus curentului de viteză w ∞ din direcţia β ∞ .


Zona de influenţă a rotorului în care câmpul este perturbat de prezenţa reţelei se
consideră cuprinsă între punctele 0 şi 3 la distanţa t/2 măsurată axial atât în
amonte, cât şi în aval de profil. Practic, se poate considera că viteza w ∞ este media
vitezelor relative w1 şi w 2 în bordul de atac şi fugă. Din triunghiurile de viteze
construite în punctele 1 şi 2 care au ca elemnte comune viteza tangenţială u şi
componenta axială a vitezei absolute v a (fig. 2.49), rezultă:

vu1 + vu 2 2 va
w∞ = va2 + (u − ) şi tgβ ∞ = (157)
2 v +v
u − u1 u 2
2

Fig. 2.49 Triunghiurile de viteze în bordul de atac şi bordul de fugă ale


profilului paletei

83
Asupra profilului acţionează forţa portantă Fz = ρ ⋅ c z ⋅ l ⋅ b ⋅ w∞ / 2 şi forţa
rezistenţă Fx = ρ ⋅ c x ⋅ l ⋅ b ⋅ w∞ / 2 în care l este profunzimea profilului, b anvergura
aripii, c z , c x – coeficientul de portanţă, respectiv rezistenţă. Rezultanta F are
[ ]
după direcţia tangenţială proiecţia T = F ⋅ cos 90 − (β ∞ + ϕ ) = F ⋅ sin (β ∞ + ϕ ) .
Corespunzător, puterea hidraulică Ph şi împingerea axială FA pentru un rotor cu z
palete rezultă de forma:

Ph = z ⋅ T ⋅ u = z ⋅ u ⋅ F ⋅ sin( β ∞ + ϕ ) (158)

FA = z ⋅ A = z ⋅ F ⋅ cos(β ∞ + ϕ ) (159)

Pe de altă parte, secţiunii cilindrice elementare de anvergură dr îi


corespunde debitul dQ = 2π ⋅ r ⋅ dr ⋅ v a şi dacă pasul paletelor este t =2⋅π⋅r/z,
atunci dQ = z⋅t⋅dr⋅va, iar puterea hidraulică a rotorului elementar este:

dPh = ρ ⋅ Yt ⋅ dQ = ρ ⋅ Yt ⋅ 2π ⋅ r ⋅ dr ⋅ v a (160)

Pentru aceeaşi anvergură elementară, relaţia (158) devine:

dPh = u ⋅ z ⋅ dF ⋅ sin (β ∞ + ϕ )
dFz ρ ⋅ c z ⋅ l ⋅ dr ⋅ w∞2
şi deoarece dF = = rezultă mai departe:
cos ϕ 2 cos ϕ

ρ
dPh = ⋅ c z ⋅ l ⋅ dr ⋅ w ∞2 ⋅ u ⋅ z ⋅ sin (β ∞ + ϕ ) (161)
2 cos ϕ

Din egalitatea expresiilor (160) şi (161) se obţine valoarea energiei


specifice teoretice create de pompa axială:

u ⋅ l ⋅ cz
Yt = ⋅ w∞2 ⋅ sin(β ∞ + ϕ ) (162)
2t ⋅ v a ⋅ cos ϕ

În general, unghiul ϕ este cuprins între 8 şi 11°; ca atare, se poate


considera cosϕ≈1 şi sin (β ∞ + ϕ ) ≈ sin β ∞ ; utilizând şi relaţia w∞ sin β ∞ = va ,
rezultă în final:

84
cz l
Yt = g ⋅ H t = ⋅ ⋅ u ⋅ w∞ (163)
2 t

Se constată aşadar că energia specifică transmisă lichidului depinde de


viteza tangenţială u , deci turaţiile mari sunt avantajoase din acest punct de
vedere. Creşterea vitezei w ∞ este însă limitată de apariţia fenomenului de
cavitaţie. Calitatea profilului ales influenţează direct mărimea Yt , prin valoarea
coeficientului de portanţă cz = 0,8-1,25. Micşorarea pasului t prin creşterea
numărului de palete este limitată pentru evitarea pierderilor prea mari prin reţeaua
de profile.
Relaţia (163) scrisă sub forma:

l 2 ⋅ Yt ⋅ v a' ⋅ cos ϕ
c *z ⋅ = (164)
t u i ⋅ w ∞2 i sin (β ∞ i + ϕ )

serveşte în practică la proiectarea rotorului. Prin v a' s-a notat componenta


meridională a vitezei absolute; care în zona rotorului are o valoare mai mare
(v'a = k v a ; k > 1) din cauza prezenţei paletelor. c*z este coeficientul de portanţă al
profilului în reţea, iar i – un indice care se referă la secţiunea cilindrică de calcul
de rază ri . Alegând l/t ≤ la butuc şi aproximativ 2 spre periferie (între aceste
limite există o variaţie liniară), se determină c *zi apoi portanţa profilului singular
c zi în funcţie de valoarea ( l / t ) i .
Cunoscând c z se alege profilul necesar cu caracteristicile lui geometrice.
Calculele se execută pentru 4…6 secţiuni cilindrice în funcţie de precizia
urmărită.

2.11.4 Gradul de reacţie a maşinii axiale şi forma paletei

Deoarece u 1 = u 2 = u , legea lui Euler la maşina axială se scrie:

Yt = u (vu 2 − vu1 ) = u∆vu


şi întrucât:

∆vu = vu 2 − vu1 = wu1 − wu 2 = w1 ⋅ cos β1 − w2 ⋅ cos β 2

rezultă:

85
Yt = u (w1 cos β1 − w2 cos β 2 ) = u (v a ctgβ1 − v a ctgβ 2 ) (165)

va
Mărimea ϕ = este coeficientul de răsucire, având valoarea 0,8 la
u
pompe şi 0,4…0,8 la compresoarele axiale. Se mai poate deci scrie:

Yt = u 2ϕ (ctgβ1 − ctgβ 2 ) (166)

Gradul de reacţie a maşinii axiale, conform definiţiei generale, are


( )
expresia R∞ = w12 − w22 / 2 ⋅ u ⋅ ∆vu dar:
wu1 + wu 2
w12 − w22 = wu21 − wu22 = (wu1 + wu 2 ) ⋅ ∆wu şi totodată = w∞u astfel
2
încât R ∞ = w∞u ∆wu / u∆v u . Cum ∆wu = ∆vu , rezultă în final:

w∞u
R∞ = (167)
u

În cazul R∞ = 0 , w ∞u = 0 în rotor are loc numai creşterea energiei cinetice,


energia de presiune urmând să se producă exclusiv în stator, prin transformarea
unei fracţiuni a energiei cinetice. În cazul R∞ = 1 , întreaga presiune statică a
maşinii se realizează în rotor; deoarece w ∞u = u iar vu1 = −∆v / 2 = −vu2 şi cum
vu 2 > 0 , rezultă obligatoriu v u < 0 . Examinarea succintă a acestor două cazuri
1

limită permite să se observe că odată cu creşterea gradului de reacţie, viteza medie


relativă w ∞ creşte ca valoare (paleta este mai solicitată hidrodinamic) şi în acelaşi
timp scade unghiul θ = β 2 − β 1 ceea ce înseamnă profile mai plate.

2.11.5 Statorul pompei axiale

Statorul pompei îndeplineşte funcţia de redresare a curentului prin


atenuarea componentei tangenţiale a vitezei absolute la ieşirea din paleta rotorului
v u2 , deci a mişcării elicoidale de după rotor. Simultan în stator are loc o
transformare a energiei cinetice în energie de presiune. Amploarea acestor
transformări depinde de rapiditatea şi gradul de reacţie a maşinii. La pompele
axiale foarte rapide, componenta tangenţială a vitezei absolute este relativ mică,
iar statorul nu-şi găseşte justificarea.

86
După cum se observă în figura 2.50, paleta statorică se orientează cu
bordul de intrare tangent la viteza absolută v 2 . Spaţiul dintre rotor şi stator fiind
mic, componenta tangenţială a vitezei absolute v u 2 se conservă. În cazul unei
redresări totale a curentului în stator v u3 = 0, dar acest lucru se practică rar
deoarece cresc mult pierderile prin devierea curentului. La dimensionarea
statorului mai interesează valoarea şi direcţia vitezei v ∞ , care se determină cu
relaţiile:

2
v  2v as'
v∞ = v +  u 2 
'2
as ; tgβ ∞ = (168)
 2  vu 2

Fig. 2.50 Cinematica curentului în stator

2.11.6 Randamentul pompelor axiale

Randamentele se definesc şi au aceeaşi semnificaţie ca şi la pompele


centrifuge. Valoric ele sunt mai mari, deoarece procesele energetice din pompa
axială se desfăşoară în condiţii mai bune, comparativ cu pompa centrifugă.
Randamentul hidraulic în cazul unei pompe fără aparat director este:

Y H H t − ∑ hr h + hrs
ηh = = = = 1 − rr (169)
Yt H t Ht Ht

hrr – pierderile de sarcină în rotor


hrs – pierderile de sarcină în stator

87
Pierderile din rotor se pot evalua cunoscând că pierderea de putere datorită
rezistenţei profilului este dată de produsul w∞⋅Fx, iar debitul gravimetric axial în
spaţiul dintre două palete are valoarea γ ⋅ b ⋅ t (w∞ )a = γ ⋅ b ⋅ t ⋅ w∞ sin β ∞ , unde
(w∞)a este componenta axială a vitezei w ∞ ; raportând puterea consumată pentru
învingerea rezistenţei la debit, rezultă:

w∞ Fx Fz tgϕ c l tgϕ
hrr = = = z ⋅ ⋅ w∞2 (170)
γ ⋅ b ⋅ tw∞ sin β ∞ γ ⋅ b ⋅ t sin β ∞ 2 g t sin β ∞

iar randamentul hidraulic al rotorului devine:

c z l tgϕ
⋅ ⋅ ⋅ w∞2
h 2 g t sin β ∞
η hr = 1 − rr = 1 − (171)
⋅ ⋅ ⋅ c z ⋅ w∞2 ⋅ sin(β ∞ + ϕ )
H 1 l u
2 g cosϕ t va

Observând că va = w∞ sin β ∞ , se obţine în final:

w∞ sin ϕ
η hr = 1 − ⋅ (172)
u sin (β ∞ + ϕ )

Pierderile în stator depind de mărimea vitezei vu 2 şi se pot calcula cu o


relaţie de tipul:

vu22
hrs = ζ ⋅ (173)
2g

în care ζ, la majoritatea construcţiilor este cuprins între 0,15 şi 0,25.


Randamentul volumic se exprimă prin relaţia:

Q
ηv = (174)
π 2
(
D − d 2 va )
4

unde Q este debitul real refulat de pompă în timp ce numitorul reprezintă debitul
prin suprafaţa măturată de palete. În general, valorile η v sunt cuprinse între
(0,95…0,99) şi sunt bune deoarece întoarcerile de fluid în aspiraţie sunt mici, iar

88
circulaţia de pe intrados pe extrados la capătul paletei, îndeajuns de bine limitată
prin micşorarea spaţiului δ (fig. 2.51 a).
Randamentul total este:

η =ηv ⋅ηh ⋅ηm = 0,7...0,9 (175)

unde η m = 0,98...0,99

2.11.7 Curbe caracteristice

Curba caracteristică energetică Y(Q) respectiv H(Q) are forma din figura
2.51 b. Panta caracteristicii creşte odată cu turaţia. Curbele randamentului la
turaţiile considerate au puncte maxime situate pe o curbă care la rândul ei prezintă
un maxim ce indică regimul optim de debit, înălţimea de pompare şi turaţie.
Punctul de funcţionare optim al pompei în reţea se va găsi în zona
verticalei punctului de randament maxim; la intersecţia cu caracteristica reţelei.
În legătură cu alura caracteristicii de sarcină şi randament la maşinile
axiale, trebuie reţinut că acestea sunt deosebit de sensibile la modificarea
regimului. Explicaţia constă în faptul că la baza procesului de lucru stă
comportarea aerodinamică a profilelor paletelor. Modificarea debitului conduce la
modificarea unghiului de incidenţă, ori din teoria profilelor aerodinamice se ştie
că cz scade brusc atunci când unghiul de incidenţă diferă de cel optim căruia îi
corespunde czmax (fig. 2.52 a). Caracteristica de putere la pompele axiale are o
pantă negativă spre deosebire de pompele centrifuge (fig. 2.52 b). Explicaţia
rezultă din relaţia pierderilor de sarcină pe rotor, care se mai poate scrie
w ⋅F
hrr = ∞ x şi arată că pierderile sunt mari şi în consecinţă randamentul redus
γ ⋅Q
la debite mici. Pentru practică se deduce concluzia că pompele axiale nu trebuie să
lucreze în zona debitelor mici, reglajul prin vană şi pornirea cu vana închisă fiind
neindicate.
Un procedeu de reglaj specific este modificarea pasului care aşa cum s-a
arătat se poate face în timpul mersului, dar construcţia mai complicată se justifică
numai la pompele de putere mare. În esenţă, se pune în acord unghiul de aşezare
al profilului cu direcţia fluxului la un regim dat de debit.

89
Fig. 2.51
a) Interstiţiul dintre paletă şi carcasă b) Caracteristicile de sarcină şi
randament

a) b)
Fig. 2.52
a) Caracteristica de portanţă a profilului b) Caracteristica de putere a pompei
axiale

2.11.8 Performanţe, domenii de utilizare

Asemănător maşinilor cu principiu centrifugal de funcţionare, pompele


axiale nu au posibilitatea să se autoamorseze. În plus, realizează în general o
înălţime mică de aspiraţie, având şi o tendinţă destul de pronunţată de cavitaţie.
Pentru a se evita apariţia acestui fenomen, pompele sunt antrenate la turaţii nu
prea mari. De obicei, sunt astfel amplasate în instalaţie încât să lucreze, pe cât
posibil, înecate. Între maşinile cu principiu dinamic de funcţionare, pompele
axiale realizează cele mai mari debite (uneori până la 105 m3/h), sarcina totală
nedepăşind însă decât rareori 12 mH2O. În scopul creşterii sarcinii pe refulare,
uzual se adoptă soluţia constructivă cu mai multe trepte (pompele au mai multe
rotoare dispuse unul în spatele celuilalt). Maşinile axiale au o construcţie simplă,

90
pot fi antrenate direct, au gabarite şi greutăţi reduse. Performanţele funcţionale le-
au impus faţă de alte maşini hidraulice spre a fi folosite la bordul navelor la
circuitele de răcire ale instalaţiilor de forţă cu turbine cu abur, în instalaţiile de
balast etc.
Un alt domeniu destul de larg de utilizare a acestor maşini este şi acela al
propulsiei cu jet. La nave mici şi cu viteză mare, propulsia cu jet este frecvent
utilizată, jetul fiind realizat cu ajutorul pompelor axiale cu una sau mai multe
trepte. Pompele axiale pot fi folosite la propulsia navelor pe pernă de aer precum şi
pentru crearea sustentaţiei.

2.12 Calculul pierderilor de sarcină în instalaţiile cu tubulaturi

2.12.1 Calculul pierderilor de sarcină. Generalităţi

Scopul calculului hidraulic al unei instalaţii cu tubulaturi este acela de a-i


determina dimensional elementele, astfel încât aceasta, cuplată fiind cu o maşină
hidraulică dată, să funcţioneze stabil şi la parametri impuşi. Se consideră că
ansamblul format dintr-o instalaţie şi o maşină hidraulică funcţionează stabil
atunci când parametrii funcţionali ai pompei nu au tendinţa de a se modifica în
timp. Aşa cum s-a mai arătat, în general, în cazul problemei directe trebuie
determinată pierderea de sarcină h. În cele ce vor urma se vor studia modalităţile
de calcul ale lui h.

2.12.2 Calculul pierderilor de sarcină în problema directă

Aşa cum s-a văzut:

 l  v
2
h =  λ + ∑ ζ ρ (176)
 d  2
unde λ reprezintă coeficientul pierderilor hidraulice pe porţiuni drepte, iar Σζ este
suma pierderilor hidraulice locale. Calculul direct implică determinarea lui λ.
Coeficientul pierderilor hidraulice pe porţiuni drepte pentru regimul laminar este:

64
λ= (177)
Re

unde:

vd
Re = (178)
ν

91
Pentru regimul turbulent, coeficientul pierderilor de sarcină este o funcţie
de numărul Re şi de starea suprafeţei interioare a tubului, adică de rugozitate.
Astfel, la tuburile rugoase se defineşte rugozitatea relativă:

k
ε= (179)
d

unde k este mărimea asperităţilor, iar d reprezintă diametrul interior al conductei.


Pentru tuburi netede, ε =0 şi λ = f (Re,ε). Pentru regimul turbulent există formule
empirice pentru calculul lui λ. Acestea depind de natura curgerii prin numărul
Reynolds.
Pe baza încercărilor experimentale pe tuburi la care s-au creat rugozităţi
artificiale pe suprafaţa interioară, Nikuradze a fost cel care a analizat comportarea
funcţiei λ= f (Re,ε). Prin încercările de laborator efectuate, s-a stabilit că regimul
laminar va fi distrus atunci când numărul Reynolds depăşeşte valoarea critică
Re = 2000. Studiul rezistenţei de frecare la diferite regimuri de curgere a aratat că
în condiţiile în care viteza de curgere a fluidului în tub creşte, rezultă un număr de
trei zone în care coeficienţii pentru pierderi pe porţiuni drepte sunt dependenţi de
numărul Reynolds şi de rugozitatea relativă a pereţilor interiori ai tubului
(fig. 2.53 şi fig. 2.54).
ZONA I
Regimul laminar se referă la valori mici ale numărului Reynolds (până la
Re = 2000) şi se caracterizează prin faptul că rugozitatea nu are nici o influenţă
asupra valorii lui λ. Conform relaţiei Hagen-Poiseuille: λ=64/Re
ZONA a II-a
Zona a II-a este cea a regimului intermediar şi cuprinde trei porţiuni ale
curbelor de rezistenţă pentru rugozitatea omogenă:
a) porţiunea aferentă domeniului de tranziţie sau critic, cuprinsă între
zonele corespunzătoare curgerilor laminară şi turbulentă (aproximativ în limitele
Re = 2000,...,4000). În acest domeniu, coeficientul de rezistenţă creşte rapid la
creşterea numărului Re, iar λ = constant la diferite valori ale rugozităţii relative.
b) porţiunea pentru care curbele de rezistenţă ale conductelor cu diferite
rugozităţi coincid cu curba lui Blasius pentru conducte netede (tubulatura netedă
la interior).

0,3164
λ= (180)
Re 0 , 25

92
Fig. 2.53 Diagrama Nikuradze

Coeficientul λ al lui Darcy dat de ultima relaţie este valabil într-un interval
de numere Reynolds cu atât mai mici, cu cât rugozitatea relativă este mai mare.
c) porţiunea pentru care curbele coeficientului lui Darcy diferă între ele,
abatându-se de la curba descrisă de ecuaţia (180). În acest caz, coeficientul lui
Darcy între anumite intervale ale numerelor Reynolds este cu atât mai mare cu cât
rugozitatea relativă a conductei este mai mare (regim prepătratic). Pentru regimul
prepătratic, coeficientul lui Darcy se poate calcula cu relaţia lui Mises:

2,88
λ = 0.0096 + 32ε + (181)
Re

ZONA a III-a
Regimul din zona a III-a se numeşte regim pătratic sau regimul
automodelării turbulente. El se caracterizează prin faptul că pentru fiecare valoare
a rugozităţii relative, λ devine constant independent de valoarea numărului
Reynolds. Coeficientul se poate calcula cu formula lui Prandtl:

λ=2 lg 3,71⋅ l/ε0 (182)

93
DIAGRAMA MOODY

Fig. 2.54 Diagrama Moody

2.12.3 Metoda pierderilor echivalente

Metoda constă în echivalarea valorii λ l cu o pierdere locală ζ ech . În


d
aceste condiţii, h se calculează cu relaţia:

h = (ζ ech + ∑ ζ )
v2
ρ (183)
2
sau dacă: ζ ech + ∑ζ = ζ c ,

v2
h =ζc ρ (184)
2

94
Metoda lungimilor echivalente
În cazul în care numărul pierderilor locale este mic, acestea se echivalează
cu nişte lungimi de tubulatură echivalente care implică aceleaşi pierderi:

lech
∑ζ = λ d
(185)

d
de unde: lech =
λ
∑ζ (186)

l + lech v 2
şi: h = ρ (187)
d 2

cum însă, l + lech = lc (188)

introducând (188) în (187) rezultă:

lc v 2
h=λ ρ (189)
d 2

Metoda lungimilor echivalente este foarte răspandită atunci când se


apelează la calculul cu nomograme. Metoda permite definirea pantei hidraulice:

h λ v2
i= = ρ (190)
lc d 2

Folosind această pantă, s-au dezvoltat nomograme de calcul de tipul celei


reprezentate în figura de mai jos. Construcţia unei asemenea nomograme
presupune definirea unei lungimi echivalente corectate, definite ca mai jos:

d
′ =
lech
λ
∑ζ (191)

care, cu Σζ =1, devine:

d
′ =
lech (192)
λ

95
Fig. 2.55 Nomogramă pentru calculul pierderilor hidraulice

Lucrul cu nomograma presupune posibilitatea de a intra în diagramă cu doi


dintre parametri: v, d, Q. Presupunem că se intră cu vA şi QA. Prin cele două
puncte vA şi QA se trasează o dreaptă (∆). Din nomogramă se scot valorile pentru
ceilalţi parametri (iA, lech, d A) în funcţie de valoarea numărului Reynolds scoasă
din intersecţia dreptei (∆) cu scara Re. Se determină apoi h cu relaţia:

h=iA(l+le) (193)

′ ∑ζ
unde: le = lechA (194)

şi unde Σζ se stabileşte în funcţie de configuraţia instalaţiei. Caracteristicile


instalaţiei dau legătură dintre debit şi sarcină. Se utilizează relaţia:

 l v
2
h =  λ + ∑ζ  ρ (195)
 d  2

şi dacă se consideră în plus şi ecuaţia de definire a debitului:

πd 2
v =Q (196)
4
din care se scoate viteza v,

4Q
v= (197)
πd 2

96
introducând relaţia (197) în (195) va rezulta că:

 l  ρ16Q
2
 l  8ρ  2
h =  λ + ∑ζ  2 4 =  λ + ∑ ζ  2 4 Q (198)
 d  2π d  d π d 

Se face notaţia:

 l  8ρ
 λ + ∑ζ  2 4 = s (199)
 d π d

în care s poartă denumirea de caracteristică hidrodinamică a instalaţiei. Ţinând


cont de (199), ecuaţia (198) devine:

h = sQ2 (200)

Din relaţia (200) se vede că pierderile hidraulice se pot pune sub forma
unei ecuaţii care dă dependenţa acestora de debit (este ecuaţia unei parabole).
După cum se observă din (199), factorul s este o funcţie de λ.

s = s(λ) (201)

Dar, aşa cum s-a aratat mai sus, vezi ecuaţia (177),

λ = λ(Re) (202)

şi mai departe considerând (201) şi (202), rezultă imediat:

s = s(Re) (203)

În regim de automodelere, când Re>(Re m şi, deci, când λ nu mai depinde


de Reynolds, ci numai de rugozitate, nici s nu va mai depinde de λ. Pentru alte
regimuri decât cel de automodelare se acceptă ipoteza simplificatoare potrivit
căreia caracteristica hidrodinamică s se consideră ca nedepinzând de numarul
Reynolds. În calculele practice, regimul în care se merge cu s = const. este foarte
întâlnit, caracteristica tubulaturii fiind în acest caz o parabolă de gradul al doilea
aşa cum se observă în figura 2.56.
În continuare, se pune problema tubulaturii complexe. Se presupune că
există o tubulatură formată din două tronsoane cuplate în serie şi diferite din punct
de vedere geometric. Diferenţele dintre tronsoane se reduc la nivelul diametrelor
şi al lungimilor. Se presupune că pe cele două tronsoane de diametre şi lungimi

97
(l1,d1) şi respectiv (l2,d 2) circulă debitele Q1, respectiv Q2. Ne propunem să
determinăm valoarea pierderilor hidraulice pe această tubulatură. Deoarece
conform ecuaţiei de continuitate există tripla egalitate:

Q1= Q2= Q = const (204)

Atunci:

h = h1+h 2 = s1Q12+s2Q22 = (s1+s2)Q2 (205)

Dacă se face notaţia:

s1+s2 = s (206)

Atunci:

h = seQ (207)

Generalizând, în cazul tubulaturii formate din n tronsoane cuplate în serie,


expresia (206) devine:

n
s es = ∑ s i (208)
i =1

Fig. 2.56 Caracteristica tubulaturii Fig. 2.57 Caracteristica tubulaturii


pentru cazul s = constant cuplate în serie

Cuplarea în serie poate fi analizată grafic aşa cum se arată în figura 2.57.
După ce se trasează cele două caracteristici ale tubulaturii conform relaţiilor (204)
şi (207), caracteristica tubulaturii cuplate în serie se obţine prin însumarea pentru

98
o anumită abscisă (deci, pentru un anume debit Q) a celor două ordonate (deci, a
celor două pierderi hidraulice h1 , h2).
Se presupune acum cazul unei tubulaturi formate tot din cele două
tronsoane diferite din punct de vedere geometric, care sunt cuplate în paralel
(fig. 2.58).

Fig. 2.58 Tubulatură cuplată în paralel

Ne propunem, în cele ce vor urma, să determinăm valoarea pierderii


hidraulice totale pe tubulatura luată în studiu. Fie aceste pierderi de sarcină notate
cu hab. Ele se pot exprima prin produsul dintre caracteristica hidrodinamică a
tubulaturii şi pătratul debitului de fluid care trece prin instalaţia considerată:

hab = sabQ (209)

Pierderea de sarcina h ab se poate calcula după ce se află sab. Dorim să


determinăm caracteristica echivalentă sab pe cale analitică. În baza ecuaţiei de
continuitate se poate scrie bilanţul debitelor în punctul de ramificaţie1:

Q = Qa+ Qb (210)

S-a demonstrat înainte faptul că pentru fiecare tronson al cuplării în paralel


pierderea de sarcină se poate calcula cu relaţia:

ha=sa Qa2 (211)


hb=sb Qb2

Se scot Qa şi Qb din grupul de ecuaţii (211) şi se introduc în (210)


obţinându-se:

ha h
Q= + b (212)
sa sb

99
În punctul de intersecţie 1, sarcinile sunt egale, prin urmare se poate scrie
că:

ha= h b= h (213)

Sau introducând (213) în (212):

 1 1 
Q= + h (214)
 s sb 
 a

Scoţând din (214) pierderea de sarcină h, vom avea pentru cazul


conductelor cuplate în paralel:

−2
 1 1  2
hab =  + Q (215)
 s sb 
 a

Din relaţia (215) va rezulta pentru sab următoarea expresie:

1 s a sb
sab = =
 1
 +
1 
2
( s a + sb )
2 (216)

 s sb 
 a

În general, în cazul unei conducte cu n ramificaţii care pleacă din acelaşi


punct, (216) se scrie sub forma:

−2
 1 1 1 
sechp =  + + ... + (217)
 s sb sn 
 a

iar pierderea de sarcină ca fiind:

h = sechp Q 2 (218)

Grafic, aceasta apare sub forma reprezentării din figura 2.59. După ce se
trasează caracteristicile celor două tubulaturi, caracteristica rezultantă a cuplării în
parallel se obţine, conform relaţiilor (212) şi (213), prin însumarea pentru o

100
anumită ordonată (deci, pentru o anumită sarcină h) a celor două abscise ale
curbelor (deci, a celor două debite).

Fig. 2.59 Caracteristica tubulaturii cuplate în paralel

2.12.4 Determinarea pierderilor de sarcină prin utilizarea criteriului


Altşul

Pierderile de sarcină ce apar în funcţionarea instalaţiilor navale datorită


frecărilor particulelor de lichid cu tubulatura poartă denumirea de pierderi liniare
de sarcină h lin, iar cele datorate trecerii vânei de fluid prin coturi, vane, robineţi,
diafragme etc. sunt denumite pierderi locale de sarcină h loc.
La modul cel mai general se poate scrie:

h= hlin+hloc (219)

unde:

l v 2rec v 2rec
hlin =λ ρ şi hloc = ∑ ζρ (220)
d 2 2

Relaţia care defineşte pierderea totală de sarcină, este dată de suma celor
două componente definite de relaţiile (219) şi (220):

l v2
h = (λ + ∑ ζ )ρ rec (221)
d 2

unde:

101
λ - este coeficientul de frecare hidrodinamică (adimensional);
l - lungimea tubulaturii prin care circulă lichidul [m] (apa de mare);
d - diametrul tubulaturii, este vorba de diametrul standardizat dSTAS [m];
ζ - coeficient ce ţine cont de pierderile locale;
vrec – viteza recalculată ca urmare a standardizării diametrului - de obicei,
acesta se standardizează în ţoli (inchi) - 1 ţol = 25,4 mm;
ρ - densitatea fluidului vehiculat prin tubulaturile instalaţiei.
Lungimea tubulaturii l se determină direct pe desenul instalaţiei, în funcţie
de configuraţia instalaţiei.
Coeficientul de frecare hidrodinamică λ se determină în funcţie de regimul
de curgere a lichidului pe conductă, care poate fi:
• laminar (numărul adimensional Reynolds Re<2320);
• sau turbulent (Re>2320).
Pentru curgerea laminară, coeficientul de frecare hidrodinamică liniară λ
se determină cu formula lui Stokes:

vrec ⋅ d STAS
λ= 64 ⁄ Re cu Re = (222)
ν

unde: ν - reprezintă vâscozitatea cinematică [m2⁄s]; d - diametrul [m];


vrec – viteza recalculată [m/s]
Pentru curgerea turbulentă, coeficientul de frecare hidrodinamică λ, se
poate determina cu ajutorul unei relaţii analitice, ce se alege din literatura de
specialitate pe baza a două numere Re (Re1, Re2), propuse de Altşul:

Re1= 10 ⁄ ε Re2= 500 ⁄ ε (223)

Rugozitatea relativă ε se determină în funcţie de tipul tubulaturii alese


pentru instalaţia ce urmează a fi proiectată, şi se calculează cu relaţia:

k
ε= (224)
d

unde: k-reprezintă înălţimea asperităţilor [mm] (tab. 2.3);


d - diametrul tubulaturii în [mm].

102
Tabelul 2.3 Valoarea înălţimii asperităţii k pentru diferite conducte
Materialul conductei Starea suprafeţei k [mm]
Noi, zincate 0,10-0,16
Conducte din oţel trase, laminate
Întrebuinţate, ruginite 0,10-0,30
Noi, sudate longitudinal 0,03-0,01
Conducte din oţel sudate Noi, galvanizate 0,1-0,2
Puternic corodate 2-4

Dacă pentru curgerea laminară, există formula lui Stokes, care este
universal valabilă în această zonă, pentru curgerea turbulentă, coeficientul de
frecare hidrodinamică λ se poate calcula cu ajutorul unei relaţii analitice aleasă ca
urmare a comparării numărului Re cu numerele Re1 şi Re2. În urma acestei
comparaţii se impun trei cazuri, după cum urmează:
- pentru 2320 < Re < Re1; - avem de-a face cu o curgere pe o conductă
netedă hidraulic: λ=λ(Re);
- pentru Re1< Re < Re2; - avem de-a face cu o curgere pe o conductă
semirugoasă hidraulic: λ=λ(Re,ε);
- pentru Re > Re2; - avem de-a face cu o curgere pe o conductă rugoasă
hidraulic: λ=λ(ε).
Corespunzător fiecărui caz, astfel determinat în urma comparării
numărului adimensional Re, se propun formulele determinate pe baza utilizării
tabelului 2.4:
- conductă netedă hidraulic: λ=0,0056+0,5Re–0,32 (225)

0,25
 0,68 
- conductă semirugoasă hidraulic: λ = 0,11 ε +  (226)
 Re 

-
conductă rugoasă hidraulic: λ= 0,11 ε0,25 (227)

Lungimea tubulaturii se ia direct de pe schema izometrică a instalaţiei, în


funcţie de configuraţia acesteia, iar pierderile locale se calculează, cel mai uşor, cu
metoda lungimilor echivalente, unde elementele ce introduc aceste pierderi, sunt
înlocuite cu o lungime echivalentă de tubulatură. Astfel, pentru fiecare element
care are pierdere locală de sarcină (cot, trecere de secţiune, valvulă, robinet, clapet
etc.), se va stabili, în funcţie de diametrul acestuia, lungimea de tubulatură
echivalentă prin care dacă ar trece fluidul, ar avea aceeaşi pierdere de sarcină.
Atât teoretic, cât şi experimental se confirmă că pierderile hidraulice cresc
odată cu creşterea debitului şi aplicând teoria de la metoda caracteristicii instalaţie
(metoda generalizată), se observă că acestea variază cu pătratul debitului aşa cum
s-a demonstrat. Calculul hidraulic al conductelor determină legătura dintre
caracteristicile geometrice şi constructive ale conductelor (diametru, lungime,

103
armături, traseu etc.) şi caracteristicile curgerii fluidului transportat (presiune,
debit, viteză etc.).

Tabelul 2.4 Formule pentru calculul coeficientului de frecare hidraulică λ


Natura
Autorul Domeniul de Condiţia
peretelui Relaţia de calcul
relaţiei aplicabilitate de valab.
conductei
Pereţi
Curgere
netezi şi Stokes λ = 64 /Re 0 < Re < 2320 laminară
rugoşi
Blasius λ=0,3164 Re-0,25 4000 < Re < 105

McAdams λ=0,184 Re-0,2 5000 < Re < 2 ⋅105

Filonenko λ=(1,82 lg Re –1,64)-2 4000 < Re < 107


Pereţi netezi hidraulic

Herman λ= 0,0054+0,396 Re-0,3 105 < Re < 2 ⋅106


105 < Re < 3.24 ⋅106
f = f(Re)

Re <Re1
Re<Re1
Nikuradse λ= 0,0032+0,221 Re-0,237

Lorenz λ= 0,0076+0,899 Re-0,394 Re < 1, 2 ⋅106

Koo 3000 < Re < 3 ⋅106


λ= 0,0056+0,5 Re-0,32
Prandtl-
Karman 1/ λ = 2 lg Re( λ /2,51) 3000 < Re < 107
Konakov λ=(1,8 lg Re –1,5)-2 3000 < Re < 107

Moody λ=0,0055[1+(20000ε+106/Re)1/3 4000 < Re < 107


Pereţi semirugoşi

Re1 <Re <Re2


f = f(Re,ε)
hidraulic

Colebrook 1/ λ = -2 lg[(2,51/
-White
Re λ )+ε/0,72] −
Altşul λ=0,11[ε+68/Re)1/4 −
Frenkl 1/ λ = -2 lg[(6,81/ ) +ε/3,72]
0,3

Pereţi rugoşi

Prandtl-
Re><Re2
hidraulic

λ = 2 lg(3,72/ε) 105 < Re < 108


f = f(ε)

Nikuradse 1/

Şifrinson λ=0,11ε0,25 −

Pentru efectuarea acestui calcul este necesară cunoaşterea proprietăţilor


fizice ale fluidului: vâscozitatea cinematică şi dinamică, densitatea, precum şi
variaţia acestora cu presiunea şi temperatura.

104
Cu ajutorul calcului hidraulic se pot stabili: pierderile de presiune ale
fluidului, distribuţia presiunii şi debitului, lungimea posibilă de transport a
fluidului, caracteristicile principale pentru alegerea echipamentului de pompare,
regimurile hidraulice de funcţionare.
În tabelul 2.5 sunt prezentate câteva mărimi şi relaţii de bază utilizate în
calculul hidraulic al conductelor.
Vâscozitatea. Frecarea internă la curgerea unui fluid se caracterizează prin
vâscozitatea dinamică η exprimată în [N⋅s/m2], [Pa⋅s] sau [Kg/(m⋅s)].
Inversul vâscozităţii dinamice poartă numele de fluiditate sau vâscozitate
cinematică ν [m2/s]:

ν=η ρ (228)

Raportul (228) reprezintă vâscozitatea cinematică a fluidului unde: ρ este


densitatea fluidului, în Kg/m3. La lichide, vâscozităţile η şi ν scad cu creşterea
temperaturii. Variaţia vâscozităţii cinematice a apei ν, în funcţie de temperatură
este dată în literatura de specialitate de relaţia lui Poiseuille (229):

1,78 ⋅ 10 −6
ν= (229)
1 + 0,0337t + 0,00022t 2

Tabelul 2.5 Mărimi de bază utilizate în calculul hidraulic al conductelor


Denumirea U.M. Relaţia de calcul

π 2
Debitul volumetric, Qs m3/h Qs = d w
4
Debitul volumetric, Qh m3/h Qh = 3600 Qs = 2827 d 2 w

d = 1,1284 Qs w = 0,01881 Qh w
Diametrul conductei d m
d = 1,1284 Gs wρ = 0,01881 Gh wρ

m/s ( ) (
w = 4Qs / πd 2 = Qh / 2827d 2 )
w = 4G2 / ( πd 2ρ ) = Gh / ( 2827 d 2ρ )
Viteza medie a fluidului w
m/s

Diametrul hidraulic echivalent


m d ech = 4 S / P
dech
m2 / s η
Vâscozitatea cinematică ν ν=
N ⋅ s / m2 ρ

Criteriul Reynolds Re − Re = wd / ν = wd ρ / η
Relaţia presiune p − pa

105
înălţime coloană de fluid h m p = ρgh; ∆p=ρg∆h
Pierderi liniare de presiune- pa l ρw 2
(relaţia Darcy - Weisbach) m h lin = λ
d 2
Pierderi locale de presiune h loc pa ρw 2
(relaţia Weisbach) m h loc =ς
2
Puterea de pompare Pp W Pp = ρgQs H t / η p = Qs ∆pt / η p

Vâscozitatea cinematică diferă de la un lichid la altul, astfel variaţia


vâscozităţii apei de mare la presiunea atmosferică normală este dată în funcţie de
temperatură în tabelul 2.6.

Tabelul 2.6 Vâscozitatea cinematică a apei de mare în funcţie de temperatură


Temperatura t [°C] 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22
Vâscozitatea cinematică apei de mare în
1,570⋅ 10-6

1,520⋅ 10-6

1,436⋅ 10-6

1,358⋅ 10-6

1,287⋅ 10-6

1,224⋅ 10-6

1,163⋅ 10-6

1,108⋅ 10-6

1,096⋅ 10-6

1,011⋅ 10-6
funcţie de temperatură ν [m2/s]

2.13 Ventilatoare centrifuge

2.13.1 Generalităţi

Ventilatoarele sunt maşini destinate transportului aerului şi gazelor la joasă


presiune. Procesul de lucru în ventilatoare având ca efect creşterea energiei de
presiune a gazului între aspiraţie şi refulare, în general mai mică de 1500 mm
H2O, poate fi studiat fără a lua în considerare compresia termodinamică şi ca atare
teoria de bază de la pompe poate fi aplicată aproape integral. Domeniul superior
limitei de presiune menţionată este acoperit de suflante şi compresoare.
Ventilatoarele sunt maşini rotative pentru mărirea presiunii aerului sau, cu
alte cuvinte, pentru încărcarea aerului cu o energie de presiune (presiune statică)
transformată din energia mecanică primită la arborele motor.
Elementele principale ale unui ventilator sunt rotorul, carcasa şi sistemul
de acţionare a rotorului.
Din punct de vedere constructiv şi funcţional, ventilatoarele pot fi:
a) centrifuge: la care fluxul prin rotor este radial;
b) axiale: în care gazul este vehiculat pe traiectorii paralele cu axul
maşinii;
c) diametrale: la care rotorul este străbătut de flux transversal.
Deşi aparent simple constructiv, fiind realizate în cele mai multe cazuri din
tablă sudată, ventilatoarele pun probleme de aerodinamică pretenţioase.

106
2.13.2 Construcţie şi funcţionare

Ventilatoarele centrifuge realizează debite moderate de până la


3 ⋅ 10 m 3 / h la presiuni de maxim 1500 mm H2O şi se prezintă în două variante
3

constructive, reprezentate schematic în fig. 2.60: ventilatoare monoaspirante şi


ventilatoare dublu aspirante.

a) b) c)
Fig. 2.60 Ventilatoare centrifuge monoaspirante şi dubluaspirante (sus)
Tipuri de rotoare utilizate la ventilatoare centrifuge (jos)

Elementele de bază sunt: rotorul 1, camera spirală 2 şi racordul de aspiraţie


3. Intrarea în rotor are loc după direcţia axială prin racordul de aspiraţie, iar ieşirea
este după direcţia radială către camera spirală. Legătura cu conducta de refulare se
realizează în multe cazuri printr-o piesă în formă de difuzor. Rotorul se poate
construi cu palete curbate înapoi (fig. 2.60, a), curbate înainte (fig. 2.60, c) sau cu
palete radiale (fig. 2.60, b).
La ventilatoarele centrifuge (fig. 2.60), rotorul este alcătuit dintr-un număr
de palete asamblate pe un contur cilindric. Rotorul este introdus în carcasa
ventilatorului care are de obicei o formă spirală. Când sistemul de acţionare
învârteşte rotorul, aerul conţinut în canalele dintre palete capătă implicit o mişcare
de rotaţie. Forţele centrifuge care iau naştere determină proiectarea aerului din
aceste canale în interiorul carcasei, în spaţiul cuprins între mantaua exterioară şi
vârful paletelor. Locul aerului din canale, proiectat în carcasă, este luat de aerul

107
antrenat din spaţiul cilindric al rotorului care, la rândul său, comunică cu
exteriorul printr-un orificiu în carcasă denumit gura de aspiraţie a ventilatorului.
Carcasa ventilatorului colectează aerul ieşit din canalele rotorului şi îl
conduce către gura de refulare. Forma spirală a carcasei corespunde necesităţii de
a se majora secţiunile de curgere pe traseul către gura de refulare, potrivit cu
creşterea continuă a volumului de aer intrat în carcasă prin canalele rotorului.
După natura utilizării lor, ventilatoarele centrifuge au construcţie obişnuită pentru
aer curat la temperatura ambiantă, construcţie anticorozivă pentru funcţionarea cu
aer încărcat cu gaze sau vapori corozivi, construcţie specială cu lagăre răcite cu
apă pentru vehicularea mediilor cu temperatura ridicată, construcţie sigură contra
exploziilor (de obicei, din tablă de aluminiu) pentru funcţionarea cu aer încărcat
cu gaze sau vapori explozivi, construcţie specială pentru transportul aerului cu
suspensii solide etc.
Acţionarea ventilatoarelor centrifuge se realizează prin unul din cele trei
sisteme.
1. Acţionarea cu rotorul ventilatorului calat direct pe axul motorului
electric este cea mai simplă, cea mai ieftină şi cea mai avantajoasă din punct de
vedere al randamentului, deoarece transmiterea directă a puterii se face fără
pierderi. Sistemul este aplicabil în special la ventilatoarele de dimensiuni mici, la
care montarea rotorului în consolă pe axul motorului nu aduce acestuia prejudicii.
2. Acţionarea prin roţi şi curele trapezoidale este avantajoasă deoarece
permite modificarea cu uşurinţă a turaţiei ventilatorului, prin schimbarea
diametrului roţilor, în cazurile în care se modifică condiţiile de exploatare. Un
inconvenient al acestui sistem constă în întinderea curelelor care, lunecând în
canalele roţilor, pot provoca o diminuare a turaţiei şi, deci, a caracteristicilor
ventilatorului. În afară de aceasta, transmiterea puterii prin roţi şi curele este
însoţită de pierderi care pot ajunge până la 15% din puterea totală necesară.
3. Acţionarea prin cuplă elastică este utilizată în special la ventilatoare cu
puteri mari.
Presiunea aerului în ventilator creşte din două cauze independente: prima
este forţa centrifugă creată de mişcarea de rotaţie ce se imprimă aerului în rotor şi
în carcasă; a doua cauză este constituită de energia cinetică comunicată aerului în
virtutea vitezei pe care acesta o capătă la ieşirea din rotor.
Energia cinetică a aerului curgând în carcasă trebuie transformată în
energie de presiune. Aceasta se poate realiza prin două măsuri constructive: prin
forma spirală a carcasei care, oferind majorări ale secţiunii mai mari decât cele
corespunzătoare creşterii debitului de aer, asigură viteze medii ale curentului,
micşorate şi, deci, presiuni statice crescute în direcţia de curgere; o a doua măsură
este pusă în evidenţă de forma de difuzor pe care o capătă carcasa înaintea gurii de
refulare.
Forma paletei influenţează caracteristicile de presiune, debit, randament şi
chiar dimensiunile de gabarit. Astfel, paleta curbată înapoi asigură randamente

108
bune, caracteristici de presiune stabile la debite relativ mici, pe când paleta
curbată înainte realizează presiuni totale maxime, debite în general mari, în
schimb randamentele sunt mai mici; paleta radială se utilizează mai rar, dar este
convenabilă la unele construcţii de ventilatoare care trebuie să funcţioneze în
ambele sensuri de rotaţie (de exemplu, ventilatoarele pentru răcirea motoarelor
electrice).

2.13.3 Relaţia fundamentală şi parametrii funcţionali

Cinematica ventilatorului centrifug este similară cu cea de la pompe. În


figura 2.61 sunt reprezentate triunghiurile de viteze la rotorul ventilatorului.
Ecuaţia lui Euler este valabilă indiferent de natura fluidului şi, în consecinţă,
energia specifică teoretică, furnizată gazului de către un rotor ideal cu număr
infinit de palete este Yt∞ = u 2 vu 2 − u1vu1 , iar presiunea totală corespunzătoare
este:

∆ p t∞ = ρ (u 2 v u 2 − u 1v u 1 ) (230)

Fig. 2.61 Triunghiurile de viteze la intrarea şi ieşirea din rotorul ventilatorului


centrifug

Deoarece se pot scrie relaţiile generale: vu = u − v m ctgβ şi


Q
vm = , unde b este lăţimea paletei corespunzătoare diametrului D la care
π ⋅ D ⋅b
viteza tangenţială este u , iar vm este viteza meridiană – relaţia (230) se mai
scrie:

109
  Q   Q 
∆pt∞ = ρ u22 1 − ⋅ ctgβ 2  − u12 1 − ⋅ ctgβ1  (231)
  π ⋅ D2 ⋅ b2 ⋅ u2   π ⋅ D1 ⋅ b1 ⋅ u1 

Rezultă că presiunea totală realizată de ventilator depinde în principiu de


turaţie şi de parametrii geometrici iniţiali şi finali ai canalului interpaletar. Se
remarcă faptul că în relaţie intervine ρ, deci natura gazului vehiculat.
Parametrii funcţionali la ventilatoare sunt:
1) Debitul volumic de gaz Q
2) Presiunea totală reală a ventilatorului, definită ca diferenţa dintre
presiunea totală medie la refulare şi aspiraţie şi calculată cu relaţia:

 ρr ⋅ vr2   ρa va2 

∆pt =  psr +  
 −  psa + 2  (232)
 2   
în care:
psr , psa - presiunile statice;
v r , v a - vitezele medii în secţiunile de refulare şi aspiraţie.
Dacă ∑ ∆p reprezintă pierderile de presiune din interiorul ventilatorului atunci:
∆p t = ∆p t∞ − ∑ ∆p

3) Puterea utilă (puterea netă transferată gazului) este:

Pu = Q ⋅ ∆pt [W ] (233)

cu Q în m 3 / s şi ∆p in N / m 2
4) Puterea absorbită P, definită ca puterea preluată de arborele ventilatorului de
la motorul de antrenare:

P = Ph + Pm (234)

Ph – puterea aerodinamică utilizată de ventilator pentru vehicularea gazului


Pm – puterea consumată pentru acoperirea frecărilor (în lagăre, etanşări, inclusiv
frecarea dintre discul rotorului şi gaz).
5) Randamentul general definit prin raportul dintre puterea utilă şi puterea
absorbită.

110
Pu
η= (235)
P

În afara parametrilor menţionaţi, în domeniul ventilatoarelor se folosesc


coeficienţi funcţionali adimensionali şi relaţii de similitudine specifice. Mărimile
adimensionale utilizate înglobează şi exprimă dependenţa dintre parametrii
funcţionali (debit, presiune, putere) şi cei geometrici, respectiv cinematici
(dimensiuni principale, turaţii, viteze), cei mai importanţi sunt:
1) Coeficientul de presiune:

∆pt
ψ= (236)
u2
ρ 2
2

2) Coeficientul de debit:
4Q
- pentru ventilatoare centrifuge: ϕ= (237)
π ⋅ D22 ⋅ u 2

4Q
- pentru ventilatoare axiale: ϕ =
π ⋅ D22 (1 − ν 2 ) ⋅ u 2
(238)

în care ν = D1 / D2
3) Coeficientul de putere:

P ρ ⋅ψ
λ= = (239)
ρ 3 π η
⋅ u 2 ⋅ ⋅ D 22
2 4

4) Coeficientul de rapiditate (funcţia caracteristică):

3

n  ∆p  4
σ= Q1 / 2  t  (240)
28,5  ρ 

cu n [rot / min ]; [
∆pt kgf / m 2 ]
ϕ1 / 2
sau pentru ventilatoare centrifuge: σ = (241)
ψ 3/ 4

111
ϕ 1 / 2 (1 − ν )
1/ 2
şi pentru ventilatoare axiale: σ = (242)
ψ 3/ 4

Q1 / 2
5) Turaţia specifică: n s = 20 ⋅ π ⋅ n 3/ 4
(243)
 ∆p t 
 
 ρ 

Cu ajutorul coeficienţilor funcţionali adimensionali caracteristicile


∆pt (Q ), P (Q ),η (Q ) la n constant sau variabil, reprezentând trei familii de curbe
se reduc la trei caracteristici adimensionale care descriu comportarea unei întregi
familii de ventilatoare care au aceeaşi turaţie specifică (sau funcţie caracteristică)
şi sunt asemenea geometric (fig. 2.62).

