LICEUL TEHNIC ,,ION MINCU”

PROIECT PENTRU OBȚINEREA

CERTIFICATULUI DE COMPETENȚE
PROFESIONALE

NIVEL 5
TEHNICIAN IN TURISM

PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENT

BÂRZOI RODICA

SESIUNEA

2022

1
Principalele zone de
atractie turistica din
Romania

2
 Cuprins
Tastați titlul capitolului (nivel 1) 1
Tastați titlul capitolului (nivel 2) 2
Tastați titlul capitolului (nivel 3) 3
Tastați titlul capitolului (nivel 1) 4
Tastați titlul capitolului (nivel 2) 5
Tastați titlul capitolului (nivel 3) 6

Mmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm,///,ṁ.,ṁṁ/,.mm
,m,,j,,m,j m,,,,,,,,,,,,,, mmmmmmmmmmm,,,,,, m,,,

Date istorice generale (amplasate in epocă)

Construit între anii 1873 – 1883 (etajul I) și între 1896 – 1914 (etajul ÎI), de Carol
I de Hohenzollern – primul rege al României (1866 – 1914), în stilul Renașterii germane,
după planurile arhitectului vienez Wilhelm von Doderer și ale celui german Johann
Schultz din Lemberg (Lovov), cu transformări și adăugiri gptoce effectuate de arhitectul
ceh, Karel Liman în anii 1896 – 1914, este compus din 160 de camera și are un turn
central de 66 de metri înălțime. Castelul a fost reședința regală de vara (până în 1947),
iar astăzi adăpostește un muzeu cu colecții de picture, sculpture, armuri, covoare,
mobilă, tapiserii etc. În apropierea Castelului Peleș se află Castelul Pelesilor destinat
inițial prințului Ferdinand I, azi muzeu.

În Europa reședințelor monarhice, Castelul Peleș din Sinaia, reședința de vara a

regilor României, are un profil bine determinat. Creație a gustului regelui Carol I dar și a
științei arhitecților Johannes Schultz și Karel Liman, precum și a maestriei unor
decorator prestigioși că J.D. Heymann din Hamburg, August Bembe din Mainz și
Berhard Ludwig din Viena, Castelul Peleș poate fi considerat cel mai important edificiu
de tip istoric din România, având character de unicat. Totodată, el este, prin valoarea să
istorică și artistică, unul din cele mai importante monumente de acest fel din Europa
celei de a două jumătăți a secolului al XIX-lea.

În opinia regelui Carol I și a oamenilor politici, regalitate presupunea dobândirea

independenței de stat și reprezenta chezășia modernizării și prosperității țării.

3
Dezideratul de “leagăn al Dinastiei” s-a împlinit prin nașterea de castel, în anul 1893, a
viitorului rege Carol al ÎI-lea.

În funcțiunile cu care regale Carol I și-a investit reședința particulară, menționăm:

funcția de reprezentare, loc de decizii politice și locaș de cultură, rol conferit de regina
Elisabeta. Funcția de reprezentare implică, în primul rând, punerea în opera a unui
program architectural monumental, vizitele effectuate de șefi de stat, evenimentele de
stat și de familie ce au avut loc la Castelul Peleș până în anul 1947.

Schimbarea statutului politic al României în Europa și totodată relațiile de rudenie

ale regelui și reginei cu numeroase familii regale și princiare, aveau să determine o
serie de vizide de stat ale unor capetele încoronate. Înalții oaspeți erau primiri official la
Castelul Peleș și nu la Palatul Regal de pe Calea Victoriei din capital.

Dintre numeroșii oaspeți în vizită la castelul Peleș, menționăm pe împăratul

Franz Joseph, regale Gustav al V-lea al Suediei, ducele Alfred de Saxa-Coburg-Gotha
și de asemenea principia moștenitori Rudolf și Franz Ferdinand ai Austro-Ungariei,
prințul mosternitor Wilhelm al Germaniei, viitorul rege Edward al VII-lea al Italiei, prințul
moștenitor Yussuf Izdin al Imperiului Otoman.

Vizitele regale și princiare de la Peleș au stat la baza luării unor decizii de politică
externă, precum și semnarea tratatului de alianța dintre Imperiul Austro-Ungar și
România. Inițiat cu ocazia vizitelor regelui Carol de la Viena și Berlin, în 1883, tratatul a
fost reînnoit de câteva ori, cu certitudine în 1892 și 1896, la castelul Peleș.

Reședința de la Sinaia era în mod firesc și cadrul de desfășurare al unor

evenimente politice interne, extreme de importante. Cel mai semnificativ dintre acestea
a fost Consiliul de Coroana din august 1914, în care s-a decis neutralitatea țării în
Primul război mondial, neutralitate respectată până în 1916. Toate acestea
demonstrează faptul că orașul Sinaia devenea, în perioada mai-noiembrie, o adevărată
capital a țării, aspect mai puțîn pus în valoare până acum.

1.1 Arhitectură (datare, ctitori, descrierea ansamblului)

Lucrările pentru edificarea reședinței de vara a principelui Carol I al României au

început încă din anul 1873, pe un teren aflat în proprietatea private a suveranului,
denumit inițial domeniu regal de la Sinaia. Șantierul de pe Valea Pelesului a reunit, la
un moment dat, aproape 300 de lucrători și poate fi considerat cel mai important de pe
cuprinsul Vechiului Regat în veacul trecut.

          Construcția a fost finanțată din casetă particulară a lui Carol I, dar și din lista
civilă. Costurile etapei 1873-1883, atât pentru constructive cât și pentru lucrări de
decorație s-au ridicat la suma de 6.5milioane lei-aur, iar costurile globael, până în anul
1914, la suma de 16 milioane lei-aur.

4
          Dificultățile tehnice, respective alunecările de teren ce necesitau ziduri puternice
de susținere, cât și prezența multitudinii de izvoare subterane ce trebuiau captate într-o
rețea de drenuri, au impus aducerea la Sinaia a unei autorități în materie, arhitectul-
profesor Wilhelm von Doderer. Lupta cu elementele capricioase ale naturii și supunerea
acestora a durat doi ani. Colaborator al profesorului-arhitect Doderer, în 1873 Johannes
Schultz a devenit diriginte de șantier la Sinaia.

          Proiectul final, propunând o clădire cu aspectul unui chalet, după cum era privită
în epoca, a corespuns atât viziunii și gustului artistic, cât și posibilităților financiare ale
comanditarului. Edificiul s-a realizat intervalul 1879-1883. Decorația intrioarelor era
preponderant în stilul neorenasterii germane, doar două încăperi diferind stylistic:
salonul turcesc și budoarul neorococo al reginei Elisabeta, astăzi dispărut. Alegerea
stilului neorenasterii germane a fost deopotrivă expresia gustului la modă în anii ’70 ai
secolului al XIX-lea în Germania, cât și ilustrarea convingerilor estetice ale lui Carol I.
Acest stil îmbină, în opinia contemporanilor, confortul cu esteticul și nu în ultimul rând
permitea inserarea ultimelor relizari din domeniul tehnicii.

          Castelul Peleș va trece ulterior, în intervalul 1890-1914, printr-o etapă de ample

transformări datorate în special arhitectului Karel Liman, dar și arhitectului france Andre
Lecomte du Nouy.

          Problemele tehnice au determinat amânarea ceremoniei punerii pietrei de temelie

pentru anul 1875, în dată de 10/22 august. Momentul, cu deosebită valoare simbolică,
s-a desfășurat cu mult fast, încheindu-se cu următoarele cuvinte ale regelui Carol I: “Să
se ridice acest castel și să fie terminat, pentru a putea deveni leagănul Dinastiei mele,
al Dinastiei Naționale”. În temelii s-au zidit actul de fundație și actul de constructive,
alături de câteva monede cu efigia lui Carol I.

