Carte 2014

MIHAI ILEA MARIUS TURNEA
DRAGOŞ AROTĂRIŢEI MARILENA POPESCU
ECUAŢII DIFERENŢIALE ORDINARE

CU APLICAŢII
ÎN BIOINGINERIE ŞI MEDICINĂ
Editura „Gr. T. Popa”, U.M.F. Iaşi

2014
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ILEA, MIHAI
Ecuaţii diferenţiale ordinare cu aplicaţii în bioinginerie şi medicină / Mihai Ilea,
Marius Turnea, Dragoş Arotăriţei, Marilena Popescu. - Iaşi :
Editura Gr.T. Popa, 2014
Bibliogr.
ISBN 978-606-544-xxx-x
I. Mihai Ilea
II. Marius Turnea
III. Dragoş Arotăriţei
IV. Marilena Popescu
xxx
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Constantin George - Universitatea”Politehnică” Bucuresti
Lect.. univ. dr. Corciovă Călin - U.M.F. „Grigore T. Popa” Iaşi
Coperta: Marius ATANASIU
Editura „Gr. T. Popa”

Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi
Str. Universităţii nr. 16
Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin autorilor şi Editurii „Gr.T. Popa" Iaşi. Nici o
parte din acest volum nu poate fi copiată sau transmisă prin nici un mijloc, electronic sau
mecanic, inclusiv fotocopiere, fără permisiunea scrisă din partea autorilor sau a editurii.
Tiparul executat la Tipografia Universităţii de Medicină şi Farmacie "Gr. T. Popa" Iaşi

str. Universităţii nr. 16, cod. 700115, Tel. 0232 301678
Prefaţă
Teoria ecuaţiilor diferenţiale ordinare reprezintă un domeniu fundamental al

matematicii cu numeroase aplicaţii în biologie,medicină şi bioingineria medicală.
Necesitatea creării acestei teorii a început odată cu apariţia calculului diferenţial şi
integral şi provine din faptul că numeroase fenomene şi procese din natură se modelează
matematic prin ecuaţii diferenţiale ordinare .
Iată câteva dintre aceste procese: modelul de creştere a unei tumori, modele de
creştere a populaţiei ,modele de răspandire a bolilor endemice,modele compartimentale cu
aplicaţii în farmacocinetică, dezintegrarea radioactivă, diverse reacţii chimice .
Lucrarea de faţă conţine un minimum de cunoştinţe de bază din domeniul ecuaţiilor
diferenţiale ordinare , care nu pot să lipsească din cultura matematică a unui bioinginer.
Am încercat să facem cât mai atractivă şi accesibilă prezentarea, simplificând expunerea
fără a pierde din rigoarea matematică a rezultatelor .
Cartea se adresează în special studenţilor Facultătii de Bioinginerie Medicală din
Iaşi, dar în egală măsură şi altor categorii de studenţi din universităţi tehnice, precum şi
unor specialişti din cercetare şi proiectare. În general, pentru parcurgerea acestei culegeri
cititorul nu trebuie să consulte alte materiale, dar, fără îndoială, trebuie să stăpânească
foarte bine noţiunile de analiză matematică predate în învăţământul liceal.
Sperăm că am oferit cititorilor noştri o lucrare utilă şi de calitate.
Autorii sunt recunoscători pentru orice observaţie sau sugestie ce va fi făcută asupra
materialului.
Iaşi, martie 2014

Cuprins
Capitolul I.
ECUAŢII DIFERENŢIALE REZOLVABILE

PRIN CVADRATURI................................................................................8
1. Ecuaţii cu variabile separabile ..............................................................................9
2. Ecuaţii omogene...................................................................................................13
3. Ecuaţii liniare.......................................................................................................18
4. Ecuaţii Bernoulli..................................................................................................21
5. Ecuaţii de tip Riccati...........................................................................................23
6. Ecuaţii cu diferenţială totală exactă....................................................................25
8. Ecuaţii Clairaut...................................................................................................27
9. Problema Cauchy asociată unei ecuaţii diferenţiale..........................................29
Capitolul II.
ECUAŢII DIFERENŢIALE CU APLICAŢII
ÎN MEDICINĂ ŞI BIOLOGIE...............................................................33
Capitolul III.
TABELE DE DERIVARE ŞI INTEGRARE.......................................101
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE.........................................................104
Capitolul III. Tabele de derivare şi integrare
Capitolul I.
Ecuaţii diferenţiale rezolvabile prin cvadraturi
Ecuaţiile diferenţiale apaţin unei clase largi de ecuaţii în care necunoscuta este o funcţie. Ele
sunt numite ecuaţii funcţionale. Ecuaţiile diferenţiale pot fi recunoscute deoarece conţin derivate ale
funcţiei necunoscute. În cazul în care funcţia necunoscută depinde de o variabilă, ecuaţia se
numeste ordinară. Ordinul maxim al derivatei care intervine în ecuaţia diferenţială se numeşte
ordinul ecuaţiei. Forma generală a unei ecuaţii de ordinul întâi poate fi definită sub forma:
unde, iar este o funcţie necunoscută. În această culegere ne vom ocupa
de forma normală a unei ecuaţii diferenţiale:
unde
Se numeşte soluţie a ecuatiei (2), o functie unde I este un interval de numere reale,
care satisface condiţiile:
Noţiunea de a rezolva o ecuaţie diferenţială este echivalentă cu noţiunea de a integra această
ecuaţie pe domeniul de definiţie indicat.
Din punct de vedere geometric, o soluţie reprezintă o curbă integrală în planul (tOx).
8
Ecuaţii diferenţiale ordinare cu aplicaţii în bioinginerie şi medicină
Dacă soluţiile unor ecuaţii diferenţiale pot fi date cu ajutorul unor formule în care intervin
integrale ale unor funcţii cunoscute, vom spune ca ecuaţia este rezolvabilă prin cvadraturi.
1. Ecuaţii cu variabile separabile
Forma generală a unei ecuaţii cu variabile separabile(E.V.S.)
unde continuă pe I, , pe J.
Pentru a rezolva această ecuaţie avem nevoie de două cvadraturi şi o inversare.
1.
2.
3.
4.
9
5.
6.
7.
8.
9.
10.
10
11.
12.
13.
14.
15.
11
16.
17.
18.
19.
20.
2. Ecuaţii omogene
12
Forma generală a unei ecuaţii omogene este:
, pentru orice s funcţie continuă pe I.
Pentru rezolvarea unei astfel de ecuaţii folosim notaţia: ,
ce ne va conduce la rezolvarea unei ecuaţii cu variabile separabile.
Există ecuaţii diferenţiale care nu sunt omogene, dar ele pot fi aduse prin transformări la
ecuaţii omogene, de forma: ,unde:
Pentru aceasta se rezolvă sistemul: , şi se fac notaţiile:
Obţinem astfel o ecuaţie omogenă de forma:
21.
22.
13
23.
24.
25.
26.
27.
28.
29.
14
30.
31.
32.
33.
34.
35.
15
36.
37.
3. Ecuaţii liniare
Forma generală a unei ecuaţii liniare este:
unde: funcţii continue pe I. Pentru a rezolva acest tip de ecuaţie, se înmulţeşte
ecuaţia cu termenul: Soluţia generală se scrie sub forma :
(2)
Deci pentru integrarea unei ecuaţii liniare sunt necesare două cvadraturi. Problema Cauchy
asociată unei ecuaţii liniare v-a admite soluţia generală:
(3)
16
38.
Multiplicăm ambii membri ai ecuaţiei, cu termenul:
39.
40.
41.
42.
43.
17
44.
45.
46.
47.
Multiplicăm ambii membri ai ecuatiei, cu termenul:
18
48. .
Înmulţim ambii membri ai ecuaţiei cu termenul
49.
Derivând ambii membri în raport cu t, obţinem
50.
Derivând ambii membri în raport cu x obţinem:
51.
Derivând ambii membri în raport cu obţinem:
4. Ecuaţii Bernoulli
Forma generală a unei ecuaţii Bernoulli este:

,
Cu ajutorul substituţiei: ,se obţine o ecuaţie liniară în
necunoscuta y, de forma:
(2) .
19
52. .
Vom considera notaţia: . Ecuaţia se rescrie:
53.
54. .
Vom considera notaţia: z=sinx. Ecuaţia se rescrie:
55. .
Vom considera notaţia . Ecuaţia se rescrie:
56. .
57. .
20
58. .
59. .
Vom considera notaţia: Ecuaţia se rescrie:
60. .
Vom considera notaţia: Ecuaţia se rescrie:
61. .
5. Ecuaţii de tip Riccati
Forma generală a unei ecuaţii Riccati este:
(1)
unde a,b,c sunt funcţii continue pe un interval I. Acest tip de ecuaţie nu poate fi integrat, decât dacă
cunoaştem o soluţie particulară: x= .
21
Se face notaţia: care ne conduce la o ecuaţie
Bernoulli, iar cu substitutia: se obţine o ecuaţie liniară în z.
62. ştiind că x(t)= este o soluţie particulară.
Se face notatia:
63. cu soluţia particulară x(t)= .
Se face notatia:
64. ştiind că t este o soluţie particulară.
65. ştiind că t este o soluţie particulară.
Se face notatia:
66.
Ecuaţia se poate rescrie sub forma:
67. Se consideră ecuaţia: . Să se arate că dacă facem substituţia:
se obţine o ecuaţie Riccati.
22
68. , ştiind că x(t)=1 şi x(t)=t sunt două soluţii
particulare.
Ecuaţia se poate rescrie sub forma:
6. Ecuaţii cu diferenţială totală exactă
Forma generală a unei ecuaţii cu diferenţială totală exactă (E.D.T.E) este:

(1) g(t,x) +h(t,x)x’ = 0
unde g,h:Ω Ω.
Teoremă: Să presupunem că Ω este un domeniu simplu conex şi ,
Ω . Atunci, condiţia necesară şi suficientă ca expresia gdt + hdx să
fie o diferenţială totală pe Ω este ca:
(2)
Observaţie: Conform relaţiei (2)
23
(3)
Dacă x=x(t), atunci
dF(t,x)=0 este o soluţie pentru (E.D.T.E)
Consecinţă: În condiţiile teoremei, funcţia F este definită conform relaţiei:
(4) F(t,x) =
unde (t0,x0) – punct din Ω.
69.
Notăm:
Diferenţiala este exactă dacă: ,
Se determină funcţia u(x,t) care verifică sistemul:
70.
Notăm:
Se determină funcţia u(x,t) care verifică sistemul:
Soluţia generală a ecuaţiei este:
71. .
Notăm: M= , N= → = = ,
+ u(t,x)= ,vom obtine:
24
f’(x)=-3
Soluţia generală a ecuaţiei este: +C
72. (
Notăm: N= = x+ = +t
u(t,x)= + f’(t)=t f(t)= - ,cu solutia:u(t,x)= + +
73. ( .
Notăm: M= = =-6tx
, -3t Integrând ultimele două ecuaţii obţinem:
u(t,x)=
f’(t)= -3
74. (
Notăm: ,
Vom avea:u(x,t)= + u(t,x)=
25
75. (3 +4
Notăm: , N=6t =12tx,
, u(t,x)= +6
f(x)= -3 u(t,x)=
8. Ecuaţii Clairaut
Forma generală a unei ecuaţii de tip Clairaut este:
(1)
Se derivează ecuaţia (1) în raport cu t iar apoi se face notaţia:
Soluţia generală a ecuatiei (1) se scrie sub forma:
76. .
Derivăm ambii membri în raport cu t, şi introducem notaţia: . Obţinem două familii de
soluţii:
sau
A.
B.
26
77.
Obţinem două familii de soluţii: ,
78. .
Obţinem două familii de soluţii:
,
79. .
Obţinem două familii de soluţii:
,
80. .
81. .
9. Problema Cauchy asociată unei ecuaţii diferenţiale
În acest capitol ne vom ocupa de forma normală a unei ecuaţii diferenţiale:

(1) , unde
Problema Cauchy constă în determinarea unei soluţii a ecuaţiei (2) care satisface în plus
condiţia iniţială:
(2) ,unde sunt fixaţi.
Din punct de vedere geometric, problema Cauchy constă în determinarea unei curbe integrale
a ecuaţiei care trece printr-un punct dat, ( .
27
82.
83. ,
Fie Soluţia particulară este:
84.
85.
Notăm: .
Din condiţia iniţială obţinem:
86. .
Este problemă Cauchy de tip Bernoulli. Vom face substituţia: .
, .
28
87. .
Notăm: ,
.Soluţia problemei este de forma:
88. .
Notăm:
89.
Notăm:
90.
91.
92.
29
93.
94.
95.
96.
97.
98.
99.
100.
30
Capitolul II.
Ecuaţii diferenţiale cu aplicaţii
în medicină şi biologie
Un model matematic este un dispozitiv care ajută cercetătorul să prezică sau să explice
comportamentul unui fenomen, a unui experiment, sau a unui eveniment.
Un model matematic este o simplificare a unei probleme complexe din lumea reală sub formă
de ecuatii matematice.Pentru scrierea unui model matematic,se parcurg urmatoarele etape:
 Se indentifică problema
 Se formulează ipotezele de lucru,variabilele,precum şi relaţiile dintre variabile şi model.
 Se rezolvă modelul
 Se verifică modelul( testarea cu date reale)
 Implementarea modelului.
Proiectarea unui model trebuie să fie în legătură cu metodele care urmează să fie
folosite pentru a rezolva probleme matematice generate de aplicarea modelului. Toate sistemele
reale pot fi observate şi pot fi reprezentate de către ecuaţii matematice. De fapt,odată ce un sistem
din medicină a fost observat şi fenomenologia acestuia a fost analizată, este adesea util, de a folosi
modele matematice potrivite pentru a descrie evoluţia acestuia în timp şi spaţiu.
Rezolvarea problemelor cu ajutorul modelarii matematice se poate realiza după următoarea
schemă:
Fenomen modelare Model

biologic matematic
predicţie analiză
interpretare Soluţia
rezultat modelului
31
Posibilitatea abstractului este avantajul esenţial al modelării matematice. De exemplu, pentru

a întelege comportamentul soluţiilor ecuaţiei :
nu contează dacă descrie o creştere a populaţiei , o tumoare în dezvoltare sau o creştere a
indivizilor infectaţi. Matematic este doar ecuaţia pentru creşterea exponenţială care poate fi tratată
şi rezolvată fără a face referinţă la interpretare .Odată stabilite, rezultatele trebuie înţelese în termeni
biologici. În general o ecuaţie diferenţială ordinară pentru o funcţie necunoscută x(t) este de
forma :
şi are următoarea interpretare : partea din stânga ecuaţiei, x’(t) descrie rata de schimbare a cantităţii
x(t) de-a lungul timpului. Partea din dreapta, , descrie toate sursele schimbării în x(t).
Soluţiile ecuaţiei creşterii exponenţiale :
sunt de forma :
Ecuaţia descrie creşterea exponenţială pentru a , care poate fi aplicată creşterii
populaţiei. Ecuaţia descrie descompunerea exponenţială, în cazul în care şi poate fi aplicată
descompunerii radioactive sau eliberării unui medicament în circulaţia sangvină.

