Coordonator 11

COORDONATOR :
RAȚIU Mariana
SUPORT PENTRU STUDIU
la activitatea remedială:
Universitatea din Oradea
- 2020 -
MECANICĂ, REZISTENȚA
MATERIALELOR
CUPRINS
Pagina
LECȚIA 1: MĂRIMI SCALARE ŞI VECTORIALE
1.1. MĂRIMI ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ
1.2. MĂRIMI SCALARE ȘI VECTORIALE
1.3. OPERAȚII CU VECTORI
LECȚIA 2: ECHILIBRUL CORPULUI SOLID RIGID
2.1.ECHILIBRUL SOLIDULUI RIGID LIBER
2.4. ECHILIBRUL SOLIDULUI RIGID SUPUS LA LEGĂTURI
LECTIA 3: PARAMETRII CINEMATICI ȘI DINAMICI AI MIȘCĂRII
3.1. PARAMETRII CINEMATICI
3.2. PARAMETRII DINAMICI
LECȚIA 4: MĂRIMI FUNDAMENTALE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR
4.1. TENSIUNI
4.2. DEFORMAŢII SPECIFICE
4.3. REZISTENȚE ADMISIBILE
LECȚIA 5: EFORTURI ÎN BARE DREPTE
5.1. APLICAREA METODEI SECȚIUNILOR
5.2. EFORTURILE DIN SECŢIUNEA UNEI BARE
5.3. DIAGRAME DE EFORTURI

LECȚIA 6: CALCULE DE REZISTENȚĂ
6.1. CALCULE DE REZISTENȚĂ LA ÎNTINDERE-COMPRESIUNE
6.2. CALCULE DE REZISTENȚĂ LA FORFECARE
6.3. CALCULE DE REZISTENȚĂ LA ÎNCOVOIERE
BIBLIOGRAFIE
LECȚIA 1:
MĂRIMI SCALARE ŞI VECTORIALE
Se numește, în general, mărime, tot ceea ce variază cantitativ. De mare importanţă
practică sunt mărimile fizice care caracterizează proprietăţile cantitative ale corpurilor și pot fi
evaluate cantitativ și exprimate valoric. Mărimile fizice pot fi: fundamentale sau derivate și
sunt măsurabile, direct sau indirect, cu mijloace de măsurare adecvate.
Mărimile fizice pot fi: scalare şi vectoriale.
Mărimile fizice caracterizează şi măsoară anumite proprietăţi fizice ale materiei,
determinând: starea, evoluţia stării, sau fenomene care satisfac legi obiective.
Mărimile independente, care se definesc direct prin indicarea unităţii de măsură şi a
procedeului de măsurare şi indirect în funcţie de alte mărimi, se numesc mărimi
fundamentale. Numărul mărimilor fundamentale nu este limitat, însă este de preferat ca acest
număr să nu fie prea mare. Astfel, în prezent sunt adoptate următoarele mărimi fundamentale:
lungimea, masa, timpul, temperatura absolută (termodinamică), intensitatea curentului
electric, intensitatea luminoasă, cantitatea de substanţă.
Cu ajutorul mărimilor fundamentale se definesc mărimile derivate, ca de exemplu:
o viteza - este o mărime derivată, care în mişcarea uniformă pe o anumită direcţie, se
defineşte, în funcţie de spaţiul s şi timpul t, care sunt mărimi fundamentale, prin rel.:
v
o forţa - este o mărime derivată definită printr-o lege fizică care, până la urmă, se
exprimă tot în funcţie de mărimi fundamentale, prin relația:
F ma
Se numeşte unitate de măsură o mărime particulară a unei mărimi fizice, definită şi
adoptată prin convenţie, cu care sunt comparate alte mărimi de aceeaşi natură, pentru
exprimarea valorilor lor în raport cu acea mărime. Ansamblul unităţilor de măsură definite
pentru un sistem dat de mărimi fizice formează un sistem de unităţi de măsură.
În prezent, unităţile de măsură cuprinse în Sistemul Internaţional de Unităţi (SI) sunt
divizate în trei clase: unităţi fundamentale, unităţi derivate, unităţi suplimentare.
Tabelul 1.1 Unităţi SI fundamentale
Mărime
Unităţi SI fundamentale
Denumire Simbol
Lungime metru m
Masă kilogram kg
Timp secundă s
Temperatură termodinamică kelvin K
Intensitatea curentului electric amper A
Intensitate luminoasă candela cd
Cantitate de substanţă mol mol
Gradul Celsius (simbol t). Se foloseşte ca un supliment la unitatea de măsură a valorii
temperaturii termodinamice (simbolul T) exprimată în kelvini și se definește prin expresia:
t = T – T0, unde T0=273,15 0K.
Tabelul 1.2 Unităţi SI derivate
Mărime
Unităţi SI derivate
Denumire Simbol
Arie metru pătrat m2
Volum metru cub m3
Viteză metru pe secundă m/s
Acceleraţie metru pe secundă la pătrat m/s2
Unghi plan radian Rad
Frecvenţă hertz Hz
Forţă newton N
Viteză unghiulară radian pe secundă rad/s
Acceleraţie unghiulară radian pe secundă la pătrat rad/s2
Momentul forţei newton metru N m
Tensiune de suprafaţă newton pe metru N/m
Unele unităţi de măsură, ce nu fac parte din SI, sunt destul de importante şi pe larg
utilizate astfel încât ele sunt acceptate pentru a fi utilizate alături de unităţile SI.
În SI sunt acceptate anumite prefixe, care sunt utilizate la formarea multiplilor şi
submultiplilor unităţilor SI. Acestea permit evitarea utilizării valorilor numerice foarte mari
sau foarte mici.
Tabelul 1.3 Multipli şi submultipli ai unităţilor SI. Prefixe SI
Factor Prefix Simbol Factor Prefix Simbol
1024=(103
yotta Y 10-1=10-1
deci d
1021=(103
zetta Z 10-2=10-2
centi c
1018=(103
exa E 10-3=(103
-1 mili m
1015=(103
peta P 10-6=(103
-2 micro
1012=(103
tera T 10-9=(103
-3
nano n
109=(103
giga G 10-12=(103
-4
pico p
106=(103
2 mega M 10-15=(103
)
-5
femto f
103=(103
kilo k 10-18=(103
-6
atto a
102=102
hecto h 10-21=(103
-7
zepto z
101=101
deca da 10-24=(103
-8
yocto y
Mărimile fizice pot fi: scalare şi vectoriale.
Mărimile scalare sunt mărimile caracterizate complet printr-un număr pozitiv sau
negativ și o unitate de măsură. (de exemplu: lungimea, masa, densitatea, volumul,
temperatura, căldura). De exemplu, spunem ca lungimea unui obiect este de zece metri,
L=10m.
Mărimile vectoriale (vectorii) sunt mărimile complet caracterizate de modul (valoare
absolută), de direcţie şi de sens.
Direcţia şi sensul dau orientarea vectorului. Dacă una din caracteristicile vectorului se
modifică avem de a face cu un alt vector.
Elementele unui vector sunt: punct de aplicaţie, vârful vectorului şi dreapta suport.
Reprezentarea convenţională a vectorului se face printr-un segment de dreaptă orientat.
Caracteristicile vectorului: valoarea (OA=a), direcţia (indicată de dreapta suport) şi
sensul (de la O la A -sensul indicat de săgeată).
Exemple de mărimi fizice vectoriale, sau, altfel spus, marimi fizice care se reprezinta
matematic printr-un vector: forţa, momentul forței, viteza, acceleraţia, impulsul mecanic,
momentul cinetic.
Fig. 1.1 Reprezentarea unui vector
Axa de coordonate este o dreaptă pe care se alege în mod convenţional un punct ce
constituie originea axei, se alege un sens pozitiv al axei prin săgeată şi un segment ce
constituie unitatea de lungime pe axa respectivă.
Versorul unei axe de coordonate este un vector având aceeaşi orientare cu axa şi având
modulul egal cu unitatea.
Vectorul de poziţie reprezintă segmentul de dreaptă orientat ce uneşte originea axei cu
poziţia punctului de pe axă.
Coordonata reprezintă distanţa măsurată de la originea axei până la poziţia punctului
pe axă.
Tipuri de vectori
Vectori alunecători sunt vectorii care au dreapta suport fixă şi punctul de aplicaţie
poate aluneca pe dreapta suport.
Vectori liberi sunt vectorii la care punctul de aplicaţie poate fi oriunde în spaţiu.
Vectori legaţi sunt vectorii a căror punct de aplicaţie este fix.
Vectori rotitori sunt vectorii a căror punct de aplicaţie este fix dar orientarea se
modifică.
Vectori concurenţi sunt vectorii a căror drepte suport se întâlnesc.
Vectori paraleli sunt vectorii a căror drepte suport sunt paralele.
Vectori coliniari sunt vectorii care au aceeaşi dreaptă suport.