          Prezența la ceremonie a clerului, a guvernului armatei, precum și intonarea

imnului de stat și nu în ultimul rând cuvintele cititorului, au subliniat în mod pregnant
importantă momentului, care, prin extensie, devenea un moment național cu valoare
simbolică, găsindu-și rădăcinile în ritualuri străvechi. 

          Karel Liman, în jurul anului 1896, devine șef al biroului de arhitectură a reședinței
regale de la Sinaia, ulterior, încep lucrările de construcție ale Castelului Pelișor și
grajdurilor regale de pe Furnică, cât și transformarea celorlalte edificii din parcul
castelului, economatul și corpul de garda. După 1920, la comandă reginei Maria, a
efectuat lucrările de restaurare și menajare ale Castelului Bran. Prin amploarea să,
proiectul realizat de Karel Liman s-a apropiat de ilustrarea ideii de reședința ideală, așa
cum și-a dorit-o suveranul de la începuturi. Noul arhitect, noul administrator al artei
italiene, îmbină plastic fațadelor, stilurile neorenasterii italiene și neorenasterii germane,
iar în interior transformă Pelesul într-unul din cele mai remarcabile de monumente de
arhitectură istorică, prin combinarea mai multor neostiluri.

Tot atât de important, prin amenajările de după 1900, la nivelul etajului al ÎI-lea a luat
naștere unul dintre cele mai coerente ansambluri Art Nouveau din România. Reședința

5
a fost supraînălțată cu un etaj, de asemenea și turnul principal, subliniindu-se astfel
majestuozitatea fațadei principale. În formă să finală, clădirea se desfășoară pe o
suprafață de 3200mp, beneficiind de 160 camere și peste 30 de băi.

După moartea lui Karel Liman, șeful biroului legal de arhitectură de la Sinaia a devenit
arhitectul Jean Ernest care a deținut această calitate până în 1948, timp în care el s-a
ocupat de întreținerea edificiilor legale de pe Valea Pelesului, a realizat pavilionul de
garda de la podul Carmen Sylva, precum și proiectele de reamenajare în castel.

Pe perioada de funcționare a șantierului, suveranul a urmărit cu mare atenție lucrările,

până în cele mai mici detalii. Datorită acestui fapt, edificiul devine expresia cea mai
elocventă a gustului primului rege al României.

1.2. Componente artistice (date, autori, stilistica)

La înfrumusețarea castelului au colaborat, alături de arhitecți, și o serie de

decoratori, cu precădere din Germania și imperiul Austro-Ungar, precum J.D. Heymann,
August Bembé, J.Dollitschek, Martin Stöhr, Anton Pössenbacher, Bernhard Ludwig. Cel
mai important decorator al reședinței regale, după anul 1900, este ebenistul-arhitect
austriac Bernhard Ludwig- fiul (1866-1939), autorul majorității ansamblurilor decorative
păstrate astăzi la Castelul Peleș.

Remarcabile sunt Holul de Onoare (neorenastere germană), Apartamentul Imperial

(neobaroc), Apartamentul Principilor de Coroana (neorococo), Apartamentele
Principeselor de Hohenzollern și de Wied (Empire și stil Adam) de asemenea atelierul
de pictură al reginei și camere de oaspeți (Art Nouveau), toate acestea realizate cu
deosebit talent și maestrie artistică.

Este de remarcat că arhitecții din ambele perioade au reușit să îmbine în decorația

interioară mai multe stiluri: renașterea italiană târzie, barocul german și austriac, stilul
anilor 1900, stilul turcesc … 

          Patrimoniul artistic al castelului este divizat în mai multe categorii: decorația din
lemn, mobilierul, vitraliile, armele și colecția de artă plastică și decorativă. Colecția de
arme conține peste 4000 de piese putând fi divizate în arme de paradă, de vânătoare.
Printre aceste arme albe și de foc se numără piese și din secolul al XV-lea până în
secolul al XIX-lea. Mobilierul de artă care decorează majoritatea încăperilor castelului
cuprinde piese originale datând chiar și din secolul al XV-lea, realizate în cunoscute
ateliere europene din Mainz, Munchen, Viena, Hamburg. Vitraliile au fost achiziționate
între anii 1883 și 1914. O parte din ele sunt originale, piesele elvețiene și germane din

6
secolul al XV-lea, al XVIII-lea, altele datează din secolul al XIX-lea și începutul secolului
al XX-lea – aceste vitralii fiind lucrate în ateliere din Zettler (Munchen) și Zwolfer
(Viena). În domeniul artei plastice se disting arte plastic semnate de Gustav și Ernest
Klint, Franz Match, Dora Hinz și chiar regina Elisabeta, dar și o serie de copii după
pictori celebrii. Alături de mobilierul de calitate și decorarile interioare care
împodobesc  încăperile se remarcă și prezența decorațiilor din piatră, a statuilor turnate
în bronz precum și a picturii murale la exterior.

2.     Intervenții în timp asupra ansamblului și a componentelor

2.1. Ansamblul architectural

Așa cum s-a menționat, în perioada 1875-1890, din motive financiare, regale a
renunțat la un proiect architectural grandios, castelul dobândind aspectul unei ample
vile în stilul neorenasterii germane. Abia în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea,
familia regală a României a beneficiat de mijloacele necesare pentru realizarea unor
modificări de proporții ale edificiului. Astfel sunt concepute spațiile de recepție: Sala
Maura, Salonul Florentin, Sala Coloanelor, Sala Armelor, Sala de concerte și nu în
ultimul rând, Holul de Onoare, principalul spațiu de primire al regelui Carol I. Sunt create
de asemenea noi apartamente pentru oaspeți.

2.2. Componente artistice

Terasele castelului concepute inițial în stilul renașterii italiene târzie sunt

ornamentate cu statui, vase, coloane, fântâni care conturează cu arhitectură
peisagistică a ansablului. Se întâlnesc în mai toată incinta castelului statui, fiind o
componentă decorativă complementară la elementele de arhitectură. Ancadramentele

7
ușilor sunt din piatră sculptată fiind în concordanță cu accesul în jurul castelului pe
trotuare din dale și scări tot din piatră având o balustradă ornată.

În curtea interioară, peretele este decorat cu pictură a fresco.

Cauzele degradarilor

Cauzele naturale:

Umiditatea cu toate cele patru forme ale sale, este, de cele mai multe ori, cauza
principala a degradărilor apărute în timp la nivelul zidăriei, precum și a decorațiilor
existente pe acest suport. Umiditatea de capilaritate a afectat serios monumentul în
zonele în care lipsește un sistem de drenare.

          Umiditatea de condens afectează mai ales zonele care probabil care sunt mai
higroscopice și rețîn umiditatea ce deteriorează zonele respective. Se manifestă în
interiorul castelului deoarece fluxul de turiști este ridicat. Umiditatea de înfiltrație nu se
poate remarcă. Creșterea valorilor de umiditate a zidurilor duce la macerarea 

tencuielilor de la nivelul soclului precum și la creșterea gradului de fiabilitate al

cărămizilor. Macerarile apar datorită umidității (mai evidente fiind la statuile amplasate
liber).

Poluarea atmosferică afectează monumentul cu toate că este amplasată într-o zona

plină de vegetație și retrasă. Majoritatea statuilor prezintă zone înnegrite. Apele
meteorice au provocat, întregului ansamblu al monumentului, pe zonele mai expuse
scursuri care se deosebesc printr-o tonalitate mai deschisă.

Datorită lacunelor superficiale existente pe părțile superioare ale statuilor din piatră,
putem presupune și existența averselor acide. Pe balustradă se pot remarcă mici
desprinderi și exfolieri ale suprafețelor. Când dioxidul de sulf ajunge în atmosfera,
oxidează la prima formă a ionului, sulfura. Apoi devine acid sulfuric, în timp ce
reacționează cu atomii de hidrogen din aer și cade înapoi pe pământ.