În multe cazuri, creşterea exponenţială nu este un model potrivit. Cel mai simplu model de
crestere a populaţiei a fost prezentat de matematicianul Malthus,în urmatoarele ipoteze:
 Populaţia este izolată (nu au loc transferuri de populaţie).

 Reproducerea indivizilor, are loc în mod continuu, indiferent de vârstă sau sex.
Dacă notăm prin populaţia la un moment dat , atunci viteza de creştere a populaţiei
este direct proporţională cu numărul de indivizi:
32
Statistic, pentru populaţia se poate dubla. Acest model, este dezastrous pentru un
număr mare de ani. Se foloseşte de obicei,la populaţii izolate(Statul Sri Lanka şi-a dublat
populaţia în ultimii 21 de ani).
Vom studia în continuare numărul de bacterii într-o colonie de la momentul t .
Cultura cuprinde un surplus de hrană şi presupunem că nu există prădători de bacterii în
cultură. Perioada de timp luată în considerare se presupune a fi de scurtă în raport cu speranţa de
viaţă a unui individ bacterie. În aceste condiţii singura modalitate de creştere a populaţiei este
naşterea unor noi bacterii. O presupunere rezonabilă este ca numărul de naşteri să fie proporţional
cu numărul de bacterii în prezent, în viaţă.
pentru , unde este constantă de proporţionalitate. Constanta reprezintă rata natalităţii
pentru colonie.
In multe cazuri, creşterea exponenţială nu este un model potrivit. La o anumită dimensiune, o
populaţie în creştere va atinge o limită unde toate resursele disponibile sunt folosite pentru a
menţine nivelul crescut al populaţiei, dar aria de răspândire nu va suporta alţi indivizi.
Modelul Logistic combină două procese ecologice: reproducere şi de concurenţă. În aceste
condiţii, ecuaţia logistică, de tip Verhulst a modelului trecut este :
O altă aplicaţie a sistemelor de ecuaţii diferenţiale este interacţiunea a două specii(pradă-

prădător) modelat de sistemul :
33
unde şi denotă concentraţia celor două populatii unde: a, b, c ,d sunt parametri constanţi.
In continuare vom considera termenii acestui model şi vom explica situaţiile descrise. Termenii
liniari şi descriu progresul corespunzător populaţiei sau în separare. Dacă atunci
indicele decide dacă creşterea populaţiei este exponenţială. Interacţiunile între două populaţii
este modelată de termenii nonlineari bxy si dxy. Aceşti termeni sunt vazuţi respectând legea acţiunii
masei. Acesta reflectă că sunt indivizi din si care ar trebui să se întâlnească inainte să
interacţioneze. Dacă ei se întâlnesc, sau descriu probabilitatea acestor interacţiuni, într-adevăr dacă
acestea au loc , termenii by care pot fi interpretaţi ca rata de schimbare datorat interacţiunii cu .
Considerând în general modelul prezentat fiecare din cei patru parametri au câte două semne.
Astfel, există 16 cazuri considerate. Dacă avem succcesiunile de semne(+,+,+,-),(+,+,-,-),(-,+,+,-),(-,
+,-,-) putem vorbi de modelul pradă-prădător.
Dacă avem(+,+,+,+),(+,+,-,+),(-,+,-,+) putem vorbi de modele simbiotice.
Pentru(+,-,+,-),(+,-,-,-),(-,-,-,-) putem vorbi despre modele competitive.
Un model de tip prada –pradator este dat de interacţiunea în mediul înconjurător a Lanis
Lupus( lupului cenusiu) şi a Rangifer Tarandus(renul sălbatic). Renii efectuează migraţii
îndelungate în fiecare an, folosind mereu aceleaşi drumuri. Sute de mii de animale călătoresc circa
1000 km în ambele direcţii, între adăposturile de vară pentru pui, care se află în tundră, şi cele de
iarnă, situate în marile păduri de conifere din taiga. Numărul renilor este atât de mare, încât o
singură turmă se poate intinde pe o suprafaţă de 300 km. Performanţele fizice ale lupilor sunt cel
puţin impresionante. În căutarea hranei ei pot parcurge peste 100 km într-o singură noapte . Fie
populaţia renilor, populaţia lupilor la un moment dat.
Viteza de înmulţire a populaţiei rozătoarelor este proporţională cu pătratul populaţiei.

Fie populaţia de rozătoare la un moment dat, atunci:
34
Vom nota prin populaţia de veveriţe aflate într-un aluniş la un moment dat. Atunci
viteza de creştere a populaţiei de veveriţe verifică ecuaţia:
Un alt model pradă-prădător este cel dat de interacţiunea dinte vulpe si iepure în mediul
înconjurător. Vom nota prin populaţia de vulpi la un moment dat , respectiv populaţia de
iepuri la acelaşi moment t.
Dacă populaţia de iepuri creşte, atunci şi populaţia de vulpi va creşte. Coeficientul > ne
arată că iepurii sunt o sursă de hrană pentru vulpi. Coeficientul reprezintă rata de mortalitate a
vulpilor în absenţa iepurilor, iar coeficientul reprezintă rata de creştere a iepurilor în absenţa
vulpilor.
O altă aplicaţie a sistemelor de ecuaţii diferenţiale în biomedicină este reprezentată de

modelarea stochastică a dinamicii populatiei. Stochasticitatea experimentală se referă la variaţia
şi nesiguranţa în condiţii experimentale în care se regăseşte o populaţie. Aceste condiţii includ
efectele temperaturii, ploilor, competiţiilor între specii. Stochasticitatea demografică se referă la
variaţiile şi nesiguranţa naşterii din comportamentul imprevizibil al indivizilor care formează o
35
populaţie. Este relevant faptul ca dimensiunile unei populaţii sunt mici (mai puţin de 25). S-a
urmărit modelarea matematică a creşterii demografice utilizând un model de naştere şi de moarte
reprezentat printr-o ecuaţie diferenţială. Aici se presupune că indivizii acţionează independent unul
de celălalt, astfel încât să nu fie termeni de interacţiune neliniari în ecuaţii.
Definim procesul stochastic astfel: Vom nota prin X(t) numărul de indivizi la momentul t
(care reprezintă o variabilă intâmplătoare) (t)=Pr{X(t)=u}, u=0,1,2,..unde este numărul de
indivizi la momentul t,iar este numărul de indivizi la momentul t=0, este rata de creştere a
populaţiei.Presupunem că evenimentul naşterii este modelat de un proces Poisson, şi anume,
probabilitatea evenimentului producându-se într-o perioadă scurtă de timp , iar probabilitatea ca
două evenimente să se producă într-o perioadă scurtă de timp este foate mică .
Pentru ,obţinem un sistem infinit de ecuaţii diferenţiale de forma:
unde : .. În modelul precedent, am neglijat moartea indivizilor, dar am putut obţine
o ecuaţie diferenţială simplă care poate fi rezolvată explicit şi al cărei înţeles şi variţie poate fi
calculată într-un mod corect. Moartea nu poate fi ignorată în modelele biologice realiste.
Când este inclusă, modelul devine doar puţin mai complicat, dar analiza modelului devine
considerabil mai provocatoare. Daca ne referim la o populaţie de indivizi cu o rată de creştere şi
cu o mortalitate , tranziţia pentru cei indivizi într-o perioadă de viaţă de lungime poate fi
modelată astfel:
cu aceeaşi condiţie iniţială. S-a lucrat în ipoteza în care probabilitatea de a avea mai mult de o
naştere sau o moarte în perioada de timp este foarte mică. Procesul liniar naştere-moarte poate fi
descris simplu astfel:intr -un interval scurt de timp , o populaţie de mărime poate lua naştere
datorită unei singuri naşteri într-o populaţie de mărime , datorită unei singure morţi într-o
populaţie de mărime , sau datorită neschimbării mărimii populaţiei .
36
Xiang (1988) , a făcut un studiu statistisc în legătură cu numărul de leoparzi din Canada
între anii 1831 - 1944.
Datele experimentale au fost observate în ultimii 110 ani şi s-a construit un model care să
anticipeze valorile din ultimii patru ani.
unde este populaţia de leoparzi la un moment dat. Se obţine o integrală implicită.
Pe Insula Komodo, avem trei specii: dragoni Komodo ( ), cerbul ( ), precum şi o varietate
de plante ( ). Komodo dragon (Varanus komodoensis) este o specie de şopârlă care populează
insulele Komodo, Rinca, Flores, şi Motang Gili din Indonezia .

Dragonii Komodo sunt carnivori.Acesta este capabil de a localiza prada folosind simţul acut
al mirosului, care poate localiza un animal mort sau pe moarte la o distanţă de până la 9.5 km (6
mile).
Dragonii mănâncă cerbul iar caprioara mănâncă plante. Obţinem sistemul :
37
Considerăm populatia de peşti a unui ocean. Presupunem că pescutitul se realizează doar într-o
mică parte a oceanului(lagună) iar rata de pescuit o considerăm constantă.
Vom nota prin cantitatea de peşte pescuită la un moment dat t.
În genetică, un model hibrid de selecţie utilizat în mod obişnuit se bazează pe ecuaţia

diferenţială:
În acest model, reprezintă parte a populaţiei care are o anumită caracteristică

şi t reprezintă timpul (măsurat în generaţii). Numerele sunt constante care depind de
caracteristicile genetice, care sunt studiate.
Considerăm o populatie de lupi care este introdusă într-o rezervaţie naturală. Ştiind că
resursele rezervaţiei sunt aproximativ pentru lupi, vom nota prin populaţia de lupi din rezervaţie
la un moment dat. Constanta este o constantă de proporţionalitate, care se obţine impunând
condiţia ca după un număr de ani,populaţia să aiba o valoare precizată.
38
Repopularea populaţiei de peşti a unui iaz cu tone de peşte pe an duce la modelul:
La niveluri scăzute ale populaţiei piscicole , o rată fixă ,ridicată de recoltare nu poate fi
susţinută pentru mult timp, deoarece populatia dispare.
Un model pentru o recoltare constantă este de forma:
Un model de creştere de tip Malthusian( atunci când populaţia este foarte mică),poate fi scris
sub forma:
Putem întâlni următoarele cazuri:
39
In ciuda deceniilor de progrese remarcabile în tratamentul şi prevenirea lor, bolile infecţioase

rămân o cauză majoră de deces şi sunt responsabile de înrăutăţirea condiţiilor de viaţă a milioane
de oameni din întreaga lume. Pentru că orice proces infecţios să apară, trebuie ca mai întâi parazitul
şi gazda să se întâlnească unul cu altul.
Deşi întâlnirea iniţială dintre gazda susceptibilă şi microorganism conduce frecvent la apariţia
bolii, unele microorganisme pot fi adăpostite în corpul gazdei ani de zile înainte ca boala să se
manifeste clinic. Pentru o imagine completă, pacienţii individuali trebuie luaţi în considerare în
contextul întregii populaţii. Deoarece o gazdă are o serie complexă de bariere locale pentru a
preveni infecţia, parazitul trebuie să utilizeze strategii specifice la fiecare din aceşti paşi.
Interacţiunea dintre populaţia gazdă şi paraziţi poate fi descrisă astfel:
unde reprezintă numărul de paraziţi la momentul t, respectiv numărul populaţiei gazdă.
Glucoza este un glucid prezent atât în regnul animal, cât şi în cel vegetal.Este principala
sursă de energie a organismului. Glucoza este un glucid simplu (nu poate fi descompus în mai multe
alte glucide). Alimentele conţin rar glucoză liberă (cu exceptia strugurilor), mult mai des glucoza
este inclusă în glucidele mai complexe (maltoza sau amidonul, de exemplu) care suferă acţiunea
enzimelor din tubul digestiv, fiind transformate în glucoză.
Glucoza poate, de asemenea, să fie sintetizată în cursul neoglucogenezei hepatice, suita de
reacţii chimice care transformă în glucoză lipidele şi acizii aminaţi provenind din proteine şi acidul
40
lactic. Dacă avem o cantitate fixă de zahăr( 500 mg) şi o punem în apă,atunci viteza de convertire a
zahărului în glucoză este proporţională cu cantitatea neconvertită.
Fie cantitatea de glucoză la un moment dat . Ecuaţia diferenţială este de forma:
Fie o soluţie de glucoză administrată intravenos cu o rată de administrare.Glucoza

