Sfânta Scriptură – revelaţia scrisă a lui Dumnezeu, oferită oamenilor –

este mai mult decât o carte de legi şi prescripţii pentru a căror îndeplinire
riguroasă e nevoie de o pregătire şi de un antrenament spartan. O lectură simplă
a Scripturii îl umple de uimire pe oricare cititor, descoperind mulţimea
imaginilor, a metaforelor, a arhetipurilor alese de Duhul Sfânt şi folosite de
autorii umani pentru a-L descrie pe Dumnezeu şi pentru a-I revela voia
suverană. Proorocii au fost oamenii meniți pentru a-I transmite mesajul Său prin
expunerea graiurilor Domnului poporului spre îndreptare, spre mântuirea
supușilor Lui și instaurarea împărăției Sale.
Spre deosebire de preoți care sunt mijlocitori ai rugăciunii, profeții sunt
mijlocitori ai cuvântului. Prin intermediul lor, Dumnezeu își rostește cuvântul
independent de orice act istoric specific și tot prin ei cuvântul anticipează
viitorul evenimentelor eshatologice.
Actele simbolice aveau rolul unui fel de material didactic destul de
eficient, iar cuvântul devenea mult mai elocvent. Despre Isaia aflăm că a umblat
gol și desculț (Isaia cap. 20), Ieremia a spart un vas de lut în casa olarului
(Ieremia cap. 19), iar Iezechiel nu a deplâns moartea propriei soții (Iezechiel
24,15) și tot despre Iezechiel (cap. 2-3) citim că a fost nevoit să ingereze un sul
de carte ca să convingă proferul mai întâi de faptul că mesajul trebuie să se facă
parte integrantă din ființa sa și după aceea să fie bine implementat în popor. Ilie,
cu ajutorul lui Dumnezeu, a facut unele minuni, cum ar fi înmulțirea uleiului
dintr-un ulcior și readucerea la viață a unui copil. Tot ca acte simbolice apar și
căsătoria lui Osea (cap.1-13), celibatul lui Ieremia (cap.16, 1-4) sau cumpărarea
unei țarini (cap.36,6 )sau punerea unor nume simbolice de către Isaia fiilor săi
ca să prevestească viitorul țării.
Simbolul este, în Biblie, carnea limbajului. Totul începe cu prima poruncă
a lui Dumnezeu „să fie lumină!”(Facere 1,3), apoi vom continua cele patru
elemente, sub forma lor biblică, mai întâi focul care-l orbește pe om atunci când
acesta încearcă să-L privească pe Dumnezeu și la sfârșit, pământul, loc al
omului, apa și vântul (suflarea) fac tranziția.
Încă din vechime, cuvântul lumină este folisit în legătură cu bucuria, cu
binecuvântarea și cu viața, simbolizând prezența lui Dumnezeu. El fiind Cel ce
se îmbracă „cu lumina ca și cu o haină”(Psalmi 103,2), căci „lumina
sălășluiește întru El”(Daniel 2,22).
Un simbol nocturn al luminii îl regăsim în flacăra din sfeșnic sau
candelabru. Astfel Proorocul Zaharia are o interpretare foarte personală a
simbolismului sfeșnicului. După ce are o viziune spune:„Iată văd un candelabru
cu totul de aur cu șapte candele, iar deasupra candelabrului este un vas cu
undelemn din care pornesc șapte țevi către cele șapte candele”(Zaharia 4,2), iar
îngerul lui Dumnezeu însărcinat cu instruirea lui îi spune: „Iar aceste șapte
(candele) sunt ochii lui Dumnezeu care cutreieră tot pământul”(Zaharia 4,2).
 Când Moise ajunge pe muntele Domnului, muntele Horeb (numit și
Sinai), Îl vede pe Dumnezeu în mijlocul unui rug aprins care nu arde ce este în
jur. Acest foc care nu mistuie nimic, este mai mult decât înflăcărarea mâniei
cerești. Este imaginea veșniciei divine, a lucrării interioare a Celui Atotputernic
de a interveni în spațiul și în timpul oamenilor. În timpul lui Ilie, focul lui
Dumnezeu va cuprinde din nou muntele sfânt, care se va transforma, în tradiția
lui Israel, în locul ales pentru teofanii. Focul minunat ce s-a manifestat sub
forma unui rug, este însă simbolul pururea fecioriei Maicii Domnului așa cum
este reprezentat în picturile murale.