Fig. 2.62 Caracteristicile adimensionale ale ventilatoarelor

Tipul de ventilator este caracterizat prin mărimea funcţiei caracteristice:


domeniul ventilatoarelor centrifuge corespunde valorilor σ = 0,1,..,0,8 respectiv
ns < 1400, iar al celor axiale valorilor σ = 0,75,…,2 şi n s > 1400.

2.13.4 Funcţionarea ventilatoarelor în reţea

Ventilatoarele pot funcţiona cu conductă de aspiraţie şi refulare (cazul


general) sau numai cu conductă de aspiraţie (exhaustor), respectiv refulare
(ventilator refulant). În toate aceste cazuri, interesează calculul presiunii totale a
ventilatorului ∆pt.
a) Ventilator cu conductă de aspiraţie: fig. 2.63.

112
Fig. 2.63 Ventilator cu conductă de aspiraţie

Mărimile au următoarele semnificaţii:


psa - presiunea statică absolută la aspiraţie
psr - presiunea statică absolută la refulare
pda,dr – presiunile dinamice la aspiraţie şi refulare
pta – presiunea totală absolută la aspiraţie
ptr – presiunea totală absolută la refulare
∆pt – presiunea totală a ventilatorului
Se observă că ∆psr = 0 deci:

Δp t = ptr − pta = p dr + (Δp sa − pda ) (244)

Ponderea maximă în ∆pt o au pierderile de presiune în conducta de


aspiraţie ∆p sa. Utilizarea variantei este neindicată deoarece energia
corespunzătoare termenului cinetic se pierde în întregime.
b) Ventilator cu conductă de refulare: fig. 2.64.

113
Fig. 2.64 Ventilator cu conductă de refulare

În acest caz p sa = p ta, iar presiunea totală a ventilatorului este dată de


relaţia:

∆p t = ptr − pta = p sr + p dr − p sa = Δp sr + p dr (245)

deci, presiunea totală a ventilatorului este dată de suma presiunii statice şi


dinamice în secţiunea lui de intrare în timp ce în secţiunea de ieşire a conductei de
refulare, gazul dispune numai de termen cinetic, presiunea statică relativă fiind
nulă (psr = p a).
c) Ventilator cu conductă de aspiraţie şi refulare.
Schema de calcul rezultă asamblând diagramele de variaţie a presiunilor
din primele două cazuri, presiunea totală fiind:

Δp t = p tr − p ta = (∆ p sr + p dr ) = (Δp sa − p da ) (246)

d) Ventilator fără reţea.


Montajul este utilizat în unele cazuri însă numai la ventilatoarele axiale
(exemplu, ventilatoarele “de fereastră” sau “de acoperiş”). Deoarece ∆p sr = ∆p sa =
pa iar pda ~ 0 (admiţând că va ≅ 0) rezultă:

114
v r2
∆pt = p dr = ρ (247)
2

Parametrii reali ∆p t şi Q, dezvoltaţi de ventilator într-o anumită instalaţie,


sunt determinaţi de punctul de funcţionare P la intersecţia caracteristicii interioare
I cu caracteristica reţelei II (fig. 2.65). Este important ca punctul de funcţionare să
se situeze în zona randamentului maxim al ventilatorului.

Fig. 2.65 Fig. 2.66


Punctul de funcţionare al Reglarea prin ştrangulare cu clapetă
ventilatorului în instalaţie

2.13.5 Reglarea ventilatoarelor

În timpul funcţionării, parametrii ventilatoarelor pot fi modificaţi prin


următoarele procedee:
a) Reglarea prin ştrangulare.
Reglarea se bazează pe modificarea căderii de presiune dinamice pe reţea
prin mărirea sau micşorarea coeficientului de rezistenţă locală a clapetei de reglaj
odată cu rotirea acesteia ζ=f(ϕ) (fig. 2.66). Procedeul este simplu, dar
neeconomic, o cantitate mare de energie este disipată pe rezistenţa locală.
b) Reglarea prin modificarea turaţiei.
Procedeul necesită motoare electrice de turaţie variabilă în cazul reglării
continue sau cutie de viteze în cazul reglării în trepte. Randamentul reglării este bun.
c) Reglarea prin dispozitiv de conducere este specifică ventilatoarelor
centrifuge de putere mare, fig. 2.67. La majoritatea ventilatoarelor lipseşte
aparatul director la aspiraţie, aşa încât α1 = 90° şi v u1 = 0; în cazul în care un
asemenea dispozitiv există, el determină o componentă v u1 (α1 ≠ 90) , asigurându-

115
se în acest fel modificarea presiunii (relaţia lui Euler). Constructiv, dispozitivul de
conducere poate fi cu palete radiale sau cu palete axiale.

Fig. 2.67 Reglarea prin dispozitiv de conducere

2.14 Ventilatoare axiale

2.14.1 Generalităţi. Schema constructivă

În domeniul debitelor mari şi presiunilor reduse, se folosesc cu precădere


ventilatoarele axiale, caracterizate prin simplitate constructivă, gabarite reduse şi
randamente bune.
a) b) c)

Fig. 2.68 Ventilatoare axiale


a) Ventilator fără aparat director b) Ventilator cu aparat director
c) Ventilator cu două etaje

Construcţia obişnuită comportă carcasa 1 din tablă roluită, prevăzută la


capete cu flanşe, rotorul 2, în cele mai multe cazuri cuplat direct pe arborele
motorului 3, şi statorul, format din paletele statorice 4 şi calota 5 (fig. 2.68 a).
Rolul statorului este de redresare a curentului la ieşirea din rotor şi în acelaşi timp
de susţinere mecanică a arborelui ventilatorului sau motorului electric de
antrenare. La unele construcţii se prevede un aparat director 6 cu calotă de dirijare
(fig. 2.68 b). În fine, pentru realizarea unor presiuni mari se folosesc ventilatoarele
cu mai multe etaje (fig. 2.68 c).

116
2.14.2 Aerodinamica ventilatorului axial. Caracteristici

Schema fluxului prin ventilatorul axial (fig. 2.69) este asemănătoare cu cea de la
pompele axiale. O secţiune cilindrică de rază r executată în rotor şi desfăşurată în
plan determină reţeaua de profile rotorice. Debitul prin rotorul elementar de
anvergură dr este dQ = 2πr dr ∙va, unde v a este viteza axială. În lipsa aparatului
director la intrare, gazul intră în reţea fără circulaţie ( v1 = v a ), iar din triunghiurile
de viteze rezultă:

vu 2 2
w∞ = va2 + (u − ) (248)
2

Pe de altă parte, forţa portantă este dFz = ρГ w∞ dr, unde Г = zГp, z fiind
numărul de palete, iar Гp - circulaţia în jurul unei palete. Forţa tangenţială este
dT =dFz ∙sin β∞=zρГp w∞ dr ⋅ sin β∞ = zρГp dr va, iar momentul necesar rotirii
rotorului elementar, dM = r dT = zρГp dr va r, respectiv puterea este dP = ω dM =
zρГp ωva rdr. Totodată, pentru rotorul elementar puterea este şi dP = ρ dQ Yt. Din
egalarea expresiilor puterii lui dP rezultă:

zΓ p ω
Yt = (249)

Fig. 2.69 Schema de calcul al aerodinamicii ventilatorului axial

117
Cum Гp = ГABCD = ГDC + ГAB şi deoarece v u1 = 0, înseamnă că ГAB = 0 şi
deci Гp = ГDC = tvu2, unde t = 2πr/z este pasul reţelei. Energia specifică teoretică
este prin urmare:

ztv u 2
Yt = ω = ωrv u 2 = uvu 2 (250)

Când există un aparat director, v u1 ≠ 0 , iar energia specifică este:

Yt = u (vu 2 ± vu1 ) (251)

unde semnul + corespunde unei rotaţii a curentului imprimată de aparatul director


în sens contrar rotaţiei rotorului, iar semnul -, unei rotaţii care coincide cu sensul
de rotaţie a rotorului. Din relaţia (250) se constată că energia specifică imprimată
gazului de rotoarele elementare ar trebui să crească odată cu raza, deoarece creşte
viteza tangenţială u . Acest lucru ar însemna însă posibilitatea apariţiei unei
mişcări parazitare în sensul anvergurii, cu pierderi foarte importante pe paletă. De
aceea, la proiectare, fiecare rotor elementar se dimensionează în aşa fel încât să
dezvolte aceeaşi energie specifică, ceea ce se realizează, pe de o parte, prin
răsucirea paletei (profilul de la butuc cu unghi de aşezare mai mare decât cel de la
periferie) şi, pe de altă parte, prin micşorarea corzii profilelor în sensul
butuc-periferie. Energia specifică reală, transmisă gazului este mai mică decât cea
teoretică, cu suma pierderilor în rotor hrs, în aparatul director h rad şi în aparatul
redresor hrs, la care se adaugă şi pierderile datorită presiunii dinamice
corespunzătoare vitezei tangenţiale în aparatul redresor h rsd. Randamentul aeraulic
al ventilatorului va fi în consecinţă:

Y H h + hrad + hrs + hrsd


ηh = = = 1 − rr (252)
Yt H t Ht

Pierderile menţionate se calculează astfel. Deoarece forţa axială pe profil


(fig. 2.69) se poate exprima şi prin relaţia A = hpr (t∙1), pierderile în rotor rezultă
sub forma:

A Fx µ ρzΓw∞ µ r ρzΓw∞2
hrr = = r = (253)
t t sin β ∞ 2πr sin β ∞ 2πrva

parametrul µ r = Rx / Rz fiind inversul fineţei profilului paletei rotorice. Pierderile


în aparatul director şi redresor au expresiile similare:

118
µ ad ρ (zΓ )ad v ad
2
hrad = (254)
2πrva

µ s ρ (zΓ )s vs2
hrs = (255)
2πrva

În fine, pierderile datorită presiunii dinamice, corespunzătoare vitezei


tangenţiale în aparatul redresor, sunt date prin relaţia:

R 2
hrsd = ρ vu 3 (256)
2

în care R este raza exterioară a aparatului redresor. În figura 2.70 este reprezentată
schema completă a fluxului pentru ventilatorul axial prevăzut cu aparat director şi
stator.
O problemă specifică maşinilor axiale este aceea a interstiţiului
paletă-carcasă care trebuie să fie minim. Un interstiţiu mare înseamnă un
important efect de capăt la paletă, turbioanele din această zonă cauzând scăderea
pronunţată a randamentului aeraulic al ventilatorului. Caracteristicile
ventilatorului axial la turaţie constantă sunt date în figura 2.71, în comparaţie cu
cele ale ventilatorului centrifug. În cazul în care turaţia se include ca parametru, se
obţine caracteristica universală (la ventilatoarele axiale, unghiul de aşezare α al
paletei rotorice poate fi inclus, de asemenea, ca parametru). Comparaţia curbelor
caracteristice pune în evidenţă faptul că la ventilatorul axial are loc un consum
mare de putere la debit nul, drept urmare nu se recomandă funcţionarea în zona
debitelor mici şi nici reglajul prin obturare.

119
Fig. 2.70 Fig. 2.71
Schema completă a fluxului prin Caracteristicile ventilatorului
ventilatorul axial axial

2.14.3 Zgomotul ventilatoarelor

Ventilatoarele, în special cele axiale, sunt surse importante de zgomot, iar


construirea ventilatoarelor silenţioase constituie un important criteriu de
competitivitate. Cauza principală a zgomotului este de natură aerodinamică, în
legătură cu comportarea aeroelastică a paletei ventilatorului. Viteza de rotaţie are
o deosebită importanţă, nivelul zgomotului crescând aproximativ cu puterea a
cincea a vitezei periferice. În afară de aceasta, soluţiile constructive la rotor şi
carcasă, numărul şi profilarea paletelor şi interstiţiul la carcasă determină esenţial
nivelul de zgomot. Ventilatoarele cu număr impar de palete sunt mai silenţioase.
În afara zgomotului aerodinamic, există şi vibraţii mecanice, determinate în
principal de neechilibrajul rotorului şi de uzura lagărelor.
În mod curent, drept criteriu pentru aprecierea zgomotului produs de
ventilatoare se foloseşte nivelul de intensitate acustică în decibeli, definit prin
relaţia logaritmică:

I
L = 10 lg , (257)
I0

în care I este intensitatea acustică, iar I0=10-12[W/m2]-intensitatea corespunzătoare


pragului minim al audibilităţii. Testele de zgomot se fac cu fonometre, în instalaţii
speciale denumite camere fonice. Ventilatoarele se consideră silenţioase dacă
nivelul de intensitate sonoră la distanţa de 1,5 m este sub 60 dB, pentru banda de
frecvenţă de la 80 Hz la 8000 Hz, la orice punct de funcţionare de pe caracteristica
pt(Q).

120
CAPITOLUL 3

MAŞINI HIDRAULICE CU PRINCIPIU DE FUNCŢIONARE


VOLUMIC

3.1 Generatoare volumice

3.1.1 Generalităţi despre generatoarele volumice

Maşinile hidraulice volumice au drept caracteristică comună un proces de


aspiraţie refulare, discontinuu, volum cu volum. Destinate în special sistemelor de
acţionări hidraulice în care îndeplinesc funcţia de generator, dar şi de motor
hidraulic, funcţionează în cele mai multe cazuri cu ulei, dar în construcţii speciale
se pot vehicula şi alte lichide.
Pompele volumice constituie componente fundamentale ale sistemelor
hidraulice de acţionare, reglare şi comandă. Acestea transformă energia mecanică
furnizată de o maşină de antrenare (motor termic, electric sau hidropneumatic) în
energie hidraulică. Pompele volumice realizează presiuni mari ce pot ajunge la
1000 de bar, imposibil de obţinut cu turbopompele. În afară de aceasta se
caracterizează prin compactitate, robusteşe şi fiabilitate. Furnizarea lichidului în
mod discontinuu constituie un dezavantaj faţă de maşinile cu flux continuu care
însă poate fi substanţial ameliorat prin măsuri constructive.
Motoarele disponibile pentru antrenarea pompelor au uzual turaţii ridicate
şi momente mici, astfel că pompele volumice trebuie să fie “rapide” şi să aibă
performanţe cavitaţionale bune. În schimb, acţionarea sarcinilor mari, la turaţii
reduse, necesită motoare volumice “lente”, care funcţionează stabil la turaţii mici
şi furnizează momente mari cu randamente ridicate.

3.1.2 Principiul de funcţionare generatoarelor volumice

Pompele volumice sunt caracterizate de trecerea discontinuă a lichidului


din racordul de aspiraţie în cel de refulare, prin camere de volum variabil
constituite din elemente ale unui mecanism numite „elemente active”.
În faza de aspiraţie, camerele sunt conectate la racordul de aspiraţie,
volumul lor creşte, iar presiunea scade până la valoarea necesară umplerii cu
lichid. Când volumul camerelor devine maxim, acestea sunt închise mecanic şi
apoi conectate la racordul de refulare. Urmează scăderea volumului, care produce
suprapresiunea necesară pentru evacuarea lichidului în racordul de refulare.
Presiunea minimă în camere este presiunea de vaporizare a lichidului la
temperatura de funcţionare a pompei, iar presiunea de refulare poate fi teoretic
oricât de mare, fiind practic limitată numai de rezistenţa organelor pompei.

121
Teoretic, o cameră aspiră şi refulează într-un ciclu de pompare un volum
de lichid egal cu diferenţa dintre volumul său maxim Vmax şi volumul său
minim Vmin :

∆V = Vmax − Vmin (1)

care nu depinde de presiunea de refulare, impusă practic de instalaţie.


Debitul volumic teoretic mediu Qtm , al pompei este proporţional cu
frecvenţa de refulare f:

Qtm = ∆V ⋅ f (2)

Debitul volumic teoretic (instantaneu) Qt (t ) , aspirat sau refulat de o


cameră, reprezintă viteza de variaţie a volumului acesteia:

dV
Qt (t ) = (3)
dt

şi, în cazul general, este variabil în timp, depinzând numai de tipul mecanismului
utilizat şi de viteza de antrenare a elementului său conducător.
Debitul volumic real Q este mai mic decât cel teoretic Qt din cauza
pierderilor de lichid din spaţiile de înaltă presiune spre spaţiile de joasă presiune
ale pompei, prin interstiţiile necesare mişcării relative a elementelor active.
Pierderile volumice ΔQ = Qt – Q sunt proporţionale cu presiunea de refulare,
astfel că debitul volumic real scade faţă de cel teoretic la creşterea presiunii.
Debitul volumic real este mai mic decât cel teoretic şi din cauza compresibilităţii
lichidului.
Datorită uzurii inerente a elementelor de etanşare, pierderile volumice
cresc în timp, alterând randamentul (debitul) volumic. Durata de utilizare a unei
pompe este limitată de scăderea excesivă a acestuia.
Atunci când elementele active nu pot realiza închiderea şi comunicarea
alternativă a camerelor de volum variabil cu racordurile, pompa trebuie prevăzută
cu un sistem de distribuţie. Nesincronizarea acestuia cu elementele active poate
provoca depresiuni şi suprapresiuni importante în camerele pompei şi micşorarea
debitului.
Momentul teoretic Mt, necesar pompării este proporţional cu rezultanta
forţelor de presiune de pe elementele active, deci depinde doar de sarcina şi de
mărimea pompei, fiind independent de turaţia acesteia. Pulsaţiile debitului
determină pulsaţii de presiune, astfel că momentul teoretic este variabil în timp.
Momentul real M depinde şi de turaţie datorită frecărilor.

122
Presiunea instantanee în racordul de aspiraţie este determinată de
pierderea de sarcină pe traseul de aspiraţie, impusă de debitul instantaneu. Astfel,
turaţia maximă a pompelor volumice este limitată de apariţia fenomenului de
cavitaţie. O altă limitare a turaţiei rezultă din solicitările elementelor
mecanismului pompei, dar uzual condiţia de cavitaţie este mai severă.
Pompele volumice sunt utilizate în domeniul debitelor mici şi a sarcinilor
mari.

3.1.3 Studiul pompelor volumice

Cunoaşterea pompelor volumice interesează trei genuri de activitate


tehnică:
• Concepţia – are ca scop proiectarea acesteia astfel încât să se
obţină parametrii funcţionali (debit, sarcină, înălţime de aspiraţie
etc.) şi obiective tehnico-economice (randament maxim, cost
minim, fiabilitate etc.)
• Execuţia – are drept scop realizarea pompei conform proiectului,
în condiţiile tehnice şi economice date
• Utilizarea – implică alegerea dintre pompele disponibile, a aceleia
care corespunde cel mai bine particularităţilor instalaţiei: montajul,
punerea în funcţiune, exploatarea şi remedierea defecţiunilor.
Datorită conţinutului temei de proiectare se vor trata doar problemele ce
ţin de concepţie.

3.1.4 Clasificarea pompelor volumice

Criteriul principal de clasificare a pompelor volumice le separă în pompe


cu deplasare continuă, în care lichidul de lucru se deplasează într-un singur sens,
pe întreaga rotaţie a organului de variaţie volumică şi cu deplasare alternativă,
în care lichidul se deplasează în două sensuri contrare şi alternative pe fiecare
rotaţie a fiecărui organ de variaţie volumică.

123
Tabelul 3.1
Presiuni uzuale
[bar] Turaţii Vâscozitatea Randa-
Tipul de pompă uzuale recomandată mentul
[rpm] [cSt] total

100
200
300
400
500
0
Cu dantură 1500 40
Pompe cu angrenaje

0,75
exterioară 3000 80

Cu dantură 1500 50
0,7
interioară 3000 100
Cu deplasare continuă

1000 80
Cu şurub 0,75
5000 200
Palete
500 30
rotitoare cu o 0,8
Pompe cu palete

1500 50
excentricitate
Palete
rotitoare cu 500 30
0,82
dublă 3000 50
excentricitate
500 30
Palete fixe 0,8
1500 50
pistoane axiale

Cu disc 1000 30
0,85
Pompe cu

înclinat 3000 50
Cu deplasare alternativă

Cu bloc 500 30
0,85
înclinat 1500 50

Cu pistoane 1000 20
0,88
radiale 2000 50
Pompe cu
excentric

Cu pistoane 1000 20
0,88
în linie 2000 50

124
3.2 Pompe cu piston

3.2.1 Construcţia şi principiul de funcţionare

Sunt maşini hidraulice în care fluidul de lucru este pus în mişcare prin
deplasarea rectilinie alternativă, în corpul pompei, a unui piston care asigură
variaţia de volum. Sensul mişcării pistonului se schimbă periodic, astfel încât la
capetele cursei (în punctele moarte) viteza devine nulă, mişcarea fluidului fiind
deci pulsatorie. Performanţele acestor pompe sunt mai bune la construcţiile
orizontale, la care puterile pot ajunge la peste 1500 KW. Faţă de maşinile cu
principiu dinamic, pompele volumice cu piston au următoarele avantaje:
a) pot asigura presiuni de refulare foarte mari;
b) presiunea de refulare nu depinde de viteza pistonului, ea putând fi
păstrată constantă la diverse debite;
c) funcţionează cu randamente bune;
d) sunt autoamorsabile.
Dezavantajele acestor maşini sunt următoarele:
a) debit relativ redus datorită secţiunilor mici de trecere, vitezelor mici de
circulaţie şi trecerilor multiple prin punctele de viteză nulă;
b) construcţie complicată datorită organelor de închidere şi mişcării
alternative a pistonului;
c) debit pulsatoriu.
Pompele cu piston se pot clasifica după:
1. tipul constructiv:
- cu un singur cilindru (maşini simplex);
- cu doi cilindri în paralel (maşini duplex);
- cu trei cilindri în paralel (maşini triplex).
2. după numărul de feţe active:
- cu simplu efect (au o singură faţă activă);
- cu dublu efect (au două feţe active);
- diferenţiale (cu simplu efect pe aspiraţie şi cu dublu efect pe
refulare sau invers).
3. după felul acţionării:
- pompe acţionate de motoare prin intermediul unui mecanism bielă-
manivelă;
- pompe acţionate direct, antrenate de o maşină cu abur sau aer
comprimat;
În figura de mai jos 3.1 este prezentată schema constructivă a unei pompe
monocilindru, cu piston şi mecanism bielă-manivelă. Distribuţia se realizează cu
două supape, una de aspiraţie, cealaltă de refulare, iar în cazul presiunilor mari se
folosesc câte două supape (înseriate) pe fiecare circuit.

125
Funcţionarea pompei cu piston se bazează pe modificarea ciclică a
volumului de lucru. Un ciclu de funcţionare este format din două faze: prima, în
care, prin deplasarea pistonului în sensul de creştere a volumului de lucru, în
cavitatea de lucru apare o depresiune care determină aspiraţia prin supapa de
aspiraţie; a doua, în care prin deplasarea pistonului în sensul în care volumul de
lucru scade, presiunea creşte şi fluidul este evacuat prin supapa de refulare.

Fig. 3.1 Schema constructivă a pompei cu piston

Cilindreea pompei (volumul de lichid refulat pe cursă) este


V = π ⋅ D 2 ⋅ h / 4 , D fiind diametrul, iar h cursa pistonului. La n rot/min ale
arborelui de antrenare, rezultă debitul mediu teoretic:

n π ⋅ D2 n
Q =V ⋅ = ⋅h⋅ (1)
60 4 60

Debitul mediu efectiv este mai mic din cauza pierderilor la etanşarea
pistonului şi la supape şi anume:

Q = η v ⋅ Qt (η v = 0,93............0,96) (2)

Calculul debitului instantaneu presupune determinarea vitezei pistonului.


Astfel, pentru mecanismul bielă-manivelă, spaţiul parcurs de piston este:

x = L cos α + r cos(π − γ ) = L cos α − r cos γ (3)

Dar:
r r2
sin α = sin γ , deci cos α = 1 − 2 sin 2 γ (4)
L L

126
r
Deoarece < 1 , de obicei 1/5 dezvoltarea în serie a radicalului se poate
L
1 r2
limita fără erori importante la primii doi termeni adică cos α ≅ 1 − ⋅ 2 sin 2 γ şi
2 L
deci:

1 r2
x = L − r ⋅ cos γ − ⋅ sin 2 γ (5)
2 L

Viteza pistonului se obţine derivând pe x în raport cu timpul:

dx dγ r 2 dγ r
v= = r ⋅ sin γ ⋅ − ⋅ sin 2γ ⋅ = rω (sin γ − sin 2γ ) (6)
dt dt 2 L dt 2L

iar debitul instantaneu rezultă de forma:

r
q = A ⋅ v = A ⋅ r ⋅ ω ⋅ (sin γ − sin 2γ ) = k ⋅ q * , (k = A ⋅ r ⋅ ω ) (7)
2L

Fig. 3.2 Variaţia debitului instantaneu în funcţie de unghiul de rotaţie

În figura 3.2 este reprezentată variaţia debitului q * cu unghiul de rotaţie al


manivelei. Curba debitului unui cilindru unic poate fi considerată ca suma unei
semisinusoide sinγ şi a unei sinusoide complete sin2γ afectată de coeficientul –
r/2L; deoarece r/L ≅ 1/5, variaţia debitului se abate puţin de la forma sinusoidală.
La pompa monocilindru cu simplu efect, pulsaţia debitului este inacceptabil de
mare, deoarece pe intervalul unghiular [π ,2π ] , debitul refulat este nul. Pulsaţia
debitului se poate reduce substanţial dacă pompa este cu dublu efect. În acest caz,
ambele feţe ale pistonului sunt active, aspiraţia şi refularea având loc simultan.

127
Fig. 3.3 Pompă cu piston simplex Fig. 3.4 Pompă cu piston diferenţială

Principiul funcţional al unei pompe simplex cu piston, cu două feţe active,


de tipul celui din fig.3.3, este următorul: la deplasarea pistonului de la dreapta
spre stânga, în cavitatea I presiunea creşte, se închide supapa i1 , se deschide
supapa s1 şi are loc refularea. La aceeaşi deplasare a pistonului, în cavitatea II
presiunea scade, supapa s2 se închide, supapa i2 se deschide şi se produce aspiraţia.
La cealaltă cursă a pistonului au loc, de asemenea, o aspiraţie şi o refulare, numai
că rolul celor două cavităţi de lucru se schimbă.

128
Fig. 3.5
Pompă cu piston cu două feţe active
a)variaţia debitului instantaneu în funcţie de unghiul de rotaţie;
b) schema constructivă de principiu

Aşa cum se observă în fig. 3.5, în cazul pompelor cu piston cu două feţe
active, pe intervalul [0,2π ] faţa stângă a pisonului de arie A' = π ⋅ ( D 2 − d 2 ) / 4 va
refula şi ea debitul q ' = k ' ⋅ q * , unde k ' = A' ⋅ r ⋅ ω , adică la fiecare cursă a
pistonului vom avea debit. În fine, dacă pompa este construită cu mai mulţi
cilindri în aşa fel încât decalajul unghiular între ei să fie 2 π / z , z fiind numărul de
cilindri în diagrama de debit, sinusoidele vor fi decalate cu acelaşi interval
unghiular, rezultând o pulsaţie a debitului cu atât mai mică, cu cât numărul
cilindrilor este mai mare. În acest caz, pentru acţionarea pistoanelor se foloseşte,
de obicei, o camă (fig.3.6), debitul pompei calculându-se cu relaţia:

Q = 2 ⋅ e ⋅ A ⋅ n ⋅ z / 60 (8)

129
Fig. 3.6 Pompă cu pistoane în stea

În fig. 3.7 este prezentată o maşină cu piston cu o singură faţă activă, de


tip duplex. Pompa are două pistoane calate la 90˚. Acest tip de maşină hidraulică
are o largă utilizare la bordul navelor deoarece debitarea este mai uniformă decât
prin varianta simplex, iar realizarea ei în varianta constructivă verticală reduce
spaţiul necesar amplasării. În figură s-au făcut următoarele notaţii: 1–elemente de
distribuţie; 2,3- reductor melc-roată melcată, 4- sistem bielă-manivelă; 5- piston.
Neuniformitatea debitării pompei are un efect negativ asupra funcţionării
instalaţiei pentru că introduce vibraţii în aceasta. Pentru diminuarea acestui
neajuns, se recurge la folosirea unor vase tampon (acumulatoare), montate
îndeosebi pe refularea pompelor cu o faţă de lucru.

130
Fig. 3.7 Pompă cu piston duplex

3.2.2 Performanţe şi domenii de utilizare

Pompele cu piston prezintă avantajul că realizează valori mari ale


presiunilor de lucru, peste 200 bari, fapt care compensează neajunsurile debitării
neuniforme. Sunt întâlnite la bordul navelor îndeosebi la instalaţiile la care
condiţiile de funcţionare pe aspiraţie sunt grele sau foarte grele (instalaţia de
santină, instalaţia de transfer combustibil şi ulei, etc.). Realizează debite specifice
relativ mici, însă au şi unele avantaje nete faţă de alte maşini hidraulice:
- asigură o aspiraţie uscată;
- pot manipula lichide calde şi reci;
- fluidul de lucru poate avea în componenţa sa şi suspensii mecanice.
Gabaritele şi greutăţile maşinilor cu piston sunt totuşi mari faţă de celelalte
pompe, deoarece, neputând fi antrenate la turaţii mari, au prevăzut un reductor
între motorul de antrenare şi axul manivelelor. Antrenarea cu viteze periferice
mari a axului manivelelor duce la acceleraţii mari ale pistoanelor la capetele de

131
cursă, ceea ce provoacă desprinderea lichidului de piston ca urmare a scăderii
presiunii, deci apariţia cavitaţiei. Din acest motiv, turaţiile de antrenare sunt
adeseori limitate la valori cuprinse între 40 şi 180 rot/min. Utilizarea reductoarelor
pe lanţul de antrenare a pompei are consecinţe directe nu numai asupra gabaritului
şi greutăţii maşinii, ci şi asupra preţului de cost.

3.3 Pompe cu pistonaşe radiale

3.3.1 Construcţia şi principiul funcţional

Pompele cu pistonaşe radiale fac parte din categoria generatoarelor


hidraulice volumice şi se utilizează cu precădere în acţionările hidraulice.
La pompele cu pistonaşe radiale, poziţia pistonaşelor în blocul cilindrilor
este pe raza, variaţia ciclică a volumelor de lucru realizându-se datorită dispunerii
excentrice a blocului cilindrilor faţă de statorul pompei. Pompele cu pistonaşe
radiale sunt, în principal, de două tipuri:
- cu alimentare exterioară;
- cu alimentare interioară.
La maşinile cu alimentare interioară, distribuţia se face central, prin axul
motorului ca în figura 3.8, unde rotorul se roteşte în sensul acelor de ceasornic.

Fig. 3.8 Schema pompei cu pistonaşe radiale cu alimentare interioară


1 - rotor; 2- piston radial; 3 - stator; 4 – ax central;
5 – orificiu de aspiraţie; 6 – orificiu de refulare

132
Între rotorul 1 şi statorul pompei 3 există excentricitatea e datorită căreia
fiecare piston radial 2 execută o cursa h = 2e ; distribuţia se face prin axul central
fix care cuprinde canalizaţia de aspiraţie şi cea de refulare. Statorul are rol de
ghid, contactul pistonaşelor la suprafaţa de ghidare fiind menţinut datorită forţei
centrifuge a unor arcuri sau inele laterale de ghidare.
Pistoanele 2 culisează în cilindrii radiali practicaţi în blocul rotativ 1
amplasat excentric faţă de carcasă. Distanţa dintre carcasă şi blocul cilindrilor este
variabilă: pe un arc de 180 o în sensul rotaţiei creşte, pistoanele ies din cilindri şi
aspiră lichid prin fereastra de aspiraţie a distribuitorului; urmează scăderea
distanţei dintre carcasă şi blocul cilindrilor, care determină pătrunderea
pistoanelor în cilindri şi evacuarea lichidului prin fereastra de refulare a
distribuitorului.
Frecarea excesivă dintre pistoane şi carcasă este evitată prin utilizarea unui
rulment, a lagărelor hidrostatice sau a unor role ataşate pistoanelor, care se
deplasează în canale practicate în pereţii laterali ai carcasei.

Fig. 3.9 Pompă cu pistonaşe radiale cu alimentare interioară cu debit variabil


1- carcasă; 2- stator; 3- bucşă de fricţiune; 4- şurub pentru reglarea
excentricităţii; 5- distribuitor; 6- pistonaş; 7- rolă.

În figura 3.9 este prezentată o maşină cu pistonaşe radiale cu debit variabil


la care reglarea excentricităţii şi deci a cilindreei se face cu ajutorul unui sistem de
tip şurub – piuliţă. Pompele cu pistonaşe radiale se fabrică într-o varietate mare de
forme constructive. Principiul de funcţionare este acelaşi pentru toate tipurile,
diferite fiind numai modul în care se face distribuţia lichidului de lucru la
aspiraţie, respectiv refulare şi felul în care are loc contactul dintre suprafaţa
frontală a pistonaşelor şi stator.
Prin dispunerea pistoanelor pe mai multe rânduri se pot obţine debite mari
în condiţiile unui gabarit redus. Reglarea debitului se face simplu, prin
modificarea excentricităţii rotorului faţă de carcasă.

133
Randamentul volumic şi cel total au valori ridicate, presiunea maximă
fiind cuprinsă între 350 şi 420 bar.
În figura 3.10 sunt ilustrate câteva moduri de realizare a contactului dintre
pistonaş şi stator. Pistoanele au de asemenea tijele articulate excentric.
Distribuţia pompelor cu alimentare exterioară se face prin nişte canale
periferice ale carcasei, distribuitorul lipsind. Dirijarea uleiului către aspiraţie,
respectiv refulare se face prin aceleaşi canale care sunt legate la conductele de
aspiraţie şi refulare.

Fig 3.10 Contactul pistonaş- stator

3.3.2 Performanţe şi domenii de utilizare

Pompele cu pistonaşe radiale au, în general, pentru puteri mari (uneori


până la 3000 kW), debite de până la 8000 l/ min şi presiuni de 250-300 bar.
Turaţiile de antrenare variază între 100 şi 1500 rot/min. Aceste pompe sunt
folosite la nave în majoritatea cazurilor la acţionările hidrostatice.

3.3.3 Elemente de calcul la pompele cu pistonaşe radiale

Pentru început, se pune problema calculului de predimensionare. Datele de


intrare sunt debitul Q, presiunea p şi turaţia n. Dacă se notează cu d diametrele
pistonaşelor, cu h cursa, cu ηv randamentul volumic, iar cu z numărul de pistonaşe,
atunci debitul Q va avea expresia:

Q = V p nη v (1)

unde ηv = 0, 96 ~ 0, 98. Din relaţia de mai sus se poate scoate cilindreea Vp:

Q
Vp = (2)
nη v
Pe de altă parte însă, din figura 3.11 se vede că, pentru un pistonaş, cursa
este h = 2e. În acest caz:

134
πd 2
V =z 2e (3)
4

Cunoscând turaţia n a discului, se scrie expresia debitului teoretic sub


forma produsului dintre turaţie şi cilindree:

πd 2
Qt = nV = nz e (4)
2

Fig. 3.11 Schema de calcul la pompa cu pistonaşe radiale

În funcţie de debitul teoretic se poate calcula debitul real:

Q = Qtη v (5)

unde ηv este randamentul volumic. Literatura recomandă valorile raportului dintre


excentricitatea “e“ şi diametrul pistonaşelor d, prin valoarea constantei ψ = e/d.
În aceste condiţii,

πd 3
z ψnη v = Q (6)
2

de unde, prin urmare, se poate determina relaţia de predimensionare a diametrului


pistonaşului pompei:

2Q
d =3 (7)
πzψnη v

135
Se consideră acum contururile statorului şi rotorului dispuse unul faţă de
celalalt la distanţa e. Pentru început, se pune problema calculului cinematic. În
triunghiul OAO1 din figura 3.11 se poate scrie:

O1 A 2 = e 2 + OA 2 − 2eOA cos(180 o − ϕ ) = e 2 + OA 2 + 2eOA cos ϕ (8)

Pe de altă parte:

OA = r + x ; O1 A = R = r + e ; O1O = e (9)

introducând relaţia (9) în (8), se obţine:

(r + e) 2 = e 2 + r 2 + 2rx + x 2 + 2e(r + x ) cos ϕ (10)

sau după unele prelucrări simple:

2re = 2rx + x 2 + 2e( r + x) cos ϕ (11)

Ordonând după puterile descrescătoare ale lui x, va rezulta:

x 2 + 2 x(r + e cos ϕ ) + 2er (cos ϕ − 1) = 0 (12)

rezolvând ecuaţia (12) în raport cu x, se obţine cursa pistonului la un moment


oarecare t:

x = −(r + e cos ϕ ) + r 2 + 2er + e 2 cos 2 ϕ (13)

Derivând această expresie în raport cu timpul, se va obţine viteza relativă:

ωe 2 cosϕ sinϕ  e cosϕ sinϕ 


= eω sinϕ +  (14)
dx
vr = = x& = eω sinϕ +
dt r + 2er + e cos ϕ
2 2 2  r + e cos ϕ + 2er 
2 2 2

Dacă se neglijează la numitorul fracţiei termenii ce conţin pe e, va rezulta:

 e 
v r = eω  sin ϕ + sin 2ϕ  (15)
 2r 

136
Derivând din nou în raport cu timpul, se va obţine acceleraţia relativă:

dvr  e 
ar = = &x& = eω 2  cos ϕ + cos 2ϕ  (16)
dt  2r 

Acceleraţia de transport (centripetă) va fi:

at = OA ⋅ ω 2 = ω 2 (r + x ) = ω 2 (r 2
+ 2er + e 2 cos 2 ϕ − e cos ϕ ) (17)

iar acceleraţia Coriolis:

 e 
a c = 2ωv = 2ω 2 e sin ϕ + sin 2ϕ  (18)
 2r 

Pentru calculul debitului teoretic se pleacă de la expresia cilindreei definită


prin produsul dintre aria pistonaşului şi cursă:

πd 2
V =z h (19)
4

La pompele cu pistonaşe radiale:

h = 2e

şi în aceste condiţii:

zπd 2 e
V= (20)
2

iar debitul teoretic va fi:

πd 2
Qt = nz e (21)
2

Debitul real se calculează în funcţie de debitul teoretic şi randamentul


volumic:

Q = Q tη v (22)

137
3.3.4 Neuniformitatea debitării la pompele cu pistonaşe radiale

Aprecierile făcute la pompele cu pistonaşe axiale referitor la


neuniformitatea debitării rămân aceleaşi din punct de vedere cantitativ şi la
pompele cu pistonaşe radiale. La început se stabileşte expresia debitului
momentan al unui pistonaş considerând viteza relativă dată mai sus:

πd 2 πd 2  e 
q1 = vr = eω  sin ϕ + sin 2ϕ  (23)
4 4  2r 

Presupunem că pompa are în total z pistonaşe, din care numai p lucrează


pe refulare. În aceste condiţii, debitul momentan livrat de cele p pistonaşe se poate
obţine prin însumarea celor p debite q1 :

p p
πd 2  e 
qt = ∑ q1 = ∑ eω  sin ϕ i + sin 2ϕ i  (24)
i =1 i =1 4  2r 

Pentru că excentricitatea e este mult mai mică decât raza r, se neglijează


termenul al doilea din paranteza membrului drept al ecuaţiei de mai sus:

p
πd 2
qt = ∑ eω sin ϕ i (25)
i =1 4

Aşa cum am arătat la pompele cu pistonaşe axiale,

ϕ i = ϕ + (i − 1)γ (26)


unde γ = , reprezintă pasul unghiular. Cu această observaţie, ecuaţia (25)
z
devine:

p
πd 2 πd 2 p
qt = ∑ eω sin [ϕ + (i − 1)γ ] = eω ∑ sin [ϕ + (i − 1)γ ] (27)
i =1 4 4 i =1

Ţinând cont că suma din membrul drept al ecuaţiei de mai sus se poate
pune sub forma:

138
γp
sin
2 sin  ϕ + γ p − π 
p

∑ sin [ϕ + ( i − 1)γ ] = (28)


i =1
γ  2 z 
sin
2

se găseşte expresia debitului refulat total:

γp
sin
πd 2 2 sin  ϕ + γp − π 
q t (ϕ ) = eω   (29)
4 γ  2 z
sin
2

Plecând de la expresia generală a gradului de neuniformitate a debitării:

q max − q min
δ' = (30)
q med

se defineşte debitul momentan mediu:

πd 2
q med = z 2en (31)
4

z 2π
în cazul pompelor cu un număr par de pistonaşe p = şi γ = , prin urmare:
2 z

2π z
sin ⋅
πd 2 z 4 sin  ϕ + 2π ⋅ z − π  = πd eω 1 cosϕ − π 
2
qt (ϕ ) = eω (32)
4 2π  z 4 z 4 π  z
sin sin
z z
se face din nou notaţia:

1  π
ψ = cos ϕ −  (33)
π  z
sin
z

cu care din ecuaţia (32) a lui qt (ϕ ) se determină expresiile debitelor instantanee


maxim şi minim:

139
πd 2 πd 2
q t max = eωψ max ; q t min = eωψ min (34)
4 4

în care:

ψ max =
1 π
π ; ψ min = ctg (35)
ϕ=
z π ϕ =0
z
sin
z

În aceste condiţii, expresia gradului de neuniformitate a debitării la pompa


cu un număr par z de pistonaşe radiale devine:

 π 
 1 cos 
πd 2 z
eω  − 
π π  π
4  sin sin   1 − cos 
 z z  = π  z π π π2
δ zpar
'
= = tg ≈ (36)
πd 2
z π z 2z 2z 2
zen sin
2 z

z +1
În cazul pompelor cu un număr impar de pistonaşe, p = şi repetând
2
calculele se găseşte că:

π2
δ zimpar
'
≈ (37)
8z 2

Se observă că gradul de neuniformitate a debitării în cazul pompelor cu


număr impar de pistonaşe este de patru ori mai mic decât în cazul pompelor cu
numar par. De asemenea, δ se micşorează cu pătratul lui z. Din acest motiv, se
recomandă numere impare cât mai mari de pistonaşe.

3.3.5 Calculul momentului rezistent la maşinile motoare cu pistonaşe


radiale

Consideram cazul unui pistonaş radial aflat în contact intim cu cercul


director al statorului pompei, fig. 3.12.
Presupunem că presiunea de pe faţa activă a pistonaşului este p. Forţa din
pistonaş determinată de presiunea p este:

140
πd 2
F p = Fx = p (38)
4

iar componentele sale tangenţială şi normală sunt respectiv:

πd 2 πd 2 p
Ft = Fx tan β = p ⋅ tgβ ;N = ⋅ (39)
4 4 cos β

Fig. 3.12 Schema de calcul a momentului rezistent

Momentul dat de pistonaş este:

M 1 = Ft ⋅ R = Ft ⋅ OA

unde:

OA = O E + E A

S-a arătat mai înainte, atunci când s-a analizat figura 3.11, că:

OA = e cos ϕ + R cos β

ceea ce conduce la:


πd 2
M1 = p(e cosϕ + R cos β ) ⋅ tgβ (40)
4

141
Deoarece din scrierea în două moduri a segmentului O1 E (vezi fig.3.11)
se poate obţine relaţia de legatură dintre unghiurile φ şi β:

e
sin β = sin ϕ (41)
R

vom avea mai departe:

e2
cos β = 1 − 2 sin 2 ϕ (42)
R

sau în cazul unghiului mic β:

e2
cos β = 1 − 2
sin 2 ϕ (43)
R

În aceste condiţii, forţa generată pe pistonaş de presiune şi momentul


rezistent la un singur pistonaş în raport cu punctul O din figura 3.12 vor avea
expresiile:

e
sin ϕ
πd 2
R
Ft = p (44)
4 e2
1− sin 2 ϕ
2R 2

e
sin ϕ 
πd R
2
 e2 
M1 = p  e cos ϕ + R  1 −
 2R 2 sin 2
ϕ  (45)
4 e2   
1− 2
sin 2 ϕ
2R

Momentul total al tuturor celor p pistonase cuplate pe refulare se obţine


prin însumare:
p
πd 2 e p sin ϕ i   e2 
Mt = ∑Mi = p ∑ 2  e cos ϕ i + R 
 1 − 2
sin 2 ϕ i   (46)
i =1 4 R i =1
1 − 2 sin 2 ϕ i 
e  2R 
R

142
Din relaţia anterioară se observă că momentul rezistent total depinde de
unghiul de rotire ϕ i = ϕ + (i − 1)γ unde γ = 2π / z .
Atât la pompe, cât şi la motoare, momentele rezistente sunt pulsatorii şi ele
se pot constitui în elemente de excitare a sistemului mecanic, putând provoca
vibraţii torsionale. Din raţiuni pur constructive, raportul e 2 /( 2 R 2 ) se poate neglija.
În aceste condiţii, expresia momentului total se simplifică, putând fi scrisă sub
forma:

πd 2 e p
Mt = p ∑ sin ϕ i [e cosϕ i + R ] (47)
4 R i =1

În final, puterea pompei va fi:

ω Qp
PP = M med = (48)
η pompa η pompa

iar cea a motorului hidraulic:

ω
PM = M med = Qpη mot (49)
η mec

3.4 Pompe cu pistonaşe axiale

3.4.1 Construcţia şi principiul funcţional

Pompa se compune dintr-un bloc al cilindrilor în care sunt amplasate


pistonaşele axiale, dintr-un disc pe care sunt fixate la unul din capete tijele
pistonaşelor (prin intermediul unor articulaţii sferice) şi dintr-o placă de
distribuţie.
Poziţia relativă a acestor elemente şi sistemul lor de antrenare definesc trei
tipuri mari de maşini: pompe cu pistonaşe axiale cu bloc fix înclinat, fig. 3.13 (a),
pompe cu disc înclinat fig. 3.13 (b) şi pompe cu disc fulant fig. 3.13 (c). Din punct
de vedere al posibilităţilor de debitare, maşinile cu pistonaşe axiale sunt de două
tipuri: cu debit constant şi cu debit variabil.

143
Pompă cu
pistonaşe axiale

Pompă cu pistona;e axiale cu


Pompă cu pistonaşe axiale cu disc fulant
bloc fix înclinat

Fig. 3.13 Pompe cu pistonaşe axiale. Variante constructive

Pompele cu pistonaşe axiale sunt cele mai răspândite, utilizându-se


frecvent în sistemele de acţionare hidraulică datorită gabaritului redus,
reversibilităţii, posibilităţii de reglare a debitului şi momentului de inerţie redus al
părţii mobile. Cilindrii sunt dispuşi circular într-un bloc, având axele paralele cu
axa de rotaţie a acestuia. Mişcarea rectilinie alternativă a pistoanelor este
determinată de un disc a cărui axă este înclinată faţă de axa blocului cilindrilor.
Discul poate fi imobil sau în mişcare de rotaţie. În primul caz, contactul dintre
pistoane şi discul înclinat se face printr-un rulment radial-axial sau prin lagăre
hidrostatice, pistoanele fiind extrase din cilindri de o placă de reţinere a patinelor
hidrostatice, de arcuri amplasate în cilindri sau prin supraalimentarea pompei la o
presiune corespunzătoare turaţiei. În cazul pompelor cu disc mobil, acestea
acţionează pistoanele prin biele având ambele extremităţi sferice. Desprinderea
bielelor de pistoane şi de disc în faza de aspiraţie este împiedicată prin mai multe
procedee, cel mai utilizat fiind sertizarea. Dacă arborele pompei roteşte blocul
cilindrilor, pompa se numeşte „cu disc înclinat”; dacă arborele roteşte discul şi
acesta antrenează blocul cilindrilor, pompa se numeşte „cu bloc înclinat”. În acest
caz, transmiterea mişcării de la disc la bloc se face cu un arbore cardanic (figura
3.14), prin contactul lateral dintre biele şi pistoane sau printr-un angrenaj conic.
Datorită rotaţiei blocului cilindrilor faţă de carcasă, este posibilă realizarea
distribuţiei cu distribuitor fix frontal, plan sau sferic, care limitează presiunea
maximă de funcţionare la 350 … 450 bar.

144
Fig. 3.14 Pompă cu pistonaşe axiale cu bloc înclinat

Fig. 3.15 Secţiune longitudinală printr-o pompă cu pistonaşe axiale cu bloc


înclinat şi debit constant

145
Fig. 3.15 prezintă o secţiune longitudinală printr-o pompă cu pistonaşe
axiale cu debit constant. În figură s-au făcut notaţiile: 1-arbore; 2-carcasă; 3-
articulaţii sferice; 4-piston plunjer; 5-orificiu de aspiraţie; 6-distribuitor; 7-blocul
cilindrilor; 8-şurub de strângere; 9-lagăr de rostogolire; 10-disc în mişcare de
rotaţie.
Blocul cilindrilor este înclinat faţă de arborele motor la un unghi α<300,
fiind antrenat în mişcarea de rotaţie de arborele motor prin intermediul discului 10
şi a articulaţiilor sferice 3. Datorită faptului că blocul cilindrilor este înclinat, la o
rotaţie completă a arborelui 1, volumele de lucru delimitate de pistoanele 4 şi de
cavităţile din blocul cilindrilor variază. La cursa ascendentă a pistonului, de la
poziţia inferioară din figură la cea superioară, volumul variază crescător.
Creşterea volumului de lucru este însoţită de scăderea presiunii, fapt care
determină generarea aspiraţiei. Aspiraţia se produce printr-unul din orificiile
distribuitorului 6 care este parţial conectat la tubulatura de aspiraţie, parţial la cea
de refulare. La cursa descendentă a pistonului 4, volumele de lucru variază
descrescător. Micşorarea volumelor de lucru produce creşterea presiunii,
determinând refularea. Fluidul este refulat tot prin canalele distribuitorului 6 către
exterior. Maşina prezentată în fig. 3.15 este una cu debit constant, pentru că
valoarea cursei maxime a pistonaşelor este constantă. Ea este în funcţie de unghiul
de înclinare blocului cilindrilor faţă de arborele motor, unghi care, la acest tip de
pompă, este fix. În cazul în care există posibilitatea modificării unghiului de
înclinare, pompa se numeşte cu debit variabil. Pompa cu disc înclinat se
deosebeşte de pompa cu bloc înclinat numai prin modul de reglare unghiului α
care în cazul acestuia se realizează prin înclinarea discului în jurul articulaţiei din
dreapta arborelui cardanic.
Pompele cu pistonaşe axiale sunt în general construcţii pretenţioase,
suprafeţele de lucru trebuind realizate la rugozităţi foarte mici. Este vorba în
special de pisoane, alezajele cilindrilor, suprafeţele de contact dintre blocul
cilindrilor şi distribuitor şi articulaţiile sferice ale bielelor.
Performanţele energetice şi cavitaţionale ale pompelor cu disc înclinat şi
ale celor cu bloc înclinat sunt comparabile. Randamentul volumic şi cel total au
valori ridicate: η v = 0,93...0,97 şi η t = 0,84...0,93 . Debitul acestor pompe poate fi
reglat prin modificarea înclinării discului sau a blocului cilindrilor care au ca efect
variaţia cursei pistoanelor.
Pompele cu disc înclinat sunt compacte şi ieftine, fiind adecvate îndeosebi
transmisiilor în circuit închis, frecvent utilizate în instalaţiile hidrostatice ale
utilajelor mobile. Pompele cu bloc înclinat sunt robuste, dar necesită o tehnologie
mai complexă, iar varianta reglabilă are un gabarit relativ mare.
Pompele cu pistonaşe axiale cu disc fulant sunt pompe cu cilindri imobili
axiali aşa cum se observă în figura de mai jos (fig. 3.16).