administrată intravenos , furnizează energia necesară funcţionării normale a celulelor,
contribuind la protejarea proteinelor , ameliorează metabolismul ficatului, protejându-l de diferite
noxe, îmbunatăţeşte funcţia miocardului bolnav, echilibrează tensiunea arterială şi restabileşte
reactivitatea vasculară.
Se converteşte în alte substanţe astfel:
Teoria ecuaţiilor diferenţiale a fost aplicată testului de toleranţă la glucoză si metodei

diluţiei-indicator.Modelele acestor studii folosesc noţiunea de compatiment,care este definită
astfel:dacă o substanţă este prezentă într-un sistem biologic în câteva forme distincte şi dacă trece
dintr-o formă în alta la o rată masurabilă,atunci fiecare formă ăconstituie un compartiment separat
pentru substanţă.Testul toleranţei la glucoz este câteodată realizat prin administrarea glucozei
intravenos la o rată continuă,atunci când pacientul nu poate tolera glucoza oral.Se obţine o medie a
concentraţiei glucozei din sânge ca o funcţie a timpului la o populaţie prestabilită,persoane care nu
suferă de diabet sau alte boli care să afecteze metabolismul carbohidraţilor.In aceste
experimente,rata infuziei continue a glucozei în sânge s-a considerat a fi un număr real .Acest
rezultat poate fi modelat folosind noţiunea de compartiment.
Sa presupunem că X este volumul distribuţiei glucozei ,x(t) este concentraţia glucozei din
sânge în timpul t,măsurat în minute.Amestecul de glucoză din compartiment la timpul t,este:
.Rata fracţionară(in mg/min)la care glucoza dispare din sânge va fi notată cu Z .Glucoza
dispare din compartiment său numai dacă concentraţia sa depăşeşte concentraţia normală a
41
săngelui.Vom impune condiţia ca rata schimbării masei glucozei să fie egală cu rata revărsării
glucozei plus rata influxului glucozei.
Aceasta condiţie este modelată de ecuaţia:
unde nivelul iniţial al concentraţiei glucozei în sange este de 84,9mg/dl.
Soluţia este de forma:
S-a observat că nivelul glucozei din sânge,scade la o valoare care este mai mică decât nivelul
normal dar în final atinge nivelul normal.
Metoda diluţiei-indicator este folosită pentru determinarea volumului de sânge sau rata
săngelui prin sistemul cardiovascular sau o porţiune din acesta.La momentul t=0,
o cantitate cunoscută de colorant este injectată într-o venă principală lângă inimă.Dupa
scurt timp,sângele din venă va intra în ventriculul stâng şi va fi pompat în aorta.Concentraţia
colorantului din aorta este monitorizată la intervale fixe de timp,şi este considerată ca o funcţie de
timp.Este ştiut din medicinăa că,aproximativ 20 de secunde sunt necesare pentru o cantitate de
sânge să treacă prin aortă pentru a face un circuit închis,şi să se reintoarcă în aortă. Debitul cardiac
normal este de 5 l/min la o persoană în repaus,dar poate creşte la mai mult de 30 l/min în timpul
exerciţiilor fizice. Se determină volumul din ventricul stâng şi rata la care inima pompează sânge.
Se construieşte astfel un model,reprezentat printr-o ecuaţie diferenţială,presupunând că rata
schimbării masei colorantului este egală cu (-) rata reversării colorantului,sau matematic:
unde este concentraţia colorantului la momentul t în aorta, este volumul din

ventricul stâng,iar este capacitatea cardiacă.
Vom impune condiţia iniţială:

,
cu soluţia:
42
,t .
S-a ţinut cont de faptul că ventriculul se presupune a fi un rezervor de un volum constant,cu o

rată de influx-reversare constantă,timpul necesar colorantului pentru a atinge punctul de observaţie
este foarte mic,toţi coloranţii intră în ventricul instantaneu la momentul dupa injecţia sa în venă la
momentul t=0,şi faptul că o cantitate de colorant este pierdută prin pereţii capilarelor în perioada de
observaţie.
O altă aplicaţie a ecuaţiilor diferenţiale în medicină este dată de modelul matematic pentru
detectarea diabeticilor.Majoritatea ţesuturilor pot utiliza grăsimile şi proteinele pentru obţinerea
energiei în absenţa glucozei.
Un nivel prea ridicat a concentraţiei sangvine poate duce la modificări patologice ca
deshidratarea celulară.Concentraţia sangvină a glucozei trebuie menţinută la o anumită valoare
pentru a se menţine în parametri normali prevăzuţi de sănătate.Sistemul de reglare a concentraţiei
glucozei în sânge este complicat.O mare varietate de hormoni şi alţi metaboliţi ajută la reglarea
sistemului glucozei sangvine.In condiţii normale insulina secretată de celulele ale pancreasului
predomină în controlul intern al concentraţiei glucozei.In plus,creşterea concentraţiei glucozei în

sânge stimulează celelele de a secreta insulina.Insulina se ataşeaza de peretele unor celule şi le
face mai permeabile la glucoză.Astfel,glucoza poate intra în celulă unde poate fi utilizată pentru
energie sau poate fi stocată,ca glicogen în muşchi sau ficat.Testul de toleranţă la glucoză este
utilizat pentru diagnosticarea diabetului zaharat,o boală caracterizată de un nivel foarte mare a
concentraţiei glucozei în sânge.
In acest test ,pacientului ,care a mâncat peste noapte,îi este administrată o doză mare de
glucoză.In următoarele 3-5 ore sunt făcute mai multe masurători ale concentraţiei glucozei în sânge.
Scopul acestui test a fost de a obţine un criteriu de diferenţiere a persoanelor sănătoase de

prediabetici şi diabetici incipienţi din câteva probe de sănge din timpul testului de toleranţă la
glucoză.
Modelul reprezentat printr-un sistem de două ecuaţii diferenţiale este un model grosier şi ia în
considerare doar concentraţiile glucozei în sănge şi a concentraţiei hormonale nete .
Analitic,modelul este descris de următorul sistem:
43
unde A,B,C,D sunt nişte constante pozitive, S-a considerat că
necunoscutele X şi Y au valorile iniţiale calculate în momentul în care pacientul înfometat
ajunge la spital.Functia H(t) reprezintă valoarea la care concentraţia glucozei în sănge este crescută
extern.
Se observă că dacă: atunci concentraţia glucozei va scădea prin preluarea ei de
către ţesuturi şi depozitarea excesului în ficat ca glicogen.Dacă ,glandele endocrine secretă

hormoni ce tind să crească valoarea lui .Acest model poate fi folosit doar pentru diagnosticarea
diabetului incipient şi uneori rezultăa o minimă potrivire a datelor la 3-5 ore dupa ingestia glucozei.
O altă aplicaţie a ecuaţiilor diferenţiale este în modelarea fenomenului de dializă în
contracurent.Un dializator simplu în contracurent constă în două camere paralele,o cameră a
sângelui şi o cameră a fluidului dializat,separate de o membrană permeabilă.Sângele conţine
anumite soluţii ca ureeea,care trebuie eliminate curgând prin prima cameră în timp ce un fluid lichid
al dializei curge în direcţia opusă prin cealaltă cameră.Se presupune că dializa este efectuată în
condiţii statice,iar U(x),V(x)reprezintă concentraţiile unei soluţii(care trebuie eliminată) în sânge şi
respectiv dializate.
Modelul matematic este de forma:
unde reprezintă ratele volumului pentru sângele curs,respectiv dializat, este aria
efectivă de transfer a membranei peste permeabilitatea membranei, este lungimea
dializatorului(cm).
De exemplu , pentru a studia tratamentul pentru cancer prin chimioterapie este nevoie de un
model al tumorii . Un model nebanal al creşterii tumorii , conţine de obicei parametri care nu pot fi
interpretaţi din punct de vedere fiziologic . Dificultatea majoră constă în formularea
44
( determinarea ) unei funcţii a costului .Obiectivul chimioterapiei în cazul cancerului este

administrarea de medicamente în aşa fel încât să distrugă celulele canceroase , dar să minimizeze
toxicitatea din corpul pacientului . Este greu de controlat toxicitatea în termeni matematici .
Se presupune că numărul celulelor canceroase , este determinat de legea de creştere
exponenţială :
unde este o constantă pozitivă .
Efectul unui medicament de concentraţie u , este descris de ecuaţia diferentială:
Se presupune că efectele dăunătoare ale medicamentului asupra organismului în perioada
poate fi descris prin :
Determinaţi funcţia de control u , care minimizează numărul total de celule canceroase şi

efectul dăunător asupra organismului
Se presupune că un animal are N tumori în diferite locuri şi poate tolera doar o cantitate fixă
de radiaţii .
Dacă porţiunea K este iradiată cu o cantitate u(K) , atunci numărul de celule canceroase din
această porţiune este u( . Cum ar trebui realizată iradierea pentru a distruge numărul maxim de
celule canceroase ?Această problemă de optimizare poate fi formulată matematic sub forma
maximizării : , cu condiţia: . S-ar putea crede că teoria controlului
optimal ar putea explicată în chimioterapia cancerului pentru a descoperi efecte mai bune ale unor
medicamente .
Totuşi o problemă foarte mare este determinarea unei funcţionale care să minimizeze aceste
efecte
Chiar dacă reuşim să depăşim această dificultate ar putea apărea câteva funcţionale
care să se maximizeze simultan .De exemplu , numărul maxim de celule canceroase trebuie
distrus , în timp ce globulele albe trebuie evitate , iar alte efecte toxice ale medicamentului trebuie
45
minimizată . Greu vom putea găsi o funcţie de control care să minimizeze toate aceste funcţionale .
Vom aborda o soluţie de compromis în general .
Vom considera : care ar putea fi minimizată Alegerea
parametrilor necesită o valoare aleasă de un om de ştiinţă , ceea ce este de multe ori dificil de
realizat .Vom avea de minimizat efectul dăunător al medicamentelor asupra organismului , adică să
fie distruse un număr cât mai mic de astfel de celule . În general vom avea o populaţie de celule
sănătoase şi tumorale , ambele se presupune că se măresc după o lege de creştere .
Va interveni şi un parametru care depinde de doza de medicament . Putem presupune că
respectiva clasă de medicament nu poate să depăşească un maxim fixat .
Dacă este parametru care depinde de clasă , vom avea: ,unde corespunde
clasei maxime .Scopul terapiei este maximizarea numărului de celule normale şi minimizarea
numărului de celule tumorale la sfârşitul perioadei de tratament sau , echivalent , minimizarea
următoarelor funcţionale simultan :
, ,
unde sunt populaţiile normale şi cele canceroase . Presupunem că mutaţiile pe care le
suferă celulele evoluează în mai multe stadii :Stadiul iniţial în care avem celule sănătoase si ultimul
stadiu este stadiul malign .
De obicei , aceste mutaţii suferite de celule până la ultimul stadiu , depind de mai mulţi factori
printre care : tipul de cancer şi corpul omenesc .Fie cantitatea de radiaţii masurată în radiani,
folosită asupra celulelor canceroase şi fie numărul de celule canceroase care au supravieţuit.
Se presupune că în intervalul numărul de celule care supravieţuiesc atunci cănd creşte
la: este proporţionala cu şi .
Vom obţine soluţia: In programul de chimioterapie cu IgG, pentru mielomul
multiplu,după interpretarea empirică a datelor,problema se reduce la minimizarea funcţionalei:
46
unde u reprezintă cantitatea de medicament în sânge,condiţionata de ecuaţia:
unde este numărul celulelor canceroase,iar b este o constantă ce depinde de fiecare pacient.
Sa considerăm functia lui Hamilton, asociată funcţionalei: .
Impunem condiţiile:
Cea mai importantă caracteristică a vieţii este reproducerea sau proliferarea celulelor.
Organismele superioare sunt alcătuite din milioane de celule organizate în ţesuturi şi
organe.Numai celulele posedă capacitatea de a prolifera.
Celulele se înmulţesc prin diviziune.Celulele sangvine provin din diferenţierea unor celule
stem localizate în măduva osoasă.Un ciclu celular este procesul dintre două etape succesive de
diviziune celulară. Vârsta celulei este definită în acelaşi mod ca şi vârsta unui organism:timpul
scurs de la naştere.Vom defini factorul de diviziune ca media celelelor în diviziune ce rezultă
dintr-o singură diviziune celulară.
Modelul simplu de creştere a unei tumori include trei tipuri de celule:X (în proliferare),Y
(în stare de repaus),Z (sterile).Se presupune că diviziunea celulară este aleatorie,şi că celula x se
divide cu o probabilitate dată într-un interval de timp foarte mic.
47
Sistemul de ecuaţii diferenţiale care modelează această creştere este de forma:
unde: este factorul de diviziune, , este rata de diviziune celulară, este rata de pierdere de
celule sterile, numărul de celule la momentul t, numărul de celule la momentul