Oxidarea se produce în mare parte în nori și în special în aerul foarte poluat, unde alți
componenți, precum amoniacul și ozonul ajută la catalizarea reacției, transformând mai
mult dioxid de sulf în acid sulfuric. De fapt, o cantitate substanțială poate pluti în
atmosfera, mutându-se pe altă suprafață și întorcându-se pe pământ netransformat.

Vântul, antrenând particule de praf, sableaza suprafețele expuse. Vântul în combinație

cu apele meteorice pot duce la erodări pe arii extinse. Cele mai deteriorate sunt
decorațiile și statuile din piatră. Condițiile climatice sunt specifice zonei, datorită

8
diversității formelor de relief. Curenții de aer nu prezintă o regularitate cu privire la sens,
direcție, putere, viteză.

Valorile ridicate ale temperaturii și umidității relative pe timpul verii cât și valorie foarte
scăzute în timpul iernii conduc la accentuarea efectelor cauzate de fenomenul îngheț –
dezgheț.

Masele de aer înregistrează modificări determinate de relief. Datorită altitudinii, regimul

precipitațiilor atmosferice se resimte pregnant. Zilele înnorate sunt mai numeroase iarnă
și primăvară când sunt cele mai multe inversiuni termice. Atacul biologic se manifestă
pe zone diferite, foarte restrânse. Din cauza materialului de construcție, cărămidă, cu o
rezistență mecanică mai mică, a greutății maselor superioare de zidărie, a dimensiunilor
monumentului și raportul de plin – gol, frecvența cutremurelor de pământ, vibrațiile
datorate traficului auto și tasarile au condus la apariția unui sistem extins de fisuri
profunde și desprinderi.

Cauzele provocate:

Intervenții anterioare necorespunzătoare prin utilizarea unor materiale de tipul

cimentului care presupune o îndepărtare dificilă a acestora de pe suprafață de
intervenție.

Erodarile au fost provocate mecanic prin frecări repetate în regiunile inferioare

accesibile publicului vizitator care are ocazia să admire toate aceste valori patrimoniale
în cadrul expoziției de baza a muzeului și în același timp să cunoască câteva pagini din
istoria României.

“Măreția acestei construcții face în țară întreagă o impresie excelență și toată lumea se
bucură fiindcă vede o garanție a stabilității regimului. Chiar de acum îl numesc “Castelul
Regesc” ceea ce poate că va fi într-o zi. Dea Domnul că înainte de toate să devină
leagănul dinastiei noastre, căci fără această viitorul țării nu este asigurat.”

Regele Carol I

9
 Obiective culturale ale Sibiului

Turismul cultural este o ramură importantă a industriei turistice românești și este

practicat de o categorie de populație bine definită cu o medie a vârstei mijlocie. O
reginune deosebită care este reprezentativă pentru turismul cultural românesc este
județul Sibiu. Această cuprinde trei zone polarizate: orașul Sibiu, Țara Făgărașului și
Mărginimea Sibiului. Sibiul este un oraș istoric din România cu un patrimoniu
arhitectural care se întinde pe circa 80 de hectare, un patrimoniu frumos și bine
conservat în timp. Cetatea medievală rămasă intactă după cele două razvoaie mondiale
și neatinsă de regimul comunist păstrează încă spiritul și atmosfera secolelor de mult
apuse.

          Centrul istoric al Sibiului este cel mai mare sit medieval al țării noastre grupat în
jurul celor trei piețe istorice (Piață Mare, Piață Mică și Piață Huet) și este limitat de
urmele celei de-a patra centuri de fortificații. Această se întinde pe două nivele: Orașul
de Jos (dezvoltat în arcuri de cerc în jurul primei fortificații) și Orașul de Sus. Cetatea
Sibiului a fost timp de sute de ani una dintre cele mai mari din Europa. Această era
încercuită pe toate laturile de fotificatii formate din ziduri și turnuri de apărare. În prezent
latura estetică este foarte bine conservată (se întinde de-a lungul străzii Cetății și
bulevardul Corneliu Coposu) și cuprinde pe lângă ziduri, turnul Archebuzierilor (sec.
XV), turnul Dulgherilor (sec. XV), turnul Olarilor (sec. XV), turnul Gros (sec. XVI) locul
unde a funcționat primul teatru din Sibiu începând cu anul 1778 care a fost recent
renovat și integrat în sala Thalia și Bastionul Haller construit în 1552.

          În Orașul de Jos zidurile au dispărut aproape complet dar s-au păstrat: turnul
Pulberăriei (sec. XVI) care era folosit că depozit de praf de pușcă și turnul Pielarilor
(1638) aflat pe stradă Pulberăriei. Pasajul Scariilor face legătură între Orașul de Jos și
Orașul de Sus prin două ramificații de scări și arcade care înconjoară zidurile cetății din
jurul Bisericii Evanghelice (sec XIII). Piață Mare este centrul vechii cetăți începând din
secolul XVI, locul unde aveau loc execuțiile publice sau adunările publice. Latura sudică
face parte din fondul UNESCO pentru că a păstrat originalitatea inițială. Iese în evidență
Casă Haller care este cea mai pitorească prezența fiind construită în stil Renascentist
(sec. XV), Casă lui Fileck construită în 1802 su care este una dintre cele mai frumoase
case din oraș.

          Latura nordică se remarcă cu Biserica Româno Catolică construită de călugării

iezuiți între anii 1726 și 1733 în stil baroc. În interiorul bisericii în dreapta altarului se află
monumentul funerar al generalului Otto Ferdinand de Abensberg, comandant al
Transilvaniei între anii 1744 și 1747; frescă din spatele altarului datează din anul 1777,
iar din anul 1901 este împodobită cu vitraliile confecționate la Budapesta de o
inestimabilă valoare.

10
 În imediată apropiere a acesteia de află Casă Parohială Româno Catolică și de
asemenea Turnul Sfatului care este menționat pentru prima oară în anul 1370 inițial
fiind turn de fortificație din a două incinta de fortificații a cetății. Acesta a fost folosit că
depozit de cereale, punct de observație în caz de incendii, că temniță pentru arest
temporar sau chiar muzeu de științe naturale (sec. XVIII), iar din sec. XX a funcționat o
expoziție de arme medievale. Este considerat simbolul orașului fiind omniprezent în
viață urbei.

          Latura estică este reprezentată de Casă Weidner Reussner care păstrează
portalul original în stil gotic cu blazon din 1652. În partea nord-vestică se află Clădirea
Băncii (CEC) construită în stil Art Nouveau în 1905 aflată vis-a-vis de Palatul Brukenthal
o bijuterie a stilului baroc terminată în 1785 și care în prezent găzduiește primul muzeu
din România. Latura vestică se mândrește cu Casă Albastră ridicată în sec XVIII în stil
baroc; locul în care aveau loc reprezentații de teatru, iar vechea stema a cetății dăinuie
și în prezent pictată pe fațada acesteia.

          Piață Mică este înconjurată de clădiri medievale păstrate în formă originală.

Această este legată de Piață Mare și de Piață Huet prin tuneluri înguste de un farmec
deosebit și prin străduțe pietruite. În evul mediu în această piață existau casele de locuit
și atelierele meșteșugarilor sibieni. Un alt simbol de seama al Sibiului este Podul
Mincinoșilor, primul pod din fier forjat din țară construit în anul 1859. Acesta este un loc
deosebit de romantic și un popas pentru îndrăgosti dar este și puternic influențat de o
legendă care spune că dacă cineva spunea o minciună cât timp se află pe el, podul se
va prăbuși; legendă care i-a dat și numele. Un alt punct de acces spre Orașul de Jos
este printr-un tunel arcuit care datează din 1567 care continuă cu Pasajur Aurarilor unul
din cele mai frumoase și pitorestilocuri din oraș care ne prezintă cel mai elocvent o
frântură din evul mediu împreună cu Piață Aurarilor care este denumită după meșterii
aurari care aveau ateliere în această zona.