146
a) Schema pompei

b) Desen de ansamblu al pompei


Fig. 3.16 Pompa cu pistonaşe axiale şi disc fulant

Se utilizează pentru pomparea lichidelor lubrifiante, debitul fiind constant.


Pistoanele sunt acţionate de un disc înclinat cu 8…18 o faţă de axa de rotaţie
(discul fulant), prin intermediul unui rulment radial-axial (figura 3.16 a şi b) sau
prin lagăre hidrostatice axiale. Distribuţia se realizează de obicei cu supape atât la
aspiraţie, cât şi la refulare, distribuitorul rotativ (cilindric) antrenat de arbore fiind
utilizat îndeosebi în cazul maşinilor rotative (fig. 3.17). Supapele de aspiraţie pot
fi evitate în cazul sprijinirii pistoanelor pe discul fulant prin lagăre hidrostatice,
dacă în disc se practică o fantă suplimentară care permite accesul lichidului din
carcasă în cilindri prin pistoane. În exploatare se utilizează şi variante de aspiraţie
fără supape, la care arcurile din cilindri împing pistoanele spre discul fulant,
determinând în faza de aspiraţie crearea vidului în cilindri; umplerea acestora cu

147
lichid din conducta de aspiraţie se produce rapid, prin degajările dreptunghiulare
ale pistoanelor, la ieşirea din cilindri. Debitul acestei pompe se reglează cu un
drosel montat pe traseul de aspiraţie.
Utilizarea supapelor permite obţinerea unor presiuni de cca. 700 bar,
limita actuală fiind de 2000 bar. În cazul distribuitoarelor rotative, presiunea de
funcţionare continuă nu depăşeşte 350 bar.
Cursa de aspiraţie a pistoanelor se realizează uzual datorită unor arcuri
amplasate în cilindri sau prin supraalimentare cu o pompă auxiliară. Aceste soluţii
asigură contactul permanent dintre pistoane şi discul fulant în faza de aspiraţie.

Fig. 3.17 Pompa cu pistonaşe axiale cu disc fulant


şi distribuitor rotativ cilindric

Antrenarea pistoanelor prin rulment limitează presiunea maximă de


funcţionare continuă la cca. 250 bar datorită presiunii mari de contact dintre
pistoane şi inelul mobil al rulmentului axial şi datorită solicitării acestuia. În cazul
utilizării lagărelor hidrostatice, presiunea maximă de funcţionare continuă este
limitată de ruperea peliculei portante în anumite condiţii de vâscozitate,
temperatură şi de contaminare a lichidului. Există variante constructive care
funcţionează la 2000 bar cu o înclinare a discului de 8o.
Deşi pulsaţia debitului acestor pompe este redusă, pulsaţia
corespunzătoare presiunii determină zgomote şi vibraţii în întreaga instalaţie,
putând provoca ruperea conductelor şi a altor componente prin oboseală.

148
3.4.2 Performanţe şi domenii de utilizare

Pompele cu pistonaşe axiale obţin debite de până la 800 l/min şi au o


putere specifică ce poate ajunge până la 4-5 kW/kg, la turaţii cuprinse între
1000 – 4000 rot/min. Sunt pompe de presiuni mari şi foarte mari, cu o debitare
suficient de uniformă şi care au o largă răspândire la acţionările hidrostatice ale
armăturilor de închidere din sistemele centralizate navale, la acţionarea vinciurilor
şi cabestanelor, a maşinilor de cârmă, capacelor mecanice, uşilor etanşe etc.

3.4.3 Calculul pompei cu pistonaşe axiale

3.4.3.1 Schema cinematică a pompei

Fig. 3.18 Schema tridimensională a mecanismului unei pompe cu


pistonaşe axiale

149
C

Fig. 3.19 Schema cinematică a unei pompe cu pistonaşe axiale cu bloc


înclinat

3.4.3.2 Calculul debitului pompei cu pistonaşe axiale

Debitul pompei se determină din cinematica mecanismului din fig. 3.19.


La o rotaţie a discului cu unghiul φ punctul A se deplasează în A’ şi
corespunzător pistonul către dreapta cu distanţa x, reprezentând o fracţiune din
cursa h. Dacă C este intersecţia perpendicularei coborâte din punctul A’ pe raza
discului OA şi având în vedere triunghiurile dreptunghice care se formează
rezultă:

x = AC sin α = (O A − OC ) sin α = ( R − R cos ϕ ) sin α (1)

unde R reprezintă raza cercului pe care sunt amplasate articulaţiile în disc, iar α
unghiul de înclinare al discului.
Viteza pistonului fiind derivata în raport cu timpul a spaţiului x parcurs de
piston la rotirea discului cu unghiul φ, rezultă:


= [R (1 − cos ϕ ) sin α ] = R sin α sin ϕ
dx d
v= = Rω sin α sin ϕ (2)
dt dt dt

Dacă se notează cu A secţiunea unui pistonaş, atunci cilindreea elementară


a unui pistonaş dVp se calculează cu relaţia:

150
dV p = Adx = AR sin α sin ϕdϕ (3)

Debitul mediu al unui piston se calculează integrând relaţia de calcul a lui


dVp între limitele φ = 0 şi φ = π , când viteza pistonului este minimă respectiv
maximă.

π
πd 2
dV p = AR sin α ∫ sin ϕdϕ = R sin α (4)
0
2

Aşadar, debitul mediu al pompei cu z pistonaşe la n rot/min are valoarea


teoretică:

n π 2 n
Qt = V p z = d Rz sin α (5)
60 2 60

În funcţie de debitul teoretic, se poate calcula debitul real:

Q = Qtη v (6)

unde η v este randamentul volumic. Literatura de specialitate recomandă valorile


raportului dintre raza cercului pe care sunt amplasate articulaţiile şi diametrul
pistonaşelor ψ = R / d . În aceste condiţii:

πd 3 n
Q= ψzη v sin α (7)
2 60

de unde se poate determina mai departe relaţia de predimensionare a diametrului


pistonaşului:

120Q
d =3 (8)
πzψnη v sin α

în care αmax = 25º........30º.

151
3.4.3.3 Calculul neuniformităţii debitării

Cu viteza relativă calculată anterior se determină debitul instataneu


furnizat de un pistonaş:

πd 2 πd 2
q1 = v= Rω sin α sin ϕ (9)
4 4

Debitul momentan maxim al unui pistonaş (atunci când sinφ = 1) este:

πd 2
q1 max = Rω sin α (10)
4

Debitul instantaneu total este egal cu suma debitelor instantanee ale


cilindrilor cuplaţi la refulare.
Presupunem că la refulare sunt cuplate p pistonaşe:

p
πd 2 p
qt = ∑ qi = Rω sin α ∑ sin ϕ i (11)
i =1 4 i =1

În relaţia (11) ϕ i sunt unghiurile momentane dintre punctul mort interior


şi poziţia punctului C pentru fiecare cilindru. Din (11) se observă că debitul
refulat este pulsatoriu (este o funcţie periodică de φ). Pentru determinarea grafică
a pulsaţiilor trebuie reprezentate z sinusoide de tipul celei prezentate la pompa cu
piston, defazate între ele cu 2π / z . Pentru fiecare valoare a lui φ se însumează
ordonatele obţinându-se graficul de variaţie al debitării. Se presupune apoi că
pasul unghiular al cilindrilor pistonaşelor este γ. În aceste condiţii, unghiul care
defineşte poziţia instantanee a pistonaşului i poate fi exprimat ca o funcţie de
pasul unghiular:

ϕ i = ϕ + (i − 1)γ (12)

unde γ = 2π / z .
Prin urmare, debitul instantaneu total devine:

πd 2 p
qt = Rω sin α ∑ sin[ϕ + (i − 1)γ ] (13)
4 i =1

152
dar:

γp
sin
2 sin ϕ + γp − π 
p

∑ sin [ϕ + (i − 1)γ ] =  (14)


i =1
γ 2 z 
sin
2

deci:

γp
sin
πd 2 2 sin ϕ + γp − π  = q (ϕ )
qt = Rω sin α  (15)
γ 2 z 
t
4
sin
2

Se defineşte gradul de neuniformitate a debitării:

q max − q min
δ '= (16)
q med

Ţinând cont de relaţia (11), debitul mediu pentru cele z pistonaşe poate fi
scris sub forma:

πd 2
q med = 2 Rn z sin α (17)
4

În cazul maşinilor cu un număr par de pistonaşe:

z
p= unde γ = 2π / z (18)
2

şi prin urmare,

z 2π
sin
πd 2 4 z sin ϕ + z 2π − π  = πd Rωψ sin α
2
qt = Rω sin α  (19)
4 2π 4 z z  4
sin
2z

153
unde:

1  π
ψ = cos ϕ −  (20)
π  z
sin
z

Debitele instantanee totale minim şi maxim sunt:

πd 2
qt min = Rωψ min sin α (21)
4

şi respectiv,

πd 2
q t max = Rωψ max sin α (22)
4

unde:

π
ψ min ϕ =0 = ctg (23)
z

şi respectiv,

1
ψ max = (24)
ϕ=
π
π
z sin
z

Prin urmare, în urma substituirilor se ajunge la:

 
πd 2  1 π
Rω sin α  − ctg 
4  sin π z  
 z = ω  1 π 
δ zpar
'
=  π − ctg  (25)
πd 2
2 zn  z
2 zRn sin α sin
4  z 

154
Ţinând cont că:

1 π 1  π 1 π π
− ctg = 1 − cos  = 2 sin 2 = tg (26)
π z π z π π z 2z
sin sin 2 sin cos
z z 2z 2z

ecuaţia (25) devine:

ω π π π π2
δ zpar
'
= tg = tg ≈ 2 (27)
2 zn 2 z z 2 z 2 z

În cazul pompelor cu un număr impar de pistonaşe:

z +1
p= (28)
2

şi repetând calculele, ţinând cont din nou de faptul că γ = 2π / z , se obţine:

π π π2
δ zimpar
'
= tg ≈ 2 (29)
2 z 4 z 8z

Se constată că în cazul numărului impar de cilindri diagramele de debitare


sunt mai favorabile deoarece numărul vârfurilor (qmax) este egal cu dublul
numărului de cilindri. În plus, amplitudinea vârfurilor este mai mică. La pompele
cu z = par, numărul de vârfuri este egal cu numărul de cilindri, amplitudinea
vârfurilor mai mare şi deci, gradul de neuniformitate mai mare. Pe de altă parte,
δ’se micşorează cu pătratul lui z şi de aceea se recomandă numere mari de
pistonaşe. Uzual, în practică se utilizează maşini cu z = 7.

3.4.3.4 Calculul momentului rezistent la maşinile cu pistonaşe axiale

Câtă vreme maşinile cu pistonaşe axiale sunt reversibile din punctul de


vedere al conversiei, problema calculului momentului rezistent se pune diferit
pentru fiecare tip de maşină. Astfel, la pompe se urmăreşte calculul momentului la
ax, necesar realizării presiunii p la refulare, în timp ce la motoare se urmăreşte
determinarea momentului dezvoltat la ax atunci când maşina este alimentată cu
presiunea p. Considerăm schema de calcul din figura de mai jos (fig. 3.20).
Articulaţiile sferice sunt considerate ca fiind reazeme pe care se sprijină
pistoanele. Fie forţa de presiune F , care acţionează asupra pistoanelor în lungul
axelor acestora şi este transmisă în punctul de articulaţie al tijei pistonului în disc.

155
Forţa F se descompune după două direcţii axială F1 şi tangenţială F2 . Dintre
cele două forţe moment faţă de axa de rotaţie M 1 dă numai forţa F2 .

Fig. 3.20 Schema de calcul dinamic a unei maşini cu pistonaşe axiale

πd 2
M 1 = F2 R sin ϕ = pR sin α sin ϕ (30)
4

Momentul dat de toate pistonaşele are o variaţie bidimensională descrisă


de ecuaţia:

πd 2 p
Mt = pR sin α ∑ sin [ϕ + (i − 1)γ ] (31)
4 i =1

Se observă că pentru mărirea momentului de acţionare, preferabil ar fi să


crească diametrul pistonaşelor d, dar totodată creşterea numărului de pistonaşe z
favorizează micşorarea pulsaţiilor de debit sau turaţie.
Plecând de la observaţia că, dat fiind caracterul variabil al momentului
rezistent, se poate defini un grad de neuniformitate pentru acesta:

M max − M min
δ '= (32)
M med

Mai departe, se poate face aceeaşi analiză ca mai sus pentru calculul lui
M max , M min , M med . Momentul rezistent total de la axul maşinii este variabil în
timp. El va induce în linia de antrenare vibraţii torsionale care uneori pot produce
rezonanţă.

156
Maşina cu pistonaşe axiale, cu bloc înclinat, sub aspectul transmiterii
forţelor, se caracterizează prin aceea că blocul pistonaşelor este descărcat de forţe
exterioare perpendiculare pe axa blocului. Discul şi arborele lui sunt în schimb
încărcate prin forţele F1 şi F2 care solicită la încovoiere şi torsiune acest
ansamblu. Reacţiunile R1 şi R2 din lagarele arborelui discului au valori importante,
acţionează pulsatoriu şi necesită lagăre cu rulmenţi radial-axiali multipli şi uneori
cu rulmenţi cu ace.

3.4.3.5 Calculul sistemului de distribuţie pompelor cu pistoane axiale


rotative

Rotirea blocului cilindrilor (fig. 3.21) în faţa distribuitorului frontal


(fig. 3.22) permite conectarea alternativă a cilindrilor la racordurile de aspiraţie şi
refulare prin fante practicate în cilindri şi ferestre realizate în distribuitor. Fantele
şi ferestrele de distribuţie se obţin cu freze cilindro-frontale; forma lor uzuală este
de segment de coroană circulară având capetele rotunjite.
Distribuitorul trebuie să asigure închiderea ermetică a cilindrilor în
vecinătatea punctelor moarte ale pistoanelor, pentru a nu permite trecerea
lichidului din fereastra de refulare în cea de aspiraţie. Etanşarea implică o
distribuţie cu „acoperire” pozitivă (fig. 3.22), exprimată prin condiţia ψe – ψf > 0
care datorită compresibilităţii reduse a lichidului generează în cilindri
suprapresiuni şi depresiuni ce pot fi evidenţiate pe „diagrama indicată”. Aceasta
reprezintă variaţia presiunii într-un cilindru, p cil în funcţie de timp sau de unghiul
de rotaţie al arborelui (fig. 3.23). Se consideră un cilindru aflat în faza de aspiraţie
şi fie t1 momentul în care fanta sa de distribuţie ajunge tangentă exterioară la
fereastra de aspiraţie. Pistonul continuă să iasă din cilindru până la momentul t2,
când ajunge la punctul mort exterior; în intervalul de timp t2 – t1, corespunzător
rotirii blocului cilindrilor cu unghiul de etanşare ψa1, creşterea volumului
lichidului închis între cilindru, piston şi distribuitor determină scăderea presiunii,
existând pericolul degajării gazelor dizolvate şi vaporizării lichidului, deci al
apariţiei fenomenului de cavitaţie.

a) b)
Fig. 3.21 Blocul cilindrilor pompelor cu pistoane axiale:
a) secţiune axială; b) vederea suprafeţei de distribuţie

157
Scăderea presiunii este limitată de neetanşeitatea corespunzătoare jocurilor
existente între cilindru şi piston, respectiv între cilindru şi distribuitor. La
momentul t2 pistonul începe să reducă volumul lichidului din cilindru, dar acesta
rămâne închis până la momentul t3, când fanta sa ajunge tangentă la fereastra de
refulare.

a)

b)
Fig. 3.22 Distribuitorul plan al pompelor cu pistoane axiale: a) vedere;
b) secţiune

În intervalul t3 – t2, blocul cilindrilor se roteşte cu unghiul de etanşare ψa2,


volumul lichidului din cilindru revine la valoarea de la t1, dar presiunea depăşeşte
valoarea medie din racordul de aspiraţie datorită scurgerilor din racordul de
refulare spre cilindru. Conectarea acestuia la fereastra de refulare determină
creşterea rapidă a presiunii, care atinge practic valoarea medie după câteva
oscilaţii de înaltă frecvenţă. Începutul refulării altui cilindru provoacă oscilaţii de
presiune similare. Închiderea cilindrului la momentul t6, când fanta sa devine din
nou tangentă exterioară la fereastra de refulare, are ca efect creşterea presiunii
până când pistonul ajunge la punctul mort interior (t = t7), cilindrul rotindu-se cu
unghiul ψa3. Urmează creşterea volumului până la valoarea de la momentul t6,
presiunea scăzând la t = t8 sub valoarea medie de refulare datorită scurgerilor spre
fereastra de aspiraţie şi spre carcasă. Conectarea cilindrului la fereastra de
aspiraţie la t = t8 produce scăderea oscilatorie a presiunii la valoarea medie din
racordul de aspiraţie.

158
Fig. 3.23 Diagrama indicată a unei pompe cu pistoane axiale

Începutul aspiraţiei altui cilindru determină oscilaţii similare ale presiunii.


Variaţiile rapide ale acesteia în timpul conectării cilindrilor la ferestrele de
distribuţie generează unde de şoc de înaltă frecvenţă, vibraţii şi scurgeri de lichid
cu viteze mari, care produc fenomene de eroziune datorită particulelor abrazive,
prezente întotdeauna în lichid. Aceste fenomene pot fi atenuate dacă ferestrele
distribuitorului sunt prevăzute la extremităţi cu teşituri de formă triunghiulară
(fig.3.24) care asigură conectarea şi deconectarea progresivă a cilindrilor. O altă
posibilitate de reducere a nivelului zgomotului şi amplitudinii oscilaţiilor de
presiune este „întârzierea” începutului refulării şi aspiraţiei. Prin alegerea
adecvată a unghiului ψa2, în intervalul t3 – t2 presiunea din cilindru poate fi mărită
comprimând lichidul izolat până la valoarea medie a presiunii din fanta de
refulare.

Fig. 3.24 Distribuitor plan cu fante de amortizare

159
Viteza de micşorare a presiunii din cilindru la sfârşitul refulării, în
intervalul t8 – t7, poate fi redusă prin alegerea corespunzătoare a unghiului ψa4.
Unghiurile ψa1 şi ψa3 pot fi în acest caz nule sau chiar negative.
Volumul V al spaţiului cuprins între piston, cilindru şi distribuitor variază
conform relaţiei:

πd 2 πd 2
V (ϕ ) = V0 + S− ⋅ x(ϕ ) (33)
4 4

unde V0 este volumul mort al cilindrului (fig. 3.21).

πd 2
V =z 2 R sin α (34)
4

x1 (ϕ1 ) = R sin α (1 − cosϕ1 ) (35)

Ţinând seama de relaţiile (34) şi (35):

πd 2
V (ϕ ) = V0 + R sin α (1 − cos ϕ1 ) (36)
4

La începutul refulării, φ = 0:

πd 2
V (0) = V0 + R sin α (37)
4

Unghiul de rotire distribuitorului la refulare:

 4( p 2 m − p1m )  πd 2 
ψ ar = arccos1 − 
 V + R sin α  (38)
πd εR sin α 
2 0
 2 

Scăderea volumului lichidului până la φ = ψar,

πd 2
∆Vr = V (ψ ar ) − V (0) = R sin α [cos(ψ ar ) − 1] <0 (39)
4

determină creşterea de presiune:

160
ε ⋅ ∆V r
∆p r = p (ψ ar ) − p(0) = − >0 [bar] (40)
v (0)

Volumul lichidului din cilindru devine minim la φ = π; V(π) = V0.


Unghiul de rotire distribuitorului la aspiraţie:

 4( p 2 m − p1m ) 
ψ aa = arccos 1 − (41)
 πd 2 εR sin α 

Pentu φ = π + ψaa

πd 2
V (π − ψ aa ) = V0 − R sin α [1 − cos(ψ aa )] (42)
4

deci, creşterea volumului lichidului până la începutul aspiraţiei este:

πd 2
∆V a = V (π − ψ aa ) − V (π ) = R sin α [1 − cos(ψ aa )] >0 (43)
4

Presiunea trebuie să varieze cu:

ε ⋅ ∆V a
∆p a = p (π + ψ aa ) − p (π ) = − ∆p r = − < 0 [bar] (44)
V (π )

Se observă că ψar > ψaa datorită diferenţei dintre volumele iniţiale supuse
variaţiei, V(0) şi V(π). Dacă pompa trebuie să fie bidirecţională sau să funcţioneze
şi ca motor bidirecţional, distribuitorul trebuie să fie simetric: ψa1 = ψa2 = ψa3 =
ψa4 = ψa = 0,5...2o. Valorile mici ale unghiului de etanşare alterează randamentul
volumic, dar micşorează zgomotul, iar în cazul motoarelor asigură şi funcţionarea
stabilă la turaţii reduse.

161
Fig. 3.25 Variaţia presiunii pe cercul
de diametru mediu al unui distribuitor plan

În fig. 3.25 este prezentată variaţia presiunii medii pe cercul de diametru


D0 al unui distribuitor. Se remarcă zonele de suprapresiune şi depresiune
corespunzătoare punctelor moarte ale pistoanelor.

Determinarea formei şi dimensiunilor fantelor de distribuţie


Forma şi dimensiunile fantelor de distribuţie trebuie să asigure curgerea
lichidului prin secţiunile caracteristice cu viteze moderate, pentru a evita pierderi
de sarcină exagerate. În acelaşi timp, este necesar să se asigure un joc optim între
blocul cilindrilor şi distribuitor, care să permită trecerea particulelor solide din
lichid cu pierderi de debit minime. În fig. 3.26 se prezintă variaţia cursei x(φ),
vitezei pistonului v(φ), ariei deschiderii fantei A(φ) şi vitezei lichidului în
deschidere, vf(φ), pentru o pompă cu pistoane axiale tipică. Viteza vf este minimă
la începutul şi sfârşitul refulării (aspiraţiei) şi mult mai mare decât valoarea
corespunzătoare vitezei maxime a pistonului, v(π/2). Simpla mărire a ariei fantelor
Af nu permite micşorarea esenţială a vitezei maxime a lichidului. Evitarea
cavitaţiei la începutul şi la sfârţitul aspiraţiei necesită limitarea turaţiei sau
supraalimentarea pompei. În acest timp, micşorarea vitezei lichidului în fante, prin
mărirea ariei acestora reduce forţa de apăsare a blocului cilindrilor pe distribuitor
(prin aria Ac – A1). Asigurarea echilibrului necesită micşorarea lăţimii gulerelor de
etanşare, deci mărirea gradientului de presiune radial şi creşterea pierderilor de
lichid la acelaşi joc între blocul cilindrilor şi distribuitor.

162
Fig. 3.26 Variaţia cursei şi vitezei pistonului, ariei
deschiderii fantei de distrbuţie şi a vitezei lichidului în
fantă, în funcţie de unghiul de rotaţie arborelui
unei pompe cu pistonaşe axiale

Viteza pistonului, v (ϕ ) = ωR sin ϕ , devine maximă la φ = π/2,


v max = v(π / 2) = ωR sin α şi în practică nu depăşeşte 4 m/s. La φ = π/2 fanta
cilindrului este complet deschisă, deci A(π/2) = Af. Din ecuaţia de continuitate se
poate calcula:

π π A A
v f ( ) = v( ) ⋅ c = ωR c sin α (45)
2 2 Af Af

în care: Ac = πd . Se admite vf (π/2) ≤ 8 m/s.


2

4
Raportul Af /Ac este cuprins la construcţiile uzuale între 0,42 şi 0,48 dar
prin micşorarea lăţimii gulerelor de etanşare se poate ajunge la 0,6. Diametrul
mediu de amplasare a fantelor D0 este în general egal cu diametrul de dispunere a
axelor cilindrilor Dc = 2∙rp, dar s-a constatat experimental că micşorarea
diametrului D0 în vederea reducerii vitezei periferice a fantelor micşorează viteza
de uzură a sistemului de distribuţie şi permite realizarea unei presiuni medii mai
mari.
Considerăm, pentru efectuarea calculelor, cazul în care fanta se încadrează
în gabaritul cilindrului, D0 = Dc, adică lungimea liniei medii a fantei l este practic
egală cu diametrul cilindrului.

D0 − Dc = z ⋅ rp

163
Raza frezei cilindro-frontale (cu care trebuie să se execute fanta) este:

Af
ρ = 1,165d (1 − 1 − 0,674 ) (46)
Ac

Unghiul de lucru al frezei cilindro-frontale de rază ρ este:

d − 2ρ
ψ 'f = (47)
rp

Pentru un distribuitor simetric, unghiurile caracteristice sunt:


Unghiul fantei:

ψ f = ψ 'f + 2 ρ (48)

Unghiul de etanşare:

ψ e = ψ f + 2ψ a (49)

Unghiul de distribuţie:

ψ d = π −ψ e (50)

Unghiul de frezare a ferestrelor:

ρ
ψ d' = ψ d − 4 (51)
D0

Aria unei ferestre poate fi aproximată prin relaţa:

Ad = ψ d' D0 ρ + πρ 2 (52)

Viteza medie a lichidului în ferestre:

Q
vd = (53)
ψ D0 ρ + πρ 2
'
d

164
Pentru calculul lăţimii gulerelor de etanşare a, se admite că distribuţia
presiunii pe zona de etanşare (0 ≤ φ ≤ π) este limitată în orice direcţie
perpendiculară pe conturul ferestrei de refulare.
Blocul cilindrilor este apăsat pe distribuitor de forţa medie:

ρ nom Ac z
Fa = (54)
2

Pentru determinarea forţei de respingere se adoptă un coeficient


λ = 0,89...0,94:
Forţa de respingere este:

Fd = Fa λ (55)
1
şi a= (λAc z − Ad ) − ρ (56)
πD0

Însă, statistic, s-a constatat că:

a = ar 3 V (57)

Ştiind că:

z −1
ar = (58)
z

Pentru 10 cm3/rot < V ≤ 800 cm3/rot se impune ca a ≤ 6.


Verificarea lăţimii gulerelor se face calculând aria de sprijin şi presiunea
de contact convenţională ce corespunde acesteia:

πD0 Fa − Fd
A= (2a + 2 ρ ) + Ad şi σ= (59)
2 A

165
3.5 Pompe cu roţi dinţate

3.5.1 Generalităţi privind pompele cu roţi dinţate. Clasificare

Pompele cu roţi dinţate sunt ansambluri simple din punct de vedere


constructiv la care elementele de bază sunt cele două pinioane, unul conducător,
celălalt condus. Mişcarea de rotaţie a pinioanelor se realizează prin antrenarea de
la o sursă de putere exterioară pompei a unuia dintre arborii pe care acestea sunt
montate, prin angrenare transmiţându-se mişcarea la arborele condus. Aceste
pompe sunt maşini hidraulice care admit turaţii înalte. Se pot clasifica după
următoarele criterii:
1. după modul de angrenare:
- cu angrenare exterioară;
- cu angrenare interioară.
2. după numărul de roţi angrenate simultan:
- cu două rotoare;
- cu mai multe rotoare.
3. după presiunea de refulare:
- de joasă presiune (p < 30 bar);
- de medie presiune (30 < p < 100 bar);
- de înaltă presiune (p = 100...300 bar).
4. după posibilitatea reglării debitului:
- cu debit reglabil;
- cu debit constant.
5. după forma dinţilor:
- cu dinţi drepţi;
- cu dinţi înclinaţi sau în V.
6. după forma profilului dinţilor:
- cu profil evolventic;
- cu profil epicicloidal;
- cu profil hipocicloidal.

166
Fig. 3.27 Pompă cu roţi dinţate cu angrenare Fig. 3.28 Pompă cu roţi dinţate cu
angrenare exterioară, cu debit constant. interioară
1- roţi dinţate; 2- supapă de by-pass; 1- roată dinţată motoare (rotorul pompei);
3- resortul supapei; 4- arbore; 2-element de separare (stator); 3- coroană dinţată
5- carcasa pompei; 6 postament; 4- galerie de aspiraţie; 5- galerie de arefulare;
7- flanşă de refulare; 8- flanşă de dinţată;
9- şurub de strângere.

3.5.2 Pompe cu roţi dinţate cu angrenare exterioară

Pompa cu roţi dinţate cu angrenare exterioară reprezintă cel mai des


întâlnit tip de pompă cu angrenaje. Din punct de vedere constructiv, este
compactă, cu o fiabilitate ridicată, are un domeniu larg de utilizare pentru
presiunile şi debitele realizate. Constructiv, o asemenea maşină arată ca în
fig.3.27. O pompă simplă cu angrenaj cilindric este formată din două roţi dinţate,
amplasate într-o carcasă închisă lateral cu două capace ce susţin lagărele. Una
dintre roţi (pinionul) este antrenată de un motor printr-un arbore (fig. 3.29).

167
Fig. 3.29 Schema tridimensională a mecanismului unei pompe cu roţi
dinţate cu angrenaj exterior

Fig. 3.30 Pompa cu angrenaj exterior evolventic

Angrenajul poate fi evolventic sau cicloidal, exterior (figura 3.30) sau


interior; dinţii pot fi drepţi, înclinaţi sau în V. Camerele de volum variabil se
formează în zona de angrenare, între dinţii roţilor, carcasă şi capacele acesteia.
Ieşirea dinţilor din angrenare creează goluri ce se umplu cu lichid din conducta de
aspiraţie, datorită diferenţei de presiune dintre rezervor şi spaţiul de volum
crescător; lichidul este transportat în golurile dintre dinţi de la racordul de
aspiraţie la cel de refulare, fiind expulzat în acesta datorită reintrării dinţilor în
angrenare. Linia de contact dintre pinion şi roată constituie o etanşare mobilă a
spaţiului de înaltă presiune faţă de cel de joasă presiune.

168
La pompele cu angrenaj exterior distribuţia se realizează prin găuri
practicate în caracsă sau în capace; dacă se utilizează un angrenaj interior,
aspiraţia şi refularea lichidului pot fi asigurate prin ferestre situate în capace sau
prin găuri radiale practicate în carcasă şi între dinţii roţii.
Curgerile inverse, periferice şi frontale sunt limitate de jocurile foarte
mici, radiale şi axiale, existente în roţi, caracasă şi capace, la pompe cu angrenaj
exterior, respectiv între roţi, diafragmă şi capace, în cazul pompelor cu angrenaj
interior. Menţinerea randamentului volumic la o valoare acceptabilă necesită
compensarea automată a uzurii pieselor pompei, îndeosebi a capacelor.
Rezultanta forţelor de presiune pe roţi solicită lagărele proporţional cu
suprapresiunea realizată de pompă. La presiuni de refulare mici şi mijlocii (5...100
bar) se pot utiliza atât lagăre de alunecare, cât şi de rostogolire. La presiuni mari
(100...330) se întrebuinţează practic exclusiv lagăre de alunecare; fiind greu
solicitate, acestea au frecvent o structură specială; în acelaşi timp, eforturile
radiale pe roţi sunt reduse prin măsuri constructive.
Continuitatea transmiterii mişcării între roţile dinţate nu poate fi asigurată
decât de o dantură cu grad de acoperire supraunitar. Ca urmare, înainte de ieşirea
unei perechi de dinţi din angrenare, o altă pereche de dinţi (adiacenţi) intră în
contact. Cele două perechi de dinţi şi capacele închid şi comprimă (strivesc) un
volum de lichid, generând şocuri în angrenaje şi lagăre, zgomote şi scurgeri
erozive de mare viteză. Reducerea efectelor acestui fenomen necesită o serie de
măsuri constructive.
În practică, se folosesc şi pompe complexe, formate din două sau mai
multe pompe simple, dispuse în paralel sau serie. În primul caz (fig.3.31) debitele
se însumează, obţinându-se şi echilibrarea solicitării radiale a pinionului; în al
doilea caz, se asigură presiuni mai mari; există şi soluţii mixte, paralel serie
(fig.3.32).

Fig. 3.31 Pompă multiplă cu


Fig. 3.32 Pompă multiplă cu angrenaje
angrenaje (cu două trepte
(cu trepte dispuse în serie sau paralel)
dispuse în paralel)

169
Dacă pinioanele pompelor simple sunt antrenate de un singur arbore se
obţin pompele multiple, ale căror unităţi sunt independente din punct de vedere
hidraulic.
Antrenarea pompelor cu roţi dinţate se face de obicei direct, fără a solicita
radial sau axial pinionul; dacă antrenarea se face prin curea, angrenaj sau lanţ,
sunt necesare lagăre suplimentare.
Pompele cu roţi dinţate moderne au capacitatea constantă; ele pot fi
prevăzute cu supape de limitare a presiunii şi cu regulatoare de debit cu trei căi,
amplasate în capacul posterior (opus arborelui).
În scopul limitării presiunii din pompă, la partea superioară se află montată
o supapă de by-pass (de siguranţă), care pune în legătură cavitatea de refulare cu
cea de aspiraţie atunci când presiunea de la refulare depăşeşte valoarea prescrisă.
Pompele cu angrenaje cilindrice sunt larg răspândite în transmisiile
hidrostatice datorită simplităţii constructive, gabaritului redus şi costului scăzut;
au însă randamente mai mici decât pompele cu pistoane, sunt mai zgomotoase
decât acestea şi au o neuniformitate mare a debitului. În figura 3.33 se prezintă
curbe tipice de variaţie a randamentului volumic şi a celui total în funcţie de
presiune.

Fig. 3.33

Din punct de vedere tehnologic, pompele cu angrenaj exterior evolventic


sunt cele mai simple. Datorită gradului mare de acoperire, dantura înclinată
micşorează zgomotul şi uzura, dar introduce eforturi axiale în lagăre şi are un
randament volumic redus, fiind rar utilizată. Dantura în „V” este întrebuinţată
numai la pompele de debit mare care vehiculează lichide foarte vâscoase,
deoarece dinţii înclinaţi permit legătura permanentă între racorduri.
Cu unele modificări în construcţia lagărelor, pompele cu angrenaje
cilindrice pot fi utilizate ca motoare.

3.5.3 Pompe cu roţi dinţate cu angrenare interioară

În practică, se întâlnesc şi pompe cu roţi dinţate cu angrenare interioară.


Schematic, acest tip de pompă este prezentat în fig. 3.28. Aceste pompe

170
funcţionează pe acelaşi principiu ca şi pompele cu angrenare exterioară. Lichidul
care umple pompa în cavităţile dintre dinţi este transportat din camera de aspiraţie
spre camera de refulare, unde este evacuat forţat, ca urmare a întrepătrunderii
dinţilor roţilor conjugate. Pompele cu roţi dinţate cu angrenare interioară sunt mai
complicate din punctul de vedere al fabricaţiei, însă prezintă avantajul că dau un
debit mai mare la aceleaşi gabarite, în comparaţie cu pompele cu roţi dinţate cu
angrenare exterioară. Volumul cuprins între dinţii angrenaţi variază mai puţin şi,
prin urmare, debitul este mai uniform.
Caracteristicile cavitaţionale ale acestor pompe sunt mai bune decât la
pompele cu angrenare exterioară, ceea ce se explică prin faptul că lichidul este
adus în pompă prin porţiunea centrală şi astfel forţele centrifuge ajută la umplerea
golurilor dintre dinţi, la aspiraţie.
Pentru izolarea cavităţii de refulare de cea de aspiraţie se foloseşte un
organ în formă de semilună (fig. 3.28), amplasat între roata dinţată cu dinţi
exteriori şi coroana dinţată cu dinţi interiori. La pompele bidirecţionale, la
inversarea sensului de rotaţie, elementul în formă de semilună se deplasează într-o
poziţie diametral opusă celei precedente.
Această piesă nu este necesară dacă angrenajul interior este cicloidal critic
deoarece diferenţa de un dinte asigură teoretic contactul tuturor dinţilor pinionului
cu roata.
Debitul pompei poate fi reglabil, la o turaţie dată, dacă se realizează roata
dinţată sau coroana dinţată deplasabile.
Pompele cu angrenaj interior necesită o tehnologie mai complexă de
fabricaţie dar sunt mai compacte decât celelalte şi au un debit uniform. La
presiuni mai mici de 100 bar dantura cicloidală este mai răspândită decât cea
evolventică.
Un caz particular al pompelor cu roţi dinţate cu angrenare interioară îl
constituie pompele de tip ORBITROL cu dantură cu profil neevolventic şi cu
dantură z, z+1. În fig. 3.34 (a), sunt prezentate fazele funcţionării acestui tip de
pompă, iar în fig. 3.34 (b) sunt reprezentate elementele constructive.

171
a) b)
Fig. 3.34 Pompă cu roţi dinţate cu angrenare interioară. a) funcţionare
b) construcţie

3.5.4 Performanţe şi domenii de utilizare

Pompele cu roţi dinţate se construiesc pentru presiuni între 5-300 bar şi


realizează debite până la 4000 l/min, la turaţii cuprinse între 1000-3000 rot/min.
Au următoarele avantaje:
- au cilindree mare la greutăţi şi gabarite mici;
- au o construcţie simplă;
- lucrează la presiuni mari;
dar au şi dezavantaje ca:
- au o debitare pulsatorie;
- forţele radiale care se manifestă pe dantură provoacă o încărcare
pulsatorie a lagărelor care conduce la zgomote mari în funcţionare.
Din punct de vedere funcţional sunt reversibile, însă se utilizează practic
doar pe un singur sens de debitare. Sunt folosite îndeosebi la pomparea lichidelor
vâscoase ca pompe de ungere şi la acţionări hidraulice. Sunt puţin sensibile la
variaţia vâscozităţii lichidului, însă sunt afectate de prezenţa impurităţilor
mecanice în lichidul pompat. Deoarece prin construcţie asigură o legătură
permanentă între galeria de aspiraţie şi cea de refulare, la aceste maşini tendinţa

172
de strivire a lichidului cuprins între dinţi este înlăturată. Din această cauză, se
folosesc destul de des la transferul lichidelor cu conţinut mare de gaze sau de aer
dizolvat.

3.5.5 Calculul pompei cu angrenaje

Se consideră un angrenaj exterior format din roţi identice (cazul uzual). Un


dinte al pinionului începe să evacueze lichidul dintre doi dinţi ai roţii înainte de
intrarea în angrenare şi anume când vârful său, V1 pătrunde în cercul exterior al
roţii (fig. 3.35); similar, un dinte V2 al roţii dizlocuieşte lichidul dintre doi dinţi ai
pinionului după ce pătrunde în cercul exterior al acestuia. Intrarea dinţilor în
contact se produce în punctul S2, determinat de intersecţia liniei de angrenare K1 K2
cu cercul exterior al roţii. Din acest moment, dinţii aflaţi în angrenare evacuează
lichidul aflat între ei prin contact după un segment de dreaptă. În plan normal, la
axa roţilor, punctul de contact A se deplasează pe dreapta de angrenare spre
punctul S 1, aflat la intersecţia acesteia cu cercul exterior al pinionului. Când
punctul de contact ajunge în punctul B (fig.3.36) situat la distanţa pb (pasul pe
cercul de bază) de punctul S2, în angrenare intră încă o pereche de dinţi care
împreună cu prima închide o cantitate de lichid; volumul acestuia scade până când
punctele de angrenare ajung simetrice faţă de axa centrelor O1 O2. Dacă spaţiul de
volum descrescător nu este conectat la racordul de refulare (sau la cel de
aspiraţie), lichidul din el este strivit, mărind momentul activ al pinionului şi
momentul pasiv al roţii; rezultă astfel o solicitare suplimentară pulsatorie a
organelor pompei, zgomote şi vibraţii, ce pot fi parţial evitate dacă lichidul strivit
este evacuat în zona de refulare printr-o degajare practicată într-unul din capacele
carcasei. După ce primul punct de angrenare depăşeşte punctul D, situat la
distanţa pb/2 de polul angrenării P, volumul spaţiului dintre dinţi creşte şi lichidul
este depresurizat brusc; dacă acest spaţiu este izolat de zona de aspiraţie, gradul de
umplere a golurilor se diminuează şi pompa cavitează, producând zgomote
puternice. Şi acest fenomen poate fi evitat parţial cu ajutorul unei degajări
amplasate în aceeaşi poziţie faţă de axa centrelor ca şi cea necesară asigurării
continuităţii refulării (fig. 3.36).

173
Fig. 3.35 Elementele geometrice ale angrenajului exterior evolventic (intrarea
dinţilor în contact)

La pompele de presiune mică şi medie cele două degajări se execută, de


obicei, cu o freză-deget, având forma din (fig. 3.35).

174
Fig. 3.36 Elementele geometrice ale angrenajului exterior evolventic
(punctul de contact situat pe linia centrelor)

Dacă dantura este corijată, distanţa dintre degajări se calculează cu relaţia:

d = p b cos α ' = π ⋅ m cos α cos α ' (1)

175
în care: este unghiul cremalierei de referinţă; este unghiul de angrenare; m
este modulul danturii. Ţinând seama de egalitatea:

A z cos α
cos α ' = cos α = (2)
A' z + 2ξ

în care: A este distanţa normală dintre axele roţilor; A` este distanţa dintre axele
roţilor deplasate; este coeficientul de corijare; z este numărul de dinţi al roţilor.
Astfel, relaţia (1) devine:

π ⋅ mz cos 2 α
d= (3)
z + 2ξ

Distanţa dintre centrele semicercurilor de capăt ale degajărilor se


calculează cu relaţia:

z2
e = pb sin α ' = π ⋅ m cos α 1 − cos 2 α (4)
( z + 2ξ ) 2

Lăţimea f a degajărilor se ia de obicei egală cu 1,2·m, iar adâncimea lor


este cuprinsă între m/2 şi m. În locul acestor frezări se pot utiliza lamaje circulare.
La pompele de presiune mare, ale căror lagăre sunt realizate sub formă de bucşe
frontale matriţate sau turnate sub presiune, degajările sunt profilate, asigurând un
randament volumic superior. În fig. 3.37 sunt prezentate bucşe duble, iar în
fig.3.38 sunt prezentate bucşe simple.

Fig. 3.37 Bucşă frontală dublă Fig. 3.38 Bucşă frontală simplă

176
Date iniţiale
Pentru calcule preliminare se pot determina:
Diametrul cercului de divizare:

Q
Dr = 12,3 ⋅ 2 (5)
n

Raza cercului de divizare (de rulare):

Dr
Rr = (6)
2

Modulul danturii:

m = 0,08Dr (7)

Lăţimea relativă a roţii:

bm
β= (8)
mSTAS

Viteza unghiulară:

π ⋅n
ω= (9)
30

Calculul debitului teoretic mediu


Calculul debitului teoretic mediu al unei pompe cu angrenaj cilindric
necesită determinarea volumului Vmax al spaţiului dintre doi dinţi, cilindrul
exterior al roţilor şi capacele carcasei şi a volumului minim al spaţiului cuprins
între două perechi de dinţi adiacenţi şi capace, Vmin.
Volumul refulat de pompă la o rotaţie completă a arborelui este:

V = z ⋅ ( 2Vmax − V min ) (10)

Calculul precis al celor două volume presupune cunoaşterea profilului


danturii şi studiul angrenării. În vederea obţinerii unei relaţii analitice se poate
neglija într-o primă aproximaţie volumul Vmin, admiţând în acelaşi timp
(în compensaţie) că volumul Vmax este egal cu volumul dintelui.

177
π ⋅ ( Re2 − Ri2 )
V = 2b ⋅ (11)
2

în care: Re reprezintă raza exterioară, Ri este raza interioară, iar b este lăţimea
roţilor. Se admite că:

m + mz
Re = (12)
2

mz
Ri = (13)
2−m

deci:

mz 2 mz 2
V = π ⋅ b ⋅ [( ) −( ) ] = 2 ⋅ π ⋅ b ⋅ m2 ⋅ z (14)
2+m 2−m

Din relaţiile (14) şi (8) rezultă:

V = 2 ⋅π ⋅ β ⋅ z ⋅ m3 (15)

Debitul teroretic poate fi determinat printr-o metodă energetică, admiţând


că lucrul mecanic necesar rotirii pinionului cu unghiul elementar dφ în intervalul
de timp dt se transformă integral într-o creştere a energiei de presiune a lichidului:

∆p ⋅ dV − M t ⋅ dϕ (16)

unde: M reprezintă momentul mediu pe intervalul dφ, Δp este suprapresiunea


creată de pompă şi dV este volumul de lichid refulat în intervalul dt = dφ / ω.
Ultima relaţie indică proporţionalitatea debitului teoretic cu momentul
teoretic:

dV ω
Qt = = ⋅Mt (17)
dt ∆p

178
a) b)

c) d)
Fig. 3.39 Solicitarea dinţilor roţilor pompelor

Determinarea expresiei momentului teoretic se poate face analizând


solicitarea dinţilor (fig. 3.39). Dacă pompa este prevăzută cu degajări pentru
conectarea alternativă a spaţiului dintre dinţii aflaţi în angrenare cu racordurile,
prima pereche intrată în angrenare este întotdeauna supusă diferenţei de presiune
Δp, momentele corespunzătoare forţelor elementare de presiune fiind active
(orientate în sensul rotirii). Se numerotează golurile dintre dinţi de la 1 la z; în
primul gol lichidul se află la presiunea de refulare, iar în ultimul gol la presiunea
de aspiraţie. Dintele activ al pinionului, situat între golurile 1 şi z (fig. 3.39 a) este
supus momentului:

179
(r1 − Ri ) − ( Ri + r1 ) ( r12 − Ri2 )
M p
1, z = ∆p1, z ⋅ b ⋅ h ⋅ r ≅ b ⋅ ∆p ⋅
p
1, z
p
1, z = b ⋅ ∆p ⋅ (18)
2 2

în care h1p, z reprezintă proiecţia porţiunii neechilibrate a flancului dintelui pe


planul de simetrie al acestuia, r1,pz este raza medie a proiecţiei r1 = O1 A raza
punctului de angrenare faţă de O1. Al doilea dinte al pinionului aflat la un moment
dat în angrenare este echilibrat din punct de vedere al momentului forţelor de
presiune, deşi este neechilibrat mecanic. Un dinte al pinionului, aflat în zona de
etanşare a carcasei, între golurile i şi i+1, (fig. 3.39, b) este supus unei diferenţe
de presiune Δpi,i+1 < Δp ce creează un moment pasiv (rezistent):

( Re − Ri ) − ( Re + Ri ) (R 2 − Ri2 )
M ip,i +1 = ∆pi ,i +1 ⋅ b ⋅ hip,i +1 ⋅ ri ,pi+1 ≅ b ⋅ ∆pi ,i +1 ⋅ = b ⋅ ∆pi ,i +1 ⋅ e (19)
2 2

Ceilalţi dinţi ai pinionului, aflaţi în afara zonei de etanşare (în zona de


refulare sau în cea de aspiraţie) sunt echilibraţi tangenţial. Momentul forţelor de
presiune pe dinţii pinionului este:

n
b ⋅ ∆p b n
M p
= M 1p, z + ∑ M ip,i +1 = − ⋅ ( r12 − Ri2 ) + ⋅ ( Re2 − Ri2 ) ⋅ ∑ ∆p i ,i +1 (20)
m 2 2 m

m şi n fiind numerele de ordine ale dinţilor care încadrează zona de etanşare.


Dar,

∑ ∆p
m
i ,i +1 = ∆p (21)

şi deci:

b ⋅ ∆p
M p
=− ⋅ ( Re2 − Ri2 ) (22)
2

În mod similar se calculează momentul forţelor de presiune ce solicită


primul dinte al roţii aflat în angrenare (fig. 3.39.c):

(r2 − Ri ) − ( Ri + r2 ) ( R 2 − Ri2 )
M 1r, z = −∆p1r, z ⋅ b ⋅ h1r, z ⋅ r1r, z ≅ b ⋅ ∆p ⋅ = −b ⋅ ∆p ⋅ e (23)
2 2

180
şi momentul corespunzător unui dinte al roţii situat în zona de etanşare
determinată de golurile k şi l (fig. 3.39. d) este:

(Re − Ri ) − (Re + Ri ) (R2 − Ri2 )


Mir,i +1 = −∆pir,i+1 ⋅ b ⋅ hir,i +1 ⋅ rir,i +1 ≅ b ⋅ ∆pir,i +1 ⋅ = b ⋅ ∆pir,i +1 ⋅ e (24)
2 2

S-a notat cu r2 = O2 A raza punctului de angrenare faţă de O2. Momentul


rezultant al forţelor de presiune pe roată este:

l
b ⋅ ∆p b l
M r = M 1r, z + ∑ M ir,i +1 = − ⋅ ( r22 − Ri2 ) + ⋅ ( Re2 − Ri2 ) ⋅ ∑ ∆pir,i +1 (25)
k 2 2 k

sau:

b ⋅ ∆p
Mr = ⋅ ( Re2 − Ri2 ) (26)
2

deoarece,

∑ ∆p
k
r
i ,i +1 = ∆p (27)

Acest moment este preluat de pinion prin dinţii ce angrenează.


