Ecuațiile diferențiale aplicate în medicină – în administrarea medicamentelor

I. Ecuațiile lui Hamilton - Istoric

În mecanică, prin ecuațiile lui Hamilton, sau simplu prin Hamiltonian, se înțelege o reformulare

a mecanicii clasice, introdusă în 1833 de matematicianul irlandez William Rowan Hamilton, care
la rândul său provine din ecuațiile lui Lagrange, o reformulare anterioară a mecanicii clasice
introdusă de Joseph Louis Lagrange în 1788. Metoda lui Hamilton diferă de metoda lui Lagrange
prin faptul că în loc să exprime ecuațiile diferențiale de ordinul doi pe un spațiu n-
dimensional (n fiind numărul gradelor de libertate ale sistemului), le exprimă prin ecuații de
ordinul întâi pe un spațiu 2n-dimensional, numit spațiul fazelor. 

Ca și ecuațiile lui Lagrange, ecuațiile lui Hamilton furnizează un mod nou și echivalent de a
privi mecanica clasică. În general, aceste ecuații nu dau o cale mai convenabilă în rezolvarea
problemelor particulare, ci mai de grabă oferă perspective de înțelegere mai profundă a mecanicii
clasice și legăturile ei cu mecanica cuantică, precum și legături cu alte domenii științifice.

II. Utilizarea ecuațiilor diferențiale în administrarea medicamentelor în corpul

uman
a. Efectul unui medicament de concentraţie u , este descris de ecuaţia diferențială:

dx
=αx ( t ) −u , x ( 0 )=x 0 .
dt

Se presupune că efectele dăunătoare ale medicamentului asupra organismului în perioada

T
t ∈[0 , T ] poate fi descris prin :∫ u 2 du .
0

Determinaţi funcţia de control u , care minimizează numărul total de celule canceroase şi

efectul dăunător asupra organismului
T
I =x ( T ) +∫ u dt .
2

Se presupune că un animal are N tumori în diferite locuri şi poate tolera doar o cantitate fixă
de radiaţii .

Dacă porţiunea K este iradiată cu o cantitate u(K) , atunci numărul de celule canceroase din
această porţiune este u(√ K ¿. Cum ar trebui realizată iradierea pentru a distruge numărul maxim
de celule canceroase? Această problemă de optimizare poate fi formulată matematic sub forma
N−1 N−1
maximizării: ∑ √ u(k ), cu condiţia: ∑ u ( k )=a. S-ar putea crede că teoria controlului optimal
k =0 k =0
ar putea fi explicată în chimioterapia cancerului pentru a descoperi efecte mai bune ale unor
medicamente .

Totuşi o problemă foarte mare este determinarea unei funcţionale care să minimizeze aceste
efecte. Chiar dacă reuşim să depăşim această dificultate ar putea apărea câteva funcţionale
I 1 , I 2 , .. I n care să se maximizeze simultan. De exemplu, numărul maxim de celule canceroase
trebuie distrus, în timp ce globulele albe trebuie evitate iar alte efecte toxice ale medicamentului
trebuie minimizată . Greu vom putea găsi o funcţie de control care să minimizeze toate aceste
funcţionale . Vom aborda o soluţie de compromis în general .
p p
Vom considera : I =∑ α i I i , ∑ α i=1, α i ≥ 0 care ar putea fi minimizată. Alegerea
i=1 i =1

parametrilorα i necesită o valoare aleasă de un om de ştiinţă, ceea ce este de multe ori dificil de
realizat.Vom avea de minimizat efectul dăunător al medicamentelor asupra organismului, adică
să fie distruse un număr cât mai mic de astfel de celule. În general vom avea o populaţie de
celule sănătoase şi tumorale, ambele se presupune că se măresc după o lege de creştere .

Va interveni şi un parametru care depinde de doza de medicament. Putem presupune că

respectiva clasă de medicament nu poate să depăşească un maxim fixat .

Dacă u este parametru care depinde de clasă, vom avea:u ∈[0 ,u m ], undeum corespunde clasei
maxime. Scopul terapiei este maximizarea numărului de celule normale şi minimizarea
numărului de celule tumorale la sfârşitul perioadei de tratament sau, echivalent, minimizarea
următoarelor funcţionale simultan :
t t
I 1=−∫ pn dt , I 2=∫ pc ,
0 0

unde pn , p c sunt populaţiile normale şi cele canceroase. Presupunem că mutaţiile pe care le

suferă celulele evoluează în mai multe stadii: Stadiul iniţial în care avem celule sănătoase și
ultimul stadiu este stadiul malign .