Vectori coplanari sunt vectorii a căror drepte suport sunt în acelaşi plan.
Reprezentarea unui vector
Există trei modalităμi de reprezentare a unui vector:
1. reprezentarea geometrică, adică printr-un segment orientat
2. reprezentarea analitică, prin proiecțiile sale pe axele unui sistem de coordonate
3. reprezentarea printr-o matrice.
Produsul dintre un vector şi un scalar
Produsul dintre un vector
şi un scalar a este un vector
au
- de aceeaşi direcţie şi sens cu vectorul
, dar având mărimea
au
, dacă a>0;
- de aceeaşi direcţie şi sens opus cu vectorul
, dar având mărimea

au
, dacă a<0;
- este vorba de un vector nul dacă a=0.
Fig. 1.2 Reprezentarea produsului dintre un vector și un scalar
Produsul dintre un vector şi un scalar este distributiv faţă de adunarea scalarilor:
ab uaubu
Suma a doi vectori
abc
se va citi: “rezultanta vectorilor
şi
este egală cu vectorul
”.
Problema adunării vectorilor constă în determinarea elementelor vectorului sumă în
funcţie de elementele vectorilor însumaţi și poate fi rezolvată prin două tipuri de metode:
metode geometrice și metode analitice.

a). Metode geometrice
. Metoda paralelogramului
Fie doi vectori oarecare
şi
. Pentru a construi vectorul sumă
trebuiesc parcurse
următoarele etape:
- se translatează unul din vectori (adică se deplasează vectorul astfel încât să fie în orice
poziţie paralel cu el însuşi din poziţia precedentă) până când vectorii au aceeaşi origine
(fig.1.3.b);
- se construiesc din vârful fiecărui vector drepte paralele la dreapta suport a celuilalt vector,
urmărindu-se intersecţia acestor paralele (fig.1.3.c);
- se construieşte vectorul sumă, care va avea originea în originea comună a celor doi vectori
iar vârful în punctul de intersecţie al paralelelor construite la cei doi vectori (fig.1.3.d).
a) b) c)
d) e)
Fig. 1.3 Însumarea a doi vectori prin metoda paralelogramului
Pentru a determina modulul s al rezultantei
s
a doi vectori
şi
de module a şi
respectiv b şi care fac între ei unghiul se foloseşte o relaţie rezultată din aplicarea teoremei
lui Pitagora generalizată (fig.1.3.e):
s a b 2 a b cos
222
Orientarea vectorului sumă
poate fi precizată prin unghiul pe care îl face acesta cu
unul din vectorii
sau
. Dacă alegem ca acest unghi să fie unghiul COB, unghi a cărui
mărime o vom nota cu , putem scrie:

a b 2 a b cos
b a cos
2 a b 2 a b cos b
a b 2 a b cos a b
2sb
sba
cos
22
22
2222222
Fig. 1.4 Determinarea orientării unui vector rezultant
. Metoda poligonului
Pentru a construi rezultanta a doi sau mai mulţi vectori prin metoda poligonului
trebuie parcurse următoarele etape:
- se translatează pe rând câte un vector astfel încât fiecare vector să fie aşezat cu originea în
vârful vectorului precedent;