t. Se presupune că sunt constante.
Soluţia este de forma:
Un alt model de creştere a unei tumori este modelul de tip Gompertz, unde notăm prin
numărul de celule tumorale la un moment dat . Semnul (-) din ecuaţia diferenţială , ne arată faptul
că unele celule tumorale mor datorită lipsei de oxigen şi a resurselor de hrană.
Ecuaţia diferenţială este de forma:
Intestinul gros este unul dintre părţile corpului uman cel mai frecvent afectat de
carcinogeneză. Celulele stem se crede că sunt capabile să producă o varietate de tipuri de celule
care sunt necesare pentru reînnoirea de ţesuturi şi de regenerare.
Acest model (Tomlinson, Bodmer) presupune că celulele pot fi situate la unul din cele trei
compartimente diferite: celule stem , celule semidiferenţiate , şi celule pe deplin
diferenţiate .La sfârşitul fiecărui ciclului celular, celule stem şi celulele semidiferentiate se
presupune că dispar (prin apoptoză) .Celule stem se transformă în celule semidiferenţiate,care, la
48
rândul lor se transformă în celule diferenţiate .Fiecare populaţie de celule poate muri, dar cea a
celulelor stem şi a celulelor semidiferenţiate se poate reînnoi .
Se poate realiza un grafic al acestui proces astfel:
Celule Celule Celule total

stem semidiferenţiate, diferenţiate,
x(t) y(t) z(t)
diferenţiere diferentiere
Fig. 1: Ciclul celular
Soluţia sistemului este de forma:
49
Deşi matematicienii au avut succes în genetică şi biologia populaţiei, o teorie matematică

serioasă a cancerului părea o născocire a imaginaţiei. Acum, totuşi, modelele matematice apar peste
tot în cercetarea cancerului. Abordările sunt atat de diverse precum boala cu care se luptă. Renee
Fister, matematician la State University din Kentucky, studiază modele de control optimal care
promit să ofere fizicienilor cele mai bune orare pentru tratamentele cu medicamente.
Carl Panetta, de la St. Jude Children’s Research Hospital din Tennessee, foloseşte sisteme
de ecuaţii diferenţiale elementare pentru a prezice răspunsul unui pacient la un anumit regim de
medicamente.
Matematicienii James Murray şi Kristin Swanson au dezvoltat un model de tumoare
cerebrală care este simplu prin comparaţie cu celelalte dar foloseşte o anatomie
tridimensională complexă a creierului pentru a îmbunătăţi predicţiile fizicienilor în legatură cu
răspăndirea tumorii.
Zvia Agur de la Institute for Medical Biomathematics lucrează la cel mai recent model
biomatematic: un “pacient cu cancer virtual” pentru limfomul non-Hodgkin, care va lua în calcul
toate stadiile unui ciclu de viaţă al celulei canceroase.
Dacă aceste descrieri matematice ale cancerului au un numitor comun, acela este atenţia
riguroasă pentru corectitudinea biologică.
Se trece peste vagile concluzii calitative ale modelelor matematice mai vechi din biologie şi
se fac predicţii testabile cantitative despre pacienţi reali (sau măcar animale de laborator).
Fister şi Panetta au introdus o ecuaţie diferenţială simplă :
Variabila reprezintă volumul tumorii, parametrul este rata de creştere, iar reprezintă o
mărime maximă a tumorii.

Cel mai interesant termen este ultimul: ( , (t)), care descrie interacţiunea dintre tratamentul
prescris de fizician şi volumul tumorii . Deoarece natura interacţiunii este încă în dezbatere,
Fister şi Panetta au considerat trei versiuni posibile.

Una spune că pot fi omorâte cele mai multe celule canceroase când tumoarea este mai mare.
A doua, care a fost bazată pe boala Hodgkin, spune că medicamentul este cel mai bun când
tumoarea este mică dar are rata de creştere cea mai ridicată.
50
A treia versiune încorporează o presupunere realistă din punct de vedere biologic , un efect
de saturaţie care face ca medicamentul să devină mai puţin eficace cu căt mai puţine proteine sunt
disponibile pentru legare. Ipoteza mărimii tumorii implică faptul că este benefică amânarea
tratamentului până când tumoarea este mare, în timp ce celelalte două duc la recomandări pentru
tratament timpuriu.
Un model original,reprezentând o aplicaţie a sistemelor de ecuaţii diferenţiale cu parametru
mic, cu aplicaţii în chimioterapia cancerului de col uterin a fost prezentat de autori sub forma:
cu condiţiile iniţiale : .
Sistemul este echivalent cu:
Ecuaţia caracteristică este de forma:

- =0 ,
cu solutiile: , unde :
51
Utilizând programul Matlab,am simulat comportarea asimptotică a soluţiei sistemului:
52
Fig. 2. Soluţia asimptotică pentru valorile parametrilor ,
53
54
Fig. 3. Soluţia asimptotică pentru valorile parametrilor ,
55
Fig. 4. Soluţia asimptotică pentru valorile parametrilor

,
56
Fig. 5. Soluţia asimptotică pentru valorile parametrilor

,
In continuare vom introduce un model matematic pentru legea acţiunii masei, şi vom arăta
cum o folosim la modelarea reacţiilor chimice. Această metodă este cu siguranţă importantă pentru
modelarea multor procese fizologice.
Modele matematice ale immunoterapiei sunt modele în care celulele imunitare şi agentul
patogen sunt descrise împreună cu influenţa indirectă a unui anumit agent terapeutic. Imunoterapia
de cancer se bazează pe ideea de supraveghere imunitară, care este o funcţie fiziologică a sistemul
imunitar, să recunoască şi să distrugă celulele tumorale. Sistemul imunitar este compus din o
varietate de tipuri de celule.
Celule dendritice, sunt cele mai eficiente antigene reprezentând celule în sistemele de
vertebrate imunitare şi, în acest model, sunt sursă a tumorii.
Celule dendritice sunt introduse pe plan extern şi răspund împotriva celulelor tumorale.
Celulele citotoxice, favorizează, de asemenea, distrugerea tumorii.Modelul presupune
următoarele ipoteze:
 Intervalul de timp este de o oră .
 Modelul este menit să fie valabil în gama de masă a tumorii, pentru care efectele imunitare
de evacuare, de reglementare sau vascularizaţia sunt încă neglijabile.
unde: reprezintă numărul de tumori specifice CD4; reprezintă numărul de tumori
specifice CD8 a celulelor citotoxice T ; - reprezintă numărul celulelor cancerigene ; reprezintă
numărul celulelelor dendritice mature ; sunt celulele de control- injectare iar este funcţia de
57
control a acestui proces . Constantele reprezintă constante biologice ce sunt
determinate prin măsuratori.

In detaliu, formarea celulelor tumorale urmează practic patru etape majore:
 prima faza apare atunci când celulele normale sunt transformate în celule tumorale.
 a doua fază este de carcinom în situ şi este descrisă de prezenţa unui mase tumorale care nu
a invadat încă alte ţesuturi .
 dacă vaselor de sânge li se poate induce cresterea în tumoră (Angiogeneza), tumora va trece
la faza următoare, numită etapa invazivă;
 metastaze, sau difuzarea la alte ţesuturi, faza finală.
Mai întâi considerăm un proces de reacţie ireversibilă în care reactanţii A şi B produc C :
, unde este constanta de reacţie. Fie x = [A], y = [B], z = [C] concentraţiile
reactanţilor A,B şi respectiv C. Atunci ecuaţia diferenţială care modelează acest proces este
Pentru o reacţie biochimică de forma : ,ecuaţia diferentială care modelează
acestă reacţie este
unde , reprezintă numărul de molecule gram prezente în A respectiv B, este o constantă
ce depinde de tipul reacţiei.
Dacă considerăm o reacţie chimică de forma : , sistemul de ecuaţii este de
forma :
, cu condiţiile iniţiale: .
58
unde reprezintă concentraţiile substanţelor A,B respectiv C . Vom presupune că a doua
reacţie este mai rapidă decât prima ,şi vom impune condiţia de conservare:
Un exemplu de reacţie trimoleculară este de forma: .
Sistemul care modelează această reacţie este:
Sa considerăm reacţia reversibilă : . Sistemul de ecuaţii diferenţiale este:
unde sunt concentraţiile substanţelor respective.
59
Să considerăm reacţia reversibilă: . Sistemul este forma:
unde sunt concentraţiile substanţelor respective .
Dacă considerăm un sistem de reacţii chimice de forma: , atunci sistemul de
ecuaţii diferenţiale ce modelează aceste reacţii este de forma:
Dacă considerăm concentraţia substantei constantă, obţinem un model pradă-prădator .
Să considerăm reacţiile (model Schnakenberg) : .
Atunci sistemul care modelează acest sistem de reacţii este de forma:
60
Dacă , obţinem sistemul:
Dacă considerăm un sistem de reacţii chimice de forma: ,
atunci sistemul de ecuaţii diferenţiale care modelează aceste reacţii este de forma:
61
unde sunt concentraţiile substanţelor .
Un alt model care prezintă dinamica concentraţiilor substantelor care fac parte dintr-o serie
de reacţii chimice cu aplicaţii în reacţia oxidului de etilenă cu apa,în halogenarea şi hidrogenarea
moleculelor organice se poate reprezenta schematic astfel:
Sistemul asociat acestor reacţii are forma:
cu condiţiile iniţiale: .
O altă aplicatie a sistemelor de ecuatii diferentiale este in cinetica enzimelor.Se consideră o

reactie care este catalizată de catre o enzimă. Enzimele sunt catalizatori (proteine) care ajută
transformarea celorlaltor molecule considerate substraturi în produs, dar ele însele nu sunt
transformate prin reacîie. Importanţa lor caracteristică este energia catalitică, specificitatea şi
capacitatea de reglare. Enzimele accelerează transformarea substratului în produs prin scăderea
62
energiei libere activatoare reacţiei. De exemplu, multe dintre enzime permit moleculelor să vină în
contact pentru formarea de noi legături chimice. Ele se orientează în special asupra celor mai slabe
legături.Enzimele sunt eficiente mai ales la creşterea vitezei reacţiilor biologice,determinând
creşterea lor de aproximativ 10 milioane de ori sau mai mult. Ele de asemenea sunt foarte specifice,
de obicei catalizând reacţia cu un substrat caracteristic sau cu substraturi apropiate.
Când concentraţia substratului (S) este în creştere, viteza maximă a reacţiei este atinsă la
concentraţii maxime ale substratului.
Modelul ce explică devierea reacţiilor enzimatice de la legea acţiunii masei a fost explicată
pentru prima dată de Michaelis şi Menten (1913). Schema reacţiei lor este: enzima E transformă
substratul S în produsul P printr-un proces constând din doi-paşi. Pentru început,combinarea E cu S
formează complexul C care apoi se desface în produsul P eliberând E în proces. De fapt aproape
toate enzimele cresc viteza reacţiilor în amândouă sensuri.
Astfel pentru determinarea parametrilor cinetici din experiment trebuie să luăm în considerare
presupunerea că reacţia inversă nu are loc.Sistemul de ecuaţii diferenţiale care modelează acest
fenomen are forma:
Un inhibitor enzimatic este o substanţă care inhibă acţiunea catalitică a enzimei. Inhibiţia
enzimei este frecvent caracteristică reacţiei enzimatice, şi este un lucru important prin care
activitatea enzimei este controlată. De exemplu, inhibitorii ireversibili,scad activitatea enzimei la
zero.Aceasta este un mod de acţiune a cianidelor şi a numeroase gaze.Intelegerea distincţiei dintre
inhibiţia competitivă şi cea alosterică, este utilă de ţinut minte pentru că moleculele enzimei sunt
63
de obicei proteine mari,mult mai mari decat cele ale moleculei substratului a cărei reacţie este
catalizată.
In general, o enzimă catalizează o singură reacţie sau un substrat cu structuri similare. Un
simplu exemplu a inhibiţiei competitive, este acea reacţie care este stopată când inhibitorul trebuie
să fie locul activ al enzimei.Sistemul de ecuaţii diferenţiale care modelează acest proces este:
Sistemul modelează legăturile hemoglobinei (o proteină aflată în celulele roşii) cu oxigenul.