De obicei, aceste mutaţii suferite de celule până la ultimul stadiu, depind de mai mulţi factori
printre care: tipul de cancer şi corpul omenesc. Fie r cantitatea de radiaţii măsurată în radiani,
folosită asupra celulelor canceroase şi fie c numărul de celule canceroase care au supravieţuit.

Se presupune că în intervalul ∆ r numărul de celule care supravieţuiesc atunci cănd r creşte la:
r + ∆ r este proporţională cu c şi ∆ r .
{ {
dr dr
dc
=−ar →
r ( 0 )=r 0
r
r ( 0 ) =r 0
{
=−adc → ln|r|=−ac +C
r ( 0 )=r 0
.

Vom obţine soluţia:r ( c )=r 0 e−ac . În programul de chimioterapie cu IgG, pentru mielomul
multiplu, după interpretarea empirică a datelor, problema se reduce la minimizarea funcţionalei:
t
I =∫ udt ,
0

unde u reprezintă cantitatea de medicament în sânge, condiţionată de ecuaţia:

dx bu
=−x− ,
dt 1+u

unde x(t) este numărul celulelor canceroase, iar b este o constantă ce depinde de fiecare pacient.

(
Să considerăm funcția lui Hamilton, asociată funcţionalei: H=u+ λ −x−
bu
1+u ) .

Impunem condiţiile:

{ {
' ∂H bu
x= x ' =−x−
∂λ
1+u
∂H
'
λ= → '
λ =−λ .
∂x λb
∂H 1− =0
=0 (1+u)2
∂u

{ {
bu bu
x ' =−x− x' =−x−
1+ u → 1+u
−t −t .
λ ( t )=e λ ( t ) =e
u1,2=−1 ± √ λb u1,2 =−1 ± √ e−t b

b. O injecţie intravenoasă este imediat absorbită în sângele pacienţilor . Medicamentul

administrat astfel este eliminat din sânge de pacienţi conform propriului metabolism.

Rata de eliminare este proporţională cu cantitatea de medicament în sânge.

Să presupunem x 0cantitatea iniţială de injectare. Dacă x(t ) este cantitatea de medicament aflat
în sângele pacientului la t de minute de la injectare, se poate găsi o ecuaţie diferenţială de
forma:
{
d
x ( t ) =−α x ( t )
dt , unde α este constantă de proporţionalitate.
x ( 0 )=x 0

III. Exercițiu - Dozajul medicamentelor

Este cunoscut din medicină că penicilina și alte medicamente administrate unui pacient dispar
din corpul acestuia după următoarea regulă: dacă x(t) este cantitatea de medicament din corpul
uman la momentul t, atunci viteza de eliminare x´(t) a medicamentului este proporțională cu
x(t), adică x satisface ecuația diferențială

x´(t) = −kx(t)

unde k > 0 este o constantă ce depinde de medicament și care se determină experimental.

Rezolvare : Rezultă x(t) = x0 e−kt unde x0 = x(0) este doza administrată inițial.

Se remarcă faptul că x(t) → 0 pentru t → ∞. În practica medicală însă este necesar să se

mențină o anumită concentrație a medicamentului în corp pentru un timp mai îndelungat.

În acest scop se administrează pacientului o doză inițială x 0, apoi la intervale egale de timp, τ
ore de exemplu, se dă pacientului doza D de medicament.

Dacă dorim ca în corpul pacientului la momentele τ, 2τ, 3τ... să se mențină doza inițială x 0,
atunci doza D care trebuie administrată în aceste momente se determină din relația

x0e−kτ + D = x0 de unde D = x0(1 − e−kτ ).

Menționăm faptul că ecuația caracterizează și dezintegrarea radioactivă.

BIBLIOGRAFIE:

1. https://www.researchgate.net/publication/
321950240_Ecuatii_diferentiale_ordinare_cu_aplicatii_in_bioinginerie_si_medicina/
link/5a3aa73a0f7e9bbef9fd9125/download
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mecanic%C4%83_hamiltonian%C4%83
3. http://math.etc.tuiasi.ro/apletea/seminarii/edcosem9.pdf