          Partea estică a Pieței Mici este dominată de Casă Artelor cu cele opt arcade și
reprezintă una dintre bijuteriile arhitectonice ale zonei istorice: a fost construită în
secolul XV și inițial se numea Casă Măcelarilor datorită magazinelor de la parterul
acesteia, mai apoi a găzduit din 1765 pentru o perioada scurtă de timp spectacole de
teatru pentru că în prezent să adăpostească Muzeul Civilizației Transilvane ASTRA.

          Alte clădiri cu importantă culturală sunt: Casă Luxemburg recent renovată de

statul Luxemburg, Muzeul de Farmacie (locul care a găzduit prima farmacie din
România), Muzeul de Etnografie Universală “Franz Binder”(casă ridicată în anul 1867)
sau Muzeul de Etnografie Săsească “Emil Sigerus”.

          Piață Huet poată numele după Albert Huet renumit pentru contribuția să în
domeniul religiei și învățământului. Această piață se desfășoară în jurul Catedralei
Evanghelice care domină locul fiind una din cele mai impresionate clădiri din Sibiu. 

11
Turnul pe șapte nivele cu cele patru turnulețe pe colțuri (semn că orașul avea drept de
condamnare) are aproape 74 m înălțime fiind cel mai înalt din Transilvania; corul
catedralei cuprinde o orgă în stil baroc care este cea mai mare din SE Europei. În
această piață a existat prima incinta de fortificații a orașului iar pe locul actualei
catedrale există o mică bazilica românica cu cimitir în jurul ei, trei capele și o școală (loc
de refugiu în caz de asediu pentru populație).

          O boltă în arc permite accesul spre Orașul de Jos prin scări în niveluri iar de pe
latura estică se poate ajunge în Piață Mică trecând Podul Mincinoșilor sau printr-un
tunel de trecere numit Pasajul Cizmarilor. Pe locul actualului Liceu Brukenthal există o
școală încă din sec. XIV, școală unde au învățat mari nume ale vremii respective.

          Sibiul este cunoscut prin numeroasele lăcășuri istorice de cult pe care le
găzduiește: Biserica și Mănăstirea Ursulinelor (str. Avram Iancu) a fost construită între
anii 1474 și 1543 și a fost mănăstire dominicană dar din anul 1755 a fost preluată de
maicile Ordinului Ursulinelor. A fost construită în stil gotic dar interiorul a fost modificat
în cea mai mare parte în stil baroc de maici. Dina anul 1992 aici își oficiază slujbele
Biserica Greco-Catolică.

          Catedrala Ortodoxă (str. Mitropoliei) a fost ridicată pe locul unei biserici grecești
care datează din anul 1778. Arhitecți s-au inspirat după Biserica Sf. Sofia din
Constantinopol și au început construcția în anul 1902, iar în anul 1906 a fost sfințită de
mitropolit în prezența marelui Nicolae Iorga. Boltă semisferică de 15 metri da spațiului
interior o monumentalitate deosebită.

Biserica Franciscană (str. Selarilor) care din exterior pare un edificiu gotic.
Clădirea inițială a fost ridicată în sec. XV dar în timp s-a transformat în stil baroc.

          Această biserica are în colecția ei o valoroasă sculptură în lemn reprezentând

Madonna cu pruncul (sec.XV) care nu se află expusă.

Biserica din Groapă (str. Justiției) este o biserica ortodoxă ridicată între anii 1788
și 1789 și apoi refăcută în anul 1802. Este o biserica mică de tip sala cu un turn vestic
în trei nivele. Biserica Dintre Brazi (str. Lungă) cel mai vechi edificiu de cult românesc,
un adevărat pathenon al militantiilor români din a două jumătate a sec. XIX. A fost
ridicată între anii 1778 și 1788 fiind inițial biserica Greco-Catolică. În jurul bisericii se
află un mic cimitir în care se odihnesc George Barițiu, Al. Papiu Ilarian, Ioan Rațiu și
alții.

          Capela Sfintei Cruci (Piață Gării) se află pe locul unde a fost ridicată în sec XIII o
mănăstire dominicană. În anul 1417 a fost sculptată o cruce din lemn înalta de 7,3m
care a tronat deasupra altarului o vreme de aproape 300 de ani.

Turnul pe șapte nivele cu cele patru turnulețe pe colțuri (semn că orașul avea drept de
condamnare) are aproape 74 m înălțime fiind cel mai înalt din Transilvania; corul
catedralei cuprinde o orgă în stil baroc care este cea mai mare din SE Europei. În

12
această piață a existat prima incinta de fortificații a orașului iar pe locul actualei
catedrale există o mică bazilica românica cu cimitir în jurul ei, trei capele și o școală (loc
de refugiu în caz de asediu pentru populație).

          O boltă în arc permite accesul spre Orașul de Jos prin scări în niveluri iar de pe
latura estică se poate ajunge în Piață Mică trecând Podul Mincinoșilor sau printr-un
tunel de trecere numit Pasajul Cizmarilor. Pe locul actualului Liceu Brukenthal există o
școală încă din sec. XIV, școală unde au învățat mari nume ale vremii respective.

          Sibiul este cunoscut prin numeroasele lăcășuri istorice de cult pe care le
găzduiește: Biserica și Mănăstirea Ursulinelor (str. Avram Iancu) a fost construită între
anii 1474 și 1543 și a fost mănăstire dominicană dar din anul 1755 a fost preluată de
maicile Ordinului Ursulinelor. A fost construită în stil gotic dar interiorul a fost modificat
în cea mai mare parte în stil baroc de maici. Dina anul 1992 aici își oficiază slujbele
Biserica Greco-Catolică.

          Catedrala Ortodoxă (str. Mitropoliei) a fost ridicată pe locul unei biserici grecești
care datează din anul 1778. Arhitecți s-au inspirat după Biserica Sf. Sofia din
Constantinopol și au început construcția în anul 1902, iar în anul 1906 a fost sfințită de
mitropolit în prezența marelui Nicolae Iorga. Boltă semisferică de 15 metri da spațiului
interior o monumentalitate deosebită.

Biserica Franciscană (str. Selarilor) care din exterior pare un edificiu gotic.
Clădirea inițială a fost ridicată în sec. XV dar în timp s-a transformat în stil baroc.

          Această biserica are în colecția ei o valoroasă sculptură în lemn reprezentând

Madonna cu pruncul (sec.XV) care nu se află expusă.

Biserica din Groapă (str. Justiției) este o biserica ortodoxă ridicată între anii 1788
și 1789 și apoi refăcută în anul 1802. Este o biserica mică de tip sala cu un turn vestic
în trei nivele. Biserica Dintre Brazi (str. Lungă) cel mai vechi edificiu de cult românesc,
un adevărat pathenon al militantiilor români din a două jumătate a sec. XIX. A fost
ridicată între anii 1778 și 1788 fiind inițial biserica Greco-Catolică. În jurul bisericii se
află un mic cimitir în care se odihnesc George Barițiu, Al. Papiu Ilarian, Ioan Rațiu și
alții.

          Capela Sfintei Cruci (Piață Gării) se află pe locul unde a fost ridicată în sec XIII o
mănăstire dominicană. În anul 1417 a fost sculptată o cruce din lemn înalta de 7,3m
care a tronat deasupra altarului o vreme de aproape 300 de ani.

de sașîi transilvăneni în cultură românească universală. Patrimoniul cuprinde peste

7000 de piese (mobilier pictat, ceramică și port-textile-broderii).

          Muzeul de Etnigrafie Universală “Franz Binder” a fost inaugurat în 1993 și este

primul și unicul muzeu de etnografie extra-europeană din România. Acesta este

13
organizat într-o clădire monument istoric construită în stil neogotic între anii 1865 și
1867.