Legarea oxigenului cu mioglobina şi hemoglobina serveşte ca un exemplu excelent de reacţii
chimice relativ simple care sunt de importanţă fundamentală în fiziologia sângelui.
Funcţia hemoglobinei este de a realiza legături cu moleculele de oxigen astfel încât sângele să
ajungă direct în plămâni şi de a se remite în ţesuturi. În mecanismul reacţiei Michaelis-Menten o
singură enzimă intră în legătură cu o singură moleculă de substrat. În acest caz, enzima are o
singură poziţie de legătură. Dar multe enzime au mai multe locuri de legătură pentru moleculele
substrat. De exemplu hemoglobina (Hb) are patru locuri de legătură pentru moleculele O 2.
Fenomenul se numeşte al “asocierii” (“cooperative phenomena”) dacă o singură moleculă după
legătura cu molecula substrat la un singur loc de legătură, se poate lega la alte molecule substrat în
alte locuri de legătură. Asemenea fenomene sunt răspândite în cinetica enzimelor. Un alt caz
important al asocierii este când o enzimă cu locul ei de legătură este de asemenea legată la o
moleculă substrat, poate afecta desfăşurarea legăturilor la alte molecule substrat în locurile lor de
legătură.
De exemplu, muşchii conţin mioglobină (o altă proteină care realizează legături cu
moleculele de oxigen). S-a evidenţiat experimental că mioglobina are o mai mare afinitate faţă de
moleculele de oxigen decât hemoglobina.
64
În plamân presiunea oxigenului este 100 mmHg şi hemoglobina este 98% saturată. În muşchi
presiunea oxigenului este de numai 30-40 mmHg şi s-a observat că oxigenul se asociază cu
mioglobina în cele mai multe cazuri.
Hemoglobina este sintetizată de către globulele roşii în timpul formării în măduva osoasă.
Ea este un pigment roşu aprins, atunci când este oxigenată, albastru atunci când îşi pierde
oxigenul său (venele din marea circulaţie).Mioglobina este prezentă în celulele muşchilor striaţi
(muşchii scheletului şi miocardul). Dozarea ei este utilizată mai ales în diagnosticul precoce al
infarctului miocardic.
Mecanismul reacţiei este reprezentat de : .
Sistemul care modelează această reacţie enzimatică are forma:
unde: reprezintă concentraţiile substanţelor,pentru:
Vom considera o simplă reacţie enzimatică standard de forma:
, unde cele două reacţii sunt reversibile ( , .
Fie concentraţiile substratului, complexului,enzimei respectiv a produsului. Sistemul
diferenţial care modelează această reacţie este de forma:
65
Vom prezenta acum o reacţie enzimatică specifică acilenzimelor,de forma:
, unde prima reacţie este una reversibilă( ) ,iar sunt substanţe
de tip complex.
Sistemul diferenţial care modelează aceasta reacţie are forma:
cu condiţiile iniţiale:
unde sunt concentraţiile substanţelor corespunzătoare.
66
Fenomenul de autocataliză enzimatică este determinat de reacţia: ,unde se
presupune că concentraţia substanţei B ramâne constantă în timp iar reacţia este reversibilă( .
Folosind legea conservării masei,ecuaţia diferenţială care modelează acest fenomen are forma:
Pentru constant,se obţine o ecuaţie Bernoulli, cu soluţia:
unde C este o constantă de integrare.
Pentru o reacţie enzimatică autocatalitică de forma: ,unde prima
ecuatie este reversibilă ( , ecuaţia diferenţială este de forma:
Reacţia e enzimatică autocatalitică este reacţia chimică de tip Lotka-Volterra:
Sistemul de ecuaţii diferenţiale este de forma:
67
Pentru o reacţie de forma : , sistemul de ecuaţii diferenţiale este de forma:
unde sunt concentraţiile substanţelor A,B,C.
Cel mai simplu model de o boală infecţioasă (SI) diferenţiază oamenii ca fiind fie susceptibili
sau bolnavi. Se poate imagina că oamenii susceptibili sunt sănătoşi iar cei infectaţi sunt bolnavi.
Vom nota prin numarul bolnavilor susceptibili, iar prin numărul celor infectaţi. Pentru
scrierea acestui model,vom considera numărul oamenilor infectaţi într-un interval . Fie
probabilitatea ca o persoană bolnavă să infecteze o persoană susceptibilă. Vom găsi că numărul
populaţiei infectate în intervalul este .
Ecuaţia diferenţială este de forma:
Dacă presupunem că populaţia rămâne constantă (A) ,fără a lua în consideraţie noii născuţi şi
decesele,ecuaţia devine:
Se observă că pentru şi întreaga populaţie devine infectată.
Modelul pentru (SI) se poate extinde şi pentru (SIS). Vom presupune că o persoană care este
infectată,poate fi recuperată,şi poate deveni astfel susceptibilă.
Presupunem că probabilitatea ca o persoană sa fie vindecată într-un interval este
Atunci numărul total de persoane infectate, vindecate într-un interval este .
68
Ecuaţia diferenţială are forma:
Vom nota prin probabilitatea ca o persoană care este infectată la momentul =0 să
rămână infectată şi la un moment .
O altă aplicaţie a ecuaţiilor diferenţiale cu parametru mic este un model biologic care descrie
interacţiunea epidemiologică pentru SIR. Modelul matematic cu parametru mic este de forma:
cu condiţiile iniţiale :
În acest model populaţia este împărţită în 3 grupe: susceptibili (S), infectaţi (I) şi recuperaţi
(R). Numărul acestor grupuri se notează cu s, i, r. Populaţia totală este .
Populaţia susceptibilă nu este infectată şi nu este imună, cea infectată transmite virusul, iar cei
recuperaţi sunt imuni la virus.
În acest model am considerat că populaţia recuperată este în permanenţă imună la virus, am
ignorat naşterile şi decesele în timpul epidemiei. Parametrul se numeşte parametrul de
69
tranzivitate, iar parametrul este considerat ca rata de vindecare. Termenul este un termen
standard cinetic.
Am găsit o nouă interpretare a parametrului ca fiind durata de transmitere a virusului.
Condiţia pentru producerea epidemiei este:
Utilizând programul Matlab,am simulat comportarea asimptotică a soluţiei sistemului.
Fig.2:Comportarea asimptotică a soluţiei sistemului
Fig.6. Influenţa parametrului mic asupra tipului de virulenţă a virusului
70
O boală care este prezentă într-o populaţie este declarată a fi endemică. Bolile endemice se
prevalează de faptul că copii se nasc,iar oameni in varsta mor. Vom nota prin rata natalităţii prin
rata de deces a bolii, iar reprezintă rata de deces care nu are legatură cu boala.
Sistemul diferenţial este de forma:
In modelul nostru de boală endemică, viteza de creştere a populaţiei verifică:
Modelul matematic de transmitere a gonoreeei într-o populaţie poate fi construit astfel:
unde reprezintă numărul de bărbaţi,femei ce prezintă această boală.
In construirea acestui model s-au considerat câteva ipoteze:
 Indivizii se infectează imediat dupa contaminare.

 Populaţia se împarte în două categorii: susceptibili şi infectaţi.
 Rata de infectare a barbaţilor( femeilor) sunt notate cu respectiv .
 In practică,barbaţii prezintă mai repede simptomele de boală decăt femeile.

 Cazurile de gonoree în populaţia homosexuală este neglijabilă.
71
Varicela este o infecţie virală foarte contagioasă cauzată de virusul varicelei. Varicela este o
boală a copilăriei , 90% din cazuri apar la copiii cu vârsta de 14 ani şi mai tineri.
Daca nu are loc vacccinarea pe scară largă, incidenţa de varicelă se apropie de rata natalităţii
anuale .Varicela poate apărea în orice moment, dar apare cel mai adesea în martie, aprilie şi mai, în
climatul temperat.
Vom nota prin numărul de infectaţi la momentul t, cu rata cu care noi indivizi sunt
infectaţi, reprezintă rata de recuperare.
Modelele matematice reprezentate prin ecuaţii diferenţiale au aplicaţii şi în epidemiologie.O

analiză a acestor modele duc la descoperirea unei valori critice a densităţii populaţiei d astfel
încât : .Introducerea unuia sau a mai multor infectaţi în populaţie nu duce la declanşarea unei
epidemii,în timp ce dacă: ,introducerea de infectaţi va duce la apariţia unei mici epidemii.Se
presupune că există patru tipuri de indivizi în populaţia studiată :susceptibili expuşi şi infectaţi dar
nu încă contagioşi,infectaţi, si indivizi înlăturaţi.In această ultimă categorie sunt incluşi nu doar acei
indivizi care au fost înlăturaţi din populaţie datorită simptomelor observabile ci şi acei care s-au
însănătoşit şi au imunitate. Perioada de la momentul în care un individ este expus şi devine infectat
până la momentul în care devine contagios va fi numită perioadă de latenţă.
Perioada de infectare va fi acel timp în care un individ este în categoria contagioşilor,în timp
ce perioada de incubaţie va indica timpul de la expunere până la momentul înlăturării.Intr-o
populaţie de mărime , x(t),y(t),z(t) reprezintă numărul de indivizi susceptibili,contagioşi şi
înlăturaţi la momentul t.
Modelul matematic care descrie acest fenomen este:
72
aici parametru reprezintă o rată de contact efectiv,în timp ce Q(t) este rata de apariţie a
infecţiilor, P(t) este rata de înlăturare a infecţiilor.Dacă 1-U(t) reprezintă partea de populaţie care
devine imună datorită expunerilor repetate,atunci este rata de la care apar infectaţii,dar care nu
sunt încă contagioşi.In studierea acestui sistem,se presupune că nu toate expunerile duc la infectare
şi deci mai tărziu la infecţie.
S-a construit un model matematic care modelează trasmiterea ciumei într-o populaţie
închisă.Vom presupune că populaţia,se poate împărţi în patru categorii: numărul celor care
sunt susceptibili de ciumă, numărul celor care sunt infectaţi, numărul celor care au
devenit imuni, numărul celor care au decadat de această boală.
Vom presupune că noii susceptibili şi noii infectaţi apar în populaţie cu ratele de .
Sistemul de ecuaţii diferenţiale care modelează această epidemie este:
73
unde reprezintă rata celor susceptibili care sunt imuni, reprezintă rata celor susceptibili care se
îmbolnăvesc, reprezintă rata celor infectaţi care decedează,iar reprezintă celor care se vindecă şi
devin imuni.
Considerăm un model de răspândire a unei boli endemice. Fie proporţia de indivizi infectaţi
de această boală după un timp . Atunci va fi proporţia indivizilor necontaminaţi. Presupunem că
apar noi infecţii la întâlnirea indizilor infectaţi cu cei neinfectaţi. Vom obţine:
Malaria ramâne una dintre cele mai râspândite şi letale infecţii umane din lume. Ea este
cauzată de o specie de paraziţi numită Plasmidă ce face parte din rândul protozoarelor. Acest virus
este transmis la vertebrate prin intermediul ţânţarului anofel de gen feminin ce se alimentează cu
sânge. Sunt 4 specii de paraziţi de acest tip ce infectează specia umană, şi anume: Plasmodium
falciparum, Plasmodium Vivax, Plasmodium ovale şi Plasmodium malariae. Dintre aceste 4
specii, Plasmodium falciparum este cel mai virulent şi cu potenţial letal pentru oameni.
Modelul conţine următoarele variabile şi parametri: reprezintă numărul de oameni
susceptibili la timpul t; reprezintă numărul de oameni infectaţi la timpul t; reprezintă numărul
de oameni parţial imuni la timpul t; reprezintă numărul de ţânţari susceptibili la timpul t;
reprezintă numărul de ţânţari infectaţi la timpul t; a este media muşcăturilor zilnice a unui om de
către un ţânţar; b este proporţia muşcăturilor care produc infecţie; c este probabilitatea ca un ţânţar
sa devina infecţios; γ este rata pierderii imunităţii gazdei umane; r este rata la care gazda umană
dobândeşte imunitate;
δ este rata mortalităţii gazdei umane datorită bolii; v este rata tratării gazdei umane de
boală; reprezintă rata natalităţii speciei umane; reprezintă rata natalităţii speciei de ţânţari;
reprezintă rata mortalităţii speciei umane; este rata mortalităţii speciei de ţânţari.
74
Virusurile gripale circulă în mod obişnuit în mediul uman şi animal. Gripa sezonieră este
cauzată de virusuri gripale care sunt adaptate să se răspândească în populaţia umană .
Oamenii prezintă imunitate naturală la tulpinile care se află în circulaţie, şi această imunitate
poate fi crescută în urma vaccinării cu vaccin gripal sezonier.
Gripa sezonieră poate fi modelată folosind un sistem de ecuaţii diferenţiale de forma :
unde este numärul de celule ţintă neinfectate, este numărul de celule infectate,
numărul total de particule virale libere la momentul . Se presupune că în acest model că infecţia
este iniţiata de introducerea virusului în tractul respirator superior la o concentratie echivalentă cu
particule virale pe unitatea de volum.
75
Pentru gripa H1N1 considerăm modelul SAIR (Susceptibili ( ), Asimptomatici ( ),
Simptomatici ( ) , Recuperaţi ( )), în care fiecare individ infectat trece întâi în stadiul de
asimptomatic fie devine simptomatic cu rata sau fie se recuperează, fără a prezenta simptome,
cu rata . Indivizii asimptomatici joacă un rol important în răspândirea virusului deoarece ei nu
sunt conştienti de starea lor infecţioasă şi astfel pot intra în contact cu mai multe persoane.
Deoarece acesţia nu sunt trataţi precum cei simptomatici durata perioadei infecţioase persistă până
când aceştia se recuperează în mod natural.
Simbol Definire
x susceptibil
y asimptomatic
z simtomatic
q recuperat
Rata de aparitie a simptomelor
rata de recuperare a simptomaticilor
76
rata de recuperare a asimptomaticilor
rata de trasmitere
Tabel 1. Lista parametrilor
X Y Z Q
Fig. 7. Diagrama modelului compartimental SAIR
Sistemul de ecuaţii diferenţiale care defineşte modelul SAIR pot fi descris astfel:
Se observa că în cazul în care rata este crescătoare, durata şi dimensiunea epidemiei
descreşte. Mărirea ratei reduce perioada infecţioasă a indivizilor asimptomatici. Deoarece
asimptomaticii se recuperează cu o viteză mai mare, indivizii susceptibili au mai puţine contacte cu
cei infecţiosi. Acest lucru este descris în următoarele simulări, realizate prin intermediul
programului Matlab.
77
Fig. 8. Modelul SAIR pentru =0 Fig. 9. Modelul SAIR pentru =
Fig. 10. Modelul SAIR pentru = Fig. 11. Modelul SAIR pentru =1
Epidemia H1N1 din vara anului 2009 a dat naştere la o serie de întrebări cu privire la
modalitatea de control a dimensiunii epidemiei.Pentru a realiza un model care să răspundă acestor
întrebări vom introduce două functii dependente de timp în modelul SAIR.
Prima functie, , este aplicată ratei de transmisie care reprezintă controlul epidemiei
prin distanţarea socială ( închiderea scolilor, restricţionarea evenimentelor publice, etc.). Cea de-a
doua functie, , reprezintă controlul epidemiei realizat prin tratamentul medical. Determinarea
acestor functii de control se realizează cu ajutorul integralei Lebesque pe intervalul , unde
reprezintă durata de aplicare a controlului. Deoarece controlul este aplicat doar indivizilor
simptomatici, vom introduce, în ecuatia caracteristică a indivizilor simptomatici, termenul ,
78
unde reprezintă rata adiţională de recuperare a indivizilor ce urmează un tratament ( de exemplu
rata de recuperare prin tratament).
Dacă , atunci indivizii sunt izolaţi şi sunt sub control medical.
Dacă , atunci asupra epidemiei nu s-a instituit nici un control.
Avantajele implementării măsurilor de control sunt evidente, cu toate că fiecare măsură de