Momentul teoretic al pompei depinde de poziţia punctului de contact pe
dreapta de angrenare:

b ⋅ ∆p
Mt = M p + M r = ⋅ ( 2 Re2 − r12 − r22 ) (28)
2

Paranteza poate fi exprimată în funcţie de distanţa dintre punctul de


angrenare şi polul angrenării, x = PA . Din triunghiul AO2P (fig. 3.40) se
calculează:

π
r22 = Rr2 + x 2 − 2 xRr ⋅ cos( −α) (29)
2

iar din triunghiul APO1 se obţine:

181
π
r12 = Rr2 + x 2 − 2 xRr ⋅ cos( +α) (30)
2

Fig. 3.40 Schiţa de calcul a momentului teoretic


în funcţie de distanţa dintre punctul
de angrenare şi polul angrenării

3.5.6 Roţi dinţate utilizate la construcţia pompelor

Tehnologia şi toleranţele utilizate la danturile roţilor dinţate cilindrice sunt


standardizate prin STAS-uri specifice.
Raportul de transmitere a perechii de roţi dinţate cu angrenare exterioară,
utilizate ca elemente de pompare, se alege, de obicei, egal cu unu, ceea ce permite
simplificarea construcţiei şi uşurarea cerinţelor tehnologice. Se utilizează roţi
dinţate cu dinţi drepţi cu profil în evolventă.
În alegerea numărului de dinţi se au în vedere următoarele: folosirea roţilor
dinţate cu număr mic de dinţi permite utilizarea mai completă a golurilor dintre
dinţi, pentru pompare; pentru un debit dat, dimensiuni de gabarit mai mici va avea
pompa la care numărul de dinţi este mai mic; prin creşterea numărului de dinţi se
îmbunătăţeşte uniformitatea debitului.
Roţile dinţate cu un număr mic de dinţi se utilizează la pompele cu o gamă
largă de variaţie a debitului şi a presiunii de refulare. Pentru a se îmbunătăţi
randamentul volumic la pompele cu presiuni de refulare mai mari de 70 bar se
aplică compensarea automată a jocului axial inelar. Când această compensare este
realizată complicat, sistemul constructiv al etanşărilor poate duce la mărirea
dimensiunilor şi la necesitatea alegerii unui număr mai mare de dinţi.

182
Utilizarea roţilor cu număr mare de dinţi duce la creşterea distanţei dintre
axele roţilor, permiţând utilizarea rulmenţilor pentru lagăre, ceea cee nu este, în
general, posibil la roţile cu număr mic de dinţi, unde, distanţa dintre axele roţilor
fiind mică, se folosesc lagăre cu alunecare sau cu ace. Roţile dinţate cu număr
mare de dinţi se folosesc în mod obişnuit la pompele cu presiuni de refulare mici
şi medii.
Pompele cu roţi dinţate utilizate în construcţia de maşini au de obicei câte
6...30 de dinţi la un rotor.

3.6 Pompe cu şuruburi

3.6.1 Generalităţi privind pompele cu şuruburi

Pompele cu şurub fac parte din categoria pompelor volumice cu mişcare


de rotaţie. De asemenea, ele pot fi clasificate în categoria pompelor cu angrenaje
cu particularitatea că angrenarea este axială. Aşa cum arată şi denumirea pompei,
organele de lucru, respectiv rotoarele, au forme de „şuruburi”, constând dintr-o
spiră înfăşurată elicoidal pe un cilindru.
Pompele cu şuruburi, construite fie în varianta verticală fie orizontală, au
un număr de două până la cinci şuruburi. La pompele cu mai mult de un şurub,
acestea sunt dispuse paralel între ele, iar mişcarea de rotaţie se transmite de la un
şurub „conducător” la şuruburile „conduse”, fie prin angrenarea directă, prin
contact al spirelor şuruburilor, fie printr-un angrenaj de roţi dinţate situat la
capetele rotoarelor (în acest caz, spirele şuruburilor nu se află în contact). La
pompele cu mai mult de două şuruburi, roţile dinţate de sincronizare pot să nu mai
apară.
Fenomenul de pompare la aceste tipuri de pompe are loc prin variaţia de
volum ce se desfăşoară în timpul unei rotaţii complete a organelor de lucru ale
pompei. Astfel, în prima jumătate a rotaţiei are loc creşterea volumului însoţită de
scăderea presiunii sub valoarea presiunii atmosferice, ceea ce are ca efect aspiraţia
lichidului, iar în a doua jumătate a rotaţiei are loc micşorarea volumului şi deci
refularea lichidului în conducta de refulare. La rotirea şuruburilor, lichidul din
camera de aspiratie umple golurile dintre flancurile şuruburilor şi carcasă,
pătrunde într-un spaţiu închis, mişcându-se în lungul canalelor elicoidale, după
care este împins în camera de evacuare.
Pompele cu şuruburi sunt recomandate de avantajele mari pe care le au
faţă de alte tipuri de maşini volumice:
- realizează presiuni mari de refulare, la gabarite mici şi randamente
înalte;
- funcţionează fără cavitaţie la turaţie înaltă şi au o umplere bună;
- permit realizarea unor sarcini mari pe aspiraţie;
- sunt fiabile şi uşor de întreţinut;

183
- variaţiile de presiune pe conducta de refulare sunt mici datorită
constanţei debitării;
- au o funcţionare silenţioasă şi pot fi antrenate direct de motoarele
electrice.
Cu toate acestea, pompele cu şurub prezintă şi unele dezavantaje:
- sunt sensibile la impurităţile din fluide;
- tehnologia de execuţie este complicată.
Numărul de şuruburi determină caracteristica constructivă specifică a
pompei şi delimitează domeniul performanţelor hidraulice, astfel că zonele
deservite de aceste pompe, în mod practic, nu se suprapun.
O caracteristică deosebit de importantă a pompelor cu şurub o reprezintă
continuitatea debitului, care are un grad de neuniformitate foarte redus,
comparabil cu cel al pompelor centrifuge. Aceasta se explică prin faptul că
mişcarea de rotaţie a rotorului este o mişcare continuă, cu viteză uniformă, de
aceea lichidul cuprins în spaţiul delimitat de spirele şuruburilor şi carcasa pompei
înaintează cu aceeaşi viteză şi, spre deosebire de pompele cu mişcare alternativă,
debitarea are loc continuu, practic fără variaţii sesizabile.
O altă caracteristică importantă a acestor pompe o constituie lipsa
organelor de distribuţie (supape, sertare), aici rolul separării şi etanşării spaţiului
de refulare de cel de aspiraţie fiind preluat de spirele şuruburilor şi de jocul redus
dintre acestea şi carcasa pompei. Lipsa organelor de distribuţie contribuie, de
asemenea, la uniformizarea debitului.
Racordurile de aspiraţie şi de evacuare ale pompei pot să se afle în zona
centrală în aceeaşi secţiune transversală (în scopul anulării reciproce a
împingerilor axiale), sau la cele două capete. După un prim ciclu de funcţionare
(după prima umplere cu lichid) maşinile cu şurub sunt autoamorsabile. Pentru
evitarea deteriorărilor subansamblelor pompei datorită creşterii accidentale a
presiunilor, pe zona de evacuare a fluidului se dispune o supapa de siguranţă care
poate dirija vâna de fluid în galeria de aspiraţie la atingerea presiunii maxime
reglate. Randamentul volumic al pompei depinde direct proporţional de lungimea
şuruburilor.

3.6.2 Pompe cu trei şuruburi

În fig. 3.41 este prezentată o secţiune printr-o pompă cu trei şuruburi.


Şurubul central este motor, iar celelalte două laterale sunt conduse. Filetul
şurubului central este pe dreapta, iar al şuruburilor laterale pe stânga; filetele se
execută de regulă cu două începuturi cu profil cicloidal. Deoarece spaţiile sub
presiune înconjoară şuruburile în angrenare, forţele (laterale) radiale asupra
acestora se autoechilibrează. Randamentul acestor pompe este totuşi mai mic
decât al pompelor cu roţi dinţate datorită frecărilor relativ mari în angrenări. Se
remarcă faptul că fluidul debitat nu se roteşte în interiorul pompei, ci se

184
deplasează rectilinuu, rotorul comportându-se ca un piston fără sfârşit care se
mişcă în mod continuu.

Fig. 3.41 Pompă cu trei şuruburi


1- şurub conducător; 2- şurub condus ; 3- lagăr de alunecare; 4- arbore; 5-
carcasă; 6- postament; 7- flanţă aspiraţie; 8- flanţă refulare; 9- garnituri
inelare; 10- presetupă ; 11-orificiu drenaj ; 12- orificiu manometru.

3.6.3 Pompe cu două şuruburi

Pompele cu două şuruburi sunt pompe volumice cu mişcare de rotaţie la


care organele de lucru sunt alcătuite din două rotoare cu profil elicoidal, dispuse
paralel într-o carcasă comună. Şuruburile pompei sunt unul cu pas dreapta, celalalt
cu pas stânga, unul este condus, celalalt conducător. Lungimea şuruburilor trebuie
să fie mai mare decât pasul filetului.
Angrenarea celor două rotoare nu este o angrenare de contact între
profilurile elicoidale corespondente, mişcarea de rotaţie fiind transmisă de la

185
şurubul conducător la cel condus prin două roţi dinţate montate la capetele
exterioare ale celor două şuruburi aflate în afara camerei de lucru a pompei.
Deoarece profilurile şuruburilor nu sunt în contact, rezultă că între spaţiile
de aspiraţie şi cele de refulare există o comunicare deschisă, care permite o
circulaţie a lichidului din zona cu presiune mai mare în zona cu presiune mai
mică. Interstiţiile care urmăresc linia de angrenare fiind foarte mici, de ordinul
0,05...0,2 mm, se limitează valoarea debitului de lichid recirculat. Astfel, aceste
pompe au căpătat şi denumirea de pompe cu şurub neermetice. Din cauza
neermeticităţii, presiunile maxime ce se pot obţine la aceste pompe nu depăşesc,
de regulă, 16 bar. Domeniul lor de utilizare este diferit de cel al pompelor cu trei
şuruburi, deoarece angrenarea, nefiind de contact, pompele pot vehicula şi lichide
neunguente sau lichide cu particule în suspensie.
În tehnica mondială sunt cunoscute şi pompe ermetice cu două şuruburi, la
care angrenarea se face prin contact direct între profilurile elicoidale ale celor
două şuruburi, dintre care unul este conducător, iar celălalt este condus. Domeniul
de utilizare a acestor pompe este limitat la vehicularea lichidelor unguente, curate,
la presiuni mai mari, până la 100 bar.
Secţiunea transversală din profilul dintelui, la o pompă cu două şuruburi
neermetică, arată că profilul este o curbă evolventă. La aceste pompe, profilul
dinţilor este degenerat de o rigletă care poate fi dreptunghiulară, trapezoidală sau
combinată. Dispunerea şuruburilor în pompă este astfel făcută încât profilurile
flancurilor se întrepătrund, de aceea sensul de înfăşurare a elicei unui şurub este
dreapta, iar a şurubului conjugat, stânga.
Ca principiu de funcţionare, pompele cu şuruburi neermetice realizează
fenomenul de pompare prin variaţia ciclică a volumului unui spaţiu geometric
între o valoare minimă şi una maximă.
Carcasa pompelor cu două şuruburi este confecţionată din fontă cenuşie.
La unele construcţii speciale, cum sunt pompele destinate serviciilor din rafinării
sau pompele care vehiculează lichide cu temperaturi foarte ridicate, până la
400ºC, carcasa este confecţionată din oţel de înaltă rezistenţă, capabil să preia
şocurile termice. Şuruburile se execută din oţeluri aliate şi se nitrurează,
obţinându-se durităţi ale suprafeţei de 800…900HB. Durificarea suprafeţelor
şuruburilor este necesară, deşi flancurile spirelor nu sunt în contact, pentru a
împiedica uzura şuruburilor atunci când se pompează lichide ce conţin particule
abrazive în suspensie. Astfel, impurităţile de dimensiuni foarte reduse care pot
pătrunde în interstiţii nu vor afecta suprafeţele durificate, fiind în cele din urmă
eliminate odată cu lichidul vehiculat.
Şuruburile se confecţionează pe maşini de frezat orizontale, folosind ca
scule aşchietoare freze disc de profil corespunzător. Materialul sculei trebuie să
fie rezistent la uzură pentru a nu se decalibra şi modifica astfel profilul iniţial.
Scula poate fi considerată satisfăcătoare dacă realizează 20…25 de şuruburi fără a
necesita o nouă reascuţire. Pentru obţinerea profilului final al şuruburilor, se

186
folosesc mai întâi freze de degroşare şi apoi freze de finisare. În timpul prelucrării,
şurubul trebuie să fie bine rigidizat în suportul său, pentru a nu suferi deformări.

3.6.4 Pompe cu un singur şurub

Schema cinematică funcţională a pompei cu un singur şurub a fost


realizată pentru prima dată de matematicianul francez René Moineau, cunoscută
în plan mondial ca pompa „MOHNO”. Pompele cu un şurub sunt uneori denumite
pompe cu stator elicoidal din cauciuc.
Constructiv, pompa cu un singur şurub (fig.3.42) este alcătuită dintr-un
rotor cu profil elicoidal (şurub) cu un singur început, având unghiul de înclinare al
spirei de 57º… 60º. După cum se observă şi în figura 3.43, rotorul este realizat sub
forma unui şurub cu filet foarte alungit, proiecţia în planul secţiunii longitudinale
a axului şi suprafeţei laterale a şurubului fiind o sinusoidă notată prin b,c,d.
Rotorul este plasat excentric într-un stator, care are de asemenea profil elicoidal,
dar cu două începuturi diametral opuse. Rotorul este confecţionat din oţel, iar
statorul din cauciuc sau material plastic. Mişcarea de la motorul electric la rotorul
melcat se transmite prin intermediul a doi arbori, unul principal şi unul
intermediar, cuplaţi între ei prin intermediul unor cuplaje cardanice.
Rotorul melcat are pasul suficient de mare (2,5-3 ori diametrul arborelui),
iar statorul din cauciuc are la interior un canal elicoidal cu pas dublu faţă de cel al
rotorului în secţiune transversală. Datorită poziţiei excentrice a rotorului faţă de
axa statorului, la rotire, rotorul va executa o mişcare de rostogolire pe suprafaţa
statorului, iar spirele rotorului vor delimita volume închise care se deplasează în
lungul axului.
Etanşeitatea dintre spaţiul de refulare şi cel de aspiraţie se realizează pe
linia de contact dintre rotor şi stator. Datorită construcţiei sale, pompa poate
vehicula lichide ce conţin particule în suspensie, deoarece o particulă antrenată pe
spira rotorului, mult rotunjită, este apăsată de acesta pe suprafaţa statorului, care,
fiind din cauciuc, se deformează şi permite antrenarea particulei de către lichidul
vehiculat. În felul acesta nu se produc uzuri ale suprafeţelor de contact, mişcarea
elementelor angrenate fiind de rostogolire şi nu de alunecare.

187
Fig. 3.42 Pompă cu un şurub
1- rotor elicoidal; 2- articulaţii cardanice sau sferice; 3- garnituri inelare; 4- arbore;
5- stator ; 6- postament; 7- flanşă de aspiraţie; 8- flanşă de refulare; 9- orificiu
pentru manometru; 10- presetupa ; 11- orificiu pentru drenare; 12- lagăr de
rostogolire

Aceste pompe pot vehicula lichide cu viscozităţi foarte mari, până la


10 000 cSt, de exemplu: melasă, pastă de tomate, smântână, borhoturi de fructe cu
sâmburi şi alte lichide asemănătoare.
Rotorul se execută de obicei din oţeluri aliate cu Cr – Ni sau Cr – Ni – Mo.
Suprafaţa sa de lucru se durifică prin cromare sau nitrurare ionică, obţinându-se
durităţi de minimum 45 HRC. Suprafaţa de lucru se prelucrează foarte fin
(se lustruieşte). Pentru pomparea produselor alimentare, rotorul se execută din
materiale sintetizate (oxizi ceramici) şi se emailează.
Statorul se execută, în general, din cauciuc de diverse calităţi, fie cauciuc
natural, fie sintetic (Neopren, Perbunan), de diverse durităţi. În unele cazuri se
folosesc şi masele plastice (teflon, polipropilenă). Statorul este vulcanizat într-o
cămaşă exterioară, care poate fi confecţionată din fontă cenuşie sau oţel.
În unele situaţii, când pompa este destinată să vehiculeze materiale
abrazive, cămaşa pompei este prevăzută cu crestături longitudinale, care-i conferă
o oarecare elasticitate. Astfel, pe măsura uzării statorului, cămaşa se strânge cu
ajutorul unor coliere şi face ca statorul elastic să îmbrace mai strâns rotorul,
asigurând etanşeitatea iniţială. În timpul unei rotaţii de 2π radiani, secţiunea
circulară a şurubului „mătură” o arie de valoare A=d 2/4+4ed (d- diametrul
şurubului; e- excentricitatea) şi, în acelaşi timp volumele de lichid sunt deplasate
către refulare (fig. 3.43). Întrucât axa rotorului se deplasează în timpul mişcării

188
faţă de axa suprafeţei interioare profilate a statorului, antrenarea se face de regulă
cu ax cardanic.

Fig. 3.43 Secţiuni prin rotorul pompei cu un singur şurub

3.6.5 Performanţe şi domenii de utilizare

Pompele sunt autoamorsabile şi pot avea valori ale randamentelor până la


0.6. Nu se folosesc în general la transferul fluidelor care conţin suspensii
mecanice. Ating în mod uzual presiuni de până la 200-300 bar şi debite cuprinse
între 50 şi 15 000 l/min la turaţii de 1500 până la 3000 rot/min. Se utilizează la
bordul navelor, la circulaţia uleiului în instalaţiile motorului principal, la
transferul combustibilului de alimentare, la transferul diferitelor lichide şi în
acţionările hidraulice.

3.6.6 Calculul debitului pompelor cu şuruburi

Debitul pompelor cu şuruburi se poate calcula cu relaţia generală:

Q = n⋅h⋅ A (1)

unde: n - turaţia pompei;


h - pasul şurubului;
A - aria proiecţiei frontale a flancului filetului.
În cazul pompelor cu două şuruburi (fig. 3.44) aria A se calculează cu relaţia:

π D 2 πα o
A= (D 2 − d 2 ) − ( − sin α ) (2)
4 4 180

unde: α = 2 arccos(D + d ) / 2 D este unghiul de suprapunere al filetelor în grade.


La pompele cu trei şuruburi, cu profil cicloidal, debitul poate fi calculat cu relaţia:

189
d e2η v n
Q= ⋅ 10 −2 [l/min] (3)
145

în care η v = 0,75.........0,85 este randamentul volumic, d e [cm] – diametrul exterior


al şuruburilor conduse, n [rot/min] – turaţia şurubului conducător. La pompele cu
un şurub, debitul teoretic poate fi calculat cu relaţia:

Qt = 2(h − d ) dtn = 4edtn (4)

în care h este înălţimea secţiunii statorului, t - pasul şurubului, d – diametrul


secţiunii şurubului, iar n – turaţia.

Fig. 3.44 Secţiune prin rotoarele pompei cu două şuruburi

3.7 Pompe volumice cu palete glisante (cu lamele)

3.7.1 Construcţia şi principiul funcţional

Sunt maşini hidraulice dublu reversibile, deci atât din punct de vedere al
sensului conversiei, cât şi din punctul de vedere al sensului de debitare. Volumele
de lucru sunt delimitate de paletele glisante, rotor şi stator. După modul cum se
realizează aspiraţia, pompele cu lamele pot fi cu aspiraţie interioară sau cu
aspiraţie exterioară.
În general, sunt cu acţiune simplă. Asta înseamnă că în timpul unei rotaţii
complete a rotorului spaţiile de lucru efectuează un singur ciclu aspiraţie-transfer-
refulare. În practică, totuşi se pot întâlni şi pompe cu palete glisante cu acţiune
multiplă, care, prin comparaţie eu cele cu acţiune simplă, prezintă avantajele:
- debitare uniformă;

190
- echilibraj mai bun (posibilitate redusă de apariţie a vibraţiilor);
- presiuni şi debite mai mari;
- construcţie mai compactă.
În figurile 3.45 şi 3.46 sunt prezentate două variante constructive de
pompe cu lamele cu simplă acţiune - cu aspiraţie exterioară în fig.3.45 şi cu
aspiraţie interioară în fig. 3.46. În cele două figuri s-au facut notaţiile: 1-rotor; 2-
lamele (palete); 3-arbore motor; 4-carcasa pompei; 5-galeria de aspiraţie; 6-galeria
de refulare (notaţiile sunt identice pentru ambele figuri).
La rotaţia în sensul săgeţii, la prima jumătate de cursă, volumele de lucru
delimitate de rotor, palete şi stator variază crescător generând aspiraţia. Pe a doua
jumătate de cursă, volumele de lucru descresc şi se produce refularea. La acest tip
de maşină reglarea debitului se face prin modificarea valorii excentricităţii “e”.

Fig. 3.45 Pompă cu lamele Fig. 3.46 Pompă cu lamele


cu aspiraţie exterioară cu aspiraţie interioară

În fig. 3.47 este prezentată o pompă cu lamele cu acţiune dublă pentru care
s-au făcut notatiile:1-rotor; 2-stator; 3-lamele (palete); 4, 5, 6, 7-fante de aspiraţie-
refulare. Fantele 4 şi 6 comunică prin canale interioare cu galeria de aspiraţie, iar
fantele 5 şi 7 cu galeria de refulare. Statorul, la partea sa interioară, are o formă
special aleasă astfel încât porţiunile de curbă situate între fante să fie arce de cerc
descrise cu raze din centrul rotorului, iar porţiunile care corespund fantelor să fie
descrise de curbe conjugate la curbele dintre fante. Această configuraţie face ca la

191
trecerea a două palete prin porţiunile concentrice cu centrul rotorului, lichidul să
nu mai fie comprimat, scăzând astfel solicitarea lagărelor.
Contactul paletelor glisante cu statorul este asigurat fie prin arcuri
lamelare montate pe fundul canalului, fie prin intermediul unor articulaţii cu
culisă, fie pe baza presiunii hidraulice. Când o paletă intră în zona fantei 4, ea
începe să iasă din canal astfel încât spaţiul dintre două palete vecine să se
mărească şi să se producă aspiraţia. Când paletele trec prin zona dintre fantele 4 şi
5, deplasarea lor încetează deoarece această porţiune este concentrică cu rotorul.
La intrarea în zona fantei 6, spaţiul dintre palete se măreşte şi are loc o nouă
aspiraţie. Refularea are loc în corespondenţa fantelor 5 şi 7, unde volumele scad.
Se poate, deci, observa faptul că pe parcursul unei rotaţii complete, o paletă
efectuează patru curse: două de aspiraţie şi două de refulare.

Fig. 3.47 Pompă cu lamele cu acţiune dublă

3.7.2 Performanţe şi domenii de utilizare

Maşinile cu lamele realizează presiuni de până la 100 bar - cele cu acţiune


multiplă până la 150 bar - şi debite de până la 300 l/min - cele cu acţiune multiplă
până la 1000 l/min. Ca pompe, sunt utilizate la instalaţiile de transfer al uleiului
sau combustibilului. Ca motoare, sunt întrebuinţate la antrenarea vinciurilor şi, în
general, oriunde sunt necesare turaţii mici. Cu toate acestea, maşinile cu palete
glisante sunt utilizate îndeosebi la acţionările hidrostatice.

3.7.3 Materiale. Tehnologii

La construcţia pompelor cu palete trebuie să se ţină seama de condiţiile


specifice de funcţionare ale acestor pompe şi, în funcţie de aceste condiţii, să se
aleagă materialele.

192
Paletele, dintre toate piesele pompei, sunt cele mai solicitate la uzură.
Acestea sunt apăsate pe stator de o forţă considerabilă, astfel încât lichidul dintre
vârful paletei şi suprafaţa interioară a statorului este expulzat şi se produce, deci, o
frecare uscată. Din această cauză, paleta se încălzeşte excesiv şi poate depăşi
temperatura de revenire a materialului, astfel încât poate avea loc o uzură extrem
de rapidă, în câteva ore sau chiar minute.
De aceea, ca material pentru palete, se foloseşte, de obicei, oţelul cu
temperatură de revenire mai înaltă şi cu o bună rezistenţă la uzură. Paletele se
călesc, iar după călire, duritatea paletelor trebuie să fie de 58…62 HRC.
Statorul se execută din oţel crom-nichel. Suprafaţa interioară a statorului
se cianurează sau se cementează. După călire, duritatea acestei suprafeţe trebuie să
fie 60…64 HRC.
Rotorul se execută din oţel crom-molibden. Suprafeţele canalelor de
glisare pentru palete şi suprafeţele în frecare ale rotorului se cementează şi se
călesc. După tratament, acestea trebuie să aibă duritatea 60…64 HRC. Discurile
laterale se execută din bronz cu staniu.
Condiţiile de etanşare la aceste pompe necesită ajustaje strânse, piesele
trebuind să fie executate cu o înaltă precizie. Astfel, jocul dintre paletă şi canalul
din rotor trebuie să fie minim, dar trebuie să permită lunecarea paletei prin canal,
datorită forţei centrifuge. De aceea, atât suprafaţa canalelor de glisare, cât şi a
paletei se prelucrează fin.
Ajustajul rotorului în stator trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- rotorul nu trebuie să fie strâns între şaibele laterale;
- să micşoreze frecarea dintre suprafeţele frontale ale rotorului şi şaibele
laterale;
- să compenseze eventualele abateri de la perpendicularitate ale
suprafeţelor rotorului faţă de axa lui.
Prin mărirea jocului dintre rotor şi stator în sens axial, se ajunge la o
scădere a randamentului volumic al pompei.
Pentru a avea o etanşare bună, deci un randament volumic ridicat, este
indicat ca jocul lateral dintre rotor şi stator să fie cuprins între limitele 0,03 şi
0,05 mm.
Lăţimea paletelor trebuie să fie egală cu lăţimea rotorului. Dacă lăţimea
paletelor este mai mare decât a rotorului, atunci paletele pot fi prinse între şaibele
laterale şi se pot înţepeni. Dacă lăţimea lor este mai mică decât a rotorului, atunci
se produc pierderi prin neetanşeităţi, deci scade randamentul volumic.

193
3.7.4 Elemente de calcul ale pompelor cu palete glisante

Fig. 3.48 Schema de calcul la pompa cu palete glisante (lamele)

Datele de calcul sunt debitul Q, presiunea p şi turaţia n. Se consideră


pentru pompa cu lamele din fig. 3.48 contururile statorului şi rotorului dispuse
unul faţă de celălalt la cota “e” egală cu excentricitatea. Se consideră o paletă
teoretică de grosime δ aflată în poziţie verticală. Antrenată fiind de rotor cu
viteza unghiulară ω , paleta va avea la mijlocul lungimii ei, o viteză periferică v.
Din punct de vedere al debitării, se poate scrie că:

Q = Fp v (1)

unde Fp ,reprezintă aria activă a paletei. Pe de altă parte însă, v = ω ⋅ d ‚


iar Fp = 2eδ . Cum însă d = r + e = R, se obţine v = ω ⋅ R unde ω = 2π ⋅ n . În
acest fel, debitul teoretic se poate scrie:

Q = 4πebRn (2)

Pentru determinarea debitului real, se pune problema calculului cilindreei.


Pentru aceasta, interesează care este variaţia volumului de lucru dacă rotorul se
deplasează cu un unghi Δφ1. Aflat fiind în mişcare, paletul va disloca suprafaţa de
fund f12. Variaţia suprafeţei f12 la rotirea cu Δφ1, notată cu Δf12 se poate scrie ca
fiind:

∆f12 = f 12 − f 23 (3)

În mod absolut similar, pentru următoarea poziţie unghiulară vom avea:

194
∆f 23 = f 23 − f 34 (4)

şi aşa mai departe, până la parcurgerea unei rotaţii complete. Pentru ultima poziţie
de lucru avem:

∆f n −1,n = f n −1,n − 0 (5)

În final, variaţia suprafeţei totale dislocate se obţine prin însumarea


variaţiilor corespunzătoare poziţiilor intermediare:

∆f = ∆f12 + ∆f 23 + ∆f 34 + ........... + ∆f n−1,n (6)

Ţinând cont de expresiile variaţiilor corespunzătoare poziţiilor


intermediare definite prin relaţiile (3), (4), (5), se obţine:

∆f = ∆f 12 − ∆f 23 + ∆f 23 − ∆f 34 + ∆f 34 − .......... ... + ∆f n −1, n − 0 ⇒ ∆f = f 12 (7)

Variaţia ∆f a suprafeţei active determină o variaţie a volumului de lucru


definită ca:

∆v = f12 b (8)

Dacă se consideră schema de calcul din fig.3.48, se poate scrie:

2π 2π

∆f12 = 2eR∆ϕ ⇒ f 12 = ∫ ∆f 12 = 2eR ∫ dϕ = 4π ⋅ eR (9)


0 0

Astfel, cilindreea va fi:

v = f12 b = 4π ⋅ ebR (10)

Considerând că paleţii au o grosime finită δ , debitul real va rezulta mai


mic decât debitul teoretic. Presupunând că maşina are z paleţi de grosime δ , se
poate determina în final cilindreea efectivă:

 zδ 
v efp = v − v pal = 4π ⋅ ebR − 2ebzδ = 4π ⋅ ebR1 −  (11)
 2πR 

195
Se fac notaţiile:

e b δ
= ε1 ; = ε 2 ; = ε3 (12)
R R R

Coeficienţii ε 1 , ε 2 şi ε 3 sunt recomandaţi de literatură la valorile din


tabelul de mai jos.

ε1 0,1...1,16
ε2 1,2...1,4
ε3 0,03...0,1

Cu notaţiile (12), expresia cilindreei efective devine:

eb 3  zδ  3 zε 3 
v efp = 4π R 1 −  = 4πε 1ε 2 R 1 −  (13)
RR  2πR   2π 

cu care, debitul real se poate scrie sub forma:

 zε 
Qr = v efp nηv = 4πε 1ε 2 R 3 1 − 3 nη v (14)
 2π 

În relaţia de mai sus n = (750 - 1500) rot/min, iar η v =0.92 - 0.93. din (14)
se scoate apoi R,

Qr
R= (15)
3  zε 
4πε 1ε 2 1 − 3  nη v
 2π 

Cunoscându-se R, pe baza coeficienţilor definiţi mai sus, se determină


celelalte dimensiuni. Pentru pompele cu două sau trei camere de lucru, calculul de
dimensionare este similar.

Legea de debitare şi gradul de neuniformitate a debitării


Pentru determinarea legii de debitare şi a gradului de neuniformitate a
debitării, se consideră schema de calcul din fig. 3.49. Principial, calculele se
conduc după aceeaşi metodologie ca la pompele cu pistonaşe radiale.

196
Fig. 3.49 Schema de calcul a gradului de neuniformitate

Se pleacă de la considerarea cursei lamelei:

ρ = e cosϕ + R cos β (16)

unde β este unghiul OAO1 . În cele ce urmează ne interesează să stabilim o relaţie


între unghiurile ϕ şi β . Considerând fig. 3.11, se poate scrie segmentul O1 E în
două moduri:

O1 E = e sin ϕ = R sin β (17)

de unde:

e
sin β = sin ϕ (18)
R

sau mai departe:

e2
cos β = 1 − sin 2 β = 1 − sin 2 ϕ (19)
R2

care se aproximează cu:

 e2 
cos β = 1 − 2
sin 2 ϕ  (20)
 2R 

Cu aceste precizari, din fig. 3.49 se poate aproxima segmentul O1 A = ρ ca


fiind:

197
 e e2   ε 12 
ρ = R1 − cos ϕ − 2
sin 2
ϕ 
 = R 
 1 + ε 1 cos ϕ − sin 2 ϕ  (21)
 R 2R   2 
La pompele cu z par există egalitatea:

ϕ 2 = ϕ1 + π (22)

Debitul instantaneu se poate scrie sub forma:

Q(ϕ ) = Fv m (23)

unde:

F = (ρ1 − ρ 2 )b (24)

ρ1 + ρ 2
iar v m = ω (25)
2

Substituind pe (24) şi (25) în (23) se obţine:

ρ 12 − ρ 22
Q(ϕ ) = bω (26)
2

unde:

 ε2 
ρ1 = R1 + ε 1 cos ϕ 1 − 1 sin 21 ϕ1  (27)
 2 

 ε2 
ρ 2 = R1 − ε 1 cos ϕ 1 − 1 sin 2 ϕ 1  (28)
 2 

Ridicând la pătrat relaţiile (27) şi (28) în care se neglijează termenii de


ordinul al doilea, se obţine:

ρ12 = R 2 (1 + 2ε 1 cos ϕ 1 + ε 12 cos 2 ϕ 1 ) (29)

ρ12 = R 2 (1 − 2ε 1 cos ϕ 1 + ε 12 cos 2 ϕ 1 ) (30)

198
ceea ce conduce mai departe la:

Q(ϕ ) = 2bωR 2ε 1 cos ϕ 1 (31)

Valorile maximă şi minimă ale debitului instantaneu se obţin pentru


unghiurile ϕ 1 = 0

Qmax (ϕ ) = 2bωR 2ε 1 (32)


ϕ1 = 0

γ
şi respectiv ϕ 1 =
2

γ 2π
Qmin (ϕ ) γ
= 2bωR 2 ε 1 cos γ = (33)
ϕ1 =
2
2 z

Prin integrarea ecuaţiei (31) se poate obţine expresia debitului mediu:


γ
2
1 1  γ γ z π
Qmed = ∫
γ γ
2bωR 2 ε 1 cos ϕdϕ = 2bωR 2 ε 1  sin + sin  = bωR 2ε 12 sin (34)
γ  2 2 π z

2

cu care se poate determina apoi gradul de neuniformitate a debitării pe baza


relaţiei de definiţie:

 γ
2bωR 2ε 1 1 − cos 
Qmax − Qmin  2 π π
δ "= = = tg (35)
Qmed z π z 2z
2bωR ε 1 sin
2

π z

3.8 Pompe cu lobi

3.8.1 Construcţie şi funcţionare

Pompa cu lobi se realizează obişnuit în variantele cu doi sau cu trei lobi.


Funcţional, aceste pompe pot fi asemănate cu pompele cu roţi dinţate cu doi sau
cu trei dinţi la un rotor, însă dinţii sunt înlocuiţi cu lobi şi fiecare rotor este
antrenat separat de la arborele de putere, sincronizarea rotirii rotoarelor fiind

199
asigurată dintr-o pereche de roţi dinţate sau alte mijloace, amplasate în afara
cavităţii de pompare, legate cinematic cu arborii rotoarelor. Lobii nu sunt practic
în contact în timpul rotirii, între lobi existând un joc al cărei mărime este
dependentă de vâscozitatea lichidului pompat. Pompa este utilizată pentru o gamă
largă de viscozităţi. Lichidul pompat nu trebuie să aibă proprietăţi de lubrifiere ca
în cazul pompelor cu roţi dinţate.
La unele pompe schimbarea capacităţii pompei, la o turaţie dată, se
realizează prin schimbarea lungimii active a rotorului sau schimbarea lobilor cu
forme diferite.
Pentru vâscozităţi mari se aleg jocuri mai mari între lobi, pentru a limita
creşterea puterii de antrenare, iar la vâscozităţi mici, jocurile se diminuează,
pentru a limita pierderile cauzate de curgerile inverse de lichid. Creşterea jocurilor
în cazul fluidelor vâscoase permite menţinerea turaţiei fără creşterea excesivă a
zgomotului sau vibraţiilor, totuşi turaţia trebuie să fie limitată pentru a se evita
apariţia discontinuităţilor în curgerea fluidului sau apariţia cavitaţiei.
Randamentul acestor pompe este cel puţin egal cu cel al pompelor cu roţi
dinţate.
Spre deosebire de pompele cu roţi dinţate, aici lichidul este deplasat
într-un număr mai mic de celule, care sunt însă de volum mare. Unele construcţii
sunt prevăzute cu pastile de înălţime mică, montate în canale radiale, la periferia
carcasei în scopul îmbunătăţirii randamentului volumic.
Variantele constructive de pompă cu doi lobi şi pompă cu trei lobi sunt
arătate în fig. 3.50 a), respectiv 3.50 b). Aceaste pompe lucrează la fel cu pompele
cu roţi dinţate, însă forma lobilor permite să se evite suprasolicitările la care sunt
supuse pompele când între dinţii roţilor aflaţi în angrenare este presat lichidul
cuprins între dinţi şi nerefulat. Principiul de funcţionare pompelor cu lobi, se
bazează în principal pe rotirea în direcţii diferite a unei perechi de lobi, instalaţi în
interiorul corpului pompei. Lobii sunt fixaţi pe arbori, care sunt conectaţi la un
angrenaj extern. Arborii sunt prevăzuţi cu roţi dinţate, localizate în interiorul
angrenajului şi care transmit puterea mecanismului de acţionare la arborele
intermediar. Rotirea arborilor este sincronizată de aşa manieră încât în procesul de
funcţionare lobii nu intră în contact unul cu celălalt. În figura 3.51 se prezintă
fazele de lucru ale pompei cu lobi. La ieşirea lobilor din poziţia de contact, se
măreşte volumul spaţiului de aspiraţie, antrenând o rarefiere din direcţia
racordului de intrare (fig. 3.51 1). Aceasta duce la pătrunderea lichidului în
interiorul corpului pompei. Lichidul pompat este deplasat de-a lungul corpului
pompei (fig. 3.51. 2 şi fig. 3.51 3) de la partea de aspiraţie către cea de evacuare a
pompei (fig. 3.51 4). La apropierea lobilor, spaţiul dintre aceştia se reduce, ceea
ce generează creşterea presiunii în direcţia racordului de ieşire. Aceasta conduce
la pomparea lichidului din corpul pompei spre ieşire (fig. 3.51 5).

200
3.8.2 Avantajele pompelor cu lobi

Cele mai importante particularităţi ale pompelor cu lobi sunt:


1. Construcţie igienică
Pompele pot fi livrate cu Certificat FDA A3 sau EHEDG, ceea ce asigură
întrunirea celor mai înalte cerinţe de igienă.
2. Pomparea produselor consistente
Procesul pompării lichidului prin pompă se efectuează la o viteză scăzută,
datorită acestui aspect, lichidul pompat nu suferă modificări structurale.
3. Debitul uniform
Principiul de funcţionare pompei asigură un debit continuu, care circulă
practic fără pulsaţii, proporţional cu viteza de rotaţie a lobilor.
4. Corpul rezistent
Construcţia şi calitatea materialelor utilizate, precum şi precizia fabricării
tuturor pieselor permite exploatarea acestor pompe pe o perioadă de zeci de ani,
fără necesitatea reparaţiilor.
5. Asistenţa tehnică simplă
Singura piesă a pompei care este supusă deteriorării obişnuite este
dispozitivul de etanşare mecanică, a cărui înlocuire, efectuată de către un personal
calificat, durează mai puţin de o oră.

3.8.3 Tipuri constructive

Principalele tipuri de pompe cu lobi sunt:


1. SERIA TOP-LOBE (fig.3.52)
Această serie cuprinde 12 tipuri de pompe cu debite de la 0 la 112 m3/h, cu
diametrul racordului de 10-150 mm şi cu o presiune maximă de funcţionare de
până la 22 bari.
2. SERIA TOP WING (fig.3.53)
Aceste pompe sunt utilizate pe scară largă în aplicaţii igienico-sanitare.
Această serie cuprinde 8 tipuri de pompe cu debite de la 0 la 156 m3/h, cu
diametrul racordului de 20-100 mm şi cu o presiune maximă de funcţionare de
22 bari. Aceste pompe igienice cu lobi, cu o construcţie inovatoare, se utilizează
în vederea asigurării unor cerinţe foarte înalte.

3.8.4 Domenii de utilizare

Pompele cu lobi oferă posibilitatea pompării atât a lichidelor cu o structură


fină, cât şi a lichidelor agresive din punct de vedere chimic, ca de exemplu,
nămol, paste etc. Pompele asigură o înaltă fiabilitate şi rentabilitate. Pompele cu
lobi asigură un proces de pompare uniformă şi se utilizează la transportarea
produselor pentru care este obligatoriu să se păstreze structura iniţială. Oferind un

201
debit uniform şi continuu, pompa este adecvată pentru pomparea produselor cu o
vâscozitate ridicată. În varianta standard a pompelor sunt luate în considerare
cerinţele igienice şi este prevăzută o utilizare simplă şi obişnuită. Pompele cu lobi
pot pompa lichide eterogene cu următoarele caracteristici: cele mai înalte cerinţe
igienice, structură fină, conţinut de particule tari, vâscozitate maximă de până la
100000Cp, temperatura de până la 120ºC şi agresive din punct de vedere chimic.
Sunt utilizate cu succes în industria alimentară pentru pomparea diferitelor
produse alimentare: lapte, ulei, ciocolată, bere, vin etc., în industria chimică şi a
celulozei şi hârtiei pentru pomparea adezivilor şi vopselurilor şi în industria
farmaceutică.
În industria navală sunt utilizate la unele instalaţii de ungere ale unor
agregate de la bordul navei.

a) cu doi lobi b) cu trei lobi


Fig. 3.50 Pompe cu lobi

1 – corpul pompei; 2 – axul rotorului; 3 – lobi; 4- orificiu de aspiraţie: 5 –


orificiu de refulare

1 2 3

4 5
Fig. 3.51 Principiul de funcţionare pompelor cu lobi

202
Fig. 3.52 SERIA TOP-LOBE Fig. 3.53 SERIA TOP WING

3.9 Pompe cu membrană

3.9.1 Construcţie şi funcţionare. Performanţe şi domenii de utilizare

Pompele cu membrană sunt pompe volumice cu mişcare alternativă, la


care rolul pistonului este îndeplinit de o membrană flexibilă, care preia deformaţia
de volum ce realizează fenomenul de pompare.
O schemă constructivă este reprezentată în figura 3.54, în care elementul
principal este membrana 1 ce închide camera supapelor 2 şi este acţionată de
presiunea unui lichid auxiliar 5 sau direct de către tija 3. În raport cu presiunea de
lucru, membrana se execută din materiale moi (cauciuc, materiale plastice) sau
metalice (oţel, bronz fosforos). Tija 3 la rândul ei este acţionată de mecanismul cu
excentric 4, determinând deformarea membranei şi deci aspiraţia şi refularea
lichidului. Pompele cu membrană se mai numesc şi pompe cu diafragmă.
Pompele cu membrană au largi domenii de aplicaţie, cum ar fi: industria
minieră, industria construcţiilor, industria chimică, industria celulozei şi hârtiei,
industria de medicamente etc. La autovehicule se folosesc ca pompe de alimentare
cu combustibil de joasă presiune.
Pompele cu membrană sunt cele mai potrivite în instalaţiile în care se
vehiculează lichide ce conţin particule solide şi corpuri de dimensiuni mari în
suspensie precum şi substanţe agresive sau radioactive.

203
Schema principiului de funcţionare pompei cu membrană este prezentată
în fig. 3.54.

Fig. 3.54 Pompă cu membrană


1 – membrană; 2 – camera supapelor; 3 – tijă; 4 – camă; 5- lichid auxiliar; 6 –
rezervor cu lichid auxiliar;

În cazul unor presiuni mari de lucru se pot monta două sau chiar trei
supape atât la aspiraţie, cât şi la refulare.

3.9.2 Calculul debitului

Debitul pompelor cu membrană este dat de relaţia:

n π ⋅d2 n
Q = ∆V = h (1)
60 4 60

în care ∆V este variaţia de volum cauzată de deformarea membranei, practic egală


cu volumul descris de tija de diametru d, pentru o cursă h.

3.10 Pompe volumice cu inel de lichid

3.10.1 Construcţie şi funcţionare. Performanţe şi domenii de utilizare

Pompa cu inel de lichid (fig. 3.55) are rotorul paletat, montat excentric faţă
de carcasă. Înainte de prima punere în funcţiune, pompa se umple cu un lichid
auxiliar. În momentul în care pompa se porneşte, lichidul aflat în stator este
proiectat datorită forţelor centrifuge către periferia carcasei, generând inelul de
lichid. Volumele de lucru variabile se formează între butucul rotorului, palete,
suprafaţa interioară a inelului de fluid şi capacele laterale ale pompei. Când sensul

204
de rotaţie este cel indicat în fig. 3.55, aceste volume cresc pe semicursa
descendentă, generând aspiraţia. Pe semicursa ascendentă volumele scad şi
determina refularea. Selecţia cuplării volumelor de lucru la tubulatura de aspiraţie
sau de refulare este realizată cu ajutorul unor discuri de distribuţie, dispuse de o
parte şi de alta a rotorului, în vecinătatea capacelor laterale. Rotorul este montat
pe arbore cu un ajustaj cu joc care îi permite să se autocentreze între capac şi
discul de distribuţie. Funcţionarea pompei cu inel de lichid se poate asemăna cu
funcţionarea unei pompe cu piston, deoarece inelul de lichid joacă rolul unui
piston, acesta intrând mai mult sau mai puţin în spaţiul dintre palete. Astfel,
pompa cu inel de lichid poate funcţiona în condiţii bune şi cu rolul de compresor
sau pompă de vid.
Din punct de vedere funcţional, pompele de vid cu inel de lichid se
clasifică în pompe de vid mediu şi pompe de vid înaintat.
Din punct de vedere constructiv, acestea se clasifică în pompe cu un singur
etaj şi pompe cu mai multe etaje. Pompele cu mai multe etaje sunt pompe de vid
înaintat. De asemenea, pompele cu mai multe etaje se utilizează cu rezultate bune
drept compresoare, care pot realiza presiuni de până la 7 bar.
La navă se folosesc ca pompe de amorsare a pompelor centrifuge, pentru
creearea vidului, precum şi în calitate de compresoare de aer. Parametrii
funcţionali se situează în jurul valorilor de 100 - 250 l/min pentru debit şi
150 - 700 mmHg pentru vidul realizat.

Fig. 3.55 Pompa cu inel de lichid


1 – carcasă cilindrică; 2 – rotor cu palete radiale; 3 – carcasă laterală; 4 – discuri de
distribuţie; 5 – fantă de aspiraţie; 6 – fantă de refulare; 7 – arbore; 8 – inel de lichid.

205
Pompele cu inel lichid fac parte din categoria pompelor volumice cu
mişcare de rotaţie care, spre deosebire de celelalte pompe volumice, sunt capabile
să vehiculeze fără impedimente lichide, gaze sau amestecuri de lichide şi gaze.
Datorită acestor calităţi, ele sunt folosite cu precădere fie ca pompe de vid, fie ca
suflante sau compresoare, dar mai puţin ca pompe de apă, având în vedere
randamentul lor scăzut la pomparea lichidelor. Pompa cu inel de lichid trebuie să
funcţioneze numai cu lichide sau gaze curate, fără impurităţi mecanice, astfel
gazele care conţin praf vor fi filtrate înainte de absorbire. Rotorul pompelor cu
inel de lichid este asemănător ca formă cu cel al pompelor cu canal lateral, dar
diferă prin numărul de palete care este şi mai redus şi prin lăţimea acestora care
este mai mare. Ca pompe de vid sau suflante sunt utilizate în industria chimică şi
cea energetică, precum şi în staţii de pompare, unde servesc la amorsarea
pompelor centrifuge.
Principalele avantaje ale pompelor cu inel de lichid sunt: obţinerea aerului
comprimat fără impurităţi de ulei; performanţe ridicate la dimensiuni şi gabarite
reduse datorită posibilităţii de a fi antrenate la turaţii ridicate (3000 rot/min); lipsa
organelor speciale de distribuţie (supape, sertare), ceea ce asigură o fiabilitate
ridicată şi uzuri minime; funcţionare silenţioasă, lipsită de vibraţii, debit constant,
fără pulsaţii.
Cu alte cuvinte, dacă pompa vehiculează aer sau gaze şi dacă aspiraţia sa
este pusă în legătură cu un spaţiu închis, pompa va fi o pompă de producere a
vidului, evacuarea gazului făcându-se direct în atmosferă. Dacă pompa absoarbe
aer din atmosferă, ea va refula acest aer la o presiune superioară presiunii
atmosferice şi va fi suflantă sau compresor. Dacă pompa aspiră apă sau alte
lichide, ea va fi o pompă de apă, dar va funcţiona cu un randament scăzut,
deoarece lichidul vehiculat, fiind incompresibil, va deforma inelul de lichid în
zona de refulare, mărind astfel scurgerile inverse şi consumând o energie
suplimentară. Din acest motiv, pompele cu inel de lichid se folosesc cu precădere
ca pompe pentru vehicularea gazelor. Atunci când alcătuiesc construcţii comune
cu pompele centrifuge, sunt folosite ca dispozitive de amorsare, iar după intrarea
în funcţiune a acestora (pompelor centrifuge), ele funcţionează în continuare ca
pompe de apă.
În urma procesului de comprimare a aerului sau gazului, inelul de lichid se
încălzeşte şi aceasta conduce la micşorarea depresiunii create de pompă. Pentru a
evita acest inconvenient este necesar să se asigure aducerea la pompă a unei
cantităţi de lichid suplimentare, care este tocmai lichidul auxiliar şi care serveşte,
pe de o parte, la răcirea inelului de lichid iar, pe de altă parte, completează
cantităţile de lichid evacuate odată cu aerul sau gazul vehiculat.
Ca agent de lucru, pentru inelul de lichid se poate folosi, în afară de apă,
orice lichid compatibil cu fluidul vehiculat. Astfel, în industria chimică, acolo
unde există recipiente care conţin vapori de apă ce trebuie evacuaţi, se foloseşte ca

206
lichid auxiliar orice bază, acid sau soluţii de săruri cu punct de fierbere înalt,
obţinându-se prin aceasta un vid înaintat.

3.10.2 Caracteristici

Curbele caracteristice ale pompelor cu inel de lichid sunt indicate de


furnizori la o valoare a temperaturii lichidului de alimentare de 150C şi ele suferă
modificări, în funcţie de variaţia temperaturii acestuia.
Parametrii funcţionali ai pompelor de vid cu inel de lichid sunt:
Q - debitul de aer aspirat la starea de pompare. [m3/h];
p - vidul sau presiunea absolută. [torr], [mmHg], [mmH2O];
P - puterea absorbită la arborele pompei [kW];
η - randamentul total [%];
q- debitul de lichid auxiliar (de răcire) [l/min.].
În figura de mai jos (fig. 3.56) este reprezentată diagrama curbelor
caracteristice ale unei pompe cu inel de lichid.