- se trasează vectorul sumă, desenând un vector care are originea în originea primului vector
şi vârful în vârful ultimului vector.
În figura 1.5 este ilustrată aplicarea metodei poligonului pentru compunerea a trei
vectori
,b
şi
. În figura 1.5.a) sunt arătaţi cei trei vectori ce trebuie compuşi, în figura
1.5.b) este arătat cum se translatează vectorul
până când originea acestuia coincide cu
vârful lui
, în figura 1.5.c) este arătat cum s-a translatat vectorul
până când originea
acestuia coincide cu vârful lui
, iar în figura 1.5.d) s-a arătat modul în care se construieşte
rezultanta
s
a celor trei vectori:
sabc
a) b)
c) d)
Fig. 1.5 Însumarea a doi vectori prin metoda poligonului
b). Metode analitice
Fie doi vectori
şi
şi un sistem de două axe orientate perpendiculare Ox şi Oy
coplanare cu cei doi vectori. Dacă expresiile analitice ale vectorilor
şi
în sistemul de axe
considerat sunt:
aaiaj
xy
şi
bbibj
xy
atunci rezultanta
a vectorilor
şi
se va scrie:
sabaiajbibj
xyxy
Pe baza proprietarii de comutativitate a adunării vectorilor, relaţia precedentă devine:
saibiajbj
xxyy
iar pe baza proprietarii de distributivitate a înmulţirii vectorilor cu scalari faţă de adunarea
scalarilor, putem scrie:
s ab i ab jsisj
xxyyxy
În relaţia de mai sus, mărimile scalare sx=ax+bx şi sy=ay+by nu sunt altceva decât
componentele scalare ale vectorului sumă s în sistemul de axe considerat.
Calculele de mai sus pot fi generalizate pentru adunarea a 3, 4 sau mai mulţi vectori;
astfel, componenta scalară a vectorului sumă pe o axă este egală cu suma componentelor
scalare ale vectorilor însumaţi pe acea axă. Calculând componentele scalare ale vectorului
sumă, modulul şi orientarea acestuia pot fi determinate cu ajutorul relaţiilor:
22
s sx sy
tg
Produsul scalar a doi vectori
Dacă
şi
sunt doi vectori ce fac între

ei unghiul , se numeşte produs scalar, şi
se notează
uv
, numărul real:
u v u v cos
Dacă cei doi vectori sunt ortogonali
0 /2rad 90
), produsul lor scalar
este nul:
uv
u v 0
Produsul vectorial a doi vectori
Se defineşte produsul vectorial a doi
vectori
şi
, notat
uv
, ca fiind
vectorul normal pe planul vectorial de bază
u,v
și având mărimea:
uv
uv uv
sin ,
În cazul în care cei doi vectori sunt
coliniari (α=0o
):
u v 0
Aplicații pentru seminar
1. Lungimea L:
a) face parte din SI fundamentale;
b) nu face parte din SI;
c) face parte din SI derivate.
2. Viteza v:
a) face parte din SI fundamentale;
b) nu face parte din SI;
c) face parte din SI derivate.
3. Mărimile fizice scalare se caracterizează prin:
a) valoare;
b) valoare şi direcţie;
c) valoare, direcţie şi sens;
4. Mărimile fizice vectoriale se caracterizează prin:
a) valoare;
b) valoare şi direcţie;
c) valoare, direcţie şi sens;
5. Versorul unei axe de coordonate este:
a) un vector având aceeaşi orientare cu axa şi având modulul egal cu unitatea;
b) un vector având aceeaşi orientare cu axa şi având modulul nul;
c) un vector având orientare de sens opus cu axa şi având modulul egal cu unitatea;
6. Suma a doi sau mai mulţi vectori este:
a) un scalar;
b) un vector;
c) un scalar sau un vector, în funcţie de valoarea vectorilor;
7. Produsul scalar a doi vectori este:
a) un scalar;
b) un vector;
8. Produsul vectorial a doi sau mai mulţi vectori este:
a) un scalar;
b) un vector;
9. Coordonata reprezintă:
a) acceleraţia măsurată de la originea axei până la poziţia punctului pe axă;
b) distanţa măsurată de la originea axei până la poziţia punctului pe axă;
c) viteza măsurată de la o axă oarecare până la poziţia punctului pe axă;
10. Adunați, prin metoda paralelogramului și prin metoda poligonului, cei patru vectori
concurenți reprezentati în figura următoare:

BIBLIOGRAFIE
1. Boiangiu D. – Mecanica şi rezistenţa materialelor, EDP, Bucureşti, 1982
2. Bratu I.- Mecanică I, Universitatea din Oradea, 2011
3. Bratu I.- Mecanica fizică, Editura Universităţii din Oradea, 2006
4. Buzdugan Gh. – Rezistenţa materialelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980
5. Hlușcu M., Tripa P. - Rezistenţa materialelor I, Editura Mirton, Timișoara, 2008
6. Prichici M. – Mecanică I-Statica, Editura Universității din Oradea, 2009
7. Prichici M. – Mecanică II-Cinematică și dinamică, Editura Universității din Oradea, 2010
8. Rațiu M. – Mecanică și rezistența materialelor - Note de curs. Universitatea din Oradea,
Facultatea de Textile și Pielărie, 2010
9. Prichici M. –Rezistenţa materialelor II, Editura Universității din Oradea, 2013
10. Rusu E. – Mecanică, Institutul Politehnic Iaşi, 1989
11. Rusu E. ş.a. - Culegere de probleme de mecanică şi aplicaţii în proiectarea de utilaj textil,
Institutul Politehnic Iaşi, 1994
12. Simoiu D., Petrescu A. – Note de curs. Fundamente de inginerie mecanică. Universitatea
Politehnică Timișoara. 2017.
COORDONATOR :
RAȚIU Mariana
- 2020 -
MATERIALELOR
CUPRINS
Pagina
4.1. TENSIUNI
BIBLIOGRAFIE
LECȚIA 2:
ECHILIBRUL CORPULUI SOLID RIGID
Corpul solid rigid este considerat a fi format dintr-o infinitate de puncte materiale, care
constituie un sistem material continuu nedeformabil, chiar dacă asupra corpului acţionează
forţe care ar tinde să deformeze sistemul.
Studiul echilibrului corpului solid rigid se împarte în două categorii:
a) – echilibrul solidului rigid liber
b) – echilibrul solidului rigid supus la legături.
2.1. ECHILIBRUL SOLIDULUI RIGID LIBER
Un corp solid rigid este considerat liber dacă poate să ocupe orice poziţie în spaţiu,
fără nicio constrângere geometrică, poziţia lui depinzând numai de sistemul forţelor exterioare
aplicate.
Poziţia unui corp liber în spațiu este determinată de şase parametri geometrici și el are
şase grade de libertate, adică poate efectua trei deplasări (translaţii) după cele trei axe ale unui
sistem de coordonate ales şi respectiv trei rotaţii în jurul acelor axe.
Considerăm un corp solid rigid liber în spațiu, asupra căruia acţionează un sistem de
forţe exterioare având valori, orientări și puncte de aplicație cunoscute.
Fig. 2.1 Corp solid rigid liber supus acțiunii unui sistem de forțe
Pentru ca un corp solid rigid liber să fie în echilibru, trebuie ca sistemul de forţe
exterioare ce acţionează asupra lui să se reducă, în orice punct, la un torsor nul, adică:
R 0,M 0
(ecuaţiile vectoriale de echilibru a rigidului liber)
Proiectând aceste ecuații vectoriale pe cele trei axe de coordonate ale unui sistem de
referinţă cartezian, se obţin şase ecuaţii scalare de echilibru:
Rx=0; Ry = 0; Rz = 0
Mox = 0; Moy = 0; Moz = 0
Pentru sisteme particulare de forţe, cele şase ecuaţii scalare de echilibru se
particularizează corespunzător.
În realitate, corpurile nu sunt libere în spaţiu, ci ele vin în contact unele cu altele prin
anumite legături. Legăturile solidului rigid pot fi fără frecare sau ideale, când zonele de
contact sunt perfect netede, deci toate frecările se pot neglija, şi cu frecare sau reale.
Prin aceste legături, o serie de mişcări sunt anulate. Conform axiomei legăturilor, orice
legătură poate fi înlocuită cu un sistem de forţe, astfel:
- dacă o legătură împiedică deplasarea solidului rigid după o direcţie, ea se înlocuieşte
cu o forţă de legătură situată pe direcţia respectivă şi având sens opus tendinţei de deplasare;
- dacă legătura împiedică rotirea solidului rigid în jurul unei axe, atunci se înlocuieşte
printr-un cuplu de legătură având momentul dirijat după axa de rotaţie şi sensul opus tendinţei
de rotaţie.
Astfel, studiul echilibrului rigidului supus la legături se reduce la studiul echilibrului
unui sistem de forţe la care, pe lângă forţele date iniţial (directe), se iau în considerare şi
forţele de legătură.
MM0
RR0
dl
dl
(ecuaţiile vectoriale de echilibru a rigidului cu legături)
Echilibrul solidului rigid cu legături ideale
Legăturile ideale cel mai des întâlnite în practică, la care este supus un solid rigid,
sunt: • reazemul
• articulaţia
• încastrarea
• legătura cu fir
1) Reazemul simplu care este legătura prin care un punct al solidului rigid este obligat
să rămână permanent pe o suprafaţă sau o curbă, deci reazemul simplu suprimă un singur grad
de libertate și deci introduce o singură restricţie geometrică.
Fig. 2.2 Reazemul simplu

RN N 0
Un reazem simplu este înlocuit cu forţa de reacţiune
dirijată după normala comună
în punctul de contact, egală, şi direct opusă lui
RN Rd .
2) Articulaţia este acea legătură a solidului rigid prin care un punct O al acestuia este
obligat să rămână într-un punct fix. Solidul rigid se poate roti oricum în jurul punctului O, dar
nu îl poate părăsi.
Articulaţia poate să fie plană, numită cilindrică, când solidul rigid este solicitat numai
de sisteme de forţe coplanare, corpul rotindu-se în jurul unei axe fixe perpendiculare pe planul
forţelor şi spaţială, numită sferică, când asupra solidului rigid acţionează forţe orientate
oricum în spaţiu, iar corpul se poate roti în toate direcţiile.
Prin articulaţia cilindrică se impun solidului rigid două restricţii geometrice, legătura
împiedicând cele două translaţii posibile, deci reduce numărul gradelor de libertate de la trei
la unu, fiind posibilă numai o rotaţie.
Prin articulaţia sferică se impun solidului rigid trei restricţii geometrice, legătura
împiedică cele trei translaţii posibile, deci se reduce numărul gradelor de libertate de la şase la
trei, fiind posibile numai trei rotaţii.
Fig. 2.3 Articulația cilindrică și articulația sferică
RR0
RR0
dy ly
dx lx
Rdx + Rlx = 0
Rdy + Rly = 0
Rdz + Rlz = 0
8
3) Încastrarea este legătura prin care o parte a solidului rigid este imobilizată, fixată
rigid, împiedicând orice posibilitate de mişcare, nefiind permisă nici o deplasare (translaţie
sau rotaţie), solidul rigid încastrat neavând nici un grad de libertate.
Fig. 2.4 Încastrarea
Rdx + Rlx = 0
Rdy + Rly = 0
Mdoz+ Mloz = 0
4) Legătura cu fir care este legătura prin care un punct O al solidului rigid este legat
prin intermediul unui fir flexibil şi inextensibil de un punct fix O1, (fig.11.6).
Fig. 2.5 Legătura cu fir
Firul fiind inextensibil împiedică mişcare solidului rigid după direcţia sa în sensul în
care ar fi întins. Legătura este echivalentă cu o rezemare unilaterală pe o sferă care are raza
chiar lungimea firului. Legătura cu fir se înlocuieşte cu o forţă care se introduce în lungul
firului considerat secţionat, sensul fiind ales în aşa fel încât să întindă porţiunea de fir rămasă
legată de solidul rigid.
1. Elementele torsorului de reducere a forțelor aplicate unui solid rigid sunt:
a) rezultanta
b) rezultanta
şi momentul rezultant
Mo
c) momentul rezultant
Mo
;
2. Reazemul simplu este:
a) legătura prin care un punct al solidului rigid este obligat să rămână permanent pe o
suprafaţă sau o curbă;
b) legătura solidului rigid prin care un punct O al acestuia este obligat să rămână continuu
într-un punct fix;
c) legătura prin care o parte a solidului rigid este imobilizată, fixată rigid, împiedicând orice
posibilitate de mişcare;
d) legătura prin care un punct O al solidului rigid este legat prin intermediul unui fir flexibil şi
inextensibil de un punct fix O1
3. Articulaţia este:
într-un punct fix;
4. Încastrarea este:
într-un punct fix;
10