control implică un anumit cost. Distanţtarea socială generează pierderi economice, în timp ce
tratamentul necesită o infrastructură dezvoltată pentru administrarea acestuia.
Fig. 12. Numărul total al indivizilor infectaţi, Fig. 13. Numărul total de indivizi infectaţi în
79
în cadrul modelului SAIR fara control cadrul modelului SAIR cu control
Fig. 14. Funcţia de control optim cu Fig. 15. Numărul total al indivizilor infectaţi în
cazul modelului SAIR cu control.
Fig. 18. Funcţia de control optim cu Fig. 19: Numărul total al indivizilor infectaţi
în cazul modelului SAIR cu control
80
Initial toată populaţia este susceptibilă ambelor tipuri de tulpini gripale presupuse.
Contactarea unui tip de virus este posibilă pe toată durata epidemiei dar niciodată cu ambele tipuri
în acelasi timp. Datorită acestui considerent rezultă faptul că un individ recuperat, după contactarea
unui tip de virus, poate fi infectat ulterior cu cel de-al doilea tip de virus pe care nu l-a contactat.
Se presupune că vaccinarea împotriva unei tulpini virale nu va duce la imunitate
bidirecţională. În acest model sunt analizate şi cazurile de deces, iar dinamica vitală (naşteri şi
decese naturale) nu este luată în considerare, eficacitatea vaccinului este de 100%, iar rata de
recuperare diferă pentru cele două tipuri de gripă. Se are în vedere faptul că unele persoane pot
acuza simptome asemănătoare gripei fără ca acestea să fie infectate, cu toate acestea numărul
indivizilor respectivi este neglijabil pentru evoluţia epidemiei. Pentru a reduce durata şi intensitatea
unei epidemii, eforturile depuse în stategiille de tratament si distanţare socială trebuie menţinute la
o eficienţă maximă încă din momentul izbucnirii epidemiei.
Hepatita virala de tip B este o boala infecţioasă transmisă de virusul hepatic de tip B (HVB)
care conţine ADN, fiind caracterizată printr-o evoluţie extrem de variată şi adesea dificilă. Modelul
matematic este reprezentat de un sistem de ecuaţii diferenţiale de forma:
unde este numărul celulelor hepatice neinfectate, reprezintă numărul celulelor hepatice infectate,
iar reprezintă numărul virionilor, reprezintă rata de producere a celulelor neinfectate care ajută
la menţinerea homeostazei, reprezintă rata de deces a acestor celule, reprezintă o constantă
care descrie procesul de infecţie. Celulele infectate sunt distruse de sistemul imunitar, cu o rată
şi se produc virioni cu rata de . Virionii sunt eliminaţi prin mecanisme limfatice, cu rata de
81
Parametri Ordinul valorii biologice
zi/ml
zi/ml
zi/ml
0.011-0.11/ zi
29-376/zi
0,67/zi
Stimulatorul cardiac, constă într-un swich (o baterie de tensiune constantă , un condensator
cu capacitate constantă , inima fiind considerată ca un rezistor cu rezistenţa constantă .Atunci când
comutatorul este deschis, condensatorul va trimite un stimul electric la inimă.
In timpul ce inima este stimulată, tensiunea masurată la un moment t, verifică ecuaţia:
O altă aplicaţie a ecuaţiilor diferenţiale în medicină este în determinarea presiunii

în aorta. Se presupune că rata de pompare a sângelui de către inimă în aorta este y(t), iar volumul
aortei este z. In timpul diastolei vom avea : y(t)=0.
82
unde este o constantă de proporţionalitate.In timpul sistolei,funcţia y(t) este o funcţie
trigonometrică de forma: .
In marea lor majoritate,medicamentele administrate pe una din căile obişnuite de

administrare(intravenos,intramuscular,subcutanat) se elimină cu o viteză aproximativ egală cu
concentraţia lor.Problema Cauchy care modelează acest fenomen este:
unde x este concentraţia, este timpul de eliminare.

Dacă considerăm cazurile particulare: pentru , se observă că eliminarea
medicamentului din corpul uman este completă.
Pentru un timp de eliminare mic,se încearcă găsirea unei soluţii asimptotice a problemei
Cauchy prin metoda funcţiilor de strat limită. .
83
In formularea unui model matematic putem indentifica 3 paşi fundamentali: descrierea

aproximativă a fenomenului, identificarea variabelelor, şi parametrii legii care controlează
fenomenul .Pentru a descrie un singur episod epidemic ,urmărind această schemă,presupunem ca
toată populaţia interesată este închisă,omogenă (indivizii sunt toţi la fel şi nu prezintă diferenţe de
vârstă şi sex),imobili din punct de vedere demografic(nu sunt înregistrate naşteri sau decese)
Al doilea pas constă în fixarea celor 3 categorii de indivizi relevanţi la sfârşitul acestei
descrieri. Aceştia corespund grupului indivizilor susceptibili (cei care sunt sănătoşi şi pot contacta
boala),cei infectaţi( bolnavii care pot transmite boala la cei susceptibili) şi cei eliminaţi( cei care
sunt sănătoşi şi imuni şi care au contactat deja boala).
84
Avem deci 3 variabile X(t),Y(t) şi Z(t) care cu variaţia timpului descriu randamentul
epidemiei. In concluzie parametrii legii dinamice se realizează definind modul în care indivizii se
îmbolnăvesc şi se însănătoşesc prin intermediul unui traseu individual care poate fi descris astfel:
X(t) (t) (t)
In această schemă coeficienţii (t) şi (t) arată modul în care indivizii susceptibili se
transformă în cei infectaţi şi cei infectaţi se însănatoşesc,unde: (t) probabilitatea ca într-o unitate
de timp un susceptibil devine infectat iar - (t) probabilitatea ca într-o unitate de timp un infectat se
face sănătos şi devine imun .

Primul parametru denumit şi forţa infecţiei,caracterizează mecanismul de contagiere şi
depinde de modul în care indivizii sunt în contact. Al doilea parametru caraterizează în mod esenţial
progresia maladiei în interiorul unui singur bolnav.
Modelul gripei, prezentat de Kermack si Mc Kendrick este de forma:
Noţiunea de acid dezoxiribonucleic desemnează una dintre cele mai complexe molecule
organice, substanţă care se găseşte în fiecare celulă a unei fiinţe vii şi care este esenţială pentru
identitatea oricărui organism, de la Euglena viridis, micuţa fiinţă unicelulară aflată la graniţa dintre
plante şi animale, la Homo sapiens .Lanţul unei catene de ADN este format prin înşiruirea celor 4
tipuri de nucleotide care se unesc între ele cu ajutorul acidului fosforic
Chadwick şi Leenhouts(1976) consideră că în interiorul celulelor există molecule a căror

integritate detemină abilitatea celulelor de a se reproduce. In acest scop aceste molecule se presupun
a fi aranjate în dublu helix al ADN-ului. Se asumă pierderi critice în desfacerea catenei duble a
85
helixului ADN-ului.Atunci cănd o celulă este iradiată principalul efect se presupune a fi una sau
mai multe rupturi în legăturile moleculare a catenelor ADN-ului. Se presupune în continuare că
unele forme celulare se pot reface. Refacerea extinsă depinde de natura distrugerii radiobiologice
primare. De asemenea procesul de refacere este o combinaţie între procesele reparatorii enzimatice
biochimice de recombinare a proceselor fizice şi a transferului de energie.
Se definesc mărimile: ≡ numărul de legături desfăcute pe unitatea de masă , numărul
de legături critice pe unitatea de masă ce determină o singură rupere.

Se presupune că rata de schimbare a numărului de legături desfăcute pe unitatea de masă este
proporţională cu diferenţa dintre si , astfel încât :
unde este probabilitatea legăturii pe unitatea de doză ca aceea legatură să fie ruptă.
Această ecuaţie necesită ca derivatele să existe .
La doza 0 se presupune că nu există legături desfăcute pe unitate de masă :
Pentru =constant ( ):
Sistemul nervos al omului este compus din aproximativ 1010-1012 neuroni. Modelarea neuronală
incearcă să simuleze comportamentul neuronal al sistemului nervos uman. Ipotezele privind
organizarea cortexului indică prezenţa a şase straturi. Primul strat, cel mai extins este format din foarte
puţini neuroni. Terminaţiile nervoase dendritice ale celulelor piramidale compun acest strat.In următorul
strat (stratul II), cele mai multe sunt celulele mici piramidale. In stratul III celulele piramidale
predomină, dar sunt puţin mai mari decât în stratul II. Stratul IV este bogat în celule stelate. In partea
superioară (numit stratul IVa) sunt celule piramidale mici şi medii, dar şi celule stelate, în timp ce
stratul IVb este format numai din celule stelate. Stratul V conţine de asemenea un amestec din toate
tipurile de celule, dar este diferit faţă de celelalte straturi prin prezenţa unor celule piramidale foarte
mari. Acestea nu sunt prezente în stratul IV. Mai multe celule piramidale din stratul VI sunt alungite.
Datorită formei alungite acestea au fost denumite celule fuziforme.Sistemul nervos central are o
structură ierarhizată. Viziunea modernă însă a sugerat faptul că, în general, comportamentul
sistemului nervos este subordonat reţelelor neuronale componente care utilizează calculul paralel
86
distribuit. Intr-o astfel de schemă identificăm mai multe regiuni: zonele de intrare corespunzătoare
semnalelor recepţionate de la senzori ,zonele de ieşire care planifică şi execută acţiuni motrice şi zonele
intermediare amplasate între intrare şi ieşire.
Zonele intermediare funcţionează ca reţele de calcul paralel distribuit. Una din teoriile lansate
recent include ideea distribuţiei competitive în dinamica neocortexului. Conducerea informaţiei pentru
o sinapsă constă în trei proceduri de bază: secreţia mediatorului prin terminaţia nervului, difuzia
mediatorului de-a lungul traiectoriei sinaptice către membrana postsinaptică şi generarea potenţialului
postsinaptic sub acţiunea mediatorului.
La nivelul sistemului nervos, prin model vom întelege posibilitatea determinării unei reprezentări
interne a mediului extern. Fie modelul următor propus de Grossberg:
Prima ecuaţie indică faptul că secreţia mediatorului se produce până ce mărimea a
transmiţătorului atinge valoarea . Termenul din ecuaţia a doua, limitează nivelul
acumulării transmiţătorului la valoarea , în timp ce prin termenul se încearcă să se
menţină o stare de echilibru. Secreţia mediatorului din cea de a treia ecuaţie variază în funcţie de
mărimea specifică .
O injecţie intravenoasă este imediat absorbită în sângele pacienţilor . Medicamentul

administrat astfel este eliminat din sânge de pacienţi conform propriului metabolism.
Rata de eliminare este proporţională cu cantitatea de medicament în sânge.
Să presupunem că cantitatea iniţială de injectare este . Dacă x este cantitatea de
medicament aflat în sangele pacientului la t de minute de la injectare, se poate găsi o ecuaţie

diferenţială de forma:
, unde este constantă de proporţionalitate.
87
Ecuaţiile diferenţiale au aplicaţii şi în sinteza proteinelor.Vom nota prin
concentraţia moleculei de (mRNA),a proteinei şi respectiv a enzimei.