Fig. 3.56 Caracteristicile pompei cu inel de lichid

La această categorie de pompe, poziţionarea coordonatelor este


asemănătoare cu cea a pompelor volumice, adică ordonata reprezintă debitul, iar
abcisa – presiunea.
Curba de sarcină Q – p are alura unei curbe de pompă volumică, fiind
paralelă iniţial cu axa abscisei, apoi, pe măsura creşterii vidului, devenind
descendentă, lucru care se explică prin creşterea pierderilor în interstiţii la
regimuri de vid mai înalt. Puterea absorbită creşte paralel cu creşterea vidului, iar
alura curbei randamentului este asemănătoare cu cea a celorlaltor categorii de
pompe, adică la început este crescătoare până ce atinge o valoare maximă, după

207
care devine descendentă. Randamentul total al pompelor cu inel de lichid este de
asemenea redus, în comparaţie cu cel al pompelor centrifuge atingând la
construcţiile actuale valori ce nu depasesc 40%. Debitul de lichid auxiliar este
constant în zona de vid mediu, dar creşte odată cu creşterea vidului.
Caracteristicile indicate de uzinele constructoare sunt considerate la o presiune de
760 mmHg şi o temperatură a lichidului auxiliar de 150C. Debitul de aer aspirat
este considerat destins la vidul respectiv. În aceste condiţii, toleranţa acceptată
pentru debit este de 10%. Caracteristicile pompei pot fi indicate şi pentru starea
normală a gazelor-760 mmHg şi 00C – dar în practica curentă se folosesc valorile
corespunzătoare stării de funcţionare. Transformarea valorilor pentru starea
normală se face cu ajutorul legii Boyle-Mariotte, respectiv cu relaţia:
pV = constant.

3.10.3 Materiale. Tehnologii

La construcţia pompelor de vid şi a compresoarelor cu inel de lichid se


utilizează materiale adecvate gazului sau lichidului vehiculat. Astfel, la
construcţiile normalizate (standard) care vehiculează aer sau apă se utilizează
următoarele materiale: carcasele de aspiraţie, de refulare, precum şi cele
intermediare – din fontă cenuşie calitatea Fc200; discurile de distribuţie – din
fontă cenuşie Fc200; corpurile de lagăr – din fontă cenuşie Fc200; arborele – din
OL 50; rotorul din bronz (CuSn10). La construcţiile speciale, acolo unde natura
gazului vehiculat impune restricţii asupra materialului, se utilizează: carcasele -
din oţel inoxidabil turnat; rotorul din bronz sau oţel inoxidabil turnat (la pompele
destinate vehiculării amoniacului este permisă utilizarea materialelor pe bază de
aliaje de cupru şi de aceea rotorul se confecţionează din fontă nodulară); discurile
de distribuţie – din oţel inoxidabil turnat sau laminat.
La construcţia standard, rotorul este liber pe arbore, astfel că în funcţionare
el se autocentrează între discurile de distribuţie, iar în cazul în care intervin totuşi
frecările laterale între rotor şi disc, cuplul de materiale bronz – fontă este
compatibil din punctul de vedere al rezistenţei la uzură, astfel că pompa continuă
să funcţioneze fără incidente. La construcţiile din oţel inoxidabil, rotorul şi
discurile de distribuţie trebuie să aibă durităţi diferite, pentru a se evita pericolul
de gripare. Pentru mai multă siguranţă, în exploatare rotorul se fixează pe arbore
astfel încât jocul lateral dintre rotor şi discurile de distribuţie să nu depăşească 0,1 mm.
Lagărele acestor pompe sunt de regulă lagăre cu rostogolire.
Pentru a se putea obţine un randament volumic bun, pierderile prin
interstiţiile dintre rotor şi discurile de distribuţie trebuie să fie cât mai reduse. În
acest scop suprafeţele laterale ale rotorului şi cele ale discurilor de distribuţie se
rectifică plan până se obţine o rugozitate de 0,8 μm. Ca dimensiuni constructive se
recomandă ca raportul dintre lăţimea şi diametrul rotorului să fie cuprins între

208
0,6…1,2. Este indicată construcţia conică a butucului rotorului, aceasta cu scopul
de a îmbunătăţi umplerea şi golirea celulelor paletelor.

3.11 Pompe cu canal lateral

3.11.1 Construcţie şi funcţionare. Performanţe şi domenii de utilizare

Pompele cu canal lateral se folosesc ca pompe de vid pentru evacuarea


aerului sau diverselor medii gazoase, precum şi ca pompe pentru pomparea
lichidelor.
Construcţia acestor pompe este arătată în fig. 3.57. Pompa se compune
dintr-o carcasa 1 în care este montat concentric rotorul 2. La periferia rotorului
este săpat în peretele lateral al carcasei canalului circular 3-4. Sunt, în general
două soluţii constructive pentru rotor şi anume: rotor cu palete radiale, începând
de la butuc (fig. 3.57, a) sau rotor tip turbina, dublu paletat la periferie
(fig.3.57,b). Canalul, în secţiunea transversală are o formă specială: începe plat în
punctul 3 şi se adânceşte treptat până la un anumit nivel apoi, pe o anumită
porţiune, adâncimea lui rămâne constantă, ca apoi să se micşoreze treptat până
devine din nou plat în punctul 4. Pentru a obţine o presiune de refulare mai
ridicată, pompa este prevăzută cu două rotoare. Axul pompei se sprijină pe două
lagăre de alunecare.

a) b)

Fig. 3.57 Pompa cu canal lateral.


1-carcasă; 2-rotor; 3-4 canal circular; 5-6 fereastră de aspiraţie/refulare

209
Funcţionarea pompei are loc astfel: înainte de pornire, pompa trebuie
umplută cu apă. La rotirea rotorului, apa este antrenată de palete şi, datorită forţei
centrifuge, este proiectată la periferia carcasei unde formează un inel de apă. Din
motive de continuitate, marginea interioară a inelului de lichid se va departa de
butucul rotorului, corespunzător cu volumul canalului lateral. Astfel, partea
interioară a inelului de lichid va căpăta o poziţie excentrică faţă de axul pompei şi,
prin aceasta, volumul spaţiilor dintre palete variază. În porţiunile în care apa intră
în cantitate mai mare în canal, spaţiul dintre palete se va mări şi va avea loc
aspiraţia prin orificiul de aspiraţie. În porţiunea în care, datorită amplasării
canalului, apa reintră în celule, spaţiul dintre palete se va micşora şi va avea loc
refularea prin orificiul de refulare. Astfel, aceste pompe sunt în primul rând
pompe volumice, întrucât pomparea este rezultatul variaţiei volumului din rotor şi,
deci, din canal.
Paralel cu acest proces, între celulele rotorului şi canalul lateral, în cazul în
care pompa aspiră, intervine un schimb de energie între lichidul din celulele
rotorului şi lichidul din canalul lateral. Prin aceasta, se măreşte înalţimea de
refulare cu o valoare de 5 până la 15 ori mai mare decât cea realizată la o pompă
centrifugă al cărui rotor are acelaşi diametru exterior şi aceeaşi viteză periferică.
Datorită posibilităţii de a evacua aerul, aceste pompe sunt autoamorsante
şi se folosesc pentru amorsarea pompelor centrifuge. Deorece au randament destul
de scăzut, sub 0,6, ele se combină cu pompe centrifuge obişnuite, fiind montate pe
acelaşi ax.
Avantajul principal al pompelor cu canal lateral constă în aptitudinea lor
de a aspira şi refula aer, apă sau amestec de aer şi apă. Datorită acestei proprietăţi,
ele se impun în instalaţiile în care lichidul aspirat conţine aer, ceea ce ar putea
provoca dezamorsarea instalaţiei, în cazul în care s-ar folosi pompe centrifuge.
Etanşarea este asigurată de o presetupă cu garnituri din azbest grafitat.

3.12 Motoare hidraulice

3.12.1 Generalităţi

Motoarele hidraulice se utilizează în scopul transformării energiei


hidrostatice a lichidului în energie mecanică. După mişcarea realizată la arbore,
motoarele hidraulice pot fi: cu mişcare de rotaţie (continuă), oscilante şi de tip
liniar. Marea majoritate a pompelor volumice sunt reversibile fără modificări
esenţiale, ele pot deveni motoare dacă sunt alimentate cu lichid sub presiune.

3.12.2 Motoare hidraulice liniare

Motoarele hidraulice liniare au ca element activ unul sau mai multe


pistoane care se deplasează în interiorul cilindrilor de lucru. Acestea (denumite

210
generic cilindri hidraulici) prezintă avantaje importante, în special la utilizarea lor
la servosistemele hidraulice de reglare automată, între care se pot menţiona:
- legarea servomotorului la sarcină asigură realizarea unor sisteme
rigide fără jocuri;
- viteze mari de răspuns;
- simplitate constructivă datorată absenţei transformatoarelor
mecanice ale mişcării;
- fiabilitate mare;
- racordare uşoară a aparaturii de măsură, control şi reglaj.
Din punct de vedere constructiv, motoarele hidraulice liniare sunt de două
tipuri: cu tijă unilaterală şi cu tijă bilaterală, aşa cum se observă în figura 3.58.
Se observă că la motorul hidraulic nediferenţial (cu tijă bilaterală), tija pistonului
de diametru d străbate ambele capace, suprafeţele de lucru ale pistonului având
aceleaşi valori în ambele părţi. Drept urmare la aceeaşi valoare a debitului,
vitezele vor fi egale ( v1 = v2 ) forţele dezvoltate de motor vor fi aceleaşi
( F1 = F2 ). La motorul hidraulic diferenţial, suprafeţele de lucru ale pistonului
sunt diferite şi în consecinţă ( v1 < v 2 ) şi ( F1 > F2 ).
La motoarele liniare, o problemă importantă este asigurarea etanşării
ansamblului piston cilindru şi a etanşării la tija pistonului.
La bordul navei, motoarele hidraulice liniare sunt folosite la acţionarea
capacelor mecanice ale gurilor de magazii, a porţilor de bordaj şi a rampelor de
încărcare. Uzual, diametrele cilindrilor sunt cuprinse între 125 şi 300 mm, cursele
între 1400 şi 4300 mm, forţele de împingere între 300 şi 1736 kN, iar forţele
axiale între 160 şi 1100 kN.

211
a) b)
Fig. 3.58 Motoare hidraulice liniare
a) Motor hidraulic liniar diferenţial (cu tijă unilaterală)
b) Motor hidraulic liniar nediferenţial (cu tijă bilaterală)
1 – cilindru; 2 – piston; 3 – tijă uni sau bi-laterală; 4 – capacul cilindrului;
5 – etanşarea tijei pistonului la capac; 6 – segmenţi de etanşare a pistonului;
7(a) - sistem de prindere a cilindrului; 7(b) – sistem de prindere a tijei; 8 – sistem de
prindere a cilindrului

3.12.3 Calculul motoarelor hidraulice liniare

Calculul motoarelor hidraulice liniare comportă două aspecte:


- unul cinematic cu rol de a stabili corelaţia dintre viteza şi debitul de ulei;
- unul dinamic ce leagă forţele care apar în sistem de presiunea de lucru.

a. Calculul dinamic
Se consideră schema de calcul din fig. 3.59. Se presupune cazul unui
motor hidrulic liniar al cărui piston are diametrul D. Pe tija pistonului de diametru
d este cuplată sarcina S. Motorul este alimentat cu ulei al cărui debit este Q. Fie p1
şi respectiv p 2 presiunile de pe cele două feţe active ale pistonului. La cursa de la
stânga la dreapta, pe faţa din stânga a pistonului se dezvoltă o forţă activă axială
Fa. Forţa necesară deplasării sarcinii S este FS. Fie Ffi, Ffe respectiv Ffs forţe
rezistente de frecare interioară, exterioare şi cea corespunzătoare sarcinii S.
Calculul dinamic pleacă de la considerarea ecuaţiei de echilibru a forţelor din
motorul hidraulic liniar:

212
N
Fa = ∑ Fri (1)
i =1

unde Fri reprezintă cele i forţe rezistente. Forţa activă Fa poate fi scrisă sub forma:

Fa = A∆p (2)

unde:
πD 2
A=
4

la cursa pistonului de la stânga la dreapta şi

πD 2  d2 
A= 1 − 2 
4  D 

pentru cursa inversă, ∆p în ecuaţia (2) reprezintă diferenţa dintre presiunile de pe


cele două feţe ale pistonului:

∆p = p1 – p 2 (3)

Fig. 3.59 Schema de calcul a motorului hidraulic liniar

N
Forţele rezistente introduse prin suma ∑ Fri pot fi definite mai jos:
i =1

∑F
i =1
ri = F fi + F fe + F fs + Fi + Fs = ∑ Frf + Fs (4)

213
unde Frf reprezintă forţele rezistente de frecare, iar Fi este forţa de inerţie
exprimată sub forma produsului dintre masa ansamblului piston – sarcină şi
acceleraţie:

Fi = (m S + m p ) x
..
(5)

în care ms reprezintă masa sarcinii, iar mp masa pistonului.


Forţele de frecare internă şi respectiv externă Ffi,e se calculează diferit în
funcţie de tipul etanşării utilizate. Dacă, spre exemplu, motorul hidraulic liniar
este echipat cu etaşări dinamice, atunci:

F fi , e = πDbpf (6)

unde πD reprezintă perimetrul cercului pe care se face etanşarea, b este lăţimea


efectivă pe care se face etanşarea, p este presiunea de etanşare, iar f reprezintă
coeficientul de frecare. Reconsiderând ecuaţia (1) de echilibru a forţelor, se poate
scrie:

Fa = Fs + ∑ Fr (7)

de unde:

 ∑ Frf 
Fs = Fa 1 −  = Fa ⋅η mec
 (8)
 Fa 

în care ηmec reprezintă randamentul mecanic al motorului liniar.

b. Calculul cinematic
Fie v viteza de deplasare a pistonului. Se presupune că motorul este
alimentat cu debitul de ulei Q egal cu debitul pompei Qp, ceea ce înseamnă că se
admite că pe instalaţia hidraulică de la pompă la motor nu au loc pierderi de debit
prin neetanşeităţi. Se presupune însă faptul că în motorul hidraulic liniar există
pierderile:

∆Q = ∆Qi + ∆Qe (9)

Aceste pierderi se produc la nivelul neetanşeităţilor interioare (∆Qi) şi


respectiv exterioare (∆Qe). Se pleacă de la ecuaţia de bilanţ a debitelor:

214
Qp = Q +∆Q (10)

care, pusă sub o formă convenabil aleasă, leagă debitele din motor şi pompă prin
randamentul volumic:

 ∆Q 
Q = Q p 1 −  = Q pη v (11)
 Q 
 p 

unde ηv reprezintă randamentul volumic al motorului.


Calculul cinematic se face pe baza unui ηv recomandat de literatură, fie pe
baza unui calcul exact al lui ∆Q. În continuare, este prezentată o procedură de
calcul bazată pe integrarea ecuaţiilor de mişcare Navier – Stokes. Fie schema de
calcul prezentată în fig.3.60, în care se consideră ansamblul piston–cilindru supus
acţiunilor presiunii p1 şi respectiv p2 de pe cele două feţe ale pistonului aflat în
mişcare rectilinie cu viteza vp, aşa cum se arată în fig. 3.60 a. Se presupune că
diametrul cilindrului este D şi că lungimea pistonului este b. Fie δ jocul radial
infinit mic dintre piston şi cilindru.
Pentru formularea modelului matematic de calcul, se desfăşoară spaţiul
inelar cuprins între cilindru şi piston, raportându–se ansamblul de plăci paralele
rezultat prin desfăşurare la sistemul mobil de axe de coordonate xOy solidar cu
pistonul, aşa cum se arată în figura 3.60 b. Se notează cu vx viteza de deplasare a
particulei de fluid dintre piston şi cilindru. Se consideră ecuaţiile tridimensionale
de bilanţ ale impulsului Navier – Stokes care, scrise în forma de mai jos, descriu
mişcarea în regim staţionar a fluidului vâscos între plăcile paralele amplasate la
distanţă relativă δ.

1 ∂p ∂ 2v
 = v 2x
ρ ∂x ∂y
 1 ∂p
 = −g (12)
ρ ∂y
1 ∂p
 =0
 ρ ∂z

unde ρ, g şi v sunt densitatea, acceleraţia gravitaţională şi vâscozitatea cinematică


a uleiului. Se consideră numai ecuaţia corespunzătoare axei x, ca fiind direcţia
după care are loc mişcarea fluidului. Având în vedere fig. 3.60 c, gradientul
presiunii de-a lungul axei x poate fi exprimat ca fiind:

215
∂p p2 − p1 p − p2
= =− 1 (13)
∂x b b

a) b) c)
Fig. 3.60 Schema de calcul a pierderilor de debit la motorului hidraulic liniar

Având în vedere (3), gradientul presiunii din membrul stâng al primei


ecuaţii din (12) devine:

∂p ∆p
=− = const. (14)
∂x b

Eliminând acum densitatea ρ din prima ecuaţie, se obţine ecuaţia:

∂ 2 v x 1 ∂p
= (15)
∂y 2 η ∂x

Integrând de două ori în raport cu y, se obţine soluţia:

1 ∂p 2
vx = y + C1 y + C 2 (16)
2η ∂x

în care, pentru simplificarea scrierii, se face notaţia vx ≡ v. Constantele de


integrare C1 şi C2 din expresia soluţiei se determină din condiţiile la limită de mai
jos:

y = 0 → v = vp
 (17)
y = δ → v = 0

216
Introducând setul de valori (17) în ecuaţia (16), se obţine soluţia:

1 ∂p vp
C1 = δ − ; C2 = v p (18)
2η ∂x δ

care, introdusă fiind mai departe în (16), conduce la:

1 ∂p 2 1 ∂p vp
v= y − δy − y + vp (19)
2η ∂x 2η ∂x δ

sau, sub altă formă, la:

1 ∂p  y
v= y ( y − δ ) + v p 1 −  (20)
2η ∂x  δ

Fie dQ debitul elementar de ulei scurs prin fanta radială dintre piston şi
cilindru exprimat ca:

dQ = πDv(y)dy (21)

Scăpările totale de debit se calculează prin integrarea ecuaţiei (21):

δ δ
∆Q = ∫ dQ = πD ∫ v( y )dy (22)
0 0

Considerând pentru v(y) forma (20), integrala din membrul drept al


ecuaţiei (22) devine:

δ
1 ∆p δ 3 δ
∫ v( y )dy = 2η b 6
± vp
2
(23)
0

Cu aceasta, scăpările totale de debit pot fi puse sub forma:

 ∆pδ 3 δ
∆Q = πD  ± vp  (24)
 12ηb 2 

217
Semnul plus în paranteza pătrată se consideră pentru cazul când pistonul
se deplasează în sensul în care are loc curgerea. Atunci când pistonul este în
repaus, deci când vp = 0, (24) devine:

∆pδ 3
∆Q = πD (25)
12ηb

Atunci când se analizează curgerea prin fante plane, πD se înlocuieşte cu


L. În acest caz, forţa de frecare vâscoasă care apare între cilindru şi piston este:

dv
F f = πDbτ = πDbη (26)
dy

unde:

1 ∆p
v= (δ − 2 y ) ± v p 1 (27)
2η b δ

şi de unde:

 1 ∆p v 
F f = πDbη  (δ − 2 y ) ± p  (28)
 2η b δ 

Forţa maximă de frecare se obţine la valoarea jocului radial nul, deci


pentru y = 0:

 1 ∆p vp 
F f max | y =0 = πDbη  δ±  (29)
 2η b δ 

Cele stabilite anterior s-au referit la situaţia în care pistonul este concentric
cu cilindrul. În cazul real al montajului excentric prezentat în fig. 3.61, scăpările
de debit pot fi puse sub forma:

dL∆pε 3 R + R2
dQ = unde dL = 1 dϕ (30)
12ηb 2

unde ε este jocul radial relativ dintre piston şi cilindru. Din fig. 3.61 se observă că:

218
ε = R2 cosβ + e cosφ – R1

cum însă deplasările sunt mici, cos β ≈ 1 şi deci:

ε = R2 – R1 +e cosφ

Cu aceste precizări, expresia scăpărilor elementare de debit devine:

Fig. 3.61 Schema de calcul a scăpărilor de debit în cazul montajului


excentric

R1 + R 2 ∆p
dQ = ( R 2 cos β + e cos ϕ − R1 ) 3 dϕ (31)
2 12ηb

de unde făcând notaţia:

j = δ = R2 – R1

şi integrând, se obţine:

2π  3 e2 
πD∆pj 3
∆Q = ∫ dQ = 1 +  (32)
12ηb  2 j2 
0  

Dacă j = e se obţine ∆Q = 2,5∆Qc unde ∆Qc reprezintă pierderea de debit


obţinută în cazul în care e = 0. Se observă, deci, că atunci când suprafeţele
cilindrice sunt montate cu o excentricitate relativă, scăpările de debit cresc în
valoare, putând determina anularea jocului într–o parte, ruperea filmului de ulei şi
deci, apariţia unor uzuri pronunţate.

219
3.12.4 Motoare hidraulice oscilante

Sunt motoare care realizează curse unghiulare limitate. Au o construcţie


robustă, fiind caracterizate prin rapoarte putere pe unitatea de masă foarte bune.
Constructiv, constau dintr-un rotor şi un stator pe care sunt montaţi paleţi radiali.
Se întâlnesc în trei variante constructive: cu un palet, cu doi şi cu trei paleţi
(fig.3.62). Conectarea camerelor de lucru delimitate de suprafeţele laterale ale
paleţior, stator şi rotor, la circuitele tur–retur ale pompei, este făcută alternativ,
astfel încât prin alimentarea selectivă a acestora să se realizeze cursele unghiulare
dorite, aşa cum se arată în fig. 3.62 şi 3.63 a). Sunt utilizate la bordul navei
îndeosebi la instalaţiile de guvernare, putând fi însă întâlnite uneori şi în structura
instalaţiilor de acţionare la distanţă a armăturilor instalaţiilor de balast–santină, la
instalaţiile de acţionare a capacelor gurilor de magazii etc.

a) b) c)
Fig. 3.62
Motoare hidraulice oscilante
a) cu un singur palet; b) cu doi paleţi; c) cu trei paleţi

220
3.12.5 Calculul motoarelor hidraulice oscilante

Calculul se efectuează pe baza schemei de calcul din fig. 3.63

Fig. 3.63
Schema de calcul a motorului hidraulic oscilant

Fie R1 şi R2 razele rotorului şi respectiv statorului. Se defineşte raza medie


a servomotorului ca semisuma razelor R1 şi R2:

R1 + R2
Rm = (33)
2

Fie Ma momentul activ şi ∑Mr suma momentelor rezistente care încarcă


sistemul. Calculul dinamic pleacă de la considerarea echilibrului acestor momente
aplicate la ax:

Ma = ∑Mr (34)

Presupunând că momentele rezistente sunt: momentul dat de sarcina Ms,


momentul forţelor de inerţie Mi şi momentele forţelor de frecare date prin suma
lor ∑Mf, membrul drept al ecuaţiei (34) poate fi pus sub forma de mai jos:

∑M r = M s + M i + ∑ M f = M s + M i + zFfl( r ) R2 + 2zFff(r ) Rm + zFfl( s ) R1 + M fe (35)

unde Ffl(r) reprezintă forţa de frecare laterală de la nivelul paleţilor rotorului, Fff(r)
este forţa de frecare frontală a paleţilor rotorului, Ffl(s) reprezintă forţa de frecare

221
laterală de la nivelul paleţilor statorului, Mfe este momentul de frecare externă, iar
z este numărul perechilor de paleţi ai servomotorului.
Momentul forţelor de inerţie Mi poate fi scris ca:


M i = (J + J s ) (36)
dt

în care J şi Js reprezintă momentele de inerţie mecanice din mişcarea de rotaţie.


Considerând acum ecuaţiile (34) şi (35), se poate pune momentul activ sub forma
sumei dintre momentul sarcinii şi suma momentelor rezistente introduse de forţele
de frecare:

M a = M s + ∑ M rf (37)

sau după unele prelucrări simple:

 ∑ M rf 
M s = M a 1 −  = M aη mec (38)
 Ma 
 

unde ηmec reprezintă randamentul mecanic al motorului. În final, presupunând că


pentru calcul se cunoaşte momentul rezistent al sarcinii, adoptând un randament
mecanic, se stabileşte momentul activ:

Ms
Ma = (39)
η mec

Calculul de dimensionare
Plecând de la momentul forţelor active, se urmăreşte determinarea
dimensiunilor constructive ale motorului hidraulic oscilant. Se presupune că
momentul activ este determinat de diferenţa presiunilor care acţionează pe cele
două feţe ale celor z paleţi:

M a = z ⋅ S ⋅ ∆p ⋅ Rm (40)

unde S reprezintă aria efectivă a paletului definită ca:

S = H (R2 − R1 ) (41)

222
în care H este înălţimea paletului. Înlocuind raza medie definită în (33) în expresia
momenului activ, se obţine:

R2 + R1 R22 − R12
M a = z ⋅ ∆p (R 2 − R1 ) H = z ⋅ ∆p H (42)
2 2

Se introduc coeficienţii ka şi ψ definiţi ca mai jos:

R1 = k a ⋅ d a şi ψ = H (43)
R2

pentru ca, ţinând cont de relaţia (39), să punem ecuaţia (42) sub forma:

Ms 3 R12  H 3 R12  ψ

= z ⋅ ∆p ⋅ R2 1 − 2  = z ⋅ ∆p ⋅ R2 1 − 2 
 (44)
ηm  R 2 
2 R 2  R2  2

sau, mai departe, sub forma:

Ms
ηm
( )
= z ⋅ ∆p R 23 − k a2 ⋅ d a2 ⋅ R 2
ψ
2
(45)

Ecuaţia (45) este de gradul III în R2. Prin rezolvarea ei se poate determina
raza statorului. Având valoarea coeficientului adimensional ψ recomandată de
literatura de specialitate, se poate determina mai departe înălţimea H a paletului.

Calculul cinematic
Dă legatura dintre debitul cu care este alimentat motorul oscilant şi viteza
unghiulară de rotaţie. O parte din debitul din motor se vehiculează pentru
realizarea vitezei unghiulare ω, iar cealaltă pentru compensarea pierderilor prin
neetanşeităţi.

223
Fig. 3.64 Servomotor rotativ

Fie ΔQ (fig. 3.64) suma debitelor scăpate printre suprafeţele frontale şi


laterale cu mişcare relativă:

n
∆Q = ∑ Qi (46
i =1

unde prin Qi s-au notat debitele elementare pierdute prin cele n neetanşeităţi.
Scriind mai departe debitul la motor ca fiind dat de produsul dintre viteza vs şi
suprafaţa de lucru a paletului S,

Qm = v s S (47)

unde:

v s = ω ⋅ Rm (48)

Presupunând că αmax este unghiul maxim pe care îl poate realiza motorul şi


că τ este timpul în care se realizează această cursă unghiulară, se poate scrie viteza
vs ca fiind:

α max π R1 + R 2
vs = (49)
τ 180 2

Având în vedere relaţiile (47) şi (41), debitul în motor devine:

224
Qm =
α max π
τ 180
(
R 22 − R12
H
2
) (50)

Debitul pompei care alimentează motorul hidraulic oscilant este dat de


suma debitelor util, care ajunge în motor şi pierdut prin neetanşeităţi:

Q = Qm + ∆Q (51)

Introducând randamentul volumic ηv al motorului, vom avea:

 ∆Q 
Qm = Q − ∆Q = Q1 −  = Q ⋅ ηv (52)
 Q 

de unde, în final, se obţine expresia debitului pompei ca o funcţie de dimensiunile


constructive ale motorului hidraulic, de cursa unghiulară maximă a rotorului şi de
timpul admisibil recomandat pentru realizarea cursei unghiulare maxime:

Q=
Q m α max π
ηv
=
τ 180
(
R 22 − R12
H
2η v
) (53)

Valoarea scăpărilor de debit este în funcţie de tipul etanşărilor utilizate. În


mod uzual, la motoarele hidraulice, se utilizează etanşări cu manşetă, cu inel sau
cu segmenţi, aşa cum se arată în fig. 3.65. Când motoarele nu sunt prevăzute cu
elemente speciale de etanşare, izolarea camerelor de lucru se asigură prin
realizarea unor jocuri radiale foarte mici între suprafeţele în proximitate, fig. 3.66.
În condiţiile existenţei unei diferenţe de presiune Δp între cele două camere care
trebuie etanşate, debitul de ulei scăpat se calculează cu relaţia:

∆p ⋅ L ⋅ δ 3 δ
∆Q = ±µ (54)
12η ⋅ b 2

unde L este lungimea desfăşurată totală a conturului de etanşare pe care, în


funcţionare, poate apărea pierderea.

225
Fig. 3.65 Etanşări Fig. 3.66 Izolarea camerelor de
a) - cu manşetă; b) - cu inel O; lucru fără etanşări
c) - cu segmenţi

3.13 Aspecte ale dinamicii pompelor volumice

La transmisiile hidrostatice, regimul dinamic de funcţionare are o


importanţă mai mare decât în cazul maşinilor cu principiu dinamic. Acest lucru se
datorează faptului că la aceste transmisii se urmăreşte, în general, realizarea unor
anumite performanţe cinematice ce sunt afectate de dinamica transmisiei.
Regimurile dinamice apar în două situaţii:
a) la pornire-oprire (regimuri tranzitorii);
b) la variaţia cilindreei pe ciclu (neuniformitate a debitării).

3.13.1 Studiul regimurilor tranzitorii

Aşa cum s-a menţionat, regimurile tranzitorii apar la pornirea sau oprirea
pompei, precum şi atunci când se produce variaţia cilindreei pe un ciclu de
funcţionare. Se consideră o pompă volumică, acţionată de un motor ce realizează
cuplul M. Ecuaţia diferenţială care caracterizează regimul tranzitoriu este de
forma:


J = M − ∑ M rez (1)
dt

226
Aşa cum s-a mai arătat, debitul teoretic se calculează în funcţie de
cilindree cu relaţia:

Qt = v p n (2)

Pe de altă parte, turaţia n se poate calcula în funcţie de viteza unghiulară ω :

30ω
n= (3)
π

Se derivează relaţia (2) în raport cu timpul:

dQt dn
= vp (4)
dt dt

Dacă în ecuaţia (4) se introduce (3), se obţine:

dQt 30 dω
= vp (5)
dt π dt

Dacă se aplică la axul pompei un cuplu M şi pompa are refularea închisă,


acest moment se regăseşte într-un salt de presiune măsurat între un punct de pe
aspiraţie şi altul de pe refulare. Prin urmare, la funcţionarea cu refularea închisă se
realizează transformarea momentului într-o mărime hidraulică. Între valoarea
momentului şi a saltului de presiune se poate stabili o relaţie liniară:

M = k p ∆p (6)

unde k p este o constantă a pompei (diferă de la o maşină la alta). În ecuaţia


diferenţială (1) M rez reprezintă suma tuturor momentelor rezistente care apar la
funcţionarea pompei volumice. În această sumă intră:
- momentul rezistent produs de deplasarea fluidului în instalaţie definit ca:

M rez1 = k1Q 2 (7)

- momentul rezistent provocat de frecările de natură hidraulică între


elementele mecanice care formează volumele de lucru:

227
M rez 2 = k2Q (8)

Cu aceste observaţii, ecuaţia diferenţială a regimului tranzitoriu devine:

π dQt
J = k p ∆p − k1Q 2 − k 2Q (9)
30v p dt

Dacă se fac notaţiile:

π 1
A=J (10)
30v p k p

apoi,

k1
B= (11)
kp

şi,
k2
C = (12)
kp

ecuaţia diferenţială se poate scrie în final sub forma:

dQt
∆p = A + BQ 2 + CQ (13)
dt

Fig. 3.66 Variaţia debitului teoretic la pornirea şi oprirea pompei

228
Integrarea ecuaţiei diferenţiale (13) conduce la determinarea soluţiei Qt (t ) .
Reprezentând grafic soluţia Qt (t ) , se vor obţine curbele de variaţie ale debitului
teoretic la pornirea şi oprirea pompei (fig.3.66). Valoarea t1 reprezintă timpul care
se scurge de la pornirea pompei până ce aceasta ajunge în regim. Valoarea
t2 reprezintă timpul de oprire ce trece de la întreruperea furnizării momentului M
până la oprirea definitivă. De pe grafic se observă că timpul de oprire este mai
mare decât timpul de pornire. Ecuaţia diferenţială poate rezolva şi problema
determinării salturilor de presiune în instalaţie. De aceste salturi se ţine cont mai
departe la dimensionarea elementelor de rezistenţă ale instalaţiei, precum şi la
dimensionarea elementelor de protecţie (a supapelor de siguranţă).

3.13.2 Studiul fenomenelor legate de variaţia cilindreei pe un ciclu de


funcţionare

Un alt aspect al funcţionării dinamice este legat de variaţia cilindreei V în


timpul efectuării unui ciclu, variaţie care conduce la modificări ale debitului care
vor fi însoţite de pulsaţii de presiune pe aspiraţie şi refulare. Aceste pulsaţii pot
provoca desprinderea coloanei de lichid de pe suprafaţa camerei de lucru şi
conduc la apariţia cavitaţiei. Studiul dinamic se impune a fi efectuat în scopul
stabilirii parametrilor cinematici cu care trebuie antrenată pompa pentru a se evita
căderea de presiune în camera de lucru sub valori la care se produce cavitaţia.

Fig. 3.67 Schema de calcul a căderii Fig. 3.68 Configuraţia la aspiraţia pompei
de presiune pe aspiraţia pompei volumice cu piston

Pentru studiu se consideră pompa volumică cu piston din fig. 3.67. Pompa
are pistonul situat la cota z2 faţă de un nivel de referinţă şi aspiră dintr-un

229
rezervor a cărui suprafaţă liberă este situată la cota z1 faţă de acelaşi nivel de
referinţă. Se consideră o linie de curent cuprinsă între punctele 1 şi 2 din fig. 3.68
pentru care se scrie ecuaţia lui Bernoulli în regim nepermanent, în condiţiile în
care direcţiile vitezelor rămân neschimbate, iar mărimile lor se modifică. Punctul
1 este situat pe suprafaţa liberă a lichidului din rezervor, iar punctul 2 în camera
de aspiraţie.

∂v ∂v
s s
v1 1
v2 2

ρ + p1 + ρgz1 + ρ ∫ ds = ρ 2 + p2 + ρgz 2 + ∫ ds + ha (14)


2 0
∂t 2 0
∂t

Grupând termenii de aceeaşi natură, rezultă:

v 2 2 − v 21 ∂v
s 2

ρ + p 2 − p1 + ρg ( z 2 − z1 ) + ∫ ds + ha = 0 (15)
s1 ∂t
2

Termenul de sub integrală din ecuaţia (15) introduce efectul dinamic


cauzat de modificarea vitezei pe traseu. Variabila de integrare ds reprezintă
lungimea elementară de tub pe care se consideră modificarea mărimii vitezei. În
continuare interesează presiunea din camera de lucru:

 v 2 2 − v 21 s2
∂v 
p 2 = p1 −  ρ + ρg ( z 2 − z1 ) + ρ ∫ ds + ha  (16)
 2 s1
∂t 

După cum se vede şi din relatia (16), este posibil ca presiunea din camera
de lucru să scadă mult din cauză că din p1 se scade paranteza pătrată. Această
scădere influenţează funcţionarea pompei. Pentru a rezolva problema legată de
scăderea presiunii în camera de lucru, trebuie cunoscută variaţia vitezei în camera
de lucru şi pe conductă, variaţie care este dată de modificarea în timp a volumului
camerei de lucru. Se consideră o pompă cu piston la care pistonul execută cursa
ascendentă corespunzătoare aspiraţiei. La un moment dat, pistonul se situează la
distanţa x faţa de P.M.I. (fig. 3.68). Pentru a nu avea desprinderi de capul
pistonului, trebuie ca fluidul să aibă aceeaşi lege de mişcare cu cea a pistonului.
Acceleraţia imprimată fluidului duce la scăderea presiunii, care poate genera la un
moment dat apariţia cavitaţiei. Se urmăreşte determinarea presiunii minime şi a
caracteristicii cinematice a pompei astfel încât să se evite ruperea firului de lichid.
Se fac următoarele identificări în ecuaţia (15):

v2 = u (17)

230
v1 ≅ 0 (18)

p1 = p0 (19)

z 2 − z1 = z p − z1 + x = z + x (20)

unde:

z = z p − z1 (21)

x = r (1 − cosϕ ) (22)

u = rω sin ϕ (23)

a = rω 2 cos ϕ (24)

În aceste condiţii, ecuaţia (15) devine:

∂v
s
u 22 2

ρ + p2 − p 0 + ρg ( z + x) + ρ ∫ ds + ha = 0 (25)
2 s1
∂t

Se consideră tubulatura de aspiraţie formată din tronsoane de lungimi şi


secţiuni date: (l1 ; f 1 ), (l 2 ; f 2 )..... etc., ca în modelul din fig. 3.68. Se deduce expresia
vitezei din ecuaţia de continuitate conform căreia, debitul de fluid într-o secţiune
oarecare este egal cu debitul în secţiunea pistonului:

v f =u F (26)

Se scoate expresia vitezei v din ecuaţia (26) ca fiind:

Fu
v= (27)
f

Derivând parţial viteza v în raport cu timpul, se obţine:

∂v F ∂u
= (28)
∂t f ∂t

231
unde derivata parţială din membrul drept reprezintă acceleraţia pistonului şi nu
depinde de s. Pe baza celor stabilite anterior, se calculează integrala din ecuaţia (25):

∂v F ∂u ∂u 2 F ∂u  F F 
s2 2 s s
F
∫s ∂t ds = ∫s f ∂t ds = ∫
∂t s1 f
ds = 
∂t  f1
s1 + s2 + ... + x
f2 F 
(29)
1 1

Se defineşte lungimea echivalentă a tubulaturii de aspiraţie (La ) :

F F F
La = s1 + s 2 + ... + si (30)
f1 f2 fi

Cu această notaţie, integrala devine:

∂v ∂u
s2

∫ ∂t ds = ∂t (L
s1
a + x) (31)

Mai departe se pune problema stabilirii expresiei pierderilor de sarcină pe


aspiraţie ha pe baza împărţirii în tronsoane făcută anterior:

N
vi2
ha = ∑ ζ ei ρ (32)
i =1 2

unde termenul ζ ei are semnificaţia coeficientului pierderilor de sarcină locale,


echivalente, pe fiecare din cele N tronsoane de viteză vi = const. Făcând
prelucrările matematice de rigoare, se obţine:

2 2
N
 F  u2 u2 N
F
ha = ∑ ζ ei  
  ρ=ρ ∑   ζ ei (33)
I =1  fi  2 2 I =1  f i 

Se face notaţia:

2
N
F
ζ ea = ∑   ζ ei (34)
I =11  f i 

232
şi deci:

u2
ha = ρ ζ ea (35)
2

Înlocuind relaţiile (31) şi (35) în (25), se va putea pune ecuaţia diferenţială


sub forma:

u2 ∂u u2
ρ + p 2 − p 0 + ρg ( z + x ) + ρ ( La + x ) + ρ ζ ea =0 (36)
2 ∂t 2

sau altfel:

u2 ∂u
ρ (1 + ζ ea ) + p2 − p0 + ρg ( z + x) + ρ ( La + x) = 0 (37)
2 ∂t

Din ecuaţia (37) se poate scoate valoarea presiunii p 2 :

 u2 ∂u 
p 2 = p0 −  ρ (1 + ζ ea ) + ρg ( z + x) + ρ ( La + x)  (38)
 2 ∂t 

În continuare, se urmăreşte punerea expresiei presiunii din camera de lucru


sub forma unei funcţii de cursa x, adică sub forma p2 = p2 (x ) . În acest scop, se
scriu expresiile spaţiului, vitezei şi acceleraţiei mişcării pistonului deduse din
legea de mişcare a mecanismului bielă-manivelă:

x = r (1 − cos ϕ )
u = rω sin ϕ
∂u
= rω 2 cosϕ (39)
∂t
x
cosϕ = 1 −
r

în care:

2
 x
sin ϕ = 1 − cos ϕ = 1 − 1 − 
2
(40)
 r

233
Se introduce relaţia (40) în expresia vitezei dată de (39):

2
 x 2 x x2
u = rω 1 − 1 −  = rω − (41)
 r r r

de unde se poate stabili mai departe expresia acceleraţiei:

∂u  x
= rω 2 1 −  (42)
∂t  r

Se introduc relaţiile (41) şi (42) în (38), obţinându-se presiunea p2 :

  2x x2   x 
p2 = p0 −  ρ (1 + ζ ea )r 2ω 2  − 2  + ρg ( z + x) + ρ ( La + x) rω 2 1 −  (43)
  r r   r 

Relaţia (43) reprezintă expresia presiunii din camera de lucru în funcţie de


cursa x a pistonului. În final, interesează valoarea minimă a acestei presiuni. Se
observă că funcţia p2 ( x ) are valoarea minimă pentru x = 0:

p2 min = p0 − ( ρgz + ρLa rω 2 ) (44)

În continuare, se urmăreşte determinarea condiţiilor cinematice pe care să


le îndeplinească pompa pentru a realiza aspiraţia fără ruperea vânei de fluid, adică
pentru ca:

p2 min > p s (45)

sau introducând presiunea admisibilă p2adm :

p2 min = p2adm = ψps (46)

Ţinând acum cont de (44), relaţia (46) devine:

p2adm = p0 − ( ρgz + ρLa rω 2 ) (47)

Din ecuaţia (47) se poate determina viteza unghiulară maximă la care nu


apare cavitaţia:

234
p 0 − p 2adm − ρgz − hk a
ω min
max
= (48)
ρLa r

Termenul hka din ecuaţia (48) reprezintă pierderea de sarcină din clapetul
de aspiraţie, de care nu se ţinuse cont până acum. La refulare, ω max
adm
este mai mare
deoarece termenul ρgz de la numărătorul de sub radical este pozitiv. La sistemele
de alimentare cu apă caldă, diferenţa p0 − p2adm are valori mici ( p2adm este mare
pentru că la creşterea temperaturii, ps creşte la rândul său). În această situaţie,
cantitatea de sub radical este negativă (instalaţia nu funcţionează). Pentru a se
stabili funcţionarea, se micşorează termenul ρgz prin amplasarea rezervorului sub
nivelul axului pompei, aşa cum se arată în fig. 3.69.

Fig. 3.69 Stabilirea punctului funcţional în cazul lichidelor fierbinţi

3.14 Reglajul funcţionării pompelor volumice

Reglajul funcţionării se face prin metode absolut identice cu cele de la


pompele centrifuge.

3.14.1 Reglajul prin modificarea caracteristicii instalaţiei (reglajul


sarcinii la refulare)

Sarcina pe refulare se poate modifica prin închiderea valvulei de pe


refulare. Închizând valvula, presiunea în pompă creşte, iar de la o anumită valoare
supapa de by-pass se deschide. O parte din debitul refulat de pompa ( QB ) trece
prin bypass către galeria de aspiraţie, restul ( Qi ) fiind dirijat pe instalaţie. Pe
măsură ce valvula se închide, presiunea creşte, debitul QB creşte şi el, iar
Qi scade, putând atinge chiar valoarea zero. Apare evident că plaja de reglare a

235
debitului este cuprinsă între 0 şi QI . Aşa cum se observă din fig. 3.70, pe
porţiunea 1-2 a caracteristicii, reglând valvula de pe refulare, debitul rămâne
aproximativ constant (sarcinile au variaţii mari). Pe porţiunea 2-3 (caracteristica
de by-pass) modificarea nu induce modificări semnificative ale sarcinii, presiunea
rămănând aproximativ constantă, iar reglajul debitului făcându-se în acest caz în
limite largi.

3.14.2 Reglajul prin modificarea turaţiei

Este condiţionat de existenţa unui motor cu turaţie reglabilă. În rest,


principiul reglării este identic cu cel de la pompele centrifuge, aşa cum se poate
vedea şi din reprezentarea 3. 71.

Fig. 3.70 Reglajul prin modificarea Fig. 3.71 Reglajul prin modificarea
turaţiei caracteristicii instalaţiei

3.15 Maşini cu jet. Ejectoare

3.15.1 Construcţia şi principiul de funcţionare

Maşinile cu jet (ejectoarele), utilizează pentru transferul fluidelor energia


unor jeturi de fluid. Structural, ejectoarele arată ca în figura 3.72 în care s-au făcut
notatiile: 1-tubulatura de intrare a fluidului de transfer; 2-tubulatura de intrare a
fluidului de lucru; 3-tubulatura de ieşire a amestecului format din fluidul de lucru
plus fluidul de transfer; 4-duza dispozitivului de introducere a fluidului de lucru;
5-confuzor; 6-camera de amestec; 7-difuzor.

236
Fig. 3.72 Construcţia unui ejector

Energia fluidului de lucru este utilizată pentru vehicularea fluidului de


transfer, trasmiţându-se acestuia prin confuzor şi camera de amestec. În acest
scop, fluidul de lucru este introdus sub presiune prin flanşa 2. În duza ejectorului
are loc creşterea energiei cinetice, astfel încât la ieşirea din duză rezultă un jet
puternic. Jetul se amestecă cu lichidul de transfer care pătrunde în camera de
amestec prin flanşa 1. Din acest amestec rezultă un proces de cedare de energie de
la jet la fluidul de transfer.
În practică, se întâlnesc două tipuri de pompe cu jet: ejectoarele şi
injectoarele. Ejectoarele evacuază fluidul de lucru la presiunea atmosferică.
Injectoarele evacuează fluidul de lucru la presiuni mai mari decât presiunea
atmosferică. În funcţie de natura celor două fluide de lucru şi de transfer,
ejectoarele pot fi de tipul:
- lichid - gaz;
- gaz - gaz;
- gaz - lichid;
În funcţie de viteza amestecului ejectoarele se clasifică în:
- supersonice (caracterizate prin faptul că pe toată lungimea ejectorului
viteza amestecului este mai mare decât viteza sunetului), întâlnite în cazul în care
se lucrează cu gaze.
- subsonice (viteza amestecului este sub viteza sunetului, deşi fluidul de
lucru la ieşirea din ajutaj poate avea o viteză supersonică).
Maşinile cu jet prezintă următoarele avantaje în exploatare:
- permit realizarea unor debite mari la sarcini vacuumetrice ridicate, având
deci proprietăţi foarte bune pe aspiraţie;
- sunt foarte simple din punct de vedere constructiv;
- au gabarite şi greutăţi reduse şi nu au piese în mişcare.

3.15.2 Performanţe şi domenii de utilizare

Ejectoarele sunt maşini autoamorsabile. La maşinile care trebuie să


realizeze performanţe ridicate, se impune o prelucrare foarte fină a suprafeţelor

237
interioare, astfel încât pierderile de energie să fie minime. De asemena, centrarea
jetului faţă de cameră are o mare influenţă asupra performanţelor acestor maşini.
Uzual, la navă, ejectoarele se întâlnesc la instalaţia de balast-santină (ejectoare
apă-apă), la instalaţiile de salvare a navelor cu compartimente inundate şi, în
ultimul timp, chiar şi la instalaţiile de transfer de marfă la petroliere.
Ejectoarele se mai folosesc la realizarea vacuumului în condensoare sau în
instalaţiile de desalinizare cu vacuum. În acest caz, ele aspiră aerul din recipienţii
aflaţi sub vacuum în care are loc condensarea, utilizând ca fluid de lucru aburul, în
cazul condensoarelor sau apă în cazul instalaţiilor de desalinizare. Neavând piese
în mişcare, se pot utiliza pentru transferul lichidelor cu suspensii, neomogene, fără
ca acest lucru să ducă la uzuri mari. Sunt frecvent folosite ca mijloace auxiliare
pentru amorsarea pompelor neautoamorsabile. Injectoarele se întâlnesc mai rar din
cauza randamentului lor scăzut. Se utilizează, totuşi, ca mijloace auxiliare de
alimentare a caldarinelor.

238
CAPITOLUL 4

MAŞINI PNEUMATICE CU PRINCIPIU DE


FUNCŢIONARE VOLUMIC

4.1 Compresoare cu piston

Maşinile hidraulice care vehiculează fluide compresibile (aer, gaze), în


scopul modificării presiunii lor, se numesc compresoare.