5. Legătura cu fir este:
suprafaţă, sau o curbă;
într-un punct fix;
6. Ecuaţiile vectoriale de echilibru a rigidului supus la legături sunt:
a)
R 0,M 0
b) Rx=0; Ry = 0; Rz = 0
Mox = 0; Moy = 0; Moz = 0
c)
MM0
RR0
dl
dl
d) Rdx + Rlx = 0
Rdy + Rly = 0
Mdoz+ Mloz = 0
11
BIBLIOGRAFIE

COORDONATOR :
RAȚIU Mariana
- 2020 -
MATERIALELOR
CUPRINS
Pagina

4.1. TENSIUNI
BIBLIOGRAFIE
LECTIA 3:
PARAMETRII CINEMATICI ȘI DINAMICI AI MIȘCĂRII
Statica se ocupă cu studiul forţelor aplicate punctului material sau corpului solid rigid
şi al condiţiilor ce trebuie să fie îndeplinite pentru ca acesta să fie în echilibru.
Cinematica se ocupă cu studiul mişcării punctelor materiale şi al sistemelor de puncte
materiale (incluzând şi corpul solid rigid) în raport cu timpul, fără a ţine seama de forţele ce
acţionează asupra lor.
Dinamica se ocupă cu studiul mişcării corpurilor materiale, ţinând seama de forţele ce
acţionează asupra lor şi considerând corpurile nedeformabile, perfect rigide.
Parametrii cinematici ai mișcării punctului material

Se spune că mişcarea unui punct material este cunoscută dacă se cunoaște, în fiecare
moment al mişcării, poziţia lui faţă de un reper.
Dacă reperul la care ne raportăm în studiul mișcării este fix, atunci mişcarea se
numeşte mişcare absolută, iar dacă reperul este mobil, mişcare se numeşte mișcare relativă.
Locul geometric descris de punctul material în mişcarea sa se numeşte traiectorie.
Poziţia unui punct pe traiectorie, la un moment dat, este dată de vectorul de poziţie.
(ecuația vectorială a mișcării punctului material)
Fig. 3.1. Poziția unui punct material în coordonate carteziene
Dacă proiectăm vectorul de poziție pe cele trei axe ale sistemului de referință cartezian
obținem cele trei coordonate ale poziției punctului, ca funcţie de timp, în orice moment al
mişcării.
(ecuațiile parametrice ale mișcării punctului material)
Exprimată în coordonate carteziene, legea vectorială a mișcării devine:
Însă, pentru descrierea completă a mişcării, nu este suficientă doar cunoaşterea
traiectoriei, ci interesează și timpul, mai lung sau mai scurt, în care traiectoria este parcursă.
Prin urmare, este necesară cunoașterea și a altor elemente cinematice ale mişcării, respectiv
viteza și accelerația cu care punctul material se deplasează pe traiectorie.
Fig. 3.2. Deplasarea unui punct material pe traiectorie
Analitic, viteza este derivata de ordinul întăi a vectorului de poziţie, în raport cu
timpul, iar accelerația este derivata de ordinul întăi a vectorului viteză, în raport cu timpul,
respectiv derivata de ordinul doi a vectorului de poziţie, în raport cu timpul. Astfel, legile
vectoriale de variație, în timp, a vitezei și accelerației, sunt:
Proiecţiile vitezei și accelerației, pe cele trei axe, se exprimă prin relațiile:
Modulele vectorilor viteză liniară și accelerație liniară sunt:
În cazul în care poziţa unui punct faţă de o dreaptă fixă este precizată printr-un unghi,
elementele cinematice care exprimă acest tip de deplasare, pentru un interval de timp foarte
mic, Δ𝑡→0, sunt viteza unghiulară și accelerația unghiulară, exprimate, analitic, prin
ecuațiile vectoriale:
Parametrii dinamici ai mișcării punctului material
Lucrul mecanic
Lucrul mecanic al unei forţe constante, care acționează asupra unui punct material,
este egal cu produsul scalar dintre fortă şi deplasare.
Fig. 3.3. Lucrul mecanic al unei forțe constante
Cazuri particulare
(forța și lucrul mecanic sunt motoare)
(forța este perpendiculară pe direcția deplasării, iar
lucrul mecanic este nul)
(forța și lucrul mecanic sunt rezistente)
Puterea mecanică
Prin definiţie, puterea mecanică reprezintă variaţia în timp a lucrului mecanic
elementar: [P] = W
Impulsul
Impulsul unui punct material este o mărime vectorială, egală cu produsul dintre masa
şi viteza acestuia, vectorul impuls fiind coliniar cu vectorul viteză.
Fig. 3.4. Impulsul unui punct material
Momentul cinetic
Se numește moment cinetic al unui punct în raport cu un alt punct, O, vectorul care
reprezintă momentul vectorului impuls în raport cu punctul O. Are punctul de aplicație în O,
direcția perpendiculară pe vectorii
și
și sensul dat de regula burghiului drept.
Fig. 3.5. Momentul cinetic
Energia mecanică
Reprezintă suma dintre energia cinetică și energia potențială.

