Referat

Nichita Stanescu: “Oraș în creștere”și “Legendă"

Introducere
Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de
seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea „dumnezeiesc de
frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau
neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Limbajul poetic stănescian este absolut nou
şi original. Cuvântul se află în poeziile sale într-o permanentă aventură.
Poetul a refuzat să accepte cuvântul ca semn, ca literă scrisă. Acesta nu e decât o
încercare de ieşire din sine, o golire a trupului neîncăpător, o pierdere uriaşă, care echivalează
cu tendinţa de a exista în afara tuturor limitărilor. La Nichita Stănescu este o “suferinţă de a
nu putea concepe niciodată cuvântul ca unitate de sens, ca semn al realităţii.” 1 Ca realitate a
vorbirii, cuvântul nu are prezent, ci doar trecut; înţelesul lui are prezent, poetul trăind pe viu
schimbările profund temporale şi direcţionale ale sensului. Nichita Stănescu a căutat acele
cuvinte ce denumesc procese în mers: alergare, fluturare, zburare.
Acestea sunt infinitive lungi, derivate în substantive: „ zidul urca supus”, „Orasul te-o
fi zvarlit si pe tine in sus” 2. Pentru poet, ele sunt concepte pe cale de a se constitui, sensul lor
rezultând din alunecarea sau deplasarea semanticii, care ţine de emitent. În limba sa poetică,
sau poezească, orice cuvânt este o luptă-victorie.

Mitul jertfei
Mitul jertfei este un mit universal, specific popoarelor balcanice, dar numai balada
românească îl desăvârşeşte prin sacrificiul meşterului şi prin înalta ţinută estetică. “Motivele
româneşti sunt cele mai numeroase, iar metamorfoza creatorului în izvor reprezintă viziunea
poporului nostru asupra creaţiei, când fiinţăm între conştiinţă şi limită.” 3
Compararea personajelor operelor literare cu diferitele ipostaze ale Meşterului Manole
reprezintă un obiectiv important al lucrării. În centrul atenţiei s-au aflat următoarele obiective:
“evoluţia mitului jertfei, evidenţierea importanţei originii motivelor la poporul nostru,
circulaţia motivelor în determinarea tipologiilor româneşti ale baladei, stabilirea
1
Mircea Eliade, „Studii de etnologie şi mitologie, Antologie”, Editura:Eikon, 2008
2
Nichita Stănescu, “ În dulcele stil clasic: poezia Legendă”, Editura: Eminescu, 1970
3
Mircea Eliade, op. cit.
similitudinilor de ordin ontologic ale operelor care au preluat motivele legendare, conturarea
unor imagini de sinteză legate de mitul jertfei ale dramaturgiei româneşti, reliefarea viziunii
călinesciene asupra geniului creator, evidenţierea genialității creatoare în lirica celor trei poeți
Nichita Stănescu . M.Eminescu, Tudor Arghezi.”4

“Oraş în creștere” și “Legendă"

Cheia literaturizării legendei Meşterului Manole este faptul că „legenda singură
produce acea prezenţă fantastică, iraţională; ea singură - iar nu simbolul ei gândit prin efort
personal - induce spre un univers folcloric, în care lumea inorganică posedă o viaţă însufleţită
şi legi aidoma; unde casele şi bisericile sunt fiinţe vii şi ele nu pot dura dacă o viaţă
omenească nu le e jertfită, ca din sângele şi sufletul lor ele să trăiască în veci.”5
Motivul liric al jertfei este prezent în poezia “Legendă”. Construcţiile oraşului se
ridică la nori în cealaltă parte a oraşului. Oraşul are două părţi, una veche, alta nouă, a
clădirilor impresionante. Zidurile se surpă, iar poetul o caută pe Ana: “ În cealaltă parte,
orașul se ridică / vertiginos la nori, la peana /aripei care lung, trece / peste biserică, Ana.”6
Substanţa lirică proprie are sensuri multiple, revendicându-şi o lume nouă care îl
desemnează pe poet ca fiind Manole. El îşi caută nezidita, zvârlită de oraş în sus, în aripa care
trece peste biserică: “Se surpă turla, zidul se crapă de ziuă, / tu unde ești, nezidito? / Orașul te-
o fi azvârlit și pe tine în sus / în aripa care-am văzut-o...”7
Ana este muză, este talent, iar condiţia umană se raportează la vremurile vechi,
înainte de zidire şi la vremurile noi, de după zidire. Contaminarea legendei cu motive înrudite
are loc în poezia Amfion şi constructorul.
Sentimentul marilor împliniri generat de construcţii moderne este prezent şi în poezia
Oraş în creştere: “O, e amiază și zidul urcă supus lîngă schela subțire ca un strigăt în sus /
Cîte-o minută de fiecare volută și unghi, mistria se odihnește, lîngă genunchi (...) Eu te aștept
să vii dintre străzi, cu merinde, și gîndind la meșterul / Manole, în întîmpinare, ți-am făcut cu
creta pe zid sprincenele-amare și geana dulce și ochii / ca două peștere.”8

Concluzie
4
Dumitru Micu, „Meșterul Manole în Valeriu Anania, Greul Pamăntului, o pentalogie a mitului romînesc,
vol.I.”, Ed.Eminescu, București 1982;
5
Mircea Eliade, op. cit.;
6
Nichita Stănescu, op. cit.;
7
Idem
8
Nichita Stanescu, “Sensul iubirii : poezia Oraş în creştere”, Editura: de Stat pentru Literatura şi Art, 1960
 Ȋn cele două poezii, Nichita Stănescu îşi jertfeşte cuvintele prin întoarcerea la mit, la
ontologic, găsind o tehnică poetică inovatoare, folosirea necuvintelor în relaţia dintre eul liric
şi cunoaştere.
În general, motivul apare la poeţii care prezintă în lirica lor relaţia creator - creaţie.
Liricizarea motivului începe încă din veacul al XVI – lea, apoi fenomenul va lua amploare la
Eminescu, apoi la Arghezi şi la Nichita Stănescu.

Bibliografie

1. Dumitru Micu, “Meșterul Manole în Valeriu Anania, Greul Pamăntului, o pentalogie a

mitului romînesc, vol.I.”, Ed.Eminescu, București 1982;
2. Nichita Stănescu, “ Ȋn dulcele stil clasic: poezia Legenda”, Editura: Eminescu, 1970;
3. Nichita Stănescu, “Sensul iubirii : poezia Oraş în creştere”, Editura: de Stat pentru
Literatura şi Art, 1960;
4. Mircea Eliade, „Studii de etnologie şi mitologie, Antologie”, Editura: Eikon, 2008.