Enzima şi proteina sunt eliminate din reacţie.Sistemul de ecuaţii diferenţiale care modelează
acest fenomen este:
unde sunt constante de proporţionalitate pozitive, diferite intre ele.
Cantitatea de lichid în organism a unui pacient care face dializă a fost modelată ca un
sistem de două compartimente, în cazul în care este rata de producţie de uree de organismul
pacientului , este volumul de lichid intracelular , este volumul de lichidul extracelular ( al
sângelui şi a fluidelor interstiţiale), sunt concentraţiile de uree din fluidele din cele două
compartimente, respectiv: sunt parametrii de masa de transport între cele două compartimente,
iar este rata clearance-ului constantă pentru unitatea de dializă.
Soluţia sistemului este: .
88
Pentru un pacient, valorile constantelor prezente în model au valorile :

litri , litri, mg/h , l/h, l/h .
Două ţări, notate respectiv , se suspectează una în raport de cealaltă cu privire la bugetul
de înarmare. Se presupune că sunt bugetele folosite pentru înarmare la momentul t
Un model care să descrie bugetul de înarmare folosit de cele două ţări, în acelasi timp
poate fi de forma:
unde .
Deoarece statul reprezintă o ameninţare pentru statul ,bugetele pentru înarmare al statului
va fi proporţional cu cel al statului . Un raţionament similar se aplică şi pentru statul .
Se ţine seama, şi de rata inflaţiei fiecarei ţări în parte.
89
Soluţia ecuaţiei omogene este: .
Două armate se luptă între ele. Fie numărul de soldaţi din fiecare . Se presupune
că forţele armate ale unei ţări pierd lupta,atunci cand se predau şi nu sunt aduse întăriri.
Respiratia este controlată de către un model generator al sistemului neural central numit
centru respirator. Centrul respirator este compus din trei grupuri majore de neuroni localizaţi la
baza creierului. Grupul respirator dorsal, localizat în portiunea dorsală a medularei, determină în
special inspiraţia.
Grupul respirator ventral poate determina atât inspiraţia cât şi respiraţia, depinzând de
neuronii din grupul care este stimulat si de centrul pneumotaxic localizat deasupra medularei în
portiunea superioară a punţii, ajutând la controlul ritmului şi a modelului respiraţiei. Mecanismul
real pentru generarea modelului respirator este necunoscut. Totuşi, teoretic, modelul calitativ pentru
o reţea neurală care poate controla respiraţia poate fi construit utilizând doi neuroni, sau un grup de
neuroni, care se inhibă unul pe altul. Se presupune că există doi neuroni cu ieşiri dependente de
timp (ratele lor de excitare) sunt determinate de ecuaţiile diferenţiale:
unde şi sunt descrişi de rata de excitare a intrărilor de inhibare şi de excitare.
90
Se lucrează în ipoteza în care constantele de timp ale ieşirilor neuronale sunt aceleaşi .
Suplimentar, se presupune că neuronii au intrări excitatorii constante, şi respectiv , şi
că ei sunt inhibaţi încrucişat, astfel încât ieşirea de la neuronul 1 inhibă neuronul 2 şi vice versa.
Sistemul de ecuaţii diferenţiale devine:
, unde , .
Nodulul sinoatrial SA este un grup de celule cu oscilaţie proprie la nivelul atriului lângă
vena cavă superioară . Aceste celule stimulează în mod regulat, iniţiind un potenţial de acţiune care
se propagă prin atriu, eventual terminânduse la nivelului septului atrio-ventricular sau conducând în
nodul AV.
S-a pornit de la premisa că nodul SA este compus din celule cu oscilaţie proprie cuplate
împreună într-o reţea, şi că potenţialul de acţiune al celulelor poate fi decris de un vector de
variabile , care în absenţa cuplării, are o dinámică de forma :
Aici, termenul reprezintă o dinamică tipică aplicabilă pentru fiecare celulă, şi
reprezintă deviaţia faţă de dinamică pentru fiecare dintre celule faţă de medie. Parametrul este
presupus a fi un număr mic pozitiv indicând că variaţia dintre celule este mică.
Astfel când celulele sunt cuplate obţinem un sistem de ecuaţii diferenţiale cu parametru mic:
91
unde este o matrice diagonală cu toate valorile de zero sau de unu care să índice care
dintre variabilele stabilite participă la cuplare.

Oricum, ţinând cont de ipoteza în care potenţialul extracelular este uniform, are numai o
intrare non-zero (care să un permită intrarea unui zero), şi anume acel unu corespunzător
potenţialului intracelular, care în acest caz este acelaşi cu potenţialul membranar.
Coeficientii sunt coeficienţii de cuplare pentru reţeaua celulară, unde este egal cu
forta de cuplare (pozitivă) (invers proporţională cu rezistenţa) dintre celulele i si j.
Se consideră pentru celulele i si j direct cuplate, şi ,
Ecuaţiile diferenţiale au aplicaţii şi în datarea fosilelor. Celulele vii ,absorb carbonul din dioxidul
de carbón. Unii dintre atomii de carboni,sunt radioactivi ( izotopul ) . Materiile organice contin
acest izotop,chiar şi după moartea acestora.

Atunci, viteza de dezintegrare a materialului radioactiv este direct proporţională cu cantitatea
de materia radioactivă :
unde este cantitatea de material radioctiv la un moment dat. Timpul de înjumătăţire
pentru acest izotop este de 5715 ani ( intervalul de timp în care jumătate din materialul organic se
dezintegrează).
Pentru ani,obtinem : .
Radiu este un element chimic radioactiv care are simbolul Ra şi numărul atomic 88.
Aspectul său este aproape alb pur, dar este uşor, se oxidează la expunerea la aer. Radium este un
metal alcalino-pământos care se găseşte în minereurile de uraniu.
Este extrem de radioactiv, izotopul său cel mai stabil, , are un timp de înjumătăţire de
1602 ani şi se dezintegrează . Fie cantitatea de (grame) ramasă la momentul t ,atunci:
92
Atunci când datarea fosilelor cu ajutorul izotopului radioactiv nu este relevantă, se
foloseşte dezintegrarea potasiu-argon-calciu.

Dezintegrarea izotopului în activează o metodă folosită în datarea rocilor. Metoda
convenţională de datare prin potasiu si argon presupune că rocile nu conţineau argon la momentul
formării şi că argonul radiogenic a fost reţinut cantitativ Mineralele sunt datate prin măsurarea
concentraţiei de potasiu şi de radiogenic acumulat.Izotopul de potasiu se dezintegrează în
izotopii de argon şi calciu cu rate proporţionale cu cantitatea de potasiu.
Vom nota prin cantităţile de potasiu,argon şi calciu prezente în eşantionul de
rocă studiată.
cu condiţiile iniţiale: .
93
Studiile alometrice au evidenţiat faptul că ca unele părţi ale corpului se dezvoltă în mod
diferit.La copii această observaţie este evidentă.Empiric s-a determinat o ecuaţie diferenţială care
să modeleze creşterea diferenţiată a diferitelor părţi din organismul uman de forma :
unde u(t),v(t) reprezintă creşterea a două părţi ale organismului,în aceeaşi perioadă de timp t,
este o constantă anatomică care depinde numai de natura părţilor considerate. Eliminând
timpul ,din ecuaţia diferenţială considerată,se obţine o (E.V.S) rezolvată în această lucrare.
Rata cu care corpul uman se răceste este proporţională cu diferenţa dintre temperatura
corpului şi temperatura mediului ambiental( o presupunem constantă).
Fie temperatura corpului uman la un moment dat, temperatura mediului,atunci:
94
Invăţarea umana este un proces foarte complicat. Un subiect a fost supus unor teste
periodice,pentru a vedea cât de mult a reţinut dintr-o listă de cuvinte. Fie fracţia din lista de
cuvinte,care este memorată la un moment dat . Atunci:
unde corespunde faptului că subiectului nu şi-a amintit nimic din listă, iar corespunde
faptului că subiectul a memorat toată lista.
Viteza de topire a zăpezii este direct proportională cu adâncimea stratului de zăpadă,şi
depinde de rata de ninsoare. Fie adâncimea statului de ninsoare, rata ninsorii( pentru simplitate o
vom considera o functie liniară in ).
Colesterolul este un sterol, fiind identificat în membrana celulară dar şi în ţesuturile

organismului, fiind şi transportat în sînge. Termenul provine din grecescul chole (bilă) şi stereos
(solis) plus sufixul ol, fiind identificat în calculii colesterolici în anul 1784.
De regulă el nu se ingerează prin alimentaţie ci se transformă în interiorul organismului
animal, la nivelul ficatului, a măduvei spinării, a creierului dar şi la nivelul plăcii de aterom care
conduce la ateroscleroză. El are un rol important în organism, numeroase procese biochimice
având-ul drept precursor,însă de regula atunci cînd se întîlneşte termenul de colesterol se face
asocierea cu afecţiunile cardiace şi cu nivelurile mari de colesterol sanguine.
Daca cantitatea de colesterol prezentă în sânge,la momentul atunci:
unde: se numeşte parametru de predicţie, se numeşte parametru de absorţie, este valoarea

colesterolului normal, .
95
Pestele tantar joacă un rol foarte important în controlul ţânţarilor în America de Sud. Din
cauza apetitului mare pentru larvele lor de ţânţar, peştii sunt foarte eficienţi în prevenirea ţânţarilor
din iazuri de apă dulce şi fluxuri mari de apă .Peştii pot trăi 2-3 ani.Peştele este de asemenea pradă
pentru peşti mai mari cu excepţia cazurilor prevăzute cu vegetaţie acvatică, care este destul de
densă pentru a oferi protecţie.
Este bine stabilit că Hg se depune în peşte pentru concentraţii care poate ameninţa sănătatea
consumatorilor .
Sursele de primire a Hg anorganic (HGI) sunt de la depunerile atmosferice .Vom nota
prin cantitatea de mercur acumulată în acest tip de peşte.
Răcirea radiativă este procesul prin care un organism pierde caldura prin radiaţie .În cazul
sistemului Pământ-atmosferă , acest fenomen se referă la procesul prin care radiaţiile inflaroşii
echilibrează absorbţia de unde de la soare. Termenul de răcire radiativă este în general utilizat
pentru procesele contemporane, deşi aceleaşi principii generale se aplică asupra procesului de
răcire a planetei, a timpului geologic, care a fost folosit prima data de Kelvin, în scopul de a estima
vârsta Pământului.
Cinetica absorbţiei de droguri, a distribuţiei şi eliminarea medicamentului este numită

farmacocinetică. O cunoaştere a farmacocineticii fiecărui medicament este necesară pentru
administra a noi tratamente în mod optim. Farmacocinetica se poate studia cu ajutorul modelelor
compartimentale.
96
Considerăm următoarele două compartimente:
R(t) Sânge, ţesuturi

x(t) y(t)
Unde reprezintă concentraţia medicamentului în sânge,respectiv ţesuturi Modelul
verifică sistemul de ecuaţii diferenţiale:
Tetraciclina este un antibiotic cu spectru larg, acţionând bacteriostatic faţă de diferiţi

germeni gram-negativi şi pozitivi, spirochete şi altele. Tetraciclina se absoarbe rapid din tubul
digestiv, se concentrează în bilă şi se elimină prin fecale şi urină, în concentraţii active destul de
mari .
Pentru Tetraciclină , medicament administrat pe cale orală, putem determina farmacocinetica
acesteia cu ajutorul unui model format din două compartimente:
Tub plasmă
digestiv
97
Vom nota prin cantitatea de medicament din cele două compartimente.
Cel mai simplu model cu două compartimente este dat de sistemul:
unde reprezintă concentraţia substanţei în sânge,respectiv ţesuturi , unde
coeficienţii care apar în sistem,pot fi reprezentaţi astfel:
sânge ţesut
eliminare
98
cu soluţia: .
Vom nota prin concentraţia substanţei în interiorul unei celule, concentraţia în afara celulei
cu . Să presupunem că substanţa intră în celule prin difuziune la o rată . Dacă vom include un
termen de absorbţie atunci, vom obţine:
Pentru , obţinem:
Pentru ,obţinem: .
Un alt model reprezentativ farmacocinetic este reprezentat în figura următoare ,unde

medicamentul este administrat în depozitul compartimentului şi difuzează urmărind concentraţia
gradienţilor la o centrală şi la un compartiment periferic. Vom nota prin cantitatea de droguri în
99
depozitul compartimentului , reprezintă suma de droguri din compartimentul central, reprezintă
suma de droguri în compartimentul periferic ,unde sunt constante biologice.
x(t) y(t)) z(t)
100
Ca o consecinţă a modelului trecut,vom prezenta în continuare, un model compartimental de