1. Cinematica este acea parte a mecanicii care studiază:
a) sistemele de forțe
b) sistemele de corpuri
c) mișcarea corpurilor, fără a ține seama de forțele care acționează asupra lor
2. Dinamica este acea parte a mecanicii care studiază:
a) sistemele de forțe
b) mișcarea corpurilor, ținând seama de forțele care acționează asupra lor
c) mișcarea corpurilor, fără a ține seama de forțele care acționează asupra lor
3. Coordonatele carteziene ale unui punct material în spaţiu sunt:
a) (x, y, z)
b) (x, y)
4. Parametrii cinematici ai mișcării punctului material sunt:
a) poziția, viteza, accelerația
b) coordonatele punctului material
c) poziția și traiectoria
5. Lucrul mecanic se calculează efectuând:
a) produsul vectorial dintre forţă şi deplasare;
b) produsul scalar dintre forţă şi deplasare;
c) produsul mixt dintre forţă şi deplasare;
6. Prin definiţie, puterea este:
a) variaţia în timp a impulsului;
b) variaţia în timp a momentului cinetic;
c) variaţia în timp a lucrului mecanic elementar;
7. Impulsul unui punct material reprezintă:
a) suma dintre masa şi viteza punctului;
b) produsul dintre masa şi viteza punctului;
c) produsul dintre masa şi acceleraţia punctului.
8. Stabilirea expresiei momentului cinetic al unui punct material este funcţie de:
a) poziţia pe care o are punctul;
b) mişcarea pe care o execută punctul;
c) acceleraţia pe care o are punctul.
9. Energia mecanică a unui punct material este dată de:
a) energia lui cinetică
b) energia potențială
c) suma dintre energia cinetică și energia potențială.
10. Printre parametrii dinamici ai mișcării unui punct material se numără și:
a) viteza și accelerația punctului
b) forța și momentul forței
c) impulsul, puterea și energia mecanică.
BIBLIOGRAFIE
COORDONATOR :
RAȚIU Mariana
- 2020 -
MATERIALELOR
CUPRINS
Pagina
4.1. TENSIUNI

BIBLIOGRAFIE
LECȚIA 4:
MĂRIMI FUNDAMENTALE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR
Orice corp solid rigid, aflat sub acţiunea forţelor exterioare, în realitate, se deformează.
Această deformabilitate a corpurilor este studiată de Rezistenţa materialelor, denumită și
Mecanica corpurilor deformabile.
În calculele specifice de rezistența materialelor se utilizează câteva mărimi
fundamentale, și anume:
tensiuni sau eforturi unitare
deformații specifice
rezistențe admisibile.
4.1 . TENSIUNI
Considerăm un element de arie dA, reprezintând o unitate de suprafață din aria A a
secţiunii transversale a unui corp solid rigid (o bară), pe care acţionează forţa dF, având o
direcţie oarecare. Elementul de arie considerat fiind foarte mic, forţa poate fi considerată
uniform distribuită pe suprafaţa acestuia, iar rezultanta dF poate fi aplicată în centrul de
greutate al elementului.
Fig. 4.1. Tensiuni în secțiunea unei bare
Se numește tensiune, sau efort unitar, valoarea medie a forțelor interioare care
acționează pe unitatea de suprafaţă, dA, din aria secţiunii. Tensiunea p are aceeaşi direcţie cu
forţa elementară dF, iar mărimea ei este determinată atât de mărimea forţei dF cât şi de
orientarea suprafeţei dA faţă de direcţia forţei.
Tensiunea p poate fi descompusă în două componente, și anume:
tensiunea normală, notată cu σ, pe direcţia normalei la secţiune și care are un efect de
tracţiune sau de compresiune

tensiunea tangenţială, notată cu τ, în planul secţiunii (tangent la secțiune), care are un
efect de tăiere, forfecare sau alunecare.
Între aceste componente există relația:
4.2 . DEFORMAȚII SPECIFICE
Considerăm un element de volum elementar, sub forma unui cub, aparținând unui corp
supus la anumite solicitări. În funcție de tipul solicitării la care este supus, laturile elementului
se vor lungi sau scurta, sau unghiurile drepte dintre plane se vor modifica, producându-se:
deformaţii specifice liniare (ε), denumite și lungiri specifice (alungiri) sau scurtări
specifice
deformaţii specifice unghiulare (
), denumite și lunecări.
Fig. 4.2. Deformații specifice
4.3 . REZISTENȚE ADMISIBILE
O piesă supusă anumitor solicitări rezistă din punct de vedere mecanic doar dacă
tensiunile care iau naştere în ea, datorită sarcinilor aplicate, nu depăşesc anumite valori limită,
stabilite convenţional, ţinând cont de materialul piesei, solicitările la care este supusă şi
mediul în care piesa funcționează.
Aceste valori limită ale tensiunilor sunt cunoscute sub denumirea de tensiuni
admisibile sau rezistenţe admisibile, se notează cu σa sau τa și reprezintă stări limită
periculoase, care trebuie evitate. Altfel spus, ele reprezintă valorile maxime admisibile a
eforturilor unitare din piesa respectivă.
1. Printre mărimile fundamentale specifice rezistenței materialelor se regăsesc:
a) eforturile unitare, deformațiile specifice, rezistențele admisibile
b) rezistențele admisibile, forța și momentul forței
c) eforturile unitare, puterea și energia mecanică.
2. Efort unitar este:
a) o stare limită periculoasă, care trebuie evitată

b) valoarea medie a forțelor interioare care acționează pe unitatea de suprafaţă, dA din aria
secţiunii
c) valoarea cu care se deformează o piesă supusă unor solicitări.
3. Tensiunea normală se notează cu:
a) p
b) σ
c) τ
4. Tensiunea tangenţială, notată cu τ, acționează:
a) pe direcţia normalei la secţiune
b) în planul secţiunii
c) oblic pe secțiune.
5. Deformațiile specifice, indiferent de tipul solicitării, sunt:
a) doar liniare
b) doar unghiulare
•c) liniare și unghiulare.
6. Rezistențele admisibile sunt:
a) stări limită periculoase, care trebuie evitate
b) valorile maxime admisibile a eforturilor unitare
c) stabilite convenţional, ţinând cont de materialul piesei, solicitările la care este supusă şi
mediul în care piesa funcționează
7. Formula alăturată reprezintă:
a) tensiunea sau efortul unitar total
b) deformația specifică totală
c) tensiunea admisibilă.
8. Figura de mai jos ilustrează:
a) tensiuni în secțiunea unei bare
b) deformații specifice
c) tensiuni admisibile.
BIBLIOGRAFIE
COORDONATOR :
RAȚIU Mariana
- 2020 -
MATERIALELOR
CUPRINS
Pagina

4.1. TENSIUNI
BIBLIOGRAFIE
LECȚIA 5:
EFORTURI ÎN BARE DREPTE
Considerăm o bară aflată în echilibru sub acțiunea forțelor exterioare aplicate și a
forțelor din legături (reacțiunilor). Se pune problema evaluării forțelor interioare care apar
într-o secțiune transversală oarecare a barei, denumite generic eforturi.
Pentru determinarea eforturilor din secțiunile transversale, se utilizează metoda
secțiunilor, conform căreia:

- se imaginează secționarea transversală a barei, printr-un plan
- se separă cele două părți rezultate în urma secționării
- se transformă forțele interioare din secțiune în forțe exterioare
- se scriu condițiile de echilibru static pentru fiecare parte.
Mărimile R şi M din secţiunea transversală a barei poartă numele de forţe interioare
sau forţe în secţiune sau eforturi. Componentele R şi M se consideră aplicate în centrul de
greutate al secţiunii barei. Așa cum se poate observa, sistemele R, M de pe cele două feţe sunt
egale şi de sens contrar, ceea ce asigură echilibrul întregului corp.
Fig. 5.1. Aplicarea metodei secțiunilor
Eforturile R şi M, având direcţii oarecare faţă de secţiune, pot fi descompuse în
componente pe normala la planul secţiunii (adică de-a lungul axei barei) şi în planul secţiunii,
rezultând:
a) din rezultanta R - o componentă orientată pe normala la secţiune, numită forţă
normală sau forţă axială şi notată cu N
- o componentă conţinută în planul secţiunii, numită
forţă tăietoare, notată cu T
b) din momentul (cuplul) M - un moment de torsiune sau de răsucire, Mt orientat
după normala la secţiune
- un momentul încovoietor Mi conţinut în planul secţiunii
Fig. 5.2. Eforturile din secţiunea unei bare
Componentele N, T, Mi, Mt se numesc, de asemenea, eforturi, fiecare dintre ele, luate
separat, producând în bară un anumit tip de solicitare, și anume:
forţa axială N produce întinderea / tracţiunea barei, iar dacă are sens contrar,
compresiunea acesteia. Este egală cu suma proiecţiilor pe axa barei, Ox, a tuturor
forţelor exterioare (inclusiv reacţiunile) care acţionează asupra părţii din bară
îndepărtată (pentru cealaltă parte are semnul schimbat).
forţa tăietoare T produce tăierea sau forfecarea barei. Este egală cu suma proiecţiilor
pe axa Oy, respectiv Oz, a tuturor forţelor exterioare care acţionează de o anumită
parte a secțiunii.
momentul de torsiune Mt produce torsiunea sau răsucirea barei. Este egal cu suma
momentelor forțelor și a cuplurilor calculate în raport cu axa Ox.
momentul încovoietor Mi produce încovoierea barei. Este egal cu suma momentelor
forțelor și a cuplurilor calculate în raport cu axa Oy, respectiv Oz.
În rezistența materialelor, variația eforturilor în lungul axelor barelor se reprezintă
grafic sub forma unor diagrame de eforturi.
În vederea trasării corecte a diagramelor de eforturi, trebuie să se respecte anumite
etape, reguli și convenții, care impun, printre altele:
- calculul şi verificarea reacţiunilor
- scrierea funcţiilor eforturilor, pe fiecare interval caracteristic (acea porţiune a barei pe
care funcţiile de eforturi sunt aceleași)
- la scrierea funcţiilor eforturilor se ţine seama de convenţia de semne pozitive ale
acestora.
Fig. 5.3. Convenţia de semne pozitive ale eforturilor la o bară dreaptă
Aplicație pentru seminar
Să se traseze diagramele de eforturi pentru bara simplu rezemată încărcată cu o forţă
concentrată F, înclinată cu unghiul α faţă de axa longitudinală a barei.
1. Calculul și verificarea reacţiunilor
2. Calculul funcţiilor de eforturi pe intervale caracteristice
Pe intervalul A-1, efortul axial, efortul tăietor T și momentul încovoietor Mi în secţiunea x,
sunt:
Se calculează valorile momentului la capetele intervalului A-1, adică în secţiunile A și 1:
- pentru x = 0, MiA = 0
- pentru x = a, Mi1 = (F ·a · b · sinα) / l
Pe intervalul B-1 și la capetele lui, adică în secțiunile B și 1:

- pentru x = 0, MiB = 0
- pentru x = b, Mi1 = (F ·a · b · sinα) / l
3. Trasarea diagramelor N, T Mi.
BIBLIOGRAFIE
COORDONATOR :
RAȚIU Mariana
- 2020 -
MATERIALELOR
CUPRINS
Pagina
4.1. TENSIUNI
BIBLIOGRAFIE
LECȚIA 6:
CALCULE DE REZISTENȚĂ
În realitate, orice corp solid aflat sub acţiunea forţelor exterioare, se deformează.
Această deformabilitate a corpurilor este studiată de Rezistenţa materialelor, denumită și