4.1.1 Generalităţi

Din punct de vedere energetic, compresorul este o maşină de lucru care


ridică energia specifică a gazului care îl parcurge. Diferenţa esenţială între pompă
şi compresor constă în faptul că, în timp ce pompa ridică energia lichidelor
incompresibile, compresorul, lucrând cu gaze, modifică presiunea şi, deci,
volumul lor (procesul modificării presiunii este legat de modificarea volumului
precum şi a energiei interne, fiind astfel un proces termic). Compresorul este,
deci, o maşină hidraulică în care se produce modificarea nu numai a energiei
specifice, ci şi a energiei termice a gazelor în timp ce în pompă are loc numai
modificarea energiei specifice a lichidelor.
Energia cedată gazului în timpul procesului de comprimare, respectiv
diferenţa între energia conţinută înainte şi după comprimare, constă într-o anumită
creştere a energiei calorice, a energiei cinetice şi a energiei potenţiale a gazului.
Din punct de vedere practic prezintă, interes numai creşterea energiei potenţiale
(creşterea presiunii gazului), deoarece energia calorică se disipează în timpul
mişcării prin conducte, iar creşterea energiei cinetice, înainte şi după compresor,
este neînsemnată.
Unitatea de măsură a creşterii presiunii gazului care a trecut prin
compresor este raportul presiunii finale p 2 faţă de cea iniţială p 1, numit grad sau
raport de comprimare.

p2
ε= , ε - raportul de comprimare.
p1

După raportul de comprimare maşinile pneumatice se împart:


- ventilatoare, ε = 1,02 ÷ 1,1;
- suflante, ε = 1,06 ÷ 3,0;
- compresoare, ε ≥ 3,0;
După principiul de funcţionare, compresoarele se împart în două categorii:

239
- compresoare volumice, care pot fi cu piston sau rotative;
- compresoare dinamice, la care ridicarea presiunii se face prin
transmiterea energiei cinetice unui curent de aer şi transformarea acesteia în
energie statică, care sunt cunoscute şi sub denumirea de turbocompresoare.
Compresoarele industriale cele mai răspândite sunt cele cu aer, care au
presiuni de 0,6-1,0MN/m2 (obişnuit 0,8 MN/m2). Compresoarele din industria
petrolieră şi de transport realizează presiuni între 2-10 MN/m2, iar cele din
industria chimică ajung uneori chiar la 100-120 MN/m2.
Compresoarele axiale imprimă energie gazului prin intermediul unor pale
profilate; sunt indicate pentru debite foarte mari şi presiuni foarte scăzute
( ε ≤ 1,05/rotor ).
Compresoarele centrifuge sau turbocompresoarele realizează comprimarea
gazelor prin acţiunea forţei centrifuge asupra masei de gaz la trecerea prin rotor;
sunt indicate pentru debite medii şi ε ≤ 1,3/rotor .
Compresoarele volumice rotative realizează comprimarea prin variaţia
continuă a spaţiului ocupat de gaz în timpul trecerii prin rotor; sunt indicate pentru
debite mici şi ε ≤ 4,0
Compresoarele volumice cu piston se caracterizează prin periodicitatea
procesului de comprimare, motiv pentru care necesită supape; sunt indicate pentru
debite mici şi presiuni oricât de mari. Gradul de comprimare pentru un cilindru
variază între 3,5 şi 6. Se poate ajunge la un grad de comprimare de 1000, aceasta
realizându-se prin comprimarea succesivă în mai multe trepte. Aerul comprimat se
foloseşte la pornirea motoarelor cu ardere internă la hidrofoare şi la acţionarea
pneumatică a diferitelor mecanisme.
În figura 4.1 sunt prezentate performanţele funcţionale la diferite tipuri de
compresoare.

p, MN 100
m2 5 trepte

10 4

3
2
1,0
cu piston 1 Compresoare
Compresoare centrifuge
0,1 elicoidale
(cu surub)

0,01
Ventilator
0 10 100 1000
Q m
3

min

Fig. 4.1 Performanţele funcţionale la diferite tipuri de compresoare

În industria de transport a gazelor se utilizează compresoare cu piston şi


turbocompresoarele.

240
Compresoarele cu piston se întâlnesc într-o mare varietate de forme
constructive şi se clasifică după mai multe criterii.

4.2 Clasificarea compresoarelor cu piston

a. După modul de lucru al pistonului:


- compresoare cu simplu efect, la care aspiraţia se face la o cursă a
pistonului, iar refularea la cealaltă cursă. Pistonul lucrând numai pe o singură faţă,
se obţine o singură comprimare la fiecare cursă dublă;
- compresoare cu dublu efect, la care pistonul lucrează pe ambele feţe,
obţinându-se astfel la o cursă două comprimări. Acest sistem s-a generalizat la
compresoarele de tip modern.
b. După numărul de cilindri:
- compresoare cu un singur cilindru;
- compresoare cu doi cilindri;
- compresoare cu trei sau mai mulţi cilindri.
c. După poziţia cilindrilor:
- compresoare orizontale;
- compresoare verticale.
d. După numărul de etaje (trepte) de comprimare:
- compresoare monoetajate, care pot avea unul, doi sau mai mulţi cilindri
de acelaşi diametru, lucrând în paralel;
- compresoare multietajate, de obicei, cu două sau trei etaje, având cilindrii
de diametru descrescător, legaţi în serie;
- compresoarele tandem au două pistoane de diametre diferite montate pe
aceeaşi tijă.
e. După modul de acţionare:
- compresoare propriu-zise, acţionate prin curele de la un motor electric,
sau mai rar termic;
- motocompresoare, acţionate direct de motoare termice. Motorul şi
compresorul constituie o singură unitate, având comune batiul şi arborele cotit.
f. După valoarea presiunii de refulare:
- compresoare de joasă presiune, cu presiuni de refulare până la
0,7-0,8MN/m2;
- compresoare de medie presiune, cu presiuni de refulare până la
5 MN/m2;
- compresoare de înaltă presiune, pentru presiuni de refulare de
5 – 20 MN/m2.

241
4.3 Construcţia şi principiul de funcţionare compresorului cu piston

Construcţia compresorului cu piston


În figura de mai jos se prezintă o secţiune printr-un compresor cu piston,
cu o singură treaptă de comprimare:

10
12
13

8
9 7

11
6
4

3 1

Fig. 4.2 Secţiune printr-un compresor de aer


1 - carterul superior al compresorului; 2 - baia de ulei; 3 - dispozitiv de aerisire
carterului; 4 – piston cu segmenţi; 5 - mecanism bielă-manivelă; 6 – cilindrul
compresorului; 7 - chiulasa compresorului; 8 - supapa de refulare; 9 – coloană de
refulare; 10 - filtru de aer cu amortizor de zgomot; 11 - coloană de aspiraţie;
12 - supape de aspiraţie;13 - supapă de siguranţă

Compresorul cu piston se compune, de regulă, din aceleaşi organe ca şi un


motor cu piston. În fig. 4.2 este prezentată schema constructivă a compresorului
cu piston, în care se disting: carterul 1, pe care sunt fixate celelalte organe şi care
reprezintă piesa de bază a compresorului; cilindrul 6 în care se deplasează pistonul
4, organ care efectuează comprimarea gazelor; biela 5 care, împreună cu manivela
(braţul arborelui cotit), serveşte la transformarea mişcării de rotaţie a arborelui
cotit (antrenat de un motor), în mişcare de translaţie a pistonului, chiulasa 7, piesă
fixă ce închide cilindrul la partea superioară; supapa de aspiraţie 12 şi supapa de

242
refulare 8. Carterul, cilindrul şi chiulasa constituie partea fixă a compresorului iar
pistonul, biela şi arborele cotit formează partea mobilă sau echipajul mobil.
Supapele sunt organe de distribuţie.
În figura de mai jos (fig. 4.3) este prezentat un compresor cu piston
semiermetic, utilizat de regulă pentru agenţi frigorifici.

Fig. 4.3 Compresor frigorific semiermetic


1 – bobinajul statorului; 2 – rotor arbore cotit; 3 – biela; 4 – piston;
5 – supapa de aspiratie; 6 – supapa de refulare

Compresoarele semiermetice permit demontarea atât a motorului, cât şi a


compresorului, făcând posibile intervenţii mecanice de întreţinere şi depanare. O
secţiune printr-un compresor semiermetic este prezentată în figura 4.3. În cele ce
urmează vom detalia elementele componente ale acestui tip de compresor.
Carterul – se realizează, în general, din fontă cu granulaţie fină (Ft 25),
etanşă pentru agenţii frigorifici şi turnat dintr-o singură bucată, cu toate orificiile
pentru montarea cămăşilor de cilindri, cuzineţilor pentru lagărele palier şi pentru
vizitare. Grosimile fontei sunt determinate pentru a rezista la presiunile care se
manifestă în diferite zone ale compresorului. După realizarea prelucrărilor
mecanice (uzinaj), carterul este supus unor probe hidraulice la o presiune de două
ori mai mare decât cea nominală de lucru.
Cilindrii sunt dispuşi în linie, în V în W sau în VV, adică în stea. Astfel, se
pot realiza maşini cu 2, 3, 4, 6, 8, 9, 12 sau 16 cilindri. În acest mod, constructorii
pot să realizeze serii de compresoare bazate pe una sau două perechi de
alezaj/cursa (D/S), în condiţiile unei foarte bune compactităţi, unui echilibraj

243
foarte bun şi cu un număr redus de ambielaje şi elemente constructive (dintre care
multe sunt comune unei întregi serii de compresoare).
Carterul prezintă două spaţii despărţite de un perete obţinut prin turnare:
- partea superioară cuprinde cămăşile de cilindru şi constituie camera de
aspiraţie;
- partea inferioară cuprinde arborele cotit (vibrochenul) şi baia de ulei.
Cele două spaţii comunică între ele prin orificii de echilibrare a presiunii,
astfel încât şi partea inferioară a carterului să se găsească tot la presiunea de
aspiraţie.
Această dispunere prezintă următoarele avantaje:
- partea inferioară se găseşte la presiuni apropiate de cea atmosferică, deci
sunt posibile deschiderea şi accesul în interior pentru operaţii de întreţinere;
- permite returul spre baia de ulei a uleiului care se separă de vaporii de
agent în camera de aspiraţie;
Arborele cotit şi bielele – se diferenţiază de cele utilizate la celelalte
compresoare. Câteva elemente specifice sunt următoarele:
- arborele cotit este realizat din oţel matriţat sau adesea din fontă nodulară;
Este dimensionat cu atenţie, iar masele de echilibrare, solidare cu arborele,
preiau forţele rezultante – orizontale şi verticale – ca şi neuniformităţiile mişcării.
- arborele se roteşte în paliere lise, prevăzute cu cuzineţi antifricţiune,
realizate dintr-un aliaj pe baza de plumb sau alte materiale, pe un suport metalic
subţire, caz în care cuzineţii se pot înlocui, respectiv în paliere cu bile sau
rulmenţi, iar uneori se utilizează o combinaţie a celor două variante;
- suprafeţele pe care se montează palierele lise se tratează termic pentru a
atinge o duritate de ordinul a 50 kgf/mm2;
- dacă numărul de cilindri este mai mare de opt, în general, este prevăzut
un palier intermediar;
- arborele este penetrat de canale destinate circulaţiei uleiului de ungere;
- bielele matriţate dintr-un aliaj de aluminiu sunt prevăzute în capul
acestora cu cuzineţi antifricţiune amovibili, iar în picior cu o garnitură din bronz;
- în anumite cazuri, bielele nu prezintă nici cuzineţi nici garnitură, iar când
se ating cotele de uzură definite de constructor, bielele sunt înlocuite cu totul;
- uneori bielele sunt prevăzute cu canale pentru asigurarea curgerii uleiului
dinspre cap spre picior;
Pentru compresoarele deschise, arborele iese în exterior, astfel încât
trebuie prevăzute două dispozitive particulare:
- o garnitură rotativă (presgarnitură) – care creează o barieră între carterul
aflat sub presiunea agentului frigorific şi atmosferă. Pentru aceasta majoritatea
constructorilor au adoptat un sistem de tip garnitură mecanică. Dacă în timpul
funcţionării carterul trebuie să lucreze sub depresiune, garnitura prezintă două
sisteme de etanşeitate opuse.
- o piesa internă – între arborele cotit şi carter, având rolul de a absorbi

244
presiunea reziduală creată de diferenţa dintre presiunea din carter şi cea
atmosferică. Această piesă este realizată fie dintr-un inel prevăzut pe unul din
lagărele palier, fie dintr-un rulment cu bile, ace sau role numit de presiune.
Ungerea – are ca scop asigurarea gresajului părţilor aflate în mişcare
relativă: palierele principale, capurile bielelor, picioarele bielelor, cilindrii, şi
garnitura mecanică.
Circuitul de ungere prezintă în general următoarele elemente:
- un filtru de aspiraţie cu cădere de presiune redusă, imersat în baia de
ulei;
- o pompă de ulei antrenată de arborele cotit: în prezent sunt utilizate două
tipuri de pompe: cu angrenaj exterior, echilibrate, dar cu un singur sens de rotaţie
şi cu angrenaj interior, reversibile, pentru compresoare ermetice şi semiermetice,
la care nu poate fi predefinit sensul de rotaţie;
- un răcitor de ulei pentru răcirea uleiului refulat de pompă într-un
schimbător aflat fie în afara compresorului, fie în interiorul carterului, răcirea
realizându-se fie cu apă, fie cu vapori de agenţi frigorifici aspiraţi;
- un filtru suplimentar la ieşirea din schimbător pentru eliminarea
impurităţilor metalice sau de grafit (cărbune), care utilizează site foarte fine şi pot
fi prevăzute uneori cu un magnet introdus pe circuitul de ulei;
- un regulator de presiune (presostat diferenţial de ulei) care menţine
presiunea din circuitul de ungere la o valoare cu 2-3 bar peste presiunea de
aspiraţie, cu ajutorul unei supape reglabile din exteriorul compresorului,
amplasată de constructori înainte de distribuţia uleiului sau la sfârşitul circuitului.
În ambele cazuri excesul de ulei este reintrodus în carter.
- un distribuitor: În general, uleiul curat şi răcit circulă prin canalul
prevăzut în vibrochen de unde este distribuit spre diferitele puncte de ungere
menţionate anterior: paliere, cuzineţi, garnitură mecanică etc. Acesta poate servi şi
ca fluid hidraulic motor pentru comanda variatoarelor de putere frigorifică.
Uleiul se poate reîntoarce în carter prin următoarele puncte: neetanşeităţi
interne ale palierelor şi manetoanelor, neetanşeităţi permanente ale presgarniturii,
raclajul pereţilor interni ai cilindrilor, camerele de aspiraţie, descărcarea supapei
regulatorului, returul separatorului de ulei.
Sistemul de antrenare – Compresoarele deschise sunt în general antrenate
direct de motoare electrice cu 6 sau 8 poli, ceea ce face ca turaţia să fie apropiată
de cea de sincronism, adică pentru reţele cu frecvenţa de 50 Hz: 1000 sau 1500
rot/min, respectiv pentru reţele cu frecvenţa de 60 Hz: 1200 sau 1800 rot/min. Se
utilizează un cuplaj elastic rigid cu disc flector din oţel sau elemente din cauciuc
între două manşoane. Aceste compresoare sunt bine echilibrate dinamic şi nu
necesită volante inerţiale. În cazul în care compresorul este antrenat de un motor
cu ardere internă, trebuie studiată în mod serios problema cuplajului, ţinând seama
de neregularităţile ciclice ale rotaţiei celor două maşini. Uneori s-ar putea să fie
necesară utilizarea volanţilor.

245
Compresoarele ermetice sau cele semiermetice sunt cuplate direct pe
arborele motorului electric încorporat în carter.
În multe domenii de activitate inclusiv în cel naval, pentru comprimarea
aerului, sunt utilizate compresoarele cu piston cu o treaptă sau cu mai multe trepte
de comprimare (de obicei două şi trei). În figurile de mai jos sunt prezentate
câteva tipuri de compresoare moderne de acest gen, produse de companii
internaţionale specializate în fabricarea compresoarelor, care se disting printr-un
înalt grad de stabilitate şi eficienţă şi sunt deosebit de comode în exploatare.

246
Fig. 4.4
Tipuri de compresoare cu piston

Principiul de funcţionare al compresorului cu piston


Principiul de funcţionare al compresorului cu piston constă în mărirea şi
micşorarea succesivă a volumului de gaze dintr-un cilindru cu ajutorul unui piston
care execută o mişcare liniară alternativă.

5
7
4 6 10 11

3 8 9 ω

Fig. 4.5 Schema de principiu a unui compresor cu piston

În figura 4.5, este prezentată schema de principiu a unui compresor cu


piston în care:
1 - conducta de aspiraţie; 2 – supapa de aspiraţie; 3 – conducta de
refulare; 4 – supapa de refulare; 5 – cilindrul compresor; 6 – piston;
7 – segment; 8 – tija pistonului; 9 – capul de cruce; 10 – biela; 11 – manivela.
Sunt cazuri în care arborele cotit al compresorului este comun cu al
motorului termic de acţionare, o parte din manetoane fiind antrenate de bielele
motorului, celelalte antrenând bielele compresorului. Un astfel de utilaj se
numeşte motocompresor. În celelalte cazuri, de obicei la acţionarea electrică,
compresoarele sunt antrenate printr-o transmisie (de unde şi numele de
compresoare cu transmisie) sau cuplate direct la motor.
Ciclul de funcţionare a compresorului cuprinde patru faze distincte,
corespunzătoare unei curse duble a pistonului.

247
Ciclul de funcţionare este legea de variaţie a presiunii pe piston, la
efectuarea unei curse complete (figura 4.6).
Spatiu mort Cilindru Piston

Cursa
p
4 3

1 2
Vm V

Fig. 4.6 Ciclul de funcţionare a unui compresor.

a. Aspiraţia începe în punctul 1, în momentul când se deschide supapa de


aspiraţie şi durează până în punctul 2, numit punct mort interior.
b. Comprimarea – are lor cursa de întoarcere a pistonului din punctul 2
până în puntul 3 (după închiderea supapei de aspiraţie). În timpul acestei faze,
gazul îşi micşorează volumul şi îşi măreşte presiunea treptat până la valoarea
necesară refulării.
c. Refularea începe în punctul 3 în momentul când se deschide supapa de
refulare sub acţiunea presiunii gazelor din cilindru care depăşeşte puţin presiunea
din conducta de refulare. În timpul acestei faze, presiunea rămâne constantă,
deoarece cilindrul comunică direct cu conducta de refulare.
d. Destinderea are loc din momentul când pistonul părăseşte punctul mort
exterior 4, până când se deschide supapa de aspiraţie în punctul 1. Când pistonul
porneşte înapoi, supapa de refulare se închide şi gazul cuprins în spaţiul mort (V0),
la presiunea de refulare, îşi măreşte volumul şi îşi micşorează presiunea până ce
ajunge puţin sub limita de aspiraţie. În acest moment, supapa de aspiraţie se
deschide şi ciclul reîncepe. Spaţiul cuprins în interiorul diagramei reprezintă, la o
anumită scară, lucrul mecanic consumat de compresor într-un ciclu (deoarece
suprafaţa închisă este dată de produsul pV care, dimensional, este un lucru
mecanic). În timpul comprimării volumul gazului se micşorează, iar presiunea şi
temperatura lui se măresc. La destindere lucrurile se petrec în sens invers.

248
4.4 Ciclul teoretic al compresorului teoretic

2 pol
2 iz
3 2 ad

4 1

0 V

Fig. 4.7 Posibilităţi de comprimare a gazului

Compresorul teoretic este compresorul fără spaţiu mort. În figura 4.7 sunt
prezentate diferite posibilităţi pentru realizarea fazei de comprimare:
1 – 2iz – comprimare izotermă; pV = p1V1 = p2V2 (1)
1 – 2ad – comprimare adiabată; pV = p1V1 = p 2V2
k k k
(2)
1 – 2pol – comprimare politrap; pV n = p1V1n = p 2V2n (3)
Evident, lucrul mecanic pe un ciclu, reprezentat de aria închisă de
diagramă, este minim la comprimarea izotermă şi maxim la cea adiabată (1<n<k).
Lucrul mecanic pe un ciclu este:
L = L41 + L12 + L23 + L34 (4)
unde: L41 = − p1V1 (5)
V1

L12 = ∫ pdV
V2
(6)

L23 = p 2V2 (7)


L34 = 0 (8)

Semnul (-) la L41 apare deoarece forţa exercitată de piston asupra gazului
este, în această perioadă, de sens contrar deplasării.
Pentru cele trei tipuri de transformări la comprimare (1-2), se foloseşte
corespunzător una din relaţiile 1, 2 sau 3 la explicitarea termenului L12 din relaţia (4).
A. Comprimarea izotermă se realizează în condiţiile compresorului
răcit, astfel încât temperatura să rămână constantă în intervalul (1-2). Răcirea
corespunde de altfel şi unei necesităţi practice privind buna funcţionare a
compresorului, astfel încât să nu se coxeze uleiul de ungere din cilindru.
Relaţia (4) devine în acest caz:

249
V1
p1V1 V
Liz = p 2V2 − p1V1 + ∫
V2
V
dV = p 2V2 − p1V1 + p1V1 ln 1 ,
V2

Liz = p 2V2 − p1V1 + p1V1 ln ε , (9)

p2
unde: ε = (10)
p1

B. Comprimarea adiabată, deci fără schimb de căldură cu exteriorul,


necesită lucrul mecanic maxim pe un ciclu:

V21− k − V11− K
V1
p1V1k
Lad = p 2V2 − p1V1 + ∫ = − + k
dV p V p V p V ln , (11)
k −1
2 2 1 1 1 1
V2 Vk

Folosind relaţia (2), expresia (11) devine:

1
Lad = p 2V2 − p1V1 + ( p 2V2 − p1V1 ) (12)
k −1

k k pV
Lad = ( p 2V2 − p1V )1 = p1V1 ( 2 2 − 1) (13)
k −1 k −1 p1V1

k −1
k
Lad = p1V1 (ε k
− 1) , (14)
k −1

unde k = 1,4 pentru aer.

C. Comprimarea politropă. Expresia lucrului mecanic pentru un


ciclu, în acest caz, rezultă din expresia (14), înlocuind litera (k) cu (n). A se
observa relaţiile (2) şi (3).
D.
n −1
n
L pol = p1V1 (ε n − 1) (15)
n −1

250
4.5 Ciclul teoretic al compresorului real ( Vm ≠ 0 )

La compresoarele reale cu piston, între faţa pistonului şi capacul


cilindrului, când pistonul se află în punctul mort exterior, rămâne o distanţă de
siguranţă pentru a evita izbirea pistonului de capacul cilindrului. Spaţiul
determinat de această distanţă, împreună cu spaţiile din cavităţile supapelor de
aspiraţie şi refulare legate de cilindru, se numeşte spaţiu vătămător şi se notează
cu Vm. După terminarea refulării gazului în conducta de refulare, spaţiul vătămător
rămâne umplut cu un gaz la presiunea de refulare (p2). În cursa de aspiraţie, gazul
comprimat din spaţiul Vm se va destinde până la presiunea de aspiraţie. Deci,
spaţiul vătămător va reduce volumul de gaz aspirat al compresorului.
În figura 4.8 este prezentat ciclul teoretic al compresorului real ( Vm ≠ 0 ),
în care:

p
3 2
p2

p1 1
4
Va

Vm Vh V

Fig. 4.8 Ciclul teoretic al compresorului real

Vh este volumul descris de piston la o cursă completă;


Folosind notaţiile din figură, se poate scrie:

Vm = aVh (16)

unde:
Vm - volumul spaţiului vătămător;
a - coeficientul spaţiului vătămător având valori cuprinse în limitele:
a = 0,05-0,18;

251
Vh – volumul hidraulic descris de piston.
Odată cu creşterea gradului de comprimare influenţa spaţiului vătămător se
resimte mai accentuat asupra reducerii volumului de gaz aspirat.
Influenţa spaţiului vătămător asupra volumului de gaz aspirat este pusă în
evidenţă de coeficientul volumic sau gradul de umplere notat în literatura tehnică
cu λv

Va
λV = (17)
Vb

Întrucât este vorba de compresorul tehnic interesează influenţa pe care o


are existenţa acestui spaţiu vătămător asupra caracteristicilor energetice şi
parametrilor funcţionali.
Existenţa spaţiului vătămător conduce la reducerea volumului de gaz
aspirat şi prin urmare a lucrului mecanic consumat.

4.6 Influenţa spaţiului vătămător asupra volumului de gaz aspirat

Prin mărirea raportului de comprimare, respectiv a presiunii de refulare,


ciclul de funcţionare al compresorului real se modifică în sensul că volumul de
gaz aspirat se diminuează, ceea ce conduce la reducerea de gaz vehiculat.
Diminuarea volumului de gaz aspirat se datorează faptului că destinderea
gazului rămas ocupă o cantitate mai mare din cursa efectuată de piston. Aceste
aspecte rezultă din diagrama prezentată în figura 4.9.

252
p

p2 max 2max

3" 2"

3' 2'

3 2
p2

p1 1
4

V"a
V
V'a
Va
Vm Vh

Fig. 4.9 Influenţa spaţiului vătămător asupra volumului de gaz aspirat

Din figura 4.9 se constată că la o anumită valoare a raportului de


comprimare în cazul din diagramă corespunde presiunii p 2max, volumul de gaz
aspirat se reduce la zero, iar gazul din cilindrul compresor se comprimă şi se
destinde după aceeaşi curbă (se confundă). În aceste condiţii, debitul
compresorului este nul. Prin urmare, volumul de gaz aspirat fiind nul, coeficientul
volumic λ v în aceste condiţii se anulează. Această situaţie constituie de fapt
condiţia ce permite determinarea gradului de comprimare maximă într-o singură
treaptă, dacă nu sunt alte condiţii restrictive aşa cum vor rezulta în cele ce
urmează.
Pentru examinarea influenţei exercitate de existenţa spaţiului vătămător şi
a raportului de comprimare asupra volumului de gaz aspirat se face ipoteza
simplificatoare că exponentul politrop în procesul de comprimare şi destindere are
aceeaşi valoare.
Din figurile precedente se constată că:

Va = V1 − V4 = (Vm − Vh ) − V4 = aVh + Vh − V4 (18)

Destinderea politropă 3-4 este dată de ecuaţia caracteristică:


p 2Vmn = p 4V4n de unde:
1
p2 p2 n
V4n = (aVh ) n sau V4 = aVh ( ) p 4 = p1
p1 p1

253
1
Înlocuind în expresia (18) V a = λ vV h şi V4 = aVh ⋅ ε n
se obţine:
1

λ vVh = Vh (a + 1 − aε ) de unde:
n

λ v = 1 − a (ε n − 1) (19)

Din formula (19) se constată că valoarea coeficientului volumic λv este


influenţat de factorul “a” care determină mărimea spaţiului vătămător, de raportul
de comprimare “ ε ” precum şi de natura gazului vehiculat de compresor,
reprezentată în formula (19) de exponentul n. La creşterea spaţiului vătămător
valoarea coeficientului volumic λv scade şi invers, reducerea spaţiului vătămător,
conduce la creşterea coeficientului volumic. O influenţă mult mai mare o are
mărimea raportului de comprimare. Valoarea coeficientului volumic λv se poate
anula, ceea ce înseamnă că debitul compresorului în aceste condiţii devine nul.
Valoarea maximă a raportului de comprimare într-o singură treaptă se obţine din
relaţia (19) considerând λv = 0 şi rezultă:

1
ε = (1 + ) n (20)
a

Dacă se acceptă că valoare medie pentru a = 0,1, rezultă că la valori ale


exponentului n = 1,0; 1,2; 1,4; debitul compresorului se anulează pentru valori ale
lui ε =11; 17,8; 28,7.
În realitate, gradul de comprimare este mult mai mic. Ungerea cilindrului,
în scopul reducerii frecării între piston şi cilindru, se face cu uleiuri de bună
calitate, uleiuri rafinate cu temperaturi de aprindere între 205 şi 260 °C .
Pentru menţinerea proprietăţilor de ungere ale uleiului, nu trebuie admise
temperaturi în cilindru mai mari de 180 °C , deci T2 ad ≤ 273 o + 180 o C = 453 o K .
Pentru cazul cel mai nefavorabil (transformarea adiabată)
pV k = ct ⇒ p1V1 = RT1 şi p 2V2 = RT2
p1V1 p 2V2
= =R
T1 T2 - ecuaţia de stare a gazului,

k −1

T2 = T1 ⋅ ε k
(21)

254
Valoarea limită ε lim apare când T2 = T2max:

T2 max k k−1
ε lim = ( ) (22)
T1

Făcând înlocuirile numerice în relaţia (22), rezultă că gradul maxim de


compresie pe o treaptă are valorile: 4,2 pentru aer şi 6,7 … 7,5 pentru gazele de
sondă.
Se menţionează că la temperaturi ridicate, chiar inferioare temperaturilor
de aprindere, uleiul se poate descompune, iar compuşii volatili în prezenţa aerului
dau amestecuri explozive. Aprinderea acestui amestec, din cauza temperaturii
ridicate sau în urma unei scântei, poate provoca distrugerea compresorului prin
explozie. Pentru evitarea acestor neajunsuri se recomandă:
a) Să se folosească pentru ungerea compresorului numai uleiuri cu
temperaturi de aprindere ridicate.
b) Ungerea compresorului să nu fie prea abundentă.
c) Cilindrii compresor şi rezervoarele intermediare să nu fie permanent
răcite cu apă.
d) Să se prevadă robinete de golire, în punctele cele mai joase, la
răcitoarele intermediare şi rezervorul de aer pentru evacuarea condensatului şi a
uleiului antrenat din cilindru.

4.7 Comprimarea în mai multe trepte

Pentru a se realiza rapoarte de comprimare cu valori superioare celor


indicate anterior, se recurge la comprimarea în trepte. Acest lucru este necesar
datorită următoarelor cerinţe:
a) Obţinerea unor grade de comprimare ridicate, la presiuni mici de
aspiraţie.
b) Reducerea temperaturii finale de compresie, în scopul asigurării ungerii
cilindrului (deci, temperaturi mai mici decât punctul de aprindere a uleiului).
De exemplu: la compresoarele de aer temperatura finală nu trebuie să
depăşească 180 °C ; la comprimarea acetilenei (C2H2) apar procese de
descompunere cu pericolul apariţiei exploziei şi temperatura se reduce la
100–110 °C ; la comprimarea gazelor rezultate din procese tehnologice (cocsare,
piroliză) sau a celor rezultate din şisturi, insuficient curăţate, unde la temperaturi
ce depăşesc 90–100 °C are loc procesul de polimerizare a hidrocarburilor
superioare cu formare de produse bituminoase ce obturează secţiunile de trecere
ale gazului comprimat, făcând imposibilă funcţionarea compresorului în condiţii
optime.
c) Scăderea lucrului de comprimare.

255
Modul de comprimare a gazelor în aceste compresoare are loc în felul
următor: după comprimare, în prima treaptă până la o anumită presiune
intermediară, gazul intră într-un schimbător de căldură unde este răcit până la
temperatura de intrare în prima treaptă, după care intră în treapta a doua ş.a.m.d.,
conform figurii 4.10: T1 ≅ T2' = T3'
.

T1 T2 T 2' T3 '

Fig. 4.10 Comprimarea în mai multe trepte

În diagrama p - V acest lucru se ilustrează astfel (figura 4.11)

p
izoterma

1''' 2"
adiabata

2'
1"

2
1'
1

Fig. 4.11 Diagrama p-V la comprimarea în mai multe trepte

256
La un compresor cu mai multe trepte, cursa fiind aceiaşi, diametrul se
reduce corespunzător, ceea ce conduce la reducerea forţei ce solicită tija
pistonului.
Schema de principiu a unui compresor cu două trepte este prezentată în
figura 4.12, în care se vede secţiunea unui compresor vertical cu piston diferenţial,
cele două trepte de compresie (I şi II) fiind realizate în acelaşi cilindru.

p1 T1 px T2 px

I
R

px II
T2

ω
M O

Fig. 4.12 Comprimarea în două trepte (compresor diferenţial)

Gazul comprimat în treapta I este refulat într-un răcitor intermediar R, de


unde apoi trece în treapta a II-a, unde este comprimat la presiunea finală p2.
Împărţirea compresiei pe mai multe trepte sau etaje se face în aşa fel încât să se
respecte următoarele recomandări:
- legea de comprimare să fie aceeaşi în toate treptele;
- răcirea gazului să fie aceeaşi în toate treptele;
- răcirea gazului în răcitoarele intermediare să asigure aceeaşi temperatură
de intrare în toate treptele;
- lucrul mecanic total necesar comprimării să fie cât mai mic posibil.
Se va examina în diagrama p – V, comprimarea gazului în două trepte. În
etajul I gazul este comprimat de la (p1,V1) la (px,VA) după legea compresiei
politropice, adică pV n = ct , respectiv după curba 1-A.

257
p
C 2 2'
p2
∆L
pV=ct
n
pV =ct
II

px A
B
I

p1 1

0 Vx V'x V

Fig. 4.13 Diagrama p-V la comprimarea în două trepte

Gazul refulat din treapta I trece în răcitorul intermediar (răcit prin circuit
cu apă) unde se răceşte de la temperatura T2, corespunzătoare punctului A, până la
temperatura T1, punctul B. Evident că prin răcirea gazului la presiunea p x = ct se
va produce o reducere a volumului specific, care se micşorează de la Vx‘ la Vx.
Punctul B, de unde începe compresia din treapta a II-a, se află pe o
izotermă cu punctul 1 (deoarece am admis că intrarea gazului în treapta a II-a se
face la aceeaşi temperatură T1) rezultă, deci:

p1V1 = p xV x = ct (23)

Se observă că, prin împărţirea comprimării în 2 trepte, s-a realizat o


scădere importantă a temperaturii finale şi o economie de lucru mecanic ( ΔL ).
Presiunea intermediară px cea mai avantajoasă corespunde pentru lucrul mecanic
minim. Utilizând expresia pentru lucrul mecanic se poate scrie aceasta pentru
fiecare treaptă de comprimare:

 n −1

 
p1V1   − 1

n p n
LI = x
(24)
n −1  p1  
 

258
 n −1

n  p2  n
LI = p xVx   − 1
 (24)
n −1  x  
 

Lucrul mecanic total al compresorului ţinând cont şi de relaţia (23) este:

 n −1 n −1

 p n p
 
p1V1  x  +  2 − 2
n n
Lt = LI + L II =  (25)
n −1  p1   px  
 

Relaţia (25) este o ecuaţie de gradul II şi admite un minim pentru px, care
anulează derivata a 1-a a lucrului mecanic total:

 n −1
−1
n −1

 − −
⋅ n −1  = 0
n n
dLt n n p
1 x n 1 p
= p1V1  ⋅ n −1 − 2

dp x n − 1 n n +1
 p1 n p x n 
2 ( n −1) n −1

px n
= p1 p 2 n ⇒ p x2 = p1 p 2 (26)

px = p1 p 2 (27)

Adică presiunea intermediară px, care dă lucrul mecanic minim, este media
geometrică dintre presiunea iniţială şi cea finală, deci:

p x p2 p2 px p2
= ε= ε1 = ε2 =
p1 p x p1 p1 px

se poate scrie:

p2 p2 p x
ε= = ⋅ = ε1 ⋅ ε 2
p1 p x p1
Dar ε1 = ε 2 ⇒ ε = ε12 , ε 1 = ε 2 ⇒ ε = ε 2 (28)

ε1 = ε (29)

În mod analog, pentru un compresor cu z trepte se obţine:

259
ε 1 = ε 2 = ε 3 = ........ε z
ε 1 ⋅ ε 2 ⋅ ε 3 ⋅ .........ε z deci
ε1 = z ε (30)

adică gradul de compresie pe o treaptă este egal cu rădăcina de ordinul z din


gradul de comprimare total. Ţinând cont că LI = LII lucrul mecanic total va fi:

 n −1

 
p1V1  2  − 1
n p 2n
Lt = 2 (31)
n −1  p1  
 

În mod analog, pentru compresorul cu z trepte se obţine:

 n −1

 
p1V1   − 1

n p zn
Lt = z 2
(32)
n −1  p1  
 

Un alt avantaj al comprimării în trepte este acela că se îmbunătăţeşte


coeficientul volumic al compresorului:
- se reduce temperatura gazului comprimat după relaţia:
n −1

T2 = T1ε n
- solicitările mecanice ale sistemului de acţionare (arbore, bielă, tijă,
piston) sunt mai mici la comprimarea în mai multe trepte atât datorită reducerii
forţei de comprimare, cât şi datorită unghiului de decalaj al manetoanelor (la cele
cu doi cilindri cu 90 °C sau 180 °C , iar la cele cu trei cilindri cu 120 °C ). În
practică, în general, nu se utilizează rapoarte mai mari de 4 (mai rar 5…6 pentru
compresoare mici).
La compresoarele pentru aer se alege numărul de trepte astfel:
z = 3 pentru ε = 13.....50 ;
z=4 pentru ε = 35.....250 ;
z=5 pentru ε = 150.....600

4.8 Debitul compresorului

Ţinând cont de presiunea şi temperatura gazelor la aspiraţie, debitul


compresoarelor cu dublu efect se calculează cu relaţia:

260
p1 273
Q = i ⋅ V ⋅ n ⋅ λe ⋅ (33)
1,033 T1

unde:
Q – debitul compresorului, în Nm3/min;
i – numărul de cilindri ai compresorului;
V – volumul descris de piston la o cursă dublă, în m3;
n – turaţia arborelui cotit, în rot/min;
λe – randamentul volumic efectiv;

 1 
λe = 0,97 − a ε n − 1 (34)
 

p1 – presiunea de aspiraţie, în bar


T1 – temperatura de aspiraţie, în °K .
Volumul V se calculează pentru pistoanele cu simplu efect cu relaţia:

πD 2
V= ⋅S (35)
4

unde:
D - este diametrul pistonului, în m;
S - este cursa pistonului, în m.
Pentru pistoanele cu dublu efect, când se ţine seama şi de volumul ocupat
de tija pistonului cu diametrul dt, relaţia (35) devine:

π
V = ( 2 D 2 − d t2 ) ⋅ S (36)
4

Pentru compresoarele cu mai multe trepte, debitul se calculează numai


pentru cilindrul sau cilindrii primei trepte.
Randamentul volumetric efectiv este mai mic decât cel teoretic λv ,
datorită pierderilor specifice procesului de comprimare: pierderi prin neetanşeităţi
la supape, segmenţi şi presgarnituri, pierderi de presiune provocate de rezistenţa la
curgere a gazului.

261
4.9 Puterea de antrenare a compresorului

Puterea necesară procesului de lucru al compresorului se determină pentru


comprimarea adiabată, deşi prin răcirea cilindrului compresor se obţine o
comprimare politropă, deoarece este nevoie de un plus de energie pentru a învinge
rezistenţele la curgerea gazului.
Teoretic, puterea necesară comprimării se calculează cu formula:

 k −1

k −1  
⋅ p1Q1  2  − 1
p zk
Pt = z ⋅ (37)
k  p1  
 

unde:
Pt - este puterea teoretică necesară comprimării, în W;
z - este numărul de trepte de comprimare;
k - este exponentul adiabatic al gazelor;
p1 - este presiunea absolută la aspiraţie, în N/m2;
p2 - este presiunea absolută la refulare, în N/m2;
Q1 - este debitul de gaze efectiv aspirat la starea de aspiraţie (presiunea p1
şi temperatura T1), în m3/s.
Pentru a calcula puterea necesară la arborele compresorului trebuie să se
ţină seamă şi de următoarele randamente:
- randamentul de comprimare adiabată η a , care reprezintă raportul
dintre puterea teoretică necesară şi puterea efectivă necesară pentru comprimare.
În mod obişnuit, η a = 0,85......0,90;
- randamentul mecanic al compresorului η m , care reprezintă raportul
dintre puterea utilă la piston şi puterea efectivă la arborele compresorului. În
funcţie de gradul de uzură al compresorului, η m = 0,70.......0,90;
- randamentul transmisiei ηt , care la transmisii prin curele este
ηt = 0,95...0,98. În cazul motocompresoarelor, puterea necesară la arborele
compresorului este puterea efectivă a motorului,

Pt
Pmot = (38)
η aη m

În cazul compresoarelor cu transmisie, puterea este:

262
Pt
Pmot = (39)
η aη mη t

4.10 Reglarea debitului compresoarelor volumice cu piston

În exploatarea compresoarelor volumice cu piston, deseori, apar


neconcordanţe între debitul furnizat de acestea şi cel solicitat de consumator.
Se pot ivi următoarele două situaţii:
- când debitul furnizat de compresor (staţia de compresoare) este inferior
celui solicitat de consumator;
- când debitul furnizat de compresor este superior celui solicitat de
consumator.
Deşi ambele situaţii prezintă dificultăţi majore în desfăşurarea normală a
procesului tehnologic, a doua situaţie este cu mult mai periculoasă. Aceasta pentru
că neconcordanţa între debitul furnizat de compresor şi cel solicitat de procesul
tehnologic face ca în sistem să se acumuleze un volum excedentar de gaze, ceea
ce conduce la creşterea presiunii în sistem.
Întârzierea adoptării măsurilor corespunzătoare de acordare a celor două
mărimi conduce la majorarea consumului de energie pentru comprimarea gazelor,
iar în multe situaţii, când dispozitivele de protecţie nu funcţionează corespunzător,
la explozii, cu dezvoltarea unei forţe imense, capabile să pună sub semnul
întrebării integritatea sistemului.
Pentru realizarea acestui echilibru, între debitul solicitat şi cel furnizat de
compresor, în practica exploatării acestor agregate sunt folosite mai multe metode.
Utilizarea uneia dintre metodele de reglare a debitului furnizat de compresorul
volumic cu piston este condiţionată de posibilităţile şi particularităţile fiecărui caz
sau instalaţie de comprimare a gazelor.

A) Reglarea debitului furnizat de compresorul volumic cu piston prin


reglarea vitezei unghiulare a motorului de antrenare.
Este cel mai avantajos procedeu de reglare a debitului compresorului
volumic cu piston. Acest procedeu nu necesită cheltuieli suplimentare, instalaţia
fiind compactă şi foarte uşor de exploatat. Procedeul este avantajos, deoarece în
cazul reducerii vitezei unghiulare, fenomenele ce au loc în timpul proceselor de
aspiraţie, comprimare şi refulare a gazului vehiculat, desfăşurându-se cu viteze
mai mici, influenţează favorabil, în sensul că pierderile de energie se reduc, iar
lucrul mecanic solicitat de compresor este mai mic. Deşi acest procedeu este cel
mai simplu şi economic, utilizarea lui este limitată întrucât, în marea lor
majoritate compresoarele sunt antrenate de motoare electrice de curent alternativ
cu rotoarele în scurtcircuit. Motoarele de curent continuu la care variaţia vitezei
unghiulare se realizează relativ uşor, prezintă pericolul de producere a scânteilor

263
în timpul funcţionării şi sunt neindicate a fi utilizate. În cazul compresoarelor
acţionate cu motoare cu combustie internă utilizarea acestui procedeu pentru
reglarea debitului nu este recomandat, deoarece se face cu pierderi de energie.
Acest fapt se explică prin acea că la aceste metode consumul minim de
combustibil corespunde vitezei unghiulare nominale. Funcţionarea motorului la
viteze unghiulare mai mici decât cea nominală devine neeconomică. Dintre toate
sistemele de acţionare a compresoarelor volumice cu piston, turbina cu abur este
singura ce permite reglarea debitului de gaz vehiculat prin reglarea vitezei
unghiulare, cu economie de energie. Totuşi, această soluţie se utilizează destul de
rar. Utilizarea unor cutii de viteze între motor şi compresor conduce la complicaţii
constructive şi o funcţionare cu zgomot.

B) Reglarea debitului furnizat de compresorul volumic cu piston prin


funcţionarea intermitentă a acestuia
Prima metodă constă în oprirea automată a ansamblului motor-compresor
când presiunea din sistem atinge valoarea maximă prescrisă şi pornirea acestui
ansamblu atunci când acelaşi parametru atinge valoarea minimă prescrisă.
Elementul de comandă este un presostat cu contact electric.
A doua metodă constă în oprirea, respectiv pornirea, numai a
compresorului care se realizează prin decuplarea respectiv cuplarea acestuia la
motorul de antrenare care este lăsat să funcţioneze în continuu. Prima metodă se
aplică atunci când ansamblul motor-compresor se poate porni şi apoi opri uşor,
realizând şi automatizarea operaţiei. Metoda se poate enumera printre cele
economice pentru că în timpul staţionării consumul energetic este nul. Totuşi, în
perioada de pornire curentul este mare şi comparat cu frecvenţa pornirilor, metoda
nu poate fi aplicată la puteri instalate ce depăşesc 250kW. Pentru scurtarea
perioadei de menţinere a curentului electric la intensitatea maximă, pornirea
compresorului cu piston se face în gol folosind în acest sens conducta de legătură
între refulare şi aspiraţie. Metoda nu se aplică la compresoarele acţionate cu
motoare electrice asincrone.
A doua metodă de reglare a debitului furnizat de compresorul volumic cu
piston constă în cuplarea şi decuplarea compresorului de la motorul de antrenare
evitând pornirile şi opririle repetate ale ansamblului motor-compresor şi odată cu
acesta suprasolicitarea instalaţiei electrice, de la valorile mari ale curenţilor de
pornire.
Metoda poate fi utilizată atât la compresoarele antrenate de motoare
electrice asincrone a căror pornire este lipsită de dificultăţi, cât şi la cele antrenate
de motoare electrice sincrone a căror pornire este mai dificilă.
Cuplarea şi decuplarea compresorului la şi de la motorul de antrenare se
realizează prin intermediul cuplajelor electromagnetice a căror comandă se
realizează de către valoarea presiunii din sistem. Această metodă poate fi utilizată
pentru puteri mult mai mari întrucât creşterea curentului electric este mai mică

264
decât în cazul pornirii ansamblului moto-compresor. Aceste metode sunt mai
puţin economice decât metoda reglării vitezei unghiulare. Funcţionarea întregului
sistem se face între două valori ale presiunii adică între valoarea minimă, când
compresorul este cuplat prin sistemul de comandă şi cuplajul electromagnetic cu
motorul de antrenare aflat în mişcare de rotaţie şi o valoare maximă, când
compresorul prin acelaşi sistem de comandă este decuplat de la motorul de
antrenare.

C) Reglarea debitului furnizat de compresorul volumic acţionând asupra


conductelor de aspiraţie şi refulare
Metodele ce vor fi examinate sunt mai puţin economice faţă de cele
prezentate anterior, deoarece fiecare din ele realizează variaţia debitului furnizat
de compresor prin introducerea unui consumator de energie.
Aceste metode se referă fie la reglarea cantităţii de gaz aspirat, fie la
preluarea unei cantităţi de gaz din conducta de refulare şi readucerea acesteia în
conducta de aspiraţie.
Reglarea cantităţii de gaz aspirat se poate face în două moduri şi anume:
- prin închiderea parţială a robinetului existent pe conducta de aspiraţie,
diminuând în acest mod nivelul energetic al gazului ajuns în cilindrul compresor;
- prin închiderea completă a robinetului existent pe conducta de
aspiraţie.
Atât prima cât şi cea de-a doua variantă nu necesită amenajări
suplimentare sau speciale în acest sens întrucât reglarea debitului furnizat de
compresor se realizează prin creşterea gradului de obturare robinetului existent pe
conducta de aspiraţie. Pentru o urmărire uşoară a fenomenelor ce au loc, în cele ce
urmează se examinează utilizarea acestei metode la un compresor cu o singură
treaptă, iar după aceea la un compresor cu mai multe trepte. Dacă ne referim la
compresorul cu o singură treaptă lucrurile se petrec ca în figura 4.14:

265
p
3 2' 2

4 1
pa
1'
V
Fig. 4.14 Reglarea debitului prin obturarea conductei de aspiraţie

Considerând că p a corespunde presiunii de aspiraţie în condiţii normale de


lucru (fără obturarea robinetului de pe conducta de aspiraţie), din diagramă de mai
sus (fig.4.14) se constată că pentru fiecare grad de obturare corespunde o anumită
presiune de aspiraţie în cilindrul compresor, de la care începe comprimarea
gazului. Simultan cu creşterea gradului de obturare scade presiunea de la care
începe procesul de comprimare şi creşte raportul de comprimare gazului în
cilindrul compresorului.
Creşterea gradului de comprimare a gazului în cilindrul compresor face ca
la sfârşitul procesului de comprimare temperatura acestuia să aibă valori diferite
în funcţie de gradul de obturare. Prin urmare cu cât gradul de obturare este mai
mare, cu atât temperatura gazului la sfârşitul procesului de comprimare va fi mai
mare. Cunoscut fiind că odată cu creşterea temperaturii de vehiculare a gazului,
pot avea loc o serie de fenomene mai puţin dorite în exploatarea compresoarelor
volumice cu piston limita maximă de reglare a debitului vehiculat trebuie
determinată în funcţie de temperatura gazului la sfârşitul procesului de
comprimare şi proprietăţile mediului vehiculat. În cazul utilizării acestei metode la
compresoare volumice cu piston, cu mai multe trepte, fenomenele sunt mai
complexe şi uneori pot conduce la situaţii mai puţin dorite şi nerecomandate
pentru exploatarea acestor agregate (fig.4.15). Pentru exemplificare se va
considera un compresor cu trei trepte la care se va acţiona asupra conductei de
aspiraţie de la prima treaptă, în sensul creşterii secţiunii obturate. În această
situaţie la prima treaptă presiunea de aspiraţie va fi mai mică, cât şi debitul de gaz
aspirat. Întrucât asupra parametrilor de stare ai gazului ce urmează a pătrunde în

266
cilindrul treptei a doua nu s-a acţionat, această treaptă continuă să aspire din vasul
intermediar, situat între cele două trepte, acelaşi volum ca şi în condiţiile
anterioare strangulării. După un timp scurt de funcţionare, treapta a II-a aspiră din
vasul intermediar situat între treapta I şi II un volum de gaz mai mare la scăderea
presiunii din vasul intermediar amintit. Compresoarele fiind prevăzute cu supape
autocomandate face ca odată cu scăderea presiunii gazului din vasul intermediar
să scadă şi presiunea la care se deschid supapele de refulare ale cilindrului primei
trepte.
Această reducere a presiunii de refulare pentru prima treaptă şi de aspiraţie
pentru cea de-a doua are loc până când se ajunge la un echilibru între cantitatea de
gaz refulat de prima treaptă şi cea aspirată de cea de-a doua.
Presiunea de refulare pentru ultima treaptă (treapta a treia) este influenţată
de mărimea presiunii reţelei în care aceasta refulează. Această mărime, fiind de
regulă constantă, rezultă că ultima treaptă a compresorului va trebui să dezvolte o
presiune corespunzătoare celei din reţea (puţin mai mare). Cele de mai sus conduc
la o redistribuire a rapoartelor de comprimare. Această distribuire se face
neuniform, în sensul că ultima treaptă are o valoare mare a raportului de
comprimare iar toate celelalte trepte o valoare mai mică.
Creşterea raportului de comprimare pentru ultima treaptă a compresorului
conduce la creşterea temperaturii gazului către sfârşitul procesului de comprimare
şi în acelaşi timp la o încărcare neuniformă a elementelor componente ale
acestuia. Pentru motivele arătate, utilizarea acestei metode la compresoarele
volumice cu mai multe trepte necesită stabilirea prealabilă a limitei de reglare.
Aceasta este necesar a fi determinată din condiţia ca temperatura la sfârşitul
procesului de comprimare să nu depăşească temperatura maxim admisibilă a
gazului vehiculat în primul rând, iar eforturile unitare efective din elementele
componente ale ultimei trepte să nu depăşească pe cele admisibile. Pentru acest
motiv, temperatura gazului în procesul de comprimare din ultima treaptă limitează
domeniul de reglare a debitului vehiculat.