          Muzeul Civilizației Transilvănene ASTRA a fost înființat în 1993 și are o colecție
de 46.314 de obiecte. Această fonctioneaza în Casă Artelor (clădire istorică din Piață
Mică).

          Clădirea care adăpostește Muzeul de Istorie a Farmaciei este monument istoric
care datează din anul 1568 și cuprinde elemente gorice și renascentiste. A fost deschis
în 1972 și cuprinde peste 6600 piese din secolul XVI – XIX (cel mai vechi obiect este un
mojar din bronz datat din 1597).

          Bazele Muzeului de Istorie Naturală au fost puse în anul 1849 prin înființarea
Societățîi Ardelene de Științe Naturale. Clădirea în care funționează muzeul a fost
inaugurată în 1895, iar colecțiile muzeului însumează peste 1.000.000 de piese
(botanică – 168.000, entomologie – 266.000, paleotologie – 57.000 sau malancologie –
510.000).

          Muzeul de Arme și Trofee de Vânătoare a fost deschis pentru public în 1966 în

vila ce a aparținut colonelului – vânător Spiess care a deținut mult timp funcția de
Miastru de Vânătoare al Casei Regale. A fost un banator renumit, menționat în analele
internaționale de cinegetică. Patrimoniul muzeal numără 1577 piese, unele dintre ele
mai vechi de 100 de ani.

          Muzeul de Locomotive cu Aburi a fost inaugurat în 1994 și prezintă peste 35 de

exponate de locomotive cu aburi fabricate între anii 1885 și 1959 în România, Germania
și SUA. Două dintre acestea sunt functionabile.

          Într-un peisaj de vis în Dumbravă Sibiului, cu păduri răcoroase și poieni însorite,
străbătute de un râuleț ce mișcă roțile morilor de apă, având în mijloc un lac de 6
hectare, în care se oglindesc roțile morilor de vânt dobrogene și construcțiile pescarilor
din Delta Dunării, se află cel mai mare – că teritoriu, mai bogat - ; că patrimoniu și mai
original – că concepție tematică, muzeul în aer liber din România și printre cele mai
prestigioase și reprezentative instituțîi de aceste geni din Europa și anume: Muzeul
Civilizației Populare Tradiționale ASTRA. Într-un spațiu grandios de 96 de hectare,
străbătut de 10 km. de alei cu numeroase locuri de popas sunt prezentate în cadrul a
două expoziții permanente, distincte, perfect delimitate spațial și tematic: lumea de ieri a
satului românesc “Muzeul etnografic în aer liber” ce ocupă 42 hectare și reflexul
acesteia în conștiința artistică contemporană :expoziția de sculptură modernă în lemn” 

cu opere realizate de reputați artiști români și străini, inspirate din universul satului
romaniesc tradițional căruia îi sunt destinate circa trei hectare. Patrimoniul are în
prezent 35.240 de obiecte și 340 de construcțîi originale.

          Orașul oferă locuitorilor și celor care îl vizitează o atmosfera unică și atractivă și

le oferă posibilitatea de a experimenta viață culturală a unui oraș transilvănean. Aici

14
apar două dintre cele mai prestigioase reviste de cultură românești: revista Transilvania
și revista Euphorion sau cel mai longeviv ziar din țară noastră Telegraful Român care
apare din 3 ianuarie 1853 (primul număr apare sub îndrumarea lui Andrei Șaguna
devenit mai târziu mitropolitul Transilvaniei) neîncetat până în prezent.

          Prima societate muzicală s-a constituit în 1818, iar pe scenele sibiene au
concertat nume celebre ale vremii cum ar fi Franz Liszt sau Johann Strauss.
Filarmonica de Stat Sibiu a luat ființă în 1949, fiind una dintre cele mai vechi instituții
muzicale de la noi din țară. Astăzi, aici există o orchestra profesionistă foarte bine
cotată la nivel național.

          Orașul Sibiu are o istorie teatrală veche de două secole care se regăsește în cele
două teatre din prezent: Teatrul Național Radu Stanca și Teatrul Gong. Ambele prezintă
spectacole în limba română sau germană. Teatrul Național “Radu Stanca” a fost înființat
în anul 1948 fiind specializat în spectacole clasice și moderne (primul teatru din
România s-a deschis în 1788 is Turnul Gros de pe Bulevardul Corneliu Coposu) iar
Teatrul Gong prezintă spectacole de păpuși și artă neconvențională.

          Opt centre culturale (Centrul Cultural Municipal, Centrul Cultural Județean,
Centrul Cultural Studențesc, Centrul Cultural Frederich Teutch, Centrul Cultural al
Academiei Trupelor de Uscat, Centrul Cultural German, Casă Ille et Villance, Centrul
European de poezie și dialog est-vest). Asociația Scriitorilor, Asociația Artiștilor și multe
alte asociații sportive și culturale oferă un program bogat în evenimente. Dintre
festivalurile care ne încânta an de an vreau să scot în evidență doar pe cele mai
consacrate: “Festivalul Internațional de Teatru” care a apărut din inițiativa unor mari
oameni de cultură din țară și de peste hotare și care a ajuns după câteva ediții cel mai
prestigios festival de teatru din estul Europei datorită prezențelor din peste 100 de țări
de pe glob; Festivalul Internațional de Film de la Sibiu – “Astra Film Fest” care este un
festival de film documentar și antropologie vizuală la care sunt prezenți regizori și
producători de pe toate continentele la întâlnirea cu un public tânăr și entuziast care
umple sălile de spectacol și nu în ultimul rând, “Festivalul Internațional de Jazz” care a
găzduit cei mai mari artiști ai acestui gen muzical de-a lungul anilor.

15
 Litoralul românesc al Mării Negre

LIMITELE
Litoralul românesc al Mării Negre se desfășoară de la gură brațului Chilia în nord
până la localitatea Vama Veche în sud, pe o lungime de 244 km.

ASPECTUL ȚĂRMULUI

În zona Deltei, numeroasele aluviuni transportate de Dunăre alături de faptul că

mareele în Marea Neagră sunt foarte slabe au dus la formarea unor delte secundare la
gurile Chiliei și brațul Sf. Gheorghe sau la bară de aluviuni din dreptul brațului Sulina,
care trebuie permanent dragată pentru a nu împiedică navigația.

Caracteristice în relieful acestei zone sunt grindurile fluvio-maritime

(transversale), ce au o litologie mixtă (fluvială și maritimă),dimensiuni mai mari,
construite pe vechi linii ale tarmuluide către curenții marini ce creeză coordonate
litorale; au dune de nisip pe ele că urmare a mobilității nisipurilor superficiale sub
acțiunea vântului; dintre grindurile fluvio-maritime din zona litoralului se remarcă: Letea,
situat între brațele Chilia și Sulina, are o formă triunghiulară cu vârful spre nord,
suprafață reliefului este neregulată datorită dunelor de nisip care ating uneori înălțimi de
12m; Grindul Saraturile se găsește situat la nord de brațul Sf. Gheorghe.

În dreptul brațului Sf. Gheorghe se află insula Sacalin, această fiin printre
puținele insule care însoțesc țărmul Marii Negre.

La sud de Delta, înspre complexul Razim se află grindul Perisor.În sudul Deltei,
până la Capul Midia, în zona țărmului se desfășoară complexul lagunar format din
lagunele Razim, Zmeica, Sinoe și Golovița care sunt vechi golfuri ale marii, separate
ulterior de această prin cordoane de nisip și limanuri maritime: Babadag și Tasaul.Aici
apar frecvent cordoane litorale și grinduri.Lagunele mai comunica cu marea prin Gură
Portiță și La Periboină, de aceea apele în aceste lagune sunt salmastre.Înspre
complexul Razim, Masivul Dobrogei de Nord se continuă cu prispă Agighiol  și Prispă
Hamangia.