Mecanica corpurilor deformabile.
Uzual, în rezistenţa materialelor se utilizează trei tipuri de calcule, şi anume:
calculul de verificare
calculul de dimensionare
calculul de determinare a forţei capabile.
Principalele tipuri de solicitări la care sunt supuse corpurile, sunt:
solicitarea la întindere-compresiune
solicitarea la forfecare
solicitarea la încovoiere
solicitarea la torsiune.
6.1 . CALCULE DE REZISTENȚĂ LA ÎNTINDERE-COMPRESIUNE
Calculele de rezistenţă la întindere sau compresiune se vor face în baza respectării a
două condiţii:
a) condiţia de rezistenţă
b) condiţia de rigiditate
EA
Nl
1. Calculul de verificare
ef
ef A
N
ef
ef l
EA
Nl
unde:
a - rezistenţa admisibilă – reprezintă valoarea maximă admisibilă a eforturilor unitare
din piesa studiată; este determinată convenţional, ţinând cont de materialul piesei, solicitări şi
mediul ambiant.
2. Calculul de dimensionare
nec
nec E l
Nl
A
0
3. Calculul de determinare a forţei capabile
Ncap Aef a
EAl
ef a
cap
6.2 . CALCULE DE REZISTENȚĂ LA FORFECARE
1. Calculul de verificare a tensiunii
ef
ef A
[daN/cm²]
unde:
- rezistenţa admisibilă – reprezintă valoarea maximă admisibilă a eforturilor unitare
tangenţiale din piesa studiată; este determinată convenţional, ţinând cont de materialul piesei,
solicitări şi mediul ambiant
a
nec
[cm²]
3. Calculul de determinare a forţei capabile
Tcap Aef a
[daN]
6.3 . CALCULE DE REZISTENȚĂ LA ÎNCOVOIERE
1. Calculul de verificare a tensiunii
z ef
ef W
unde:
- rezistenţa admisibilă – reprezintă valoarea maximă admisibilă a eforturilor
unitare din piesa studiată; este determinată convenţional, ţinând cont de materialul piesei,
solicitări şi mediul ambiant
Mz – momentul încovoietor
Wz ef – modul de rezistenţă axial
znec
M
3. Calculul de determinare a momentului capabil
M zcap Wzef a
unde:
max r
Wz
Iz reprezintă momentul de inerţie axial şi se calculează astfel:
rmax reprezintă raza maximă a secţiunii transversale
- pentru o secţiune circulară
64
- pentru o secţiune inelară
64
44Dd
I
z
Modulul de rezistenţă axial devine:
- pentru o secţiune circulară
32
d Wz
- pentru o secţiune inelară
D d Wz
32
44
1. În Rezistenţa materialelor este studiată :
a) statica corpurilor
b) deformabilitatea corpurilor
c) mișarea corpurilor.
2. În Rezistenţa materialelor se utilizeaz, în mod uzual, următoarele tipuri de calcule:
a) calculul de verificare
b) calculul de dimensionare
c) calculul de determinare a forţei capabile.
3. Formula alăturată este utilizată pentru:
ef
ef A
a) calculul de verificare la incovoiere
b)calculul de dimensionare la forfecare
c) calculul de verificare la întindere-compresiune
4. Pentru calculul de dimensionare la forfecare se folosește următoarea formulă:
a)
ef
ef l
EA
Nl
b)
nec
A
c)
Tcap Aef a
5. Pentru calculul de verificare la încovoiere se folosește următoarea formulă:
a)
b)
ef
ef A
c)
z ef
ef W
BIBLIOGRAFIE


Coordonator 11

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Coordonator 11

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

COORDONATOR :

SUPORT PENTRU STUDIU

Universitatea din Oradea

LECȚIA 1: MĂRIMI SCALARE ŞI VECTORIALE

1.1. MĂRIMI ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ

1.2. MĂRIMI SCALARE ȘI VECTORIALE

1.3. OPERAȚII CU VECTORI

LECȚIA 2: ECHILIBRUL CORPULUI SOLID RIGID

2.1.ECHILIBRUL SOLIDULUI RIGID LIBER

2.4. ECHILIBRUL SOLIDULUI RIGID SUPUS LA LEGĂTURI

LECTIA 3: PARAMETRII CINEMATICI ȘI DINAMICI AI MIȘCĂRII

3.1. PARAMETRII CINEMATICI

3.2. PARAMETRII DINAMICI

LECȚIA 4: MĂRIMI FUNDAMENTALE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

4.2. DEFORMAŢII SPECIFICE

4.3. REZISTENȚE ADMISIBILE

LECȚIA 5: EFORTURI ÎN BARE DREPTE

5.1. APLICAREA METODEI SECȚIUNILOR

5.2. EFORTURILE DIN SECŢIUNEA UNEI BARE

5.3. DIAGRAME DE EFORTURI

6.1. CALCULE DE REZISTENȚĂ LA ÎNTINDERE-COMPRESIUNE

6.2. CALCULE DE REZISTENȚĂ LA FORFECARE

6.3. CALCULE DE REZISTENȚĂ LA ÎNCOVOIERE

MĂRIMI SCALARE ŞI VECTORIALE

Se numește, în general, mărime, tot ceea ce variază cantitativ. De mare importanţă

sunt măsurabile, direct sau indirect, cu mijloace de măsurare adecvate.

Mărimile fizice pot fi: scalare şi vectoriale.

1.1. MĂRIMI ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ

Mărimile fizice caracterizează şi măsoară anumite proprietăţi fizice ale materiei,

Mărimile independente, care se definesc direct prin indicarea unităţii de măsură şi a

procedeului de măsurare şi indirect în funcţie de alte mărimi, se numesc mărimi

lungimea, masa, timpul, temperatura absolută (termodinamică), intensitatea curentului

electric, intensitatea luminoasă, cantitatea de substanţă.

Cu ajutorul mărimilor fundamentale se definesc mărimile derivate, ca de exemplu:

o viteza - este o mărime derivată, care în mişcarea uniformă pe o anumită direcţie, se

exprimă tot în funcţie de mărimi fundamentale, prin relația:

Se numeşte unitate de măsură o mărime particulară a unei mărimi fizice, definită şi

pentru un sistem dat de mărimi fizice formează un sistem de unităţi de măsură.

În prezent, unităţile de măsură cuprinse în Sistemul Internaţional de Unităţi (SI) sunt

divizate în trei clase: unităţi fundamentale, unităţi derivate, unităţi suplimentare.

Tabelul 1.1 Unităţi SI fundamentale

Temperatură termodinamică kelvin K

Intensitatea curentului electric amper A

Intensitate luminoasă candela cd

Cantitate de substanţă mol mol

Gradul Celsius (simbol t). Se foloseşte ca un supliment la unitatea de măsură a valorii

temperaturii termodinamice (simbolul T) exprimată în kelvini și se definește prin expresia:

t = T – T0, unde T0=273,15 0K.

Tabelul 1.2 Unităţi SI derivate

Volum metru cub m3

Viteză metru pe secundă m/s

Acceleraţie metru pe secundă la pătrat m/s2

Unghi plan radian Rad

Viteză unghiulară radian pe secundă rad/s

Acceleraţie unghiulară radian pe secundă la pătrat rad/s2

Momentul forţei newton metru N m

Tensiune de suprafaţă newton pe metru N/m

În SI sunt acceptate anumite prefixe, care sunt utilizate la formarea multiplilor şi

sau foarte mici.

Tabelul 1.3 Multipli şi submultipli ai unităţilor SI. Prefixe SI

Factor Prefix Simbol Factor Prefix Simbol

1.2. MĂRIMI SCALARE ȘI VECTORIALE

Mărimile fizice pot fi: scalare şi vectoriale.