267
p

III

p V
II

p V
I

Fig. 4.15 Reglarea debitului compresoarelor cu trei


trepte prin obturarea conductei de aspiraţie

Limita maximă de strangulare (obturare) a robinetului de pe conducta de


aspiraţie este condiţionată de mărimea raportului de comprimare pentru ultima
treaptă.
Uneori din faza de proiectare se asigură un raport de comprimare mai mic
pentru treapta a treia pentru a se putea asigura un domeniu mai larg de reglare şi a
evita încălzirea excesivă a gazului. Faţă de alte metode de reglare a debitului,
aceasta este simplă, ceea ce face să fie deseori utilizată la compresoare medii şi mari.
Deşi obturarea completă a conductei de aspiraţie reprezintă un caz limită al
metodei prezentate, în literatura de specialitate această posibilitate de reglare a
debitului de gaz vehiculat este prezentă ca o metodă de sine stătătoare.

D) Reglarea debitului de gaz vehiculat de compresor prin închiderea


completă a conductei de aspiraţie
Se poate face în două moduri:
- prin închiderea completă a robinetului montat pe conducta de aspiraţie;
- prin închiderea completă a robinetului montat pe conducta de aspiraţie
şi deschiderea robinetului montat pe conducta de by-pass, (fig.4.16).

Fig. 4.16 Reglarea debitului utilizând conducta de by- pass

268
Primul procedeu de reglare a debitului vehiculat prin închiderea completă
a conductei de aspiraţie conduce la funcţionarea continuă a compresorului însă cu
debitare intermitentă în reţea. După închiderea completă a conductei de aspiraţie,
un timp relativ scurt, compresorul continuă să funcţioneze aproape normal pe
seama volumului de gaz existent în porţiunea de conductă situată între robinetul
închis şi cilindrul compresor. Pe măsură ce volumul de gaz menţionat este aspirat,
presiunea din conducta de aspiraţie începe să scadă şi odată cu acesta presiunea de
aspiraţie din cilindrul compresor.
Coeficientul volumic scade şi în momentul când acesta se anulează, gazul
existent în cilindrul compresor se comprimă şi se destinde aproape după aceeaşi
lege, aşa cum este prezentat în figura de mai jos cu linie întreruptă.

3 2

1
4
pa
1'
V

Fig. 4.17
Diagrama de funcţionare a compresorului la închiderea completă a
conductei de aspiraţie

Cele două curbe corespunzătoare proceselor de comprimare şi destindere


sunt aşa de apropiate încât suprafaţa diagramei nu depăşeşte 2 ÷ 3% din cea
normală, deci şi energia consumată va fi corespunzătoare. În afara acestui
dezavantaj, odată cu scăderea presiunii pe aspiraţie creşte raportul de comprimare,
deci şi temperatura gazului până în momentul când debitul se anulează. Anularea
debitului refulat de compresor marchează rămânerea unei cantităţi mici de gaz în
cilindrul compresor ce se răceşte treptat prin preluarea căldurii de către pereţii
acestuia.
Închiderea completă a ventilului de pe conducta de aspiraţie poate crea
unele neajunsuri în exploatare:
- Tronsonul de conductă cuprins între robinet şi cilindrul compresor va
lucra sub vacuum. Se creează posibilitatea aerului din mediul înconjurător să

269
pătrundă prin neetanşeităţile conductei, contaminându-se astfel cu gazul vehiculat.
Uneori acest lucru nu este permis întrucât se pot forma amestecuri explozive ce
pun în pericol întreaga staţie de compresoare.
- Metoda nu poate fi utilizată atunci când robinetele nu sunt suficient de
etanşe şi permit unei cantităţi mici de gaz să pătrundă în cilindrul compresor.
Când robinetul nu este suficient de etanş, compresorul debitează în reţea o
cantitate mică de gaz însă, datorită creşterii substanţiale a raportului de
comprimare, temperatura acestuia este destul de mare şi poate conduce la
declanşarea unor procese nedorite şi greu de controlat.
Evitarea aspectelor semnalate a condus la închiderea completă a ventilului
de pe aspiraţie şi deschiderea celui de pe conducta de by-pass. Acesta evită
recircularea uneia şi aceleiaşi cantităţi de gaz prin eventuale neetanşeităţi ale
robinetului de pe conducta de aspiraţie şi, în acelaşi timp încălzirea excesivă a
gazului. Avantajul major este acela că se reduce consumul de energie conform
diagramei cu linie întreruptă din figura 4.18.

3 2

2' 4 1
3'
pa
4'
1'
Vm V

Fig. 4.18 Diagrama de funcţionare a compresorului la închiderea completă a


robinetului de aspiraţie şi deschiderea celui de pe by-pass

E) Reglarea debitului prin recircularea unei cantităţi de gaz între refularea


unei trepte a compresorului şi conducta de aspiraţie a primei trepte.
Metoda fiind utilizată atât la compresoarele volumice cu piston cu o
singură treaptă, cât şi la cele cu mai multe trepte, consumul de energie va fi
influenţat de mai mulţi factori printre care se menţionează: mărimea

270
compresorului, presiunea de la care se face destinderea gazului precum şi de
gradul de obturare robinetului montat pe conducta ce face legătura între refularea
treptei şi aspiraţia compresorului. La pornirea compresoarelor cu
piston – mari şi mijlocii, scurtarea perioadei de menţinere a curentului electric la
valorile mari ale intensităţii se realizează prin deschiderea conductei de legătură
între refularea şi aspiraţia compresorului, realizând condiţiile de pornire în gol ale
acestuia.
Din punct de vedere economic, aşa cum s-a menţionat, metoda necesită un
consum de energie. Energia minimă consumată este atunci când robinetul montat
pe conducta de by-pass este complet deschis iar secţiunea acestei conducte este
astfel aleasă încât pierderile de presiune să fie minime. Această situaţie
corespunde condiţiilor de pornire a compresorului în gol, metodă utilizată în mod
curent la compresoarele mari.
Consumul maxim de energie pentru compresoarele cu mai multe trepte
pare a fi atunci când recircularea unei cantităţi de gaz se face între refularea
ultimei trepte şi aspiraţia primei trepte. Reglarea debitului de gaz vehiculat de
compresoarele cu mai multe trepte în acest mod, nu conduce la redistribuirea
rapoartelor de comprimare pe trepte şi diferite temperaturi la sfârşitul procesului
de comprimare a gazului, cum se întâmplă la recircularea unei cantităţi de gaz
între conductele de refulare şi aspiraţie ale primei trepte sau a unor trepte
intermediare. La utilizarea acestei metode de reglare a debitului, cantitatea de gaz
ce trebuie recirculată între refularea uneia din treptele compresorului şi aspiraţia
primei trepte, ca regulă generală, se ia după ce gazul ieşit din cilindrul treptei
respective şi a fost răcit în răcitorul intermediar. Această măsură preîntâmpină
pătrunderea gazului în cilindrul primei trepte cu o temperatură ridicată ce ar putea
conduce în procesul de comprimare la depăşirea limitei de încălzire a gazului
vehiculat. Diagrama de lucru a compresorului cu ventilul de pe conducta de
by-pass complet deschis, arată ca în figura 4.19.

271
p

3 2

3' 1'

4' 1
4
pa

Fig. 4.19 Diagrama de funcţionare a compresorului prin recircularea unei


cantităţi de gaz între refularea compresorului şi conducta de aspiraţie

Deschiderea, respectiv închiderea completă a robinetului de pe conducta


de by-pass, face ca refularea compresorului în reţea să se realizeze cu
intermitenţă, ceea ce permite automatizarea procesului de reglare. În acest sens,
sunt întâlnite multe scheme de reglare automată a debitului.

F) Reglarea debitului, acţionând asupra discurilor de etanşare ale


supapelor cilindrului compresor
Reglarea debitului vehiculat de compresor acţionând asupra discurilor de
etanşare ale supapelor de aspiraţie sau refulare constă în readucerea parţială sau
totală a gazului din cilindru în conducta de aspiraţie sau din colectorul de refulare
în cilindru, prin menţinerea discurilor de etanşare ridicate de pe scaunele
respective. În cazul acţionării asupra discurilor de etanşare de la supapele de
refulare apar pierderi mari de energie cât şi deformaţii remanente ale discurilor.
Cel mai des se acţionează asupra discurilor de la supapele de aspiraţie prin diferite
procedee dintre care menţionăm:
- ridicarea completă a discurilor de etanşare;
- ridicarea parţială a discurilor de etanşare.
Primul procedeu se realizează manual sau automat şi este practicat în
special la compresoarele mari în perioada pornirii. Prin acest procedeu se
realizează comunicarea cavităţii cilindrului cu conducta de aspiraţie. Această
comunicare se realizează prin menţinerea discurilor de etanşare ridicate de pe
scaunul supapelor de aspiraţie. Această poziţie a discurilor dă posibilitatea gazului
aspirat să revină din nou în conducta de aspiraţie, reducând procesul de
comprimare numai până la presiunea necesară învingerii forţelor de frecare de pe
traseul parcurs şi să excludă procesul de refulare. În aceste condiţii de lucru,
compresorul funcţionează în gol ceea ce face ca acest procedeu să fie utilizat la

272
pornirea compresoarelor mari. Energia solicitată în aceste condiţii de funcţionare
se consumă pentru învingerea forţelor de frecare dintre elementele mobile şi fixe
ale compresorului şi învingerea forţelor de frecare dintre gaz şi elementele
parcurse de acesta.
Diagrama de funcţionare la acest procedeu este prezentată în figura 4.20
cu linie întreruptă.

3 2

4 2'
3'
4' 1
pa

V
Fig. 4.20 Diagrama de lucru a compresorului la ridicarea completă a
discurilor de etanşare ale supapelor de aspiraţie

În situaţia în care cilindrul compresor are mai multe supape de aspiraţie


sau compresorul are mai multe trepte, ridicarea discurilor de etanşare ale
supapelor are loc la toate treptele. Această comandă de ridicare a discurilor de
etanşare se face manual sau automat de la pupitrul de comandă prin acţiunea
gazului comprimat. Compresorul nu poate funcţiona un timp îndelungat cu
discurile de etanşare ale supapelor de aspiraţie ridicate deoarece se constată o
încălzire intensă a gazului.
Al doilea procedeu de reglare a debitului de gaz vehiculat de compresor
constă în ridicarea parţială a discurilor de etanşare ale supapelor de aspiraţie. În
funcţie de gradul de ridicare a discului se asigură reîntoarcerea din cilindrul
compresor a unei cantităţi mai mari sau mai mici de gaz. Prin urmare, acest
procedeu permite reglarea debitului în limite largi. Laminarea gazului prin
interstiţiile create între discurile de etanşare şi scaunele supapelor de aspiraţie se
realizează cu consum de energie şi influenţe negative asupra planeităţii discurilor.
Menţinerea discurilor de etanşare în poziţie ridicată, către sfârşitul cursei de
aspiraţie, se realizează fie cu ajutorul unor dispozitive comandate hidraulic,
pneumatic sau electromagnetic, din afară, fie de dispozitive autocomandate.

273
Dispozitivele comandate din afară, experimentate de mai multe firme
constructoare s-au dovedit mai puţin eficiente în comparaţie cu cele din a doua
categorie cunoscute şi sub denumirea de sisteme de reglare dinamică a discurilor
de etanşare. Debitul refulat de compresor în reţea este o funcţie de durata
impulsurilor hidraulice. La o durată mare a impulsurilor, debitul refulat este mic şi
invers, la o durată mică a acestor impulsuri debitul va fi mai mare. Indiferent de
metoda de ridicare parţială a discurilor de etanşare diagrama de lucru a
compresorului arată ca în figura 4.21.
Deşi toate aceste variante de acţionare asupra discurilor de etanşare ale
supapelor de aspiraţie au condus la perfecţionarea metodei de reglare a debitului
vehiculat, ea este încă susceptibilă la îmbunătăţiri în sensul duratei de funcţionare
a discurilor şi a promptitudinii în răspuns a dispozitivelor de acţionare.

Fig. 4.21 Diagrama de funcţionare a compresorului la


ridicarea parţială a discurilor de etanşare

G) Reglarea debitului prin modificarea spaţiului vătămător

 1n 
λv = 1 − a ε − 1
 
  n1 
λv ⋅ Vh = 1 − a ε − 1 ⋅ Vh
  
 1 
Va = Vh − Vm  ε n − 1
 

274
Ultima expresie arată că volumul descris de piston, destinat procesului de
aspiraţie este în funcţie de volumul ocupat de spaţiul vătămător.
Prin creşterea spaţiului vătămător rezultă că volumul descris de piston
destinat procesului de aspiraţie se reduce, ceea ce influenţează asupra cantităţii de
gaz aspirat. Cele de mai sus conduc la concluzia că prin conectarea la cilindrul
compresor a unor capacităţi de volum constant sau variabil se realizează reglarea
în trepte sau continuă a debitului compresorului. În exploatarea acestor
compresoare, debitul furnizat de ele se reglează fie prin conectarea la cilindrul
compresor a unor tuburi confecţionate din oţel, de volum constant, fie pe cilindrul
compresor se montează un cilindru auxiliar, ce comunică cu primul, în interiorul
căruia poate fi deplasat un piston.
Prin deplasarea pistonului în cilindrul auxiliar, manuală sau pe altă cale
(există mai multe posibilităţi) se modifică, în anumite limite, volumul spaţiului
mort ce influenţează asupra debitului de gaz aspirat.
Ultima metodă este mai răspândită în exploatarea compresoarelor
volumice cu piston. În cazul compresoarelor cu mai multe trepte, debitul vehiculat
de acestea fiind determinat de debitul primei trepte, această capacitate ce permite
modificarea spaţiului mort este conectată la cilindrul primei trepte.
Pentru un compresor cu o singură treaptă diagramă de lucru prin
conectarea unei capacităţi de volum Vc arată ca în figura 4.22:

p
2' 2
3

Vc

1
4 4'

Fig. 4.22 Diagrama de lucru a compresorului cu o treaptă la conectarea unei


capacităţi pe cilindrul compresor.

În cazul unui compresor cu mai multe trepte, conectarea unei capacităţi la


prima treaptă conduce la o nouă redistribuire a rapoartelor de comprimare, iar
diagrama de lucru în coordonate (p,V) arată că în figura 4.23 – cu linie întreruptă.

275
p

Tr. III

V
p

Tr. II

p
V
p

Tr. I
Vc

V
V
Fig. 4.23 Diagrama de lucru a unui compresor cu trei
trepte la modificarea spaţiului vătămător al primei trepte
Cunoscând variaţiile posibile ale debitului solicitat de procesul tehnologic,
se poate stabili prin calcul valoarea coeficientului volumic, iar în funcţie de
această mărime se determină volumul capacităţii ce urmează a fi conectat la
cilindrul compresor, în felul următor:

 1 
Va1 = λv1⋅ ⋅ Vh = Vh − Vh ⋅ a1  ε n − 1
 

de unde mărimea a 1, ce reprezintă raportul între volumul spaţiului mort şi volumul


hidraulic deschis de piston, pentru noile condiţii, poate fi determinată cu expresia:

1 − λv1
a1 = 1

ε n −1
Această valoare a coeficientului spaţiului vătămător este orientativă,
întrucât prin reglarea debitului parametrii de stare ai gazului vehiculat în general

276
nu rămân aceiaşi. Înainte de a aplica o metodă de reglare a debitului este necesar a
se face şi o analiză amănunţită a consumului energetic suplimentar ce decurge din
aceasta.

4.11 Diagrama momentului rezistent

Forţele ce apar din mişcarea de translaţie sunt: forţele de presiune ale


gazelor asupra pistonului ( Fp ), forţele de inerţie ale maselor în mişcare de
translaţie ( Fitr ) şi forţele de frecare ce apar în mişcarea de translaţie ( Fftr ).

Fig. 4.24 Schema forţelor ce apar în sistemul bielă-manivelă

Toate aceste forţe sunt periodice, de perioada 2 π ele variază ca mărime şi


sens în funcţie de unghiul de rotaţie al manivelei, dar linia lor de acţiune coincide.
Rezultanta acestor forţe Ftr = Fp + Fitr + F ftr este dirijată după axa
cilindrului şi este forţa totală din mişcarea de translaţie.
Forţa totală Ftr aplicată pistonului în punctul B (fig.4.24) poate fi
descompusă în două componente: FN normală la axa cilindrului şi FK după
direcţia bielei. Dacă presupunem că în punctul O se aplică două forţe de sens
contrar, egale şi paralele cu FK , constatăm că efectul forţei Ftr este echivalent cu
efectul sistemului de forţe format din forţa Ftr aplicată în punctul O şi de

277
momentele M K = FK × OL şi M N = FN × OB .
Momentul M K reprezintă momentul rezistent al compresorului, care se
opune rotaţiei arborelui. Momentul M N este un moment aplicat părţilor fixe ale
compresorului (moment de basculare), datorită căruia compresorul este basculat în
planul de mişcare al mecanismului bielă-manivelă.
Se poate demonstra cu uşurinţă pe baza asemănării triunghiurilor OLB şi
BFKFtr că, FK OL=FN OB, deci MK = MN, cele două momente sunt egale şi de sens
contrar, dar sunt aplicate unor piese diferite ( M K se aplică echipajului mobil, iar
M N se aplică echipajului fix).
Forţele FN şi FK pot fi calculate în modul cu relaţiile:

FN = Ftr tgβ 

F  (40)
FK = A 
cos β 

Forţa FK ce încarcă fusul maneton se poate descompune în două


componente FZ şi FT . Forţa radială FZ , normală la axa arborelui se transmite
prin intermediul arborelui cotit la lagărele sale, iar forţa tangenţială, FT produce
momentul rezistent al compresorului. Forţele FZ şi FT pot fi calculate în modul
cu relaţiile:

Ftr cos(α + β ) 
FZ = FK cos(α + β ) = 
cos β 
 (41)
F sin(α + β ) 
FT = FK sin(α + β ) = tr
cos β 

Produsul dintre modulul forţei tangenţiale şi raza manivelei reprezintă


modulul momentului rezistent al compresorului:

M K = FT ⋅ r (42)

Momentul motor care acţionează asupra arborelui din partea motorului de


antrenare, în cazul unei transmisii prin curele sau cuplă elastică, poate fi
considerat constant în decursul unei rotaţii şi egal cu momentul mediu (produsul
dintre forţa tangenţială medie şi raza manivelei). Momentul rezistent al

278
compresorului variază corespunzător curbei de variaţie a forţei tangenţiale. Pe
unele poţiuni ale cursei, momentul rezistent al compresorului este mai mare, iar pe
altele mai mic decât momentul mediu creat de motor (fig.4.25).

∑F + F
1 frot

α 0

0 0
180 360

Fig. 4.25 Diagrama momentelor

Momentul mediu reprezintă valoarea medie, constantă, a momentului


variabil, care în timp de o perioadă produce acelaşi lucru mecanic ca şi momentul
variabil. Valoarea sa se determină prin planimetrarea suprafeţei de sub curba
momentului.

1
2π ∫0
M Km = M K dα = TTm ⋅ r (43)

În figura 4.25 (a) s-au trasat, suprapuse, diagrama forţelor tangenţiale


( FT ) şi a momentelor ( M K ), precum şi diagrama vectorială (fig.4.25 b).

4.12 Compresoare rotative

4.12.1 Compresoare rotative cu lamele

Acestea sunt compresoare cu pistoane rotative monoaxiale, sub forma unor


lamele. Comprimarea aerului se realizează tot prin variaţia forţată a volumului
care formează spaţiul de lucru, însă datorită unor pistoane cu mişcare rotativă.
Constructiv, un astfel de compresor rotativ cu lamele (fig. 4.26) este compus
dintr-un stator 1, în care se învârte un rotor 2, montat excentric faţă de stator, cu o
excentricitate e. În rotor sunt practicate canalele 4, unde sunt montate lamelele
elastice 3.

279
Principiul de funcţionare compresorului cu lamele este următorul: datorită
acţionării rotorului, în sensul arătat, forţa centrifugă determină lamelele să iasă din
canalele 4, urmărind profilul statorului. În partea de sus, unde spaţiul este mai
mare, are loc o depresiune şi aerul va fi aspirat prin racordul 5, iar în partea
dreaptă a compresorului se realizează comprimarea şi refularea aerului prin
racordul 6. Acest tip de compresor are întotdeauna acelaşi grad de compresie
datorită construcţiei sale.

1 2 7 3 4

V
e

5
6 a
d
a
p

Fig. 4.26 Secţiune printr-un compresor de aer rotativ cu lamele şi diagrama


ciclului de funcţionare
1 - stator; 2 - rotor; 3 - canale; 4 - lamele elastice; 5-racord de aspiraţie;
6 - racord de refulare; 7 - axa de rotaţie a statorului; 8 - axa de rotaţie a rotorului;
e - excentricitate; a, b - aspiraţie; b, c - compresia; c, d - refularea; d, a- destinderea
aerului rămas în spaţiul dintre rotor şi stator

Aceste compresoare volumice sunt utilizate şi în tehnica frigului încă din


anii 1930, dar care datorită problemelor legate de materialele componente nu au
suferit dezvoltări ulterioare. Un astfel de compresor frigorific este prezentat în
figura 4.27.
Partea principală a maşinii este reprezentată de un stator cilindric în
interiorul căruia se învârte un rotor excentric, tangent la cilindru.

280
Fig. 4.27 Schema compresorului cu palete in rotor
1 – cilindru; 2 – piston rotativ; 3 – lamele culisante; 4 – spaţiu de
refulare;
5 – spaţiu de aspiraţie; 6 – arbore; 7 – inele pentru limitarea
cursei

Rotorul are prevăzute canale radiale în care paletele pot să culiseze liber
sub efectul forţei centrifuge pe care o imprimă rotorul.
Noile materiale descoperite în industria aeronautică şi posibilitatea de a se
prelucra în serie profile complexe, pot să asigure din nou succesul acestor tipuri
de maşini. Firma Rotocold din Marea Britanie realizează asemenea compresoare,
special pentru tehnica frigului şi a adus câteva îmbunătăţiri dintre care se
menţionează:
1. Realizarea paletelor din materiale compozite (polimeri aromatici şi fibră
de sticlă), uşoare şi rezistente, ceea ce permite atingerea de turaţii ridicate (viteza
periferică de cca. 25 m/s).
2. Acoperirea paletelor cu un material autolubrifiant (teflon) asigură
funcţionarea corectă şi în cazul unei defecţiuni pe circuitul de ulei.
3. S-a realizat un dispozitiv de protecţie împotriva loviturilor hidraulice,
prin echiparea compresorului cu o placă mobilă situată la extremitatea rotorului,
menţinută în poziţie normală de resorturi. O eventuală suprapresiune datorată
prezenţei lichidului deplasează placa mobilă şi astfel maşina este protejată
împotriva oricăror defecţiuni mecanice.
4. Uleiul de ungere este preluat dintr-un separator de ulei (la presiune
ridicată) şi injectat într-un dublu circuit intern. Primul alimentează garnitura
mecanică asigurând ungerea şi răcirea acesteia, ungerea rulmentului din faţă şi
ungerea unei feţe a rotorului. Al doilea circuit asigură ungerea rulmentului din
spate şi ungerea celei de-a doua feţe a rotorului. Acest mod de funcţionare elimină

281
necesitatea utilizării unei pompe de ulei, ceea ce simplifică mult construcţia;
Firma Rotocold are pentru seria de compresoare cu 8 palete, următoarele
caracteristici principale:
- materiale componente: polimeri şi fibre de carbon;
- turaţia nominală: 1450…4000 rot/min;
- turaţia maximă admisă: 6000 rot/min;
- debit: 12,8…80,4 m3/h;

4.12.2 Compresoare cu lobi

Acestea sunt compresoare de aer cu pistoane rotative biaxiale denumite şi


compresoare cu pinioane sau compresoare Root.

Fig. 4.28
Secţiunea printr-un compresor cu lobi

1 - carcasa; 2 - rotoare profilate (lobi); 3 - axele de acţionare ale lobilor;


4 - cantitatea de aer supusă comprimării; 5, 6, 7, 8 - capetele rotoarelor inferior şi
superior; 9, 10, 11, 12 - muchiile carcasei; 13 - racord de aspiraţie; 14 - racord de
refulare; 15 - suport compresor; pa - presiunea de aspiraţie; pr - presiunea de
refulare (de pompare)

Acest tip de compresoare (fig. 4.28) sunt compuse dintr-o carcasă 1, în


care se găsesc două rotoare profilate 2, sub forma unor lobi. Rotoarele sunt
acţionate sincron de o pereche de roţi dinţate prin intermediul axelor 3. La acest

282
tip de compresoare nu se realizează de fapt o comprimare a aerului, neexistând
spaţiu de compresie, ci doar o împingere a aerului dintr-o parte în alta. Când unul
din rotoare efectuează umplerea cu aer atmosferic, celălalt realizează pomparea la
presiunea finală.
Rotoarele se învârt în carcasă, în sensuri diferite, fără să se atingă şi fără a
mai fi nevoie de ungere.

4.12.3 Compresoare cu şurub (cu pistoane axiale)

Ca şi cele cu lobi, aceste compresoare au tot două pistoane rotative


biaxiale. Ele mai sunt întâlnite şi sub denumirea de compresoare cu pistoane
axiale.
Aceste compresoare (fig. 4.29) sunt compuse dintr-o carcasă 1 şi două
rotoare, sub forma unor şuruburi care sunt învârtite în sensuri contrare de două
roţi dinţate de angrenare prin intermediul axelor 2. Rotoarele nu se ating între ele,
un rotor 3 are profilul convex şi un număr de patru lobi, celălalt rotor 4 are
profilul concav şi un număr de şase canale, în acest fel şi turaţiile rotoarelor
diferă. Aerul pătrunde prin compresor prin racordul 5, în spaţiul de lucru 6, format
din cavitatea dintelui rotorului 4, peretele carcasei 1, şi proeminenţa dintelui
rotorului 3.

Fig. 4.29 Secţiune printr-un compresor elicoidal (cu şurub)


a - fenomen de aspiraţie; b - de compresie; c - secţiune prin compresor

Prin rotire, aerul este împins în direcţie axială, producându-se


comprimarea, până la capătul rotoarelor şi apoi evacuat prin racordul 7. Un astfel
de compresor nu are nevoie de ungere, în aer injectându-se ulei.
Aceste compresoare pot fi utilizate cu succes şi în tehnica frigului. Un
compresor frigorific cu şurub (monorotor) este prezentată în figura de mai jos.

283
Fig. 4.30 Compresor monorotor
1 – comanda sertarului de reglare a puterii
frigorifice;
2 – garnitură mecanică; 3 – palier; 4 – rotor; 5
– sateliţi

Aceste maşini sunt caracterizate de diametrul rotorului D, având valori


uzuale între 175 şi 350 mm. Debitul circulat de aceste maşini se poate calcula cu
relaţia:

q v = B ⋅ D 3 ⋅ n ⋅ 60 [m3 / h] (44)

unde: - B este un coeficient care depinde de geometria maşinii fiind caracteristic


fiecărui constructor;
- D este exprimat în m.
Uzual, debitele au valori intre 120 şi 5000 m3/h. Aceste compresoare
prezintă aceeaşi particularitate în ce priveşte volumul index Vi, ca şi cele birotor.
Rotorul este din fontă, datorită proprietăţilor mecanice şi compatibilităţii
cu agenţii frigorifici şi joacă acelaşi rol ca şi rotorul mamă de la compresoarele
birotor. Este realizat cu 6 canale.
Rotoarele satelit sunt construite dintr-un material compozit, prezintă
aripioare şi sunt antrenate de rotorul principal. Au acelaşi rol ca şi rotorul tată,
separând practic maşina în două zone de comprimare independente identice
(pentru variantele cu doi sateliţi).

284
Carterul este realizat dintr-o singură piesă, prin turnare, închide toate
părţile mobile având însă şi capace demontabile pentru asigurarea accesului şi
montarea pieselor.
Lagărele pentru maşina cu doi sateliţi sunt proporţional mult mai puţin
solicitate faţă de compresoarele birotor, deoarece efectele de comprimare sunt
echilibrate ca urmare a simetriei orizontale a maşinii. Forţele radiale sunt practic
nule deoarece pe de-o parte canalele se sprijină pe faţa cilindrică externă a
rotorului şi, pe de altă parte pe ambele feţe ale rotorului este menţinută presiunea
de aspiraţie. Efortul rezidual pe partea arborelui care iese în afară este preluat de
un palier cu rulmenţi.

Compresorul birotor (dublu şurub)


Comprimarea – Cele mai importante elemente constructive de care
depinde procesul de comprimare sunt geometria rotoarelor şi volumul index.
Rotoarele au cel mai adesea geometria realizată dupa licenţa Sveridge
Rotor Maskiner (SRM), cu un rotor tată avand 4 lobi şi un rotor mamă având
6 canale, ca în figura de mai jos (fig. 4.31), dar există şi realizări cu 5 lobi şi
6 respectiv 7 canale. Debitul acestor compresoare depinde de diametrul şi
lungimea rotoarelor, ca şi de turaţia acestora.

Fig. 4.31 Rotor tată cu 5 lobi şi rotor mamă cu


7 canale

Începând din anul 1980, odată cu reducerea diametrelor rotoarelor până la


cca. 100 mm şi creşterea turaţiei acestor rotoare mici până la 2950 rot/min, au fost
create noi tipuri de profile pentru rotoare, denumite Sigma. S-a demonstrat că
pentru un anumit profil dat, există o turaţie periferică optimă u = 50 m/s pentru
rotoarele SRM, şi respectiv u = 15-20 m/s pentru rotoarele Sigma.

285
La ora actuală diametrele rotoarelor variază între 100 şi 300 mm. Mărimile
caracteristice pentru aceste compresoare sunt diametrul D al rotorului şi raportul
L/D dintre lungimea şi diametrul rotoarelor.
În figura de mai jos (fig.4.32) este reprezentat un compresor birotor
orizontal, iar în figura 4.33 este reprezentat un compresor birotor vertical.

Fig. 4.32 Compresor birotor orizontal

Fig. 4.33 Compresor birotor vertical

1- rotor tată; 2 – rotor mamă; 3 – dispozitiv pentru reglarea


puterii;
4– dispozitiv pentru reglarea volumului index

Debitul volumic al acestor maşini se poate calcula cu relaţia:

286
L
qv = a ⋅ D 3 ⋅ ⋅ n ⋅ 60 [m3 /h] (45)
D

unde: - a este un coeficient care depinde de tipul compresorului, de profilul şi


unghiul de înfăşurare a lobilor;
- D şi L sunt diametrul, respectiv lungimea rotorului;
- n [rot/min] este turaţia rotorului.
Volumul index (Vi) caracterizează geometria fiecărui compresor în parte,
iar randamentul indicat maxim η i max se obţine atunci cand Rc=Vik, unde Rc este
raportul de comprimare, iar k este valoarea indicelui adiabatic, acesta din urma
depinzând de natura agentului de lucru.
Din punct de vedere constructiv, orificiul de aspiraţie este fix, iar cel de
refulare este realizat din două zone, una fixă prelucrată în carter, iar una variabilă,
creată de o piesă având dimensiunea fixată la montaj, amplasată în sertarul de
variaţie a puterii frigorifice.
Carterul pentru aceste maşini este realizat din fontă etanşă (Ft 25 şi Ft 26),
cilindrii fiind prelucraţi direct în corp, acesta din urma fiind calculat pentru o
presiune de 25 bar, este supus probelor hidraulice.
Rotoarele sunt construite din oţel forjat sau din fontă cu grafit sferic,
turnată sub vid, prelucrată mecanic cu mare precizie pe maşini unelte cu freze
multiple. La marea majoritate a maşinilor de acest tip, rotorul tată antrenează
rotorul mamă, dar noile profile permit şi antrenarea rotorului tată de către rotorul
mamă, ceea ce permite creşterea vitezei şi în consecinţă a debitului vehiculat de
compresor.
Lagărele: cele patru paliere sunt lise, cu bile sau cu rulmenţi, eventual o
combinaţie a celor două, datorită sarcinilor radiale mari. Aceste paliere sunt în
general sensibil supradimensionate.
Garnitura mecanică (presgarnitura) este necesară pentru compresoarele
deschise şi se foloseşte acelaşi tip de garnitură ca la compresoarele cu piston.

287
CAPITOLUL 5

EXPLOATAREA, ÎNTREŢINEREA ŞI REPARAREA


POMPELOR ŞI COMPRESOARELOR

5.1 Exploatarea şi întreţinerea pompelor

5.1.1 Exploatarea pompelor

Exploatarea reprezintă totalitatea operaţiilor care se efectuează în scopul


utilizării eficiente a parametrilor unui utilaj sau a unei maşini, în vederea
menţinerii lor la valori acceptabile pe o perioada cât mai lungă de timp. Această
cerinţă se aplică şi în cazul pompelor, care sunt maşini relativ simple din punct de
vedere constructiv, dar care, pe lângă o alegere judicioasă, mai necesită şi o
exploatare care trebuie să respecte cu rigurozitate indicaţiile prevăzute de
constructor în cartea tehnică a maşinii. Aceste carţi sunt elaborate de producător şi
cuprind indicaţii specifice, pe tipuri constructive de pompe. De regulă, ele sunt
transmise beneficiarului odată cu pompa, iar respecterea prevederilor devine
obligatorie chiar de la recepţionarea pompei.
Un exemplu, frecvent întâlnit în exploatare, îl constituie neverificarea
sensului de rotaţie al agregatului la pornire, având de multe ori ca rezultat
distrugerea pompei, datorită deşurubării rotorului sau neobţinerea parametrilor
energetici necesari. În paralel cu înşiruirea acestor reguli, pentru obţinerea unor
rezultate foarte bune, este necesar ca personalul de exploatare să posede o
calificare tehnică adecvată. Acest personal are următoarele atribuţii:
- executarea operaţiilor premergătoare în vederea pornirii propriu-zise a
pompei;
- respectarea regimurilor de funcţionare prescrise;
- efectuarea manevrelor şi reglajelor necesare;
- sesizarea avariilor;
- notarea constatărilor făcute în timpul funcţionarii în carnetul de bord al
utilajului;
- executarea operaţiilor de întreţinere;
- respectarea regulilor de protecţia muncii.

5.1.2 Montarea pompei în instalaţie

În mod obişnuit pompele se livrează de către furnizor ambalate în lăzi sau


stelaje, care le protejează de deteriorări în timpul transportului. Gurile de aspiraţie
şi refulare sunt acoperite cu capace de protecţie, care împiedică pătrunderea
corpurilor străine în interiorul pompei. Se recomandă ca în masura posibilităţilor,

288
pompa să fie procurată la timpul oportun pentru montarea ei în instalaţie,
evitându-se perioade prea lungi de depozitare sau stocaj. În situaţiile în care
pompa a fost depozitată o perioada mai lungă de 2-3 ani, înainte de montare se va
face o verificare a aspectului pieselor principale şi se va înlocui unsoarea
rulmenţilor atât la pompă, cât şi la motorul electric de antrenare.

5.1.3 Indicaţii privind centrarea agregatelor de pompare

Turaţia de funcţionare a pompelor corespunde în majoritatea cazurilor cu


turaţia nominală a motoarelor electrice sau a motoarelor termice curente, astfel că
transmiterea mişcării de antrenare se face de obicei prin cuplare directă. Cea mai
raspândită metodă utilizată la pompe constă în realizarea cuplării între arborele
maşinii de antrenare şi arborele pompei, prin intermediul unui cuplaj elastic. În
acest fel, şocurile provocate la pornire sau în timpul funcţionării sunt preluate de
elementele elastice din cauciuc care le amortizează, protejând astfel arborele şi
lagărele pompei. Este de la sine înţeles că obţinerea unei mişcări uniforme,
liniştite, fără trepidaţii depinde de precizia coaxialităţii dintre arborele motor şi
arborele pompei. Operaţia care are ca scop aliniarea celor doi arbori se numeşte în
limbaj uzual „centrare”.
Verificarea stării de centrare se efectuează asupra cuplajului respectiv
folosind mai multe metode:
- procedeul de verificare cu riglă;
- procedeul de verificare cu trusă de calibre;
Procedeul de verificare cu riglă este următorul:
- se aşează rigla paralel cu axa celor doi arbori astfel încât să se sprijine pe
generatoarele celor două semicuple;
- operaţia se efectuează în mai multe puncte de pe circumferinţa cuplajului,
rotind cu mâna ansamblul.
Se consideră că centrarea este corectă, dacă rigla este în contact pe toată
lungimea generatoare, în toate puncte circumferinţei. Concomitent cu verificarea
efectuată cu rigla se controlează şi distanţa dintre cele două semiclupe, cu ajutorul
trusei de calibre. Aceasta distanţă trebuie să fie egală pe toată circumferinţa
cuplajului.
În situaţia în care centrajul nu este corect (rigla nu este paralelă cu una din
semicuple sau distanţa dintre semicuple este mai mare se face corecţie). Corecţia
se face prin deplasarea corespunzătoare a pompei sau a motorului prin
introducerea de adaosuri metalice sub tălpile acestora. Şuruburile de fixare a
pompei şi motorului pe placa de bază se vor strânge numai după ce cuplajul a fost
corect centrat.
După efectuarea operaţiilor de centrare, rotind cuplajul cu mâna se observă
vizual dacă distanţa dintre cele două suprafeţe frontale ale semicuplelor este
constantă pe toată circumferinţa.

289
La pompele care vehiculează lichide fierbinţi, centrarea se face în două
etape. Se execută centrarea atunci când agregatul este rece apoi se porneşte pompa
lăsând-o să funcţioneze până ce atinge temperatura de regim. Se opreşte agregatul
şi se verifică din nou. Este posibil ca acesta să nu mai corespundă din cauza
dilatărilor neuniforme, iar în acest caz se efectuează corecţiile necesare, cu multă
atenţie, agregatul fiind fierbinte.
În unele situaţii turaţia de antrenare a pompei diferă de turaţia nominală a
motorului, astfel că antrenarea se poate realiza printr-o transmisie cu curele sau
printr-un grup reductor-multiplicator.
La o transmisie cu curele, arborele pompei şi cel al motorului trebuie să fie
perfect paraleli, iar roţile de curea trebuie să fie coplanare.
Verificarea coplanarităţii roţilor de curea se face cu ajutorul unei rigle
plane, sau pentru curele mai lungi cu sfoară bine întinsă. La acest gen de
transmisii trebuie prevăzută posibilitatea de întindere a curelelor. Acestea se întind
astfel încât să nu patineze.

5.1.4 Indicaţii privind poziţia şi racordarea conductelor

După cum este cunoscut, pompa are misiunea de a prelua lichidul de la o


sursă şi a-l transporta la consumator. Transportul lichidului se face prin conducte
care, împreună cu pompa şi armăturile respective, alcătuiesc instalaţia
propriu-zisă.
Conducta care face legatura între sursa de lichid şi orificiul de aspiraţie al
pompei se numeşte „conductă de aspiraţie”, iar cea care face legătura între
orificiul de refulare al pompei şi consumator se numeşte „conductă de refulare”.
Conductele se racordează la pompe prin flanşe strânse cu şuruburi, iar
realizarea etanşării, îmbinării se realizează cu garnituri plate, confecţionate din
cauciuc, klingherit sau alte materiale.
Pentru toate pompele sunt valabile următoarele indicaţii generale
privitoare la conducte:
- axele flanşelor conductelor trebuie să coincidă cu cele ale flanşelor la care
se racordează, iar flanşele trebuie să fie paralele între ele. Prin aceasta se evită
obturarea secţiunilor de trecere a lichidului şi crearea de rezistenţe hidraulice
suplimentare;
- racordarea trebuie astfel realizată încât conductele să nu creeze solicitări
mecanice în flanşele pompei;
- la instalaţiile la care lichidul verificat are temperatură ridicată, se vor lua
măsuri pentru evitarea eforturilor ce ar putea lua naştere datorită dilatării
conductelor. În acest scop, acestea vor fi prevăzute cu compensatoare de dilatare
şi reazeme de alunecare. Totodată, conductele fierbinţi se vor izola termic, pentru
a preveni accidentele prin arsuri;

290
- traseul conductelor va fi ales cât mai judicios, astfel încât să permită
accesul uşor la pompă în timpul funcţionării;
- de câte ori este posibil, instalaţia va fi astfel concepută încât să permită
demontarea pompei din instalaţie fără demontarea conductelor;
- modificările de direcţie se vor realiza prin racordări largi, evitându-se
coturile bruşte;
- se vor evita montajele care permit formarea pungilor de aer;
- înainte de racordarea pompei se va proceda la curăţirea interioară a
conductelor, prin spălare cu apă de la o altă sursă, eliminându-se astfel
impurităţile rămase în timpul sudării.

5.1.5 Conducta de aspiraţie

Este recomandabil ca lungimea conductei de aspiraţie să fie cât mai redusă


cu scopul de a reduce pierderile hidraulice, iar pentru evitarea formării pungilor de
aer conducta va avea o panta de minim 2%.
Diametrul conductei de aspiraţie trebuie să fie cel puţin egal cu cel al
orificiului de aspiraţie al pompei.
Este recomandabil să nu se monteze vane pe conducta de aspiraţie,
deoarece acestea măresc pierderile hidraulice.
Este interzisă utilizarea vanelor de aspiraţie pentru reglarea parametrilor
pompei.

5.1.6 Conducta de refulare

Diametrul conductei de refulare trebuie să fie cel puţin egal cu orificiul de


refulare al pompei. În cazul utilizării unor conducte cu diametre superioare,
îmbinarea se va realiza prin reducţii concentrice, a căror conicitate nu va depăşi
raportul 1:10. Conducta de refulare trebuie dimensionată corespunzător, în funcţie
de presiunea maximă pe care o poate realiza pompa.

5.1.7 Indicaţii privind maşina de antrenare

Pompele primesc energia mecanică de antrenare de la diverse maşini de


forţă.
La alegerea maşinii de antrenare a unei pompe trebuie să se ia în
considerare un număr de factori:
- rentabilitatea instalaţiei, ţinând cont de balanţa cheltuielilor iniţiale şi ale
celor de exploatare;
- timpul diurn de funcţionare a instalaţiei;
- existenţa energiei de acţionare disponibilă la faţa locului;
- gradul de siguranţă necesar în funcţionare;

291
- posibilităţi de întreţinere;
- caracteristici specifice tipului constructiv al pompei.

5.1.8 Punerea in funcţiune, supravegherea şi întreţinerea în perioada


de exploatare

Punerea în funcţiune a unei instalaţii hidraulice poate fi definită ca fiind


totalitatea operaţiilor ce se execută în faza de trecere de la starea de repaus, la cea
de funcţionare. Ea reprezintă pentru beneficiar momentul important în care
instalaţia poate fi solicitată să satisfacă cerinţele pentru care a fost concepută.
Înainte de punerea în funcţiune este absolut obligatoriu ca personalul de
exploatare să studieze cu atenţie şi să-şi însuşească indicaţiile cuprinse în
instrucţiunile de exploatare ale fabricilor constructoare, emise pentru fiecare tip de
pompă în parte şi livrate împreună cu acestea. Verificările ce se efectuează înainte
de pornirea propriu-zisă au ca scop să ofere garanţia îndeplinirii tuturor condiţiilor
necesare unei funcţionări corecte a instalaţiei.
Aceste verificări, valabile în general pentru toate pompele industriale, se
vor efectua în ordinea următoare:
- rotirea liberă;
- sensul de rotaţie;
- sistemul de ungere;
- sistemul de etanşare;
- circuite auxiliare;
- amorsare.

5.1.8.1 Rotirea liberă

Rotirea liberă este prima operaţie ce se execută înainte de pornirea pompei


şi are ca scop să verifice în ansamblu corectitudinea montajului pieselor rotitoare.
Pentru acestea se slăbeşte strângerea presetupei şi apoi se roteşte cuplajul cu
mâna. Rotirea trebuie să se facă uşor şi cu mâna. Dacă pe anumite porţiuni se
întâmpină rezistenţe sau înţepeniri, se va verifica centrarea cuplajului. Prin această
verificare se previne pornirea unei pompe blocate din anumite motive, care,
forţată, poate duce la defectarea unor piese.

5.1.8.2 Sensul de rotaţie

Sensul de rotaţie a pompei are o mare importanţă asupra bunei funcţionări


a instalaţiei, atât în ceea ce priveşte obţinerea parametrilor energetici cât şi pentru
prevenirea deteriorării agregatului.
Este obligatoriu să se verifice dacă sensul de rotaţie a motorului de
antrenare corespunde cu cel indicat de săgeata de sens a pompei. Această săgeată

292
este aşezată întotdeauna într-un loc uşor vizibil şi este realizată fie direct prin
turnare, apărând proeminentă pe piesa respectivă, fie sub forma unei plăcuţe
prinsă cu nituri. Pentru a atrage mai uşor atenţia culoarea ei se deosebeşte de cea a
pompei. Se vopseşte în roşu, galben sau negru.
Verificarea sensului de rotaţie se face numai la pompele antrenate de
motoare electrice, deoarece acestea pot funcţiona în ambele sensuri.
Operaţia de verificare propriu-zisă se face pornind motorul înainte ca
acesta să fie cuplat cu pompa. La pompele de dimensiuni mici şi mijlocii se poate
porni motorul pentru o fracţiune de timp foarte scurtă, astfel încât să se poată
observa tendinţa de rotire şi sensul.
La pompele echipate cu garnituri moi din azbest grafitat, verificarea
sensului se va face numai după ce în prealabil s-au slăbit şuruburile de strângere a
presetupei.
La pompele echipate cu etanşări mecanice se va verifica înainte de pornire
prezenţa lichidului de ungere-spălare, în spaţiul destinat acestuia.
Este interzis a se proceda la verificarea sensului cu motorul cuplat, la
pompele la care rotorul este fixat pe arbore prin înfiletare, deoarece o pornire în
sens invers poate provoca deşurubarea sa şi înţepenirea în carcasă. Această
interzicere este întotdeauna subliniată în instrucţiunile de exploatare (cartea
tehnică a maşinii).

5.1.8.3 Sistemul de ungere

Lagărele pompei sunt unse cu ulei sau cu unsoare consistentă.


Înainte de pornire se va verifica sistemul de ungere astfel:
- la pompele care au lagărele unse cu ulei, nivelul acestuia trebuie să se
găsească în dreptul semnului prevăzut pe lăgar, de obicei cu vizor transparent.
- dacă pompa este echipată cu un ungător de nivel constant, se va verifica
nivelul uleiului din paharul basculant.
La pompele la care ungerea se face cu unsoare consistentă nu este necesar
să se verifice gradul de ungere, deoarece lagărele cu rulmenţi ale acestora sunt
unse în timpul procesului de ansamblare din uzină şi livrate ca atare. În situaţia în
care calitatea unsorii nu mai poate fi garantată se vor demonta capacele
rulmenţilor, se va îndeparta unsoarea veche şi se va înlocui cu unsoare nouă.

5.1.8.4 Sistemul de etanşare

Etanşarea arborelui pompelor industriale se realizează cu garnituri moi sau


cu etanşări mecanice. În această privinţă, înainte de pornire se vor lua următoarele
măsuri:
- la pompele cu garnituri moi se vor strânge piuliţele presetupei cât mai

293
uniform cu putinţă. Strângerea va fi moderată, fiind recomandabil a se efectua cu
mâna liberă.
- la pompele echipate cu etanşare mecanică se va verifica dacă în locaşul
presetupei există lichid de ungere-spălare.

5.1.8.5 Circuite auxiliare

Unele tipuri de pompe sunt prevăzute cu instalaţii auxiliare (de răcire,


ungere, egalizare) al caror rol şi funcţionare trebuie bine cunoscut de personalul
de exploatare.
În acest sens, înainte de pornire, se vor manevra robineţii respectivi, în
conformitate cu indicaţiile prevăzute în instrucţiunile maşinii.

5.1.8.6 Amorsarea

Cea mai importantă operaţie de care este condiţionată buna funcţionare a


instalaţiilor cu pompe centrifuge şi axiale, o reprezintă verificarea stării de
amorsare a pompei.
Din punct de vedere al amorsării, există două categorii de pompe:
- pompe care nu se pot amorsa singure;
- pompe care se pot amorsa singure.
Pompele centrifuge şi axiale nu posedă această proprietate, ceea ce
reprezintă marele lor dezavantaj.
Cele mai utilizate procedee privind amorsarea pompelor sunt:
a. Procedeul amorsării prin cădere sau înecare
Aceasta constă în amplasarea pompei în instalaţie astfel că nivelul
lichidului din rezervorul de aspiraţie să fie situat la un nivel superior faţă de
nivelul la care se găseşte axa rotorului pompei. În acest fel, lichidul ajunge la
pompa datorită acţiunii forţei de gravitaţie, asigurând în mod permanent
amorsarea acesteia.
b. Procedeul amorsării prin sorb cu clapetă
Aceasta constă în faptul că lichidul din rezervorul de aspiraţie este inferior
nivelului axei pompei.
Sistemul funcţionează astfel:
- înainte de pornirea iniţială, prin pâlnia de umplere situată la partea
superioară a pompei, se umple conducta de aspiraţie şi pompa cu lichid care apasă
asupra clapatei şi o menţine închisă.
Pompa se consideră umplută atunci când lichidul ajunge la nivelul pâlniei,
după care se înşurubează dopul de închidere. La pornirea pompei, coloana de
lichid fiind continuă, amorsarea poate avea loc, clapeta deschizându-se sub
acţiunea curentului de lichid. După oprirea pompei din funcţiune, sensul curgerii

294
se inversează, clapeta se închide şi păstrează astfel coloana de lichid pentru o nouă
amorsare.
c. Procedeul de amorsare prin vid.
Aceasta se realizează cu ajutorul unei surse care poate crea în conducta de
aspiraţie o depresiune (această sursă poate fi de regulă o pompă de vid, ca de
exemplu, pompa cu inel de lichid sau pompa cu canal lateral).
Funcţionarea are loc astfel:
- se închide în prealabil vana de refulare;
- se deschide robinetul de vid de pe conducta de aspiraţie urmărindu-se
indicaţiile vacummetrului.
Când depresiunea atinge o valoare stabilă, determinată de înălţimea
geodezică de aspiraţie, lichidul ajunge la nivelul prizei de vid şi pompa poate fi
amorsată. Se porneşte pompa şi se deschide treptat vana de refulare.
Ca regulă generală, înainte de pornire, toate pompele autoamorsabile
trebuie umplute cu lichid de lucru care realizează etanşarea interstiţiilor şi în
acelaşi timp evită uzurile datorate frecării suprafeţelor nelubrifiate.
După efectuarea tuturor operaţiilor premergătoare în vederea punerii în
funcţiune, se poate proceda la pornirea propriu-zisă a agregatului.