Între Delta și Capul Midia țărmul este jos și nisipos. Între Capul Midia și Vama
Veche țărmul este înalt, abrupt spre mare, formând faleză.În unele porțiuni apar și plaje
largi, care au favorizat dezvoltarea unor importante stațiuni turistice și balneare. În relief
se detașează limanurile maritime Tasaul, Techirghiol, Mangalia, Agigea, Tuzla,
Tabacariei, Tatlageac și lagună Siutghiol, cu apă dulce, deoarece aici comunicarea cu
marea este întreruptă.

CLIMA
16
 Litoralul se află sub influență Marii Negre (influențe pontice). Iernile sunt blânde
(temperatura medie a lunii ianuarie este de -2 grade C) , iar verile secetoase
(temperatura medie a lunii iulie fiind de + 22 grade C).

Litoralul este delimitat de izotermă anuală de 11 grade C și de izohietă de

400mm/an.

Dintre vânturi, predomină cele de nord-est, adăugându-se, că vaturi locale,

brizele marine. Circulația locală a maselor de aer provoacă în perioada caldă a anului
moderarea temperaturii și creșterea umezelii pe o fâșie de 25-30km depărtare de țărm.

Numărul zilelor senine este de 130-170 pe an (cel mai mare din țară), favorizând
helioterapia.

Durata de strălucire a soarelui totalizează 2300-2400 de ore pe an, realizând un

potentia însemnat de energie solară.

APELE
Apele stătătoare sunt reprezentate prin lagune (Complexul Razim), că și prin
limanurile maritime (Tasaul cu apă dulce, Techirghiol și Agigea cu apă sărată și
nămoluri curative, Mangalia cu ape sulfuroase, Tuzla, Tabacariei, Tatlageac etc.).

Apele subterane sunt localizate sub loess la adâncimi mări.

VEGETAȚIA
În zona Deltei, pe lacuri și garle se dezvoltă plante cu frunze plutitoare, plante
plutitoare și fragmente de plaur (împletituri ale rădăcinilor și tulpinilor de stuf), nuferi,
rogoz, stuf. Pe grinduri apar păduri formate din plop alb, plop cenușiu, plop tremurător,
stejar pedunculat, stejar brumăriu, stejar pufos, arin. În pădurile de pe Grindul Letea,
este bine dezvoltat stratul arbuștilor (păducel, porumbar, sanger, măcieș etc.) care e
completat de o bogată flora agățătoare: vită sălbatică, carpenul, volbură urcatoare etc. .

Pe nisipurile apare vegetația de litoral, reprezentată alături de graminee și

sărărița prin tufișuri de salcet și cătină.

FAUNA
Specific stepei sunt rozătoarele: șoarecele de stepă, popândăul, hârciogul,
orbețele și dintre păsări: dropia, prepeliță, potârnichea, că și pescărușii.

Fauna acvatică a Marii Negre este foarte variată fiind reprezentată prin midii,
stridii, creveți, crabi, bureți, meduze; dintre mamifere se remarcă delfinii.Dinre pești,
reprezentativi sunt: sctmbiile albastre, calcanul, pisica de mare, vulpea de mare, căluțul

17
de mare, stavrizii, guvizii, hamsiile, sturionii (cegă, nisterul, morunul, pastroaga) și
rechinii.

TURISMUL
Obiective: stațiunile balneoclimaterice sunt de mare importantă turistică în sezonul
estival: Complexul Mangalia Nord, Mangalia, Costinești, Techirghiol, Eforie, Constanța,
Mamaia, Năvodari; urme de cetăți antice: Tomis, Histria, Enisala; mozaicul român de la
Constanța; canalul Dunăre-Marea Neagră; Delta Dunării.

DELTA DUNĂRII

Dunărea, al doilea rău că lungime din Europa, izvorăște din Munții Pădurea
Neagră și Germania și înainte de a ajunge la Tulcea (România)  fluviul se desparte în
trei brațe :Chilia, Sulina și Sf. Gheorghe, care se varsă apoi toate în Marea Neagră.
Cele  trei brațe formează cea mai importantă delta din Europa (5050 km2, din care 4340
pe teritoriul României).

Delta Dunării este cea mai mare rezervație de ținuturi umede din Europa. Ea
acoperă o suprafață de 2.681 km2, cu o zona sălbatică răsfirată pe ape și care se
întinde de la granița ucraineană până la mai multe lacuri aflate în partea de nord a
stațiunilor de pe litoralul Marii Negre. Delta Dunării este ținutul cel mai tânăr al Europei
– în fiecare an i se adaugă  prin aluviuni mai mult de 43,7 m2. Pe măsură ce se apropie
de zona Deltei, Dunărea se divide în trei brațe. Brațul cel mai nordic formează granița
cu Ucraina, brațul mijlociu duce în febrilul port Sulina, iar brațul cel mai sudic își croiește
drum lin către Portul Sf. Gheorghe. Nenumărate canale pornesc din aceste brațe,
ramificandu-se în lacuri mărginite de pomi, insule de răchită, bazine acoperite cu nuferi
de apă; totodată aici poți întâlni dune de nisip și ochiuri de vegetație abundență. Hrană
celor care trăiesc aici este asigurată în principal de pescuit. Mulți dintre localnici sunt
lipoveni, care își asigura cinstit existența. O priveliște dintre cele mai obișnuite în partea
locului este lungul șir de bărci de pescuit strânse laolaltă pentru a fi remorcate de o
barcă cu motor care le va duce departe în larg, acolo unde peștele se găsește din
belșug. Mici comunități de pescari, cum ar fi cele din Independența, pe brațul sudic, și

18
din Crișan pe brațul mijlociu, obișnuiesc să-și ofere serviciile străinilor sau să închirieze
acestora bărcile lor. În apele de aici  poți găși din belșug calcani, bibani, crapi și moruni,
purtători de icre negre.

În 1990 UNESCO a inclus Delta Dunării, cea mai nouă formă de relief din
România, ferită de ‘progresul industrializării’, printre rezervațiile biosferei.

Tulcea, 277 km distanță de la București, este principalul oraș al Deltei Dunării și

poartă de acces către minunățiile acesteia. Ridicat pe șapte coline și purtând amprenta
stilului oriental turcesc,acest fost oraș comercial a devenit în prezent un important port
riveran și maritim, precum și cel mai important centru al industriei de pescuit din
România. Muzeul Deltei Dunării din Tulcea oferă șansă inițierii în flora și fauna acestei
zone, precum și în modul de viață al locuitorilor acesteia.

Delta Dunarii- Excursii

Iubitor al naturii, dornic să-ți apropii clipele de poezie, călător în căutarea
ineditului, om de știință sau îndrăgostit de ‘marea cea mare’ și singurătatea ineditului
plajal- Delta oferă fiecăruia, de oriunde și la orice vârstă, precum antică Ceres , cornul
nemăsuratei sale abundente.

Specificul zonei deltane- rețea de ape cu dese modificări de structura, direcție,

adâncime- condiția folosirii sine-qua-non  a mijloacelor de transport pe apă, distanțele în
general mari ce trebuie străbătute între diverse obiective, protejarea incintelor declarate
rezervații naturale, toate acestea au condus la instituirea unor trasee speciale pentru
excursii organizate capabile să releve o imagine cuprinzătoare , autentică a Deltei
Dunării.