tip „cascadă” cu impuls, caracterizat astfel:
 nici un lanţ de săgeţi şi de cutii nu începe şi nu se termină la aceeaşi casetă
 Ieşirile de substanţă dintr-o cutie , se realizează la o rată proporţională cu valoarea în caseta
şi, în cazul în care intră în altă casetă, ieşirile se realizează la aceeaşi rată.
Modelul matematic este de forma:
Putem reprezenta schematic acest fenomen astfel:
101
Pentru exemplificare,vom considera trei modele compartimentale de tip cascadă.
1.
102
2.
cu condiţiile initiale:
103
3.
4. Un alt model compartimental,poate fi reprezentat schematic astfel:
x y
104
Se obţine o ecuaţie liniară cu coeficienţi constanţi de ordinul trei,de tipul:
Pentru obţinem :
105
Azotul ( dizolvat sub formă gaz sau compuşi), este preluat de ocean şi încorporat în
fitoplancton. La randul lui acesta este transformat în zooplancton gândit pentru consumul de
fitoplancton . Fitoplanctonul este planctonul format din plante acvatice inferioare.
Numele de fitoplancton vine din greacă de la cuvântul phyton care înseamnă "plantă" şi de la
cuvântul planktos care înseamnă "hoinar". De cele mai multe ori, fitoplanctonul este prea mic
pentru a putea fi văzut cu ochiul liber, însă, atunci când se adună un număr suficient de mare de
fitoplancton, acesta poate fi văzut în apă ca o suprafaţă de culoare verde datorită clorofilei din
celulele sale. Zooplanctonul este compus din protozoare, viermi, artropode (crustacee inferioare),
moluşte (pteropode), larve ale unor animale de fund .Zooplanctonul serveşte, mai ales, ca hrană
pentru peşte. Vom nota prin cantitatea azot,fitoplancton respectiv zooplancton.
Invadarea agentilor patogeni, cum ar fi bacteriile, este rapid detectată de către organism şi
astfel apare un raspuns de inflamaţie acută. Primele răspunsuri sunt date de către celulele fagocitare
ale sistemului imunitar, cum ar fi neutrofilele şi macrofagele. Aceste celule ale sistemului imunitar
detectează componetele celulare ale bacteriilor devenind activate şi începând să elibereze citokine
pro-inflamatorii.Celulele fagocitare activate ucid bacteriile direct prin inglobare şi secreţie de
substanţe chimice toxice cum ar fi radicalii liberi de oxigen. Aceste substanţe pot deteriora astfel şi
celule sănătoase. Aceste celule deteriorate sau disfuncţionale pot apoi induce mai multa inflamaţie.
O imagine simplificată a răspunsului inflamator acut este că un patogen infecţios declansează
raspunsuri proinflamatorii timpurii care încearcă sa ucidă patogenul. Mediatorii inflamatori timpurii
activează mediatorii inflamatori tardivi care apoi pot excita mediatorii timpurii. Aceasta este baza
modelului care constă din trei variabile:
106
 un agent patogen , care este un instigator al răspunsului imun innăscut;

 un mediator proinflamator timpuriu , care poate fi gândit ca reprezentând efectele combinate
ale celulelor sistemului imunitar
 un mediator proinflamator tardiv care reprezintă un feedback proinflamator tardiv.
unde este un prag de activare şi este lăţimea de activare. Toate variabilele şi parametrii sunt non-
negativi. Patogenul se supune unei creşteri logistice şi este ucis atunci cand interactionează cu .
Să considerăm o simulare a unei retele autoregulatoare a unei singure gene , unde

reprezintă concentraţia (sau număr) de molecule mRNA iar reprezintă concentraţia (sau
numărul) de molecule de proteine la momentul t .
Dinamica sistemului poate fi exprimată astfel:
unde parametrii reprezintă ratele de descreştere a mARN şi moleculelor de proteine,

reprezintă rata de transformare a proteinelor , denotă rata fundamentală de transcriere a
moleculelor de ARNm atunci când y = 0, parametrul corespunde lipsei de feedback regulat,
feedback pozitiv, negativ . Funcţiile sunt fluctuaţii numite şi surse de zgomot.
107
Un model simplu al inimii poate fi dat de sistemul:
unde reprezintă lungimea fibrei inimii, iar reprezintă stimulul aplicat inimii , fiind considerat o
constantă. Datorită stimului electric, se observă o fluctuaţie în lungimea fibrei inimii.
Se porneşte de la starea de relaxare, iar contracţiile apar odată cu stimulii aplicaţi, lent la
inceput apoi din ce in ce mai rapid.
Atunci când stimulul este eliminat,inima se dilată încet la început apoi din ce in ce mai rapid,
până se revine la stadiul de relaxare.
Ecuaţiile diferenţiale au aplicaţii şi în studierea activitaţii colinesterazei (CHE) în
intoxicaţia cu insecticide organofosforice (PO). Sistemul de ecuaţii diferenţiale este de forma:
unde reprezintă concentraţia de (CHE) , reprezintă concentraţia a – -a substanţe (PO).
Prostata este o glandă aflată la intersecţia aparatului urinar cu cel genital şi ea produce 25-

30% din lichidul seminal. Cu trecerea anilor, scade testosteronul şi are loc o inversare a producţiei
hormonale, astfel încât se măreşte prostata ca volum şi ea devine mai dură, mai puţin elastică, boală
care poartă numele de adenom de prostată. Adenomul de prostată este o tumoare benignă,
cunoscută şi sub numele de hipertrofie prostatică sau adenom periuretral. Cancerul de prostată,
frecvent la barbaţii de peste 50 de ani, ocupă un loc important în patologia urologică .
In prezenţa tratamentului, sistemul de ecuaţii diferenţiale este de forma:
108
unde reprezintă populaţia de celule canceroase aflate în diferite stadii,în cazul în care s-a
aplicat tratamentul. In absenţa tratamentului, sistemul de ecuaţii diferenţiale este de forma:
Soluţia sistemului este de forma: .
Putem reprezenta schematic, cele două cazuri astfel:
x x
109 y
y z
sub tratament în absenţa tratamentului
Pentru cazul în care toate transformările celulare sunt ireversibile,sistemul este de forma:
Pentru cazul în care toate transformările celulare sunt reversibile,sistemul este de forma:
Soluţia sistemului este de forma: .
Putem reprezenta schematic, cele două cazuri astfel:
x x
y z y z
110
Transformări ireversibile Transformări reversibile
Considerăm ecuaţia diferenţială a oscilatorului armonic în prezenţa frecării.
m +b +
unde m, b, sunt constante pozitive. Distingem astfel următoarele cazuri.
 2
– 4m λ1, λ2 frecare este „mare”.
 Soluţia ecuatiei este: x(t) = (t) unde c1,c2 sunt constante arbitrare,
(t) soluţia particulară a ecuaţiei neomogene
 2
– 4m =0 . Soluţia generală a ecuaţiei este: x(t) = (t)
 2
– 4m . Este cazul ce mai interesant din punctul de vedere fizic.
 Soluţia este de forma:
unde ν este o frecvenţă dată şi a .
Zvonul conform DEX reprezintă o informaţie neconfirmată (uneori tendenţioasă) care circulă
oral. Intr-o populatie fixă, zvonul este distribuit de la “ gură la gură” , adică un membru al
populaţiei vine şi spune ceva, de la o altă persoană.
Vom nota prin numărul de locuitori care ştiu despre zvonul lansat, reprezintă populaţia fixă.
Viteza de răspândire a unui zvon,verifică problema Cauchy:
111
Capitolul III
Tabele de derivare şi integrare
Tabel 1 : Derivarea funcţiilor elementare
112
 Reguli de derivare:
Tabel 2 : Integrarea funcţiilor elementare
113
 Formula de integrare prin părţi pentru integrale nedefinite este:
 Formula de integrare prin părţi pentru integrale definite este:
Tabel 3 : Integrarea funcţiilor compuse
114
1.
2.
3.
4.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1. Adams J. A., General aspects of modeling tumor growth and immune response in A
Survey of Models for Tumor-Immune System Dynamics, Birkhauser, 1997.
2. Anderson RM, May RM. Infectious Diseases of Humans: Dynamics and Control,
Oxford University Press, Oxford, 1991.
3. Barbu V.,Ecuaţii diferenţiale,Editura Junimea,Iaşi,1985.
4. Beltrami E., Mathematical models for society and biology, Academic Press, New
York, 2002..
5. Britton N.F., Essential mathematical biology, Springer-Verlag, London, 2003.
6. Boyce W.E. , R.C.Prima, Elementary differential equations,Wiley,New York,
7. 7 th edition,2001.
8. Chicone C., Ordinary Differential Equations with Applications, Springer-Verlag,
Berlin, 1999.
9. Edelstein L., Mathematical models in biology, SIAM, 2005.
10. Eisen M., Mathematical Methods and Models in the Biological Sciences, Prentice
Hall, New Jersey, 1988.
11. Edwars C., Penney D., Differential Equations Computing and Modeling, Hardback,
2007.
115
12. Jones D.S., Sleeman B. D, Differential equations and mathematical biology,

Chapman & Hall/CRC Mathematical Biology and Medicine Series, Boca Raton,
2003.
13. Keener J., Sneyd J., Mathematical physiology, Springer-Verlag, 1998.
14. Taubes C.H., Modeling differential equations in biology, Prentice Hall, 2001.
15. Perko L., Differential equations and dynamical systems, 3rd Ed., New York,
Springer-Verlag, 2001.
16. Preziosi L. , Cancer Modelling and Simulation, Chapman & Hall, 2005.
17. Murray J.,Mathematical biology II: Spatial models and biomedical
applications,Springer-Verlag, Berlin, 2002.
116

Carte 2014

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte 2014

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MIHAI ILEA MARIUS TURNEA

DRAGOŞ AROTĂRIŢEI MARILENA POPESCU

ECUAŢII DIFERENŢIALE ORDINARE

Editura „Gr. T. Popa”, U.M.F. Iaşi

Coperta: Marius ATANASIU

Editura „Gr. T. Popa”

Tiparul executat la Tipografia Universităţii de Medicină şi Farmacie "Gr. T. Popa" Iaşi

Teoria ecuaţiilor diferenţiale ordinare reprezintă un domeniu fundamental al

Iaşi, martie 2014

ECUAŢII DIFERENŢIALE REZOLVABILE

Ecuaţii diferenţiale rezolvabile prin cvadraturi

funcţiei necunoscute. În cazul în care funcţia necunoscută depinde de o variabilă, ecuaţia se

unde, iar este o funcţie necunoscută. În această culegere ne vom ocupa

de forma normală a unei ecuaţii diferenţiale:

care satisface condiţiile:

Noţiunea de a rezolva o ecuaţie diferenţială este echivalentă cu noţiunea de a integra această

ecuaţie pe domeniul de definiţie indicat.

1. Ecuaţii cu variabile separabile

Forma generală a unei ecuaţii cu variabile separabile(E.V.S.)

Pentru a rezolva această ecuaţie avem nevoie de două cvadraturi şi o inversare.

Forma generală a unei ecuaţii omogene este:

, pentru orice s funcţie continuă pe I.

Pentru rezolvarea unei astfel de ecuaţii folosim notaţia: ,

ce ne va conduce la rezolvarea unei ecuaţii cu variabile separabile.

ecuaţii omogene, de forma: ,unde:

Pentru aceasta se rezolvă sistemul: , şi se fac notaţiile:

Obţinem astfel o ecuaţie omogenă de forma:

Forma generală a unei ecuaţii liniare este:

unde: funcţii continue pe I. Pentru a rezolva acest tip de ecuaţie, se înmulţeşte

ecuaţia cu termenul: Soluţia generală se scrie sub forma :

asociată unei ecuaţii liniare v-a admite soluţia generală:

Multiplicăm ambii membri ai ecuaţiei, cu termenul:

Multiplicăm ambii membri ai ecuaţiei, cu termenul:

Multiplicăm ambii membri ai ecuaţiei, cu termenul:

Multiplicăm ambii membri ai ecuaţiei, cu termenul:

Multiplicăm ambii membri ai ecuaţiei, cu termenul:

Multiplicăm ambii membri ai ecuaţiei, cu termenul:

Multiplicăm ambii membri ai ecuatiei, cu termenul:

Înmulţim ambii membri ai ecuaţiei cu termenul

Derivând ambii membri în raport cu t, obţinem

Derivând ambii membri în raport cu x obţinem:

Derivând ambii membri în raport cu obţinem:

Forma generală a unei ecuaţii Bernoulli este:

Cu ajutorul substituţiei: ,se obţine o ecuaţie liniară în

Vom considera notaţia: . Ecuaţia se rescrie:

Vom considera notaţia: . Ecuaţia se rescrie:

Vom considera notaţia: z=sinx. Ecuaţia se rescrie:

Vom considera notaţia . Ecuaţia se rescrie:

Vom considera notaţia: . Ecuaţia se rescrie:

Vom considera notaţia: Ecuaţia se rescrie:

Vom considera notaţia: . Ecuaţia se rescrie:

5. Ecuaţii de tip Riccati

Forma generală a unei ecuaţii Riccati este:

cunoaştem o soluţie particulară: x= .

Se face notaţia: care ne conduce la o ecuaţie

Bernoulli, iar cu substitutia: se obţine o ecuaţie liniară în z.

62. ştiind că x(t)= este o soluţie particulară.

63. cu soluţia particulară x(t)= .

64. ştiind că t este o soluţie particulară.

65. ştiind că t este o soluţie particulară.

Ecuaţia se poate rescrie sub forma:

67. Se consideră ecuaţia: . Să se arate că dacă facem substituţia:

se obţine o ecuaţie Riccati.