5.1.8.7 Punerea în funcţionare a pompelor centrifuge

Punerea în funcţiune a pompelor centrifuge se desfăşoară în următoarele


etape:
- se închide complet vana de refulare, cu scopul de a obţine un cuplu-
rezistent minim, conform curbelor caracteristice ale pompelor centrifuge;
- se deschide vana de pe conducta de aspiraţie, la instalaţiile care sunt
echipate cu astfel de vane;
- se deschid robinetele circuitelor de răcire, ungere sau etanşare;
- se porneşte pompa, acţionând maşina de antrenare respectivă.
După atingerea turaţiei de regim se urmăreşte indicaţia manometrului
montat în flanşa de refulare a pompei; dacă aceasta este stabilă şi indică o
presiune superioară faţă de cea nominală, pompa este amorsată şi se poate
deschide vana de refulare.
Nu este niciun pericol dacă pompa funcţionează o perioadă de timp
limitată (1-2 minute) cu vana de refulare complet închisă, deoarece organele
pompei sunt dimensionate să reziste la o presiune mai mare decât presiunea
obţinută în acest punct. Totuşi, pompa nu trebuie să funcţioneze prea mult în acest
regim, deoarece, datorită frecării cu organele pompei, lichidul se poate încălzi
excesiv şi poate atinge punctul de fierbere, ceea ce ar avea ca efect dezarmosarea
pompei.

295
Dacă după pornire manometrul nu indică presiune în refulare, aceasta este
un indiciu că pompa nu este amorsată. În această situaţie, se va opri pompa şi se
va verifica din nou starea de amorsare.
Dacă pornirea pompei s-a efectuat în condiţii normale, în continuare, se va
regla regimul de funcţionare în scopul obţinerii parametrilor doriţi. În mod practic,
la instalaţiile curente se procedează astfel:
- se deschide vana de refulare, urmărindu-se concomitent indicaţia
manometrului până ce acul indicator se opreşte şi dreptul diviziunii
corespunzătoare presiunii dorite. La o instalaţie calculată corect din punct de
vedere hidraulic, această situaţie trebuie să corespundă cu deschiderea completă a
vanei de refulare;
- se urmăreşte funcţionarea etanşării, presetupa cu garnituri moi se va
strânge astfel încât să permită o picurare necesară răcirii şi ungerii garniturilor;
- la pompele antrenate de motoare electrice se citeşte indicaţia
ampermetrului, avându-se în vedere ca la sarcina respectivă să nu se depăşească
valoarea curentului nominal înscris pe placuţa de caracteristici a motorului.
Pentru oprirea pompei se va proceda astfel:
- se închide vana de pe conducta de refulare;
- se deconecteză maşina pe refulare;
- se închid robinetele circuitelor auxiliare. Dacă există pericol de îngheţ şi
pompa vehiculează apă se goleşte pompa.

5.1.8.8 Punerea în funcţiune a pompelor axiale

Punerea în funcţiune a pompelor axiale se desfăşoară în următoarele


etape:
- se deschide complet vana de refulare;
- se deschide vana de pe conducta de aspiraţie, dacă instalaţia o are
prevăzută;
- se deschid robinetele circuitului de alimentare cu lichid pentru ungerea
lagărelor transmisiei;
- se porneşte pompa;
- după atingerea turaţiei de regim se va manevra vana de refulare până ce se
obţine presiunea dorită. Aici se va avea în vedere ca reglajul presiunii să se
realizeze astfel încât să nu se depăşească valoarea nominală contractată care, în
caz contrar, ar putea conduce la supraîncărcarea maşinii de antrenare;
- se verifică strângerea presetupei cu garnituri moi astfel ca în funcţionare
să se asigure o scurgere sub formă de picături;
- se urmăresc indicaţiile aparatelor de control: manometre, vacummetre,
debitmetre, ampermetre.
Deoarece pompele axiale nu pot fi pornite cu vana de refulare închisă,
funcţionarea lor fiind instabilă în zona debitelor reduse şi a înălţimilor de pompare

296
mai ridicate, instalaţia trebuie să fie astfel concepută încât să nu creeze rezistenţe
importante la pornire. În acest sens, clapeta de reţinere nu se va monta la capătul
conductei de refulare, astfel încât pornirea să se facă cu conducta golită de apă.
Oprirea pompei se face astfel:
- se deconectează maşina de antrenare;
- se închid robineţii circuitelor auxiliare;
- se deschide complet vana de refulare, dacă aceasta a fost închisă parţial în
timpul funcţionării.

5.1.8.9 Supravegherea în timpul funcţionării

Supravegherea agregatului în perioada de funcţionare are scopul de a


asigura exploatarea normală a acestuia şi de a preveni producerea unor defecţiuni
sau deranjamente datorate unor cauze accidentale.
Pe parcursul funcţionării se monitorizează următoarele elemente:
- funcţionarea liniştită a agregatului, care trebuie să aibă loc fără zgomote
anormale sau vibraţii puternice. Dacă regimul este silenţios, aceasta este o
indicaţie că montajul şi centrajul au fost corect efectuate. La pompele al caror
arbore este sprijinit pe lagăre cu rulmenţi se aude un uruit continuu a cărui
intensitate este în funcţie de calitatea rulmenţilor. Acest zgomot nu este un indiciu
de funcţionare anormală.
- vibraţiile şi trepidaţiile puternice sunt determinate în majoritatea cazurilor
de un centraj defectuos.
Dacă în timpul funcţionării apar zgomote puternice sub formă de lovituri
sau pocnituri se opreşte imediat pompa, se cercetează cauza, se înlătură
defecţiunea şi numai după aceea se poate porni din nou agregatul.
- temperatura uleiului din lagărul pompei nu trebuie să depăşească cu mai
mult de 50 o C, temperatura mediului ambiant. Pentru aceasta se va urmări ca
nivelul de ulei din lagăr să corespundă cu reperul marcat pe indicatorul de nivel.
Dacă uleiul are un reper mai redus faţă de reper, se va completa cu ulei de aceeaşi
calitate.
Este contraindicată funcţionarea cu exces de ulei, deoarece aceasta
provoacă un consum suplimentar de energie şi în acelaşi timp conduce la o
încălzire excesivă a uleiului datorită frecării acestuia cu piesele aflate în rotaţie.
Dacă lagărele pompei sunt unse cu unsoare consistentă, completarea se va
face periodic, în funcţie de tipul constructiv al pompei, precum şi de mediul în
care funcţionează ansamblul. Intervalele de completare sau înlocuire totală a
unsorii sunt precizate în instrucţiuni de exploatare emise de către furnizor.
Temperatura de funcţionare a rulmenţilor se verifică de obicei atingând cu
mâna porţiunile de lagăr din dreptul acestora. Orientativ se precizează că dacă
mâna poate suporta câteva secunde contactul cu părţile respective fără senzaţie de
arsură încălzirea poate fi considerată normală (40 oC-50oC). Verificarea se va face

297
după cel puţin 1/2 oră de funcţionare, deoarece în această perioadă de timp se
poate aprecia că regimul termic s-a stabilizat. Dacă temperatura continuă să
crească şi după acest interval, atunci se va opri pompa, se va cerceta cauza şi se va
remedia.
- etanşarea arborelui la ieşirea din carcasă trebuie să asigure o funcţionare
fără pierderi abundente de lichid la presetupele echipate cu garnituri moi, iar la
cele echipate cu etanşări mecanice să împiedice complet scăpările.
La etanşările moi, piuliţele presetupelor se strâng moderat, la început cu
mâna liberă, astfel încât să permită o uşoară scurgere de lichid, sub formă de
picături, necesară răcirii şi ungerii garniturilor. O strângere prea puternică are ca
efect încălzirea excesivă a acestora, încalzire care se manifestă prin apariţia unui
fum negru în zona presetupei datorită arderii inelelor respective şi, în consecinţă,
deteriorarea etanşării.
La pompele ale căror etanşări sunt prevăzute cu circuit exterior de răcire,
spălare sau etanşare, robinetul care alimentează acest circuit se va regla astfel ca
presiunea lichidului auxiliar să depăşească cu 1-2 bari presiunea lichidului
pompat.
În principiu, la pompele echipate cu etanşări mecanice, nu sunt admise
scăpări de lichid. Dacă totuşi se constată astfel de situaţii, se va opri pompa şi se
va verifica dacă montajul etanşării a fost executat în conformitate cu prescripţiile
furnizorului.
Aparatele de măsură şi control trebuie observate în permanenţă, iar
valorile parametrilor obţinuţi se notează în registrul de exploatare, la anumite
intervale stabilite în funcţie de caracterul instalaţiei.
Dacă indicaţiile aparatelor sunt sub formă de pulsaţii sau oscilaţii, rezultă
că regimul de pompare este neuniform, prin urmare trebuie depistată cauza şi
înlăturată.
Avantajele principale ale automatizării pot fi rezumate astfel:
- eliminarea posibilităţii efectuării de manevre greşite, în timpul
funcţionării, element care devine foarte important în special la agregatele de puteri
mari;
- protecţia motorului este asigurată în mod automat în timpul când
agregatul se află în funcţiune;
- economie de personal de supraveghere calificat;
- supravegherea de către computer a funcţionării pompei, semnalizarea
apariţiei neregulilor în timpul funcţionării şi oprirea pompei în situaţii periculoase.
În principiu, aparatele şi dispozitivele de automatizare trebuie să
semnalizeze şi să întrerupă funcţionarea pompelor în următoarele situaţii:
- dezamorsarea pompei;
- scăderea presiunii de refulare sub limita pentru care s-a reglat
funcţionarea;
- depăşirea temperaturii uleiului din lagărul pompei, peste limita admisă;

298
- supraîncărcarea maşinii de antrenare;
- scăparea lichidelor toxice în exterior.
În practică, automatizarea instalaţiilor de pompare precum şi procedeele
folosite se bazează pe principiul variaţiei parametrilor energetici ai agregatului:
- depresiunea în conducta de aspiraţie;
- presiunea în conducta de refulare;
- debitul refulat;
- intensitatea curentului electric de alimentare;
- nivelele limită ale lichidului din rezervorul de aspiraţie sau refulare;
- temperatura lagărelor etc.
Întregul proces de funcţionare a instalaţiei este monitorizat prin
intermediul unor senzori care urmăresc permanent parametrii de funcţionare:
temperatură, presiune, debit, turaţie, tensiune curent etc., şi îi compară cu cei
normali, semnalând eventualele dereglări. Pe baza unui soft integrat în schema de
automatizare, ce are în componenţă în mod obligatoriu şi un computer, parametrii
sunt reglaţi automat fără intervenţia personalului, iar dacă sistemul nu poate
realiza reglarea cerută, operatorul uman este avertizat.

5.1.8.10 Întreţinerea

Prin noţiunea de întreţinere se înţelege în general, totalitatea operaţiilor de


verificare, reglare, ungere, curăţire, ce se efectuează cu scopul de a menţine la un
nivel satisfăcător calitatea funcţională a maşinii sau utilajului. Operaţiile de
întreţinere care se aplică în domeniul pompelor sunt asemănătoare pentru
majoritatea tipurilor constuctive cunoscute astăzi, de aceea personalul de
exploatare trebuie să posede calificarea necesară pentru a înţelege şi ale efectua cu
conştiinciozitate, în scopul obţinerii unei exploatări cu rezultate maxime.

1. Ungerea
Organele de lucru ale pompei pot efectua mişcări de rotaţie sau translaţie.
Indiferent de natura mişcării, părţile metalice aflate reciproc în mişcare relativă nu
trebuie să vină în contact direct, deoarece atunci are loc o frecare uscată care
provoacă uzuri exagerate într-un timp foarte scurt. Pentru a evita această situaţie,
între suprafeţele de lucru se introduce un lichid de ungere care creează o peliculă
ce împiedică contactul suprafeţelor, iar frecarea devine hidrodinamică. Prin
urmare, locurile de ungere a pompei sunt determinate de această necesitate, iar
organul principal care necesită operaţii de întreţinere din acest punct de vedere, îl
reprezită, la pompele cu mişcare de rotaţie, lagărul. La pompele cu mişcare de
translaţie, ungerea, se aplică pe suprafeţele de ghidare ale mişcării.
În principiu, lagărul unei pompe cu mişcare de rotaţie este alcătuit dintr-un
corp suport în care sunt prevăzute locaşuri pentru rulmenţi (la lagare de

299
rostogolire, sau pentru bucşele lagărelor) la cele de alunecare. Aceste lagăre susţin
arborele pompei şi piesele care se rotesc cu acesta.
În tehnica actuală, marea majoritate a construcţiilor de pompe utilizează
lagăre cu rulmenţi, deoarece acestea sunt elemente de maşini standardizate, care
se pot procura uşor, necesitând în acelaşi timp o întreţinere minimă. Dezavantajul
lor constă în funcţionare mai puţin silenţioasă.
Întreţinere satifăcătoare din punct de vedere al ungerii se poate obţine prin
alegerea adecvată a lubrifiantului, care trebuie să ţină seama de următorii factorii:
- dimensiunile rulmentului;
- turaţia;
- sarcina;
- temperatura;
- modul de etanşare;
- rentabilitate.
Este important ca lubrifiantul să prezinte o rezistenţă de frecare cât mai
redusă, pentru a evita creşterea exagerată a temperaturii, care după cum se ştie îi
modifică substanţial vâscozitatea şi calităţile de ungere. Tot în scopul evitării unor
încălziri, dozarea cantităţii de lubrifiant trebuie să ţină cont de capacitatea de
înmagazinare a camerelor de ungere.
- ungerea cu unsoare consistentă este indicată a se aplica rulmenţilor care
trebuie să suporte sarcini mari la turaţii relativ reduse.
- ungerea cu ulei se aplică la rulmenţi ce suportă sarcini mijlocii şi reduse la
turaţii mari şi foarte mari.
Temperatura unui lagăr cu rulmenţi nu trebuie să depăşească cu mai mult
de 50 oC temperatura mediului ambiant. Aprecierea se face prin palparea corpului
de lagăr cu mâna.
Aici, pe lângă ungere, uleiul mai are rolul de a răcii lagărele respective
preluând căldura degajată şi transmiţând-o mediului înconjurător prin toata masa
corpului lagărului.
Uleiul de ungere trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
- să nu producă spumă în timpul funcţionării;
- să nu fie coroziv, să nu aibă tendinţa de oxidare şi să nu formeze depuneri;
- vâscozitatea sa trebuie să corespundă temperaturii de funcţionare a
lagărului.
Nivelul uleiului din baie nu trebuie să depăşească mijlocul bilei sau rolei
din partea cea mai de jos a rulmentului, deoarece o cantitate prea mare de ulei
conduce la creşterea temperaturii lagărului, datorită frecărilor, precum şi la
scurgeri de ulei care apar în zonele de ieşire ale arborelui din corpul lagărului.
Pentru lagărele de pompă unse cu ulei se recomandă ca înlocuirea
completă a cantităţii de ulei din baie să se facă la maxim un an calendaristic.

300
2.Etanşarea
Vehicularea lichidelor cu ajutorul pompelor presupune adoptarea unor
soluţii constructive care permit să se obţină un anumit grad de separaţie între
fluidul pompat şi mediul exterior.
La pompe se utilizează în principal două moduri de etanşare:
- etanşare moale, la care presetupa este prevăzută cu garnituri moi sub
formă de inele, confecţionate din materiale corespunzătoare condiţiilor impuse de
natura lichidului vehiculat;
- etanşare mecanică, la care presetupa este alcătuită din elemente mecanice
(inele, arcuri, burdufuri), diferă ca principiu de funcţionare faţă de prima.
Etanşarea moale este o etanşare clasică şi se utilizează de obicei la
pompele care nu se impun condiţii de etanşare absolută.
Principiul de funcţionare este următorul: un inel de garnitură moale
confecţionat din azbest grafitat, cânepă, bumbac sau alte materiale adecvate, este
deformat în locaşul presetupei datorită comprimării exercitate de o bucşă şi astfel
presează suprafaţa arborelui, împiedicând scurgerea lichidului spre exterior.
La pompele care vechiculează lichide cu temperaturi ridicate de peste
105oC, este necesară răcirea presetupei.
Etanşările cu garnituri moi necesită anumite operaţii de întreţinere care
trebuie efectuate cu conştiinciozitate de personalul de deservire, deoarece
neglijarea celor mai mici amănunte poate avea ca efect funcţionarea defectuoasă a
pompei. În mod obişnuit, garniturile moi utilizate la pompele pentru lichide
normale sunt confecţionate din azbest grafitat, împletit din mai multe fire, având o
secţiune transversală pătrată şi care, din punct de vedere dimensional, trebuie să se
potrivească perfect cu locaşul din corpul presetupei. Garniturile se montează în
locaşurile presetupei sub formă de inele. Inelele se vor aşeza cu tăieturile decalate
la 90 o-120o în funcţie de numărul garniturilor.
Secţionarea inelelor se poate face într-un plan vertical, perpendicular pe
axa garniturii sau înclinat la 45o faţă de acesta. Prima soluţie se utilizează, de
obicei, în cazul garniturilor moi fără inserţii metalice care sunt mai uşor
deformabile, destinate etanşării pompelor cu presiuni reduse. Tăietura oblică se
foloseşte la garniturile moi cu inserţii metalice, destinate pompelor ce
funcţionează în condiţii de presiune şi temperatură ridicate.
Montarea garniturilor se face după ce în prealabil s-a efectuat o verificare
minuţioasă a locaşului presetupei şi a suprafeţei de etanşare a arborelui care
trebuie să fie perfect curat.
După montarea întregului pachet de garnituri, se roteşte arborele cu mâna
pentru a se verifica dacă strângerea garniturilor pe arbore nu este prea puternică.
Piuliţele presetupei se strâng cu mâna astfel încât presarea garniturilor să permită
o uşoară scurgere sub formă de picături, a lichidului pompat. Se admit de regulă
40-60 picături într-un minut.

301
Etanşarea mecanică. Denumită uzual şi „presetupă mecanică” reprezintă
o soluţie constructivă modernă aplicată cu precădere la pompe şi ea se utilizează
în special în situaţii de exploatare care impun condiţii severe, în ceea ce priveşte
scăpările spre exterior: lichide toxice, agresive, inflamabile, radioactive.
În comparaţie cu sistemul de estanşare cu garnituri moi, etanşările
mecanice prezintă avantajul unei depline siguranţe în funcţionare, necesitând o
întreţinere minimă cu condiţia ca etanşarea să fie corect aleasă şi montată.
În principiu, o etanşare mecanică se compune din două inele în contact,
aşezate perpendicular pe axul pompei din care unul este fixat în carcasă, iar
celălalt se roteşte împreună cu arborele. Inelul rotitor este apăsat de un arc, iar
etanşarea se realizează între cele două feţe de alunecare.
Materialele cele mai uzuale din care se confecţionează inelele sunt:
- pentru inelul rotitor: cărbunele realizat prin sinterizare din diverse reţete
de amestecuri ce au la baza grafitul;
- pentru inelul fix: fonta, bronzul, oţelul inoxidabil, textolitul şi diverse
materiale ceramice de duritate foarte mare.
La etanşările destinate să echipeze pompe ce vehiculează lichide abrazive,
inelele se confecţionează din materiale ce au la bază diferite combinaţii de carburi
metalice.
Lubrifierea suprafeţelor de alunecare se realizează oarecum asemănător ca
la sistemul de etanşare cu garnituri moi.
În tehnică sunt cunoscute patru feluri de frecări: uscată, limită, mixtă şi
lichidă.
La frecarea uscată între suprafeţele ce se află în contact nu există un film
de lubrifiant care să reducă coeficientul de frecare, astfel că cele două suprafeţe
sunt supuse unui proces de uzură intensă, însoţit de fisuri şi ciupituri.
La frecarea limită, filmul de lubrifiant este parţial întrerupt iar local, în
anumite porţiuni are loc o frecare uscată.
Frecarea mixtă este asemănătoare cu frecarea limită, dar vâscozitatea
lichidului joacă în acest caz un rol important, coeficientul de frecare se reduce, iar
uzura este minimă.
La frecarea lichidă suprafeţele de alunecare sunt separate printr-un film de
lubrifiant care le impiedică să vină în contact, astfel încât în mod practic nu apar
uzuri.
Din punct de vedere al frecării, etanşările mecanice se încadrează în
categoria de frecare limită sau mixtă, adică în anumite porţiuni frecarea uscată nu
poate fi evitată.
Din punct de vedere constructiv-funcţional, etanşările mecanice se pot
clasifica în două categorii:
- etanşări fără echilibrarea presiunii denumite şi „etanşări neechilibrate”,
folosite la presiuni ce nu depasesc 10 bari;
- etanşări cu echilibrarea presiunii sau „etanşări echilibrate”

302
În stadiul actual al tehnicii, o etanşare mecanică, corect aleasă şi montată,
poate avea o durată de viaţă cuprinsă între câteva mii de ore şi câteve zeci de mii
de ore de funcţionare. Aceasta depinde de condiţiile de funcţionare, precum şi de
tipul lichidului vehiculat.
De regulă, cu cât lichidul este mai curat şi are o temperatură normală, cu
atât mai lungă va fi durata de utilizare.

3. Cuplajul
Transmiterea mişcării de la sursa de putere la pompă se poate realiza prin:
cuplare directă, reductor mecanic sau transmisie cu curele. Ultimile două soluţii se
folosesc atunci când turaţia motoarelor de antrenare diferă de cea a pompelor
antrenate.
Cuplarea directă este cea mai răspândită, se folosesc situaţiile în care
turaţia pompei este aceeaşi cu turaţia motorului şi ea se realizează prin intermediul
unui organ de maşină numit „cuplaj”. Condiţia esenţială care trebuie îndeplinită în
acest caz constă în obţinerea unei coaxialităţi cât mai corecte, între arborele
pompei şi cel al motorului. Din acest punct de vedere, cuplajele utilizate se împart
în două categorii: cuplaje rigide şi cuplaje elastice.
Cuplajele rigide presupun realizarea unei coaxialităţi perfecte între cei doi
arbori, nefiind admise în mod practic abateri. Dacă aceste condiţii nu sunt
îndeplinite urmarea este uzura prematură şi defectarea lagărelor de susţinere a
arborilor respectivi.
Cuplajele elastice sunt cele mai răspândite, transmiterea momentului se
face prin intermediul unor elemente elastice ce preiau atât abaterile de
coaxialitate, cât şi şocurile transmise de maşina de antrenare (în anumite limite).
Din punct de vedere al exploatării cuplajele nu necesită practic operaţii de
întreţinere. Se va ţine cont de următoarele:
- se va evita contactul lamelelor din cauciuc cu diverse produse petroliere.
- se va verifica periodic funcţionarea cuplajului, observând ca acesta să nu
producă vibraţii sau bătăi. Dacă se constată asemenea fenomeme se controlează
agragatul şi se opreşte.
- se verifică lamelele, iar în cazul în care sunt fisurate ele se înlocuiesc.
Uzura lamelelor se manifestă prin detaşarea unor particule de material de
dimensiuni variate, ca urmare a fenomenului de îmbătrânire a cauciucului după o
perioadă de funcţionare îndelungată sau datorită unor solicitări termice excesive.
În această situaţie se va înlocui întreg setul de lame.

5.1.9 Repararea pompelor

Parametrii funcţionali hidraulici ai unei pompe nu-şi păstrează valorile


constante pe toată durata ei de viaţă. Piesele care alcătuiesc pompa se uzează în
timp, datorită acţiunii unor factori mai mult sau mai puţin previzibili.

303
În cazul pompelor natura uzurii este de două feluri:
- mecanică;
- chimică.
Uzura mecanică a pompelor se datorează forţelor de frecare ce apar atunci
când două piese aflate în contact au o deplasare relativă una faţă de alta. Cu cât
forţele de frecare vor fi mai mari, cu atât uzura va progresa mai rapid. Această
formă de uzură poate fi ameliorată prin alegerea corespunzătoare a materialelor
pieselor udate de lichidul vechiculat, prin asigurarea unui ajustaj cât mai corect,
printr-un grad înalt de finisare a suprafeţelor de contact, dar mai ales prin
lubrifierea suprafeţelor de lucru, astfel încât să se elimine frecarea uscată.
O altă formă de uzură mecanică este cea provocată prin abraziune şi ea se
datorează acţiunii unor particule dure, aflate în lichidul vehiculat, care lovesc cu
anumite viteze suprafeţele cu curgere ale pieselor pompei.
Ea se manifestă prin eroziunea materialului, respectiv, prin smulgerea unor
particule de dimensiuni reduse care cu timpul modifică forma iniţială a piesei şi în
acelaşi timp subţiază peretele, putând ajunge până la străpungere.
Uzura chimică se datorează acţiunii intime dintre elementele chimice ale
unui lichid şi cele ale metalului cu care vine în contact. Ea este cunoscută sub
denumirea de „coroziune” şi se manifestă, de asemenea, prin îndepărtarea unor
particule minuscule din metalul piesei, care trec în soluţia de lichid şi sunt
eliminate odată cu aceasta.
Indiferent de natura uzurii, aceasta are ca efect modificarea formelor
geometrice ale piesei precum şi schimbarea caracterului ajustajelor, ceea ce se
reflectă în final în variaţia parametrilor funcţionali hidraulici ai pompei. Cerinţa
este ca aceasta să se producă într-un timp cât mai îndelungat astfel încât să poată
fi considerată ca o uzură normală.
Prin repararea pompelor se urmăreşte restabilirea parametrilor energetici ai
instalaţiilor în cadrul unor valori cât mai apropiate de cele furnizate la punerea ei
în funcţiune. Acest lucru se poate obţine prin corectarea jocurilor şi dimensiunilor
pieselor uzate, prin diverse procedee tehnologice, astfel încât la terminarea
operaţiilor de reparaţie acestea să se încadreze în limitele toleranţelor prescrise de
constructorul pompei. Rezultă, deci, că reparaţia unei pompe nu poate avea un
caracter de improvizaţie şi de aceea ea se încredinţează numai personalului care
posedă cunoştinţe de specialitate şi trebuie efectuată în ateliere care dispun de
instrumente de măsurare şi maşini adecvate, capabile să realizeze precizia
necesară.

5.1.9.1 Repararea pompelor centrifuge

La pompele centrifuge piesele cele mai expuse la uzură, atât abrazivă cât şi
corozivă sunt: rotorul, labirinţii, arborele, bucşa de protecţie a arborelui (bucşa de
uzură), etanşarea mecanică, garniturile moi şi lagărele.

304
Carcasele nu constituie de obicei piese de uzură, ele având pereţii mult mai
groşi decât ai rotorului. În cazul vehiculării unor lichide puternic abrazive
carcasele sunt protejate cu blindaje confecţionate din materiale cu mare rezistenţă
la uzură.

1. Rotorul
Reprezintă una din cele mai importante piese ale pompei şi de aceea se
recomandă ca în caz de constatare a uzurii înaintate el să se înlocuiască cu altul
original procurat din timp de la furnizor ca piesa de schimb.
Uzura rotorului se manifestă prin ciupituri, ştirbituri, discontinuităţi ale
formei, subţieri de pereţi, ovalizării ale alezajului butucului, deformări ale
canalului de pană.
În caz de forţă majoră, când nu se pot procura piese de schimb în mod
operativ se poate încerca confecţionarea unui rotor din piese sudate din tablă de oţel.
Indiferent de procedeul de confecţionare a unui rotor fie prin turnare, fie
prin sudare-nituire, materialul din care este alcătuită piesa nu poate fi omogen
astfel încât în timpul rotirii apar mase neechilibrate, care în funcţionre dau naştere
la forţe şi momente care provoacă vibraţii ale întregului ansamblu. Pentru a evita
apariţia acestui fenomen este necesar ca după prelucrare, fiecare rotor să fie supus
unei operaţii de echilibrare: statică şi dinamică.

2. Arborele
Părţile cele mai supuse la uzură ale acestuia sunt:
- porţiunea pe care freacă garniturile de etanşare (la arborii care nu sunt
prevăzuţi cu bucşă de protecţie);
- porţiunea pe care freacă inele de etanşare din cauciuc (semering);
- părţile care vin în contact cu lichidul vehiculat şi care sunt supuse uzurii
prin coroziune.
Arborele mai suferă deformaţii de încovoiere şi torsiune.
Repararea unui arbore, în cazul în care nu a fost procurat ca piesă de
schimb, poate fi realizată:
- prin confecţionarea unui arbore nou;
- prin recondiţionarea arborelui vechi.
Materialul arborelui se alege în funcţie de condiţiile de lucru ale pompei.
Un arbore poate să se defecteze în timpul funcţionării datorită unor cauze
accidentale (şocuri la pornire, variaţii bruşte ale sarcinii de refulare) şi să capete
deformaţii permanente care influenţează negativ comportarea agregatului.
În funcţie de natura şi mărimea deformaţiilor, îndreptarea se face la rece
sau la cald, prin încălzirea arborelui. Această încălzire trebuie să se facă local în
porţiunea în care săgeata este maximă. După atingerea temperaturii necesare se
presează arborele în zona săgeţii maxime şi se verifică cu ajutorul comparatorului
până când bătaia arborelui se înscrie în limitele toleranţei de 0,01-0,02 mm.

305
Nu este recomandat ca încălzirea locală să se facă cu flacară oxiacetilenică
deoarece viteza de încălzire este neuniformă, iar arborele rămâne cu tensiuni
interne periculoase.
Canalele de pană deformate pot fi reparate fie prin practicarea unui alt
canal în partea opusă, fie prin lărgirea canalului uzat ceea ce impune utilizarea
unei alte pene. De acest lucru trebuie să se ţină seama şi la piesa care se montează
pe arbore: rotor, bucşă, cuplă.

3. Bucşa de uzură
La arborii pompelor centrifuge, zona cea mai afectată de uzură o
reprezintă suprafaţa pe care freacă garniturile de etanşare ale presetupei.
La construcţiile moderne arborele este protejat în această zonă de o bucşă
de uzură care poate fi înlocuită.
Bucşa de uzură se confecţionează din oţel carbon de calitate, iar suprafaţa
de uzură se cementează cu scopul de ai mări duritatea. În unele cazuri bucşele se
confecţionează din oţel carbon obişnuit şi se cromează dur la exterior.

4. Inelul labirint
Scopul său este asemănător cu cel al bucşei de uzură, protejând pragurile
carcasei de aspiraţie a pompei precum şi zona de etanşare dintre carcasă şi rotor.
Inelul labirint se uzează datorită acţiunii particulelor abrazive care circulă
prin interstiţiul format de inel şi rotor.
Uzura lui conduce la creşterea debitului parazitar prin interstiţiu şi prin
aceasta la înrăutăţirea caracteristicilor hidraulice ale pompelor.
Inelele labirint se confecţionează din bucşă de fontă turnată sau din bucşă
de bronz. Dacă nu se pot procura ca piese de schimb, inelele labirint se vor
executa pe un strung universal.

5. Presetupa
Un alt organ al pompei centrifuge care este supus acţiunii uzurii este
presetupa. Dacă etanşarea se realizează cu garnituri moi acestea sunt supuse uzurii
datorită frecării ce are loc la contactul cu suprafaţa bucşei de uzură. Dacă lichidul
vehiculat este încărcat cu particule abrazive, uzura garniturilor progresează rapid
şi acestea trebuiesc înlocuite foarte des.
Avantajul garniturilor moi constă în faptul că ele pot fi procurate şi
înlocuite cu uşurinţă, fără a fi necesară demontarea pompei.
Dacă etanşarea folosită este o etanşare mecanică, uzura se produce pe
suprafaţa de frecare a celor două inele. Etanşarea mecanică nu se repară, ci se
înlocuieşte cu alta identică.

306
6. Lagărele
Pompele centrifuge sunt prevazute cu lagăre cu rulmenţi, iar uzura
specifică a acestora se manifestă asupra bilelor şi a căilor de rulare. Uzura
rulmenţilor se poate datora următoarelor cauze: sarcini prea mari, turaţii prea
ridicate, ungere insuficientă, montaj necorespunzător.
Trebuie subliniat că şi o ungere excesivă conduce indirect la uzură,
deoarece introducerea unei cantităţi de lubrifiant mai mare decât cea prescrisă are
ca efect supraîncălzirea ansamblului lagăr, topirea lubrifiantului şi pierderea
calităţilor sale de ungere.
În timpul funcţionării, uzura rulmenţilor se manifestă printr-un zgomot
destul de puternic specific însoţit de trepidaţia agregatului. Starea rulmenţilor se
verifică ori de câte ori se efectuează o reparaţie la pompa.
La rotirea căilor de rulare nu trebuie să se simtă niciun fel de rezistenţă, iar
jocul radial şi axial trebuie să fie practic imperceptibil. Căile de rulare şi bilele
trebuie să fie în perfectă stare, fără urme de zgârieturi sau ciupituri. În cazul în
care un rulment nu satisface aceste condiţii el trebuie înlocuit.
Personalul calificat care execută reparaţia unei pompe trebuie să posede
experienţa necesară pentru a aprecia starea de uzură a unui rulment. Uzura
lagărelor poate fi apreciată chiar şi de computer dacă există un program adecvat şi
o interfaţă cu senzori corespunzătoare.

5.1.10 Reguli cu caracter general privind montarea şi demontarea


pompelor

Cele mai importante dintre acestea sunt:


- demontarea şi montarea trebuie efectuate într-o ordine tehnologică corectă,
stabilită înainte de începerea operaţiilor şi să excludă orice posibilitate de
deteriorare a pieselor pompei;
- operaţiile de demontare şi montare se execută numai cu scule şi dispozitive
adecvate, evitându-se acolo unde este posibil aplicarea loviturilor de ciocan direct,
mai ales asupra pieselor confecţionate din fontă, aluminiu sau oţel călit;
- este recomandabil ca pompa să se demonteze şi să se monteze pe
ansamblele componente;
- toate piesele conjugate se marchează prin diverse semne (puncte, linii),
astfel încât poziţia lor relativă să fie precis determinată. Prin această măsură,
operaţiile de montaj vor fi mult uşurate, asigurându-se totodată respectarea
ajustajelor iniţiale;
- după demontare piesele se curaţă şi se spală cu petrol sau alt lichid
detergent, pentru a li se putea aprecia cât mai real gradul de uzură;
- piesele care urmează să fie refolosite se depozitează în containere speciale
care să se ferească de lovituri.

307
5.2 Întreţinerea şi exploatarea compresoarelor cu piston

5.2.1 Pregătirea compresoarelor pentru prima pornire

Prima pornire a compresorului nou, precum şi prima pornire după


reparaţie, trebuie făcută cu deosebită atenţie.
Operaţiile pregătitoare pentru prima pornire, sunt:
• curăţirea cu o ţesătură, de praful depus;
• curăţirea băii de ulei şi umplerea cu lubrifiantul indicat;
• controlarea sensului de rotire al compresorului;
• verificarea întinderii curelelor ventilatorului;
• umplerea cu apă a radiatorului;
• curăţirea răcitoarelor intermediare;
• suflarea conductelor de refulare (aspiraţie);
• pornirea compresorului în gol (cu robinetele de la recipientul tampon
deschise);
• robinetele se menţin deschise 10-15 min., după care, la atingerea
temperaturii de funcţionare, se strangulează ieşirea gazului (cu robinetele de pe
recipientul tampon) până obţinem presiunea 50% din presiunea nominală, la care
se menţine compresorul timp de 30-60 minute, timp în care se controlează
funcţionarea urmărind indicaţiile aparatelor de măsură şi control;
• se ridică treptat presiunea de refulare până la valoarea nominală (plină
sarcină), la care se menţine maximum 60 minute;
• se trece la funcţionarea în gol şi după 10 minute se opreşte;
• se controlează starea suprafeţelor de lucru, temperaturile cuzineţilor etc.;
• se face rodajul compresorului (30...50 ore) în conformitate cu indicaţiile
din cartea sa tehnică.

Pornirea compresorului
Pregătirea pentru pornire constă în:
• verificarea nivelului de ulei (eventual se completează);
• verificarea nivelului de apă (eventual se completează);
• verificarea exterioară (piese sau scule uitate pe compresor, subansamble
sau piese, slăbite etc.);
• deschiderea robinetelor de la recipientul tampon.
Pornirea propriu-zisă constă în:
• cuplarea ambreiajului (în cazul antrenării prin M.A.I.) sau punerea în
funcţiune a motorului electric;
• monitorizarea aparatelor de măsură şi control;
• oprirea dacă se remarcă zgomot, vibraţii etc.

308
Oprirea compresorului
Oprirea accidentală a compresorului este obligatorie ori de câte ori se
constată o neregulă certă sau presupusă în funcţionare, în special în următoarele
cazuri:
• apariţia unor zgomote anormale, lovituri sau vibraţii neobişnuite;
• temperaturile apei, gazului sau uleiului depăşesc valorile prescrise;
• lipsa apei de răcire (sau o cantitate insuficientă);
• lipsa circulaţiei uleiului prin vizoare;
• unul din manometre indică presiune anormală;
• ampermetrul motorului electric de antrenare indică o supraîncărcare;
Oprirea normală a compresorului implică următoarele operaţiuni:
• trecerea la mersul în gol prin deschiderea robinetelor de la recipientul
tampon;
• decuplarea sau întreruperea alimentarii cu energie electrică după câteva
minute de mers în gol;
• închiderea apei de răcire (după 10-15 minute de la oprirea compresorului);
• scurgerea apei de răcire (pe timp de iarnă).

5.2.2 Întreţinerea şi deservirea compresorului în timpul funcţionării

Compresorul se menţine permanent sub supraveghere în timpul


funcţionării, verificându-se: presiunea gazului în răcitoarele intermediare,
presiunea în recipientul tampon, presiunea uleiului în circuitul de ungere, nivelul
uleiului în baie, trecerea picăturilor de ulei prin vizoare, nivelul apei de răcire.
Periodic, se controlează temperatura gazului, apei de răcire şi uleiului.
În funcţie de umiditatea aerului atmosferic, se deschide (de obicei la 2 ore)
robinetul de purjare de pe răcitoarele intermediare şi la 24 de ore de pe recipientul
tampon, pentru evacuarea condensului (în cazul compresoarelor de aer).
Zilnic, se fac operaţiile:
• controlul nivelului de ulei şi completarea acestuia;
• verificarea nivelului de apă şi dacă este cazul, se completează;
• evacuarea lichidului condensat din răcitoarele intermediare şi din
recipientul tampon;
• verificarea întinderii curelelor.
După fiecare 50 ore de funcţionare:
• schimbarea uleiului din carter (după primele 50 ore), spălarea carterului cu
petrol şi spălarea filtrului de ulei;
• verificarea strângerii şuruburilor de la bloc, chiulase şi conducte;
• înlocuirea uleiului din filtrele de aer şi spălarea cu petrol a băii şi
elementelor de filtrare (elementele de filtrare se umezesc cu ulei);

309
• ungerea cepurilor robinetelor de gaze (aer) de la recipienţi.
După fiecare 100 ore de funcţionare:
• se schimbă uleiul din carter (în primele 400 ore de funcţionare după care
se schimbă după fiecare 300 ore de funcţionare) şi se spală cu petrol carterul şi
filtrul de ulei;
• se controlează strângerea şuruburilor compresorului pe şasiu, postament
sau fundaţie.
După fiecare 300-400 ore de funcţionare:
• se revizuiesc şi se curăţă supapele;
• se verifică strângerea piuliţelor la lagărele arborelui cotit şi ale bielelor;
• se introduce vaselina în ungătoare.
După fiecare 3 luni:
• se verifică circuitul de ungere a cilindrilor (la ungerea cu pompa cu
pistonaşe);
• se demontează, se curăţă şi se unge, regulatorul de debit.
După fiecare 6 luni:
• se revizuieşte şi se fac reparaţii preventive la tot compresorul indiferent de
numărul orelor de funcţionare.
În timpul exploatării pot apărea şi defecţiuni care nu pot fi eliminate prin
operaţiile periodice de întreţinere şi de deservire. Aceste defecţiuni trebuie
remediate prompt, atunci când se constată.
Dacă ridicăm diagrama reală (sau indicată) a unui compresor (cu ajutorul
indicatorului), obţinem o gamă largă de informaţii asupra funcţionării sale şi a
unor defecţiuni apărute.
În încheiere, sunt prezentate sub formă tabelară principalele defecţiuni
care pot să apară în timpul exploatării compresoarelor cu piston, precum şi
posibilităţile de remediere a acestora (tabelul 5.1).

Răcirea cilindrului compresor


Aceasta conduce la reducerea consumului energetic necesar acţionării.
Totuşi, în cazul răcirii cu apă, acest avantaj este anihilat datorită investiţiilor
suplimentare şi consumului de energie la pompele auxiliare. Motivul care face ca
răcirea să fie indispensabilă pentru buna funcţionare a compresorului, este
îndepărtarea pericolului de coxare.
În cazul compresoarelor de aer, de mică putere, răcirea se face în
atmosfera ambiantă, pentru mărirea suprafeţei de schimb, corpul fiind prevăzut cu
aripioare.
În cazul răcirii cu apă, aceasta circulă prin pereţii realizaţi în construcţie
dublă.
Cantitatea de căldură (Q) ce trebuie evacuată, se poate calcula cu relaţia:

310
Q = Q 1 + Q2

unde:
Q1– cantitatea de căldură degajată pentru realizarea compresiei politropice;
Q2 – cantitatea de căldură produsă datorită frecărilor.
Răcirea cu apă trebuie să se facă, astfel încât, să se realizeze condiţiile:

Te − Ti = 10......15ºK; Te ≅ 318ºK ( t e ≅ 45ºC);

unde Te şi Ti sunt temperaturile apei la ieşirea, respectiv intrarea din compresor.


O defecţiune la sistemul de răcire conduce imediat la coxări, dilatări,
gripări, deci la avarierea compresorului. Din acest motiv, compresoarele sunt
prevăzute cu pâlnii de control pentru apă sau în cazul celor moderne, de mare
putere, cu sisteme de semnalizare şi deconectare automată. Staţiile mari de
compresoare sunt prevăzute cu pompe (de obicei, centrifuge care asigură
recircularea apei de răcire pe traseul compresoare - turn de răcire – compresoare).

Răcirea intermediară
Apare în cazul comprimării în trepte. Este necesar un consum de
(3....8)10 −3 m 3 apă pentru un m3 de gaz comprimat. Cu fiecare 3…4 °K de
reducere a temperaturii gazului, consumul energetic scade cu 1%. Se folosesc
schimbătoarele de căldură, de tipul cu fascicol tubular şi cap flotant. Capul flotant
având posibilitatea deplasării libere în manta, nu apar tensiuni termice datorate
dilatărilor în fascicolul tubular.

Tabelul 5.1 Defecţiuni-cauze-mod de remediere la compresoarele cu piston


Nr
Defecţiunea Cauza defecţiunii Metode de remediere
crt
1. Bătăi în compresor a. Uzura fusurilor arborelui sau Fusurile se rectifică şi
(zgomot înfundat, a cuzineţilor. cuzineţii se încarcă cu aliaj
fără nuanţă metalică) antifricţiune sau se
înlocuiesc.
b. Uzura lagărului bielei sau a Se încarcă cuzineţii cu aliaj
manetonului. antifricţiune sau se
înlocuiesc, iar manetoanele
se rectifică.
c. Slăbirea şuruburilor de Se strâng şuruburile.
strângere ale lagărelor
arborelui cotit.
2. Zgomote şi bătăi a. Uzura bolţului de piston Se înlocuieşte bolţul.
anormale în b. Uzura bucşelor piciorului Se schimbă bucşele.
compresor bielelor.

311
c. În cilindru a căzut un corp Se demontează chiulasa, se
străin (bucăţi sparte din îndepărtează corpul străin şi
organul de etanşare sau din se înlocuiesc organele
arcul supapei). defecte.
d. Pe capul pistonului şi pe Se demontează chiulasa şi se
supapa de refulare s-a depus curăţă zgura.
zgura.
3. Bătăi la supape Spargerea supapelor. Se înlocuiesc organele
defecte.
4. Bătăi în cilindru a. Uzura pronunţată a Se înlocuieşte pistonul şi se
cilindrului sau a pistonului. alezează cilindrul.
b. Uzura segmenţilor sau a Se înlocuiesc segmenţii.
canalelor pt. segmenţi
(zgomotul este mai înalt decât
la uzura pistonului).
c. Griparea segmenţilor sau a Se demontează şi se
pistonului. îndepărtează urmele de
gripaj, se controlează
ungerea.
5. Încălzirea anormală a a. Dezaxarea cuzineţilor din Se corectează cuzineţii prin
uleiului de ungere, a cauza prelucrării greşite la prelucrarea lor din nou.
apei de răcire, etc. reparaţii.
b. Ovalitatea sau conicitatea Se rectifică fusurile.
fusurilor arborelui.
c. Lipsa unui joc axial al Se corectează jocul.
arborelui în cuzineţi.
d. Ungerea insuficientă. Se verifică circuitul de
ungere.
6. Compresorul a. Uzura segmenţilor. Se impune intrarea în
debitează în recipient b. Uzura pistoanelor şi a reparaţie a compresorului.
aer cu mult ulei cilindrilor.
7. Se scurge uleiul din a. Garnituri uzate. Se schimba garniturile uzate.
carterul
compresorului
8. Scade debitul a. Îmbâcsirea filtrelor de gaz. Se curăţă filtrele.
compresorului. b. Supapele nu etanşează. Se curăţă sau se înlocuiesc.

c. Uzura segmenţilor. Se înlocuiesc.


9. Temperatura aerului a. Murdărirea conductelor Se curăţă şi se spală
comprimat este prea răcitorului intermediar. răcitorul.
ridicată. b. Defectarea ventilatorului, Se în tinde cureaua
patinarea curelei la răcirea cu ventilatorului sau se verifică
aer. lagărele acestuia.

312
c. Îmbâcsirea cu murdărie a Se curăţă şi se spală
radiatorului sau a răcitorului radiatorul sau răcitorul
intermediar. intermediar.
d. Murdărirea aripioarelor de Se curăţă şi se spală
răcire (răcirea cu aer). aripioarele de răcire.
10. Creşterea presiunii în a. Defectarea supapelor Se înlocuiesc supapele
prima treaptă. treptei a doua. defecte.
b. Trecerea gazului din camera Se strâng piuliţele chiulasei
supapei de refulare în cea de de la treapta a doua sau se
aspiraţie la treapta a doua. schimbă garniturile.
11. Creşterea presiunii a. Defectarea supapei de Se verifică supapa şi se
gazului la treapta a siguranţă. reglează.
doua.
12. Scăderea presiunii a. Defectarea supapelor de Se înlocuiesc supapele.
gazului în treapta a aspiraţie sau de refulare ale
întâia. treptei a întâia.
b. Trecerea gazului din camera Se strâng piuliţele chiulasei
supapei de refulare în cea a de la treapta a doua sau se
supapei de aspiraţie la treapta a schimbă garniturile.
întâia.
13. Scăderea presiunii a. Regulatorul de debit nu
finale a gazului funcţionează corect.
(treapta a III-a).
b. Uzura segmenţilor
pistoanelor.
c. Defectarea supapelor de
refulare.
14. Compresorul a. Slăbirea prezoanelor contra- Se demontează compresorul
vibrează. greutăţilor arborelui cotit şi se verifică
contragreutăţile.
b. Uzura bolţurilor sau Sa verifică cuplajul.
bucşelor cuplajului dintre
motor şi compresor

313
BIB LIO GRAF IE

1. LUNGU Adrian, Maşini şi acţionări hidraulice navale, Editura


Tehnică, Bucureşti, 1999.
2. IONESCU Dan şi alţii, Mecanica fluidelor şi maşini hidraulice. E.D.P.
Bucureşti, 1983.
3. PĂTRUŢ Petre, NICOLAE Ionel, Acţionări hidraulice şi automatizări,
Editura Nausicaa Bucureşti, 1998.
4. NICOLAE I., Note de curs. Universitatea Ovidius. Constanţa, 2006
5. IDELCIK I. E., Îndrumar pentru calculul rezistenţelor hidraulice,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1984.
6. CEANGĂ V. şi alţii, Instalaţii navale de bord, Universitatea din Galaţi,
1993
7. ŢURCANU C., GANEA N., Pompe volumice pentru lichide, Editura
Tehnică Bucureşti, 1987.
8. ZIDARU Ghe, Mişcări potenţiale şi hidrodinamica reţelelor de profile,
E.D.P. Bucureşti, 1974.
9. IONIŢĂ I. C. APOSTOLACHE J., Instalaţii mecanice de bord -
construcţie şi exploatare. Editura Tehnică Bucureşti, 1986
10. GANEA N., Alegerea, exploatarea, întreţinerea şi repararea
pompelor. Editura Tehnică, 1981.
11. ANTON Viorica şi alţii, Hidraulică şi maşini hidraulice, E.D.P.
Bucureşti, 1978.
12. LOBANOFF Val S., ROSS Robert R., Centrifugal Pumps
Design&Application (second edition), Houston, Tx,1992.
13. BACHUS Larry, CUSTODIO Angel, Known and Understand
Centrifugal Pumps, Elsevier, Oxford, UK, 2003.
14. ALI Beazit, Teoria aripilor portante, Editura Academiei Navale
“Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 1999.
15. ALI Beazit, Turbopompe, Editura Academiei Navale “Mircea cel
Bătrân”, Constanţa, 1999.
16. ALI Beazit, Maşini pneumatice, Editura Academiei Navale “Mircea cel
Bătrân”, Constanţa, 1999.
17. ALI Beazit, Maşini şi acţionări hidraulice, Editura Academiei Navale
“Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 1999.
18. *** ADSTRUCT, General Service Hydraulics.
19. *** Loyd`s Register Rules and Regulations.

315