Delta Dunării- Trasee turistice

1                         Tulcea - canalul Milă 35 - garlele Sireasa, Sontea - canalul Olguța -

Dunărea Veche - satul Milă 23 – Crișan – Maliuc – Tulcea

2                         Tulcea – Victoria –canalele Litcov, Crișan – Caraorman – Crișan –

Maliuc – Tulcea

3                         Tulcea – Maliuc – Crișan – canalul Crișan – Caraorman – canalul

Caraorman – lacurile Puiu, Roșu, Rosulet – canalul Roșu – Împuțită –
canalul Bursucă – Sulina – Tulcea

4                         Murighiol – canalele Dunavat, Dranov – golful Holbina – lacul Razim –

Gură Portitei

19
 5                         Jurolovca – Gură Portitei

6                         Crișan – Dunărea Veche – canalul Magearu – Dunărea Veche – brațul

Lopatna – Trei Iezere

7                         Crișan – Dunărea Veche – canalul Magearu – Dunărea Veche – brațul

Sulina – Crișan

Centre Delta Dunării- Locuri de popas

Hoteluri
Delta ( 3 stele,234 locuri, restaurant, bar ,terasă)

Egretă ( 2 stele, 52 locuri, restaurant)

          Europolis ( 2 stele, 150 locuri, restaurant, bar, discotecă)

          Salcia (1 stea, 52 locuri, restaurant)

          Lebădă ( 2 stele, 148 locuri, restaurant

          Sulina ( 2 stele, 215 locuri, restaurant)

Sfântu Gheorghe

Mareea ( 3 stele, 7 camere duble, cu băi în camera și pe hol, apă

caldă, 2 saloane restaurant, o camera de zi (TV-video); alte servicii: șalupă
rapidă 5-6 locuri pentru transfer Mahmudia – Sf. Gheorghe și pentru 
excursii, ambarcațiuni cu rame și motor ce pot ce pot fi închiriate pentru
plimbări și pescuit, parcare asigurată în Mahmudia)

Jurilovca
Albatros ( 1 stea, 12 locuri, restaurant)

Uzlina
Cormoran ( 2 stele, 18 locuri, restaurant, ponton-dormitor, 38 locuri)

20
Campinguri
Maliuc ( 80 locuri)

Crișan (80 locuri)

Murighiol (230 locuri, restaurant)

Case particulare
            La recomandarea Agenților de turism, se pot închiria spații de cazare în
gospodăriile pescarilor din Murighiol, Dunavatu, Crișan, Milă 23, Sf. Gheorghe. Este
obișnuită și angajarea pensiunilor complete.

DELTA  DUNĂRII – PĂDURI – Monumente ale naturii

Pe suprafață uscată a Deltei  se remarcă vegetație înalta , majoritar salcia, plopul
(împădurit) și specii rare în zonele declarate rezervații.

Letea este pădurea-monument  aflată la 7 km sud de comună Periprava(brațul Chilia).

S-a dezvoltat pe grindul cu același nume, în fâșii (hasmacuri); prezintă plante
cățărătoare de origine mediteraneană,sub formă lianelor, între arbori specifici- stejari,
brumării (seculari de peste 25 m înălțime),  garniță, ulm, arin, plop alb și negru, salcie,
frasin pufos (raritate botanică).Adăpostește vulturi codălbi, șerpi și vipere.

Caraorman,pădure-monument localizată în vestul grindului cu același nume dintre

brațele Sulina și Sf. Gheorghe, este o formație de arboret în pâlcuri.Flora și fauna sunt
asemănătoare celor de mai sus.

Erenciuc, situată în extremitatea sudică a lacului omonim, este singură pădure naturală
de arini din Delta.Aici cuibărește vulturul codalb.

Delta Dunării – Rezervații naturale

Prin Hotărârea nr. 953 din 27 august 1990 a Guvernului României, întreagă Delta a
Dunării a fost declarată REZERVAȚIE A BIOSFEREI.

21
Pe fondul rezervațiilor principale și secundare existente – determinate de necesitatea
conservării procesului natural de evoluție ,ocrotirii faunei și florei specifice – au fost
precizate incinte strict protejate cu o suprafață de cca 50.000 de hectare.Pot fi
observate, în mare, trei unități distincte:

I.Roșca – Buhaiova – Letea, puncte de reper ale perimetrului celor 12.000 de hectare
localizate în depresiunea Matița din nordul Marelui M (brațul Sulina).Lacul Roșca,
Merhei și o îmbinare de ghioluri, mlaștini stuficole, plauri găzduiesc mari colonii de
pelicani, egrete, starci, țigănuși, lopătari.

II. Sacalin -  Zatoane se întinde în sudul comunei Sfântu Gheorghe pe cca 21.000 de

hectare limitrofe litoralului.Este o succesiune de grinduri cu lacuri izolate, zone
mlăștinoase, ape fluviale și salastre, bălți nisipite, stuf, traversate de dune 

paralele.Lacurile Zatoane, în special, sunt locuri de pasaj, de popas și de clocit pentru

lebedele mute, stârcii albi, roșii și galbeni, țigănuși, lopătari.

III.Periteasca- Bisericuța- Gură Portitei continuă spre sud, rezervația precedentă, cu

peste 4.000 de hectare. Se individualizează prin grinduri uscate scăldate de apele marii
ori ale lacului Razim, prielnice mai cu seama existenței păsărilor de țărm cu sărătură și
celor în pasaj.

    În total sunt nominalizate 18 zone strict protejate.Se adaugă celor mai sus Răducu
(2.500 ha), Nebunu (115 ha), Rodundu (228 ha), Potcoavă (652 ha), Vătafu- Lunguletu
(1.625 ha), Caraorman (2.250 ha), Saraturi-Mughirghiol (87 ha), Erenciuc (50 ha),
Belciug (110 ha), Popină (98 ha), Capul Dolosman (125 ha), grindul Lupilor (2.075 ha)
și Chituc (2.300 ha), Istria-Sinoie (400 ha).

   Conform amintitiei legii de protecție, aprobarea oricărei deplasări în zona este de

competență Administrației REZERVAȚIEI BIOSFEREI DELTA DUNĂRII (RBDD).

22
 SIGHIȘOARA
Sighișoara a fost fondată de emigranții germani în a două jumătate a secolului al XII-
lea. Cea mai veche menționare oficială provine din anul 1280 și se numește ‘Castrum
Sex’. În 1298 există denumirea orașului ‘Schaespurch’.

       Amplasarea cetății a urmat pe coamă dealului de 850 m lungime situat în partea

sudică a răului Târnava Mare și care era formată din Dealul Cetății situat la 30 m
înălțime deasupra văii (terasă inferioară) și Dealul Școlii de 49 m înălțime (terasă
superioară). Pe Dealul Cetății s-a dezvoltat spre sfârșitul sec. al XIII-lea în jurul primei
bisericii situată în nord-vestul actualei case parohiale, Colonia Cetății. Lângă această
biserica se află și cea mai veche școală din Sighișoara, menționată pentru prima dată
oficial în anul 1522. În jurul anului 1350 s-a început construcția zidului înconjurător al
cetății, zid lung de 930 m în formă ovală, existent în cea mai mare parte și astăzi.
Construcția zidului s-a făcut în jurul Dealului Cetății și Dealului Școlii. Înălțimea zidului
care inițial era făcut de 4 m s-a ridicat în sec. al XV-lea până la 6-7m. Înainte de a trata
istoria orașului mdieval Sighișoara,  se cuvine să trecem în revista stadiul actual al
cercetării privind istoria anterioară a întemeierii Cetății. Dealul Cetății, datorită
amplasării sale în punctul cel mai îngust al defileului Sighișoarei, a prezentat
importantă. 

Cea mai bună dovadă în acest sens o constituie descoperirea unor morminte foarte
vechi pe versantul de est al dealului, lângă Turnul cu Ceas, cu prilejul saparii unui canal
de evacuare, în jurul anului 1900.

     Inventarul mormintelor constând din trei cercei cu buclă, din aur, datează
descoperirea în jurul anului 1100 i.Hr., în prima epoca a fierului (Hallstatt A-B). Plecând
de la aceste descoperiri și pe baza unor observații de teren, s-a emis ipoteza existenței
din vechime a unei așezări dacice fortificate din perioada Hallasttiana, care ar fi ocupat
aproximativ spațiul dintre stradă ce unește cele două turnuri de poartă (Turnul cu Ceas
și Turnul Croitorilor) și locul unde se află astăzi Biserica Catolică, de întregul ‘bot de
deal’.

     Existența unei așezări din prima epoca a fierului a fost confirmată suplimentar cu
ocazia unui mic sondaj arheologic efectuat în 1990 în subsolul ‘Casei cu Cerb’. Au fost
scoase la iveală fragmente de vase de lut, între care se remarcă un frumos platou
fragmentar din ceramică neagră cu caneluri databil din aceeași perioada cu mormintele.
Pe de altă parte, în 1976, cu ocazia lucrărilor de amenajare a termocentralei
restaurantului ‘Vlad Dracul’ au fost descoperite fragmente ceramice  databile în cea de
a două epoca a fierului.

     Aceste descoperiri luate împreună îngăduie afirmația că platoul inferior al Dealului
Cetății a fost locuit și amenajat defensiv pe tot parcursul epocii fierului. În ceea ce
privește platoul superior, vârful dealului, un sondaj arheologic efectuat în 1976 pe
partea de nord a promontoriului a produs fragmente ceramice aparțînând preistoriei
(Hallstatt A-B) și secolelor VIII-IX și XII-XIII.

23
     Observații asupra terenului permit ipoteza existenței unei cetăți de pământ în formă
ovală, cu val și șanț interior, care și-a avut începuturile tot în preistorie. O mică porțiune
din vechiul val pare să se fi păstrat până astăzi pe latura sudică a actualului platou.
Această amenajare defensivă a fost anterioară construcțiilor de zid introduse de
coloniștii germani în prima jumătate a secolului al XIII-lea, imediat după invazia
mongolă din 1241.

     Puțînătatea datelor existente la ora actuală fac dificilă o reconstruire integrală a
perioadei anterioare întemeierii orașului. Fără îndoială că Dealul Cetății este mult mai
bogat în zăcăminte culturale și ascunde încă multe taine. În acest context credem că
cercetarea arheologică se impune că principala condiție preliminară abordării oricărui
efort de consolidare și restaurare a monumentelor actualei Cetăți.

    La întemeierea și dezvoltarea orașului medieval Sighișoara au concurat mai multe

elemente, dintre care două ni se par definitorii: primul este poziția lui la intersecția celor
două drumuri comerciale importante, o arteră est-vest care leagă Albă-Iulia de răsăritul 

Transilvaniei, de-a lungul Târnavei Mari și o arteră sud-nord, pe aici trecând drumul cel
mai scurt care leagă Branul de Cluj.

    Cel de-al doilea element, despre care am mai amintit, este poziția strategică în cadrul
defileului sighisorean, acest defileu fiind un punct obligatoriu de trecere spre zona de
răsărit a Transilvaniei. În acest sens este semnificativ poate și faptul că în afară de
cetatea pe pământ de pe vârful dealului de la Sighișoara, toate celelalte cetăți
medievale timpurii din împrejurimile orașului, similare că formă, dar situate în punctele
mai puțîn avantajate strategic și comercial, și-au pierdut rostul și au fost abandonate în
secolele XVI-XVII. Este vorba de cetățile de pe Valea Albestiului( Cetățuia), din
pășunea Daii (Cetățuia), pentru a nu cîtă decât trei exemple. Așadar, începuturile
locuirii medievale pe Dealul Cetății trebuie legate de existența acelui punct fortificat de
pe vârf, cetate de pământ și lemn ce există acolo încă din preistorie și a fost
reamenajată în secolul al XII-lea potrivit cu cerințele epocii. Probabil era o cetate regală
de granița, întrucât granița regatului arpadian s-a situat pentru scurtă vreme pe traseul
răului Târnava Mare (sec. XII)

    În strânsă legătură cu prezența acelei cetăți de pe vârf, pe platoul inferior al dealului
trebuie să fi luat naștere, tot în sec. al XII-lea, un sat al cetății compus din 20-30 de
locuințe simple, din lemn, dispersate în jumătatea de est a platoului, acolo unde sunt
acum Primăria, Biserica Mănăstirii și grupul de locuințe din față lor. Această realitate
este legată de prezența în zona Târnavei Mari, aproximativ între anii 1100-1250 a unor
paznici de granița ai regatului maghiar care au fost secuii de Kezd, Saschizul de astăzi.
Prezența lor în zona se leagă de pază frontierei de sud a regatului și de politică de
evacuare a populației mai vechi, autohtone, semnalată prin cercetările arheologice în
ultimii 20 de ani. În acest fel s-a creat în mod artificial așa numaita ‘terra deșertă, vacua
et inhabitata’(pământ pustiu,evacuat și nelocuit) pregătindu-se terenul în vederea
colonizării populației germane în toată Transilvania de sud. Începând de la mijlocul
secolului al XIII-lea, odată cu apariția primelor grupuri mai existente de coloniști germani

24
(oaspeți regali) survin schimbări importante în evoluția localității.  Pornind de la analiză
parcelarii loturilor de casă de pe platoyl inferior al Dealului Cetății, unii specialiști
consideră că extinderea așezării de pe deal s-a produs spre zona de vest, în perimetrul
actualelor străzi Tâmplarilor, Bastionului, Zidul Cetății, unde există o parcelare
sistematică, cu loturi alungite de tip german. Concomitent cu ocuparea și parcelarea
zonei de vest a platoului inferior de pe deal, s-a produs un fenomen similar și în Orașul
de Jos.

      Nucleul primei așezări săsești din Orașul de Jos se consideră a fi în zona dintre
vechea piață comercială a orașului (actualul parc), la vest și o buclă a Pîrîului Saesului,
la est. Ulterior s-a produs o extindere spre nord-est și a luat naștere Unterbayergasse
(actualul 1 Decembrie) și spre nord-vest, apartinad stradă Morii. Pe la 1375 s-au extins
cartierele de sub Dealul Cetății pe tot versantul estic, pentru că între 1400 și 1500 să se
dezvolte cartierele din zona de est, către Valea Saesului, actualele străzi Ilarie Chendi
(Hilolgasse) și Mihai Eminescu (Schaasergasse), precum și cartierul de la baza
dealului 

Lunca Poștii, actualele străzi St. O. Iosif și G. Coșbuc. Tot în aceată perioada s-a extins
locuirea pe Valea Câinelui (Hundsbach), luând naștere Obere Bayarbasse, actualul
Berigas. Pe la sfârșitul sec. XVI se poate consideră că orașul medieval își găsise
configurația definitivă.

      În privința sistemului defensiv (zidurile și turnurile cetății) acestea s-au construit
treptat începând de la mijlocul secolului al XIII-lea, după marea invazie tătaro-mongolă.
După ce mai întâi vechea cetate de pământ de pe vârf a fost demolată printr-un efort
titanic, eliminându-se mameleonul și vârfurile de pământ cu palisadă de la est, nord și
nord-est, în felul acesta rezultând o suprafață relativ orizontalal; s-au construit apoi
câteva turnuri și ziduri de incinta. Ulterior, în spațiul creat, s-au edificat cele două edificii
care se păstrează parțial până astăzi: o capela în stil romanic, aflată suc chorul actualei
biserici și un donjon (turn-locuința) patrulater masiv, cu caneluri lungi și înguste pentru
trageri cu arcul, încorporat mai târziu în zidăria bisericii celei mari și transformat în turn-
clopotniță.

      Ceva mai târziu, în sec. XIV, trebuie să fi început și construirea zidului mic, care a
înconjurat locuințele de pe platoul inferior al Dealului Cetății. Fortificațiile acestea au fost
ulterior amplificate și consolidate în mai multe rânduri. În 1393 avem prima dovadă
scrisă a existenței unui sistem defensiv printr-un sistem care menționează o poartă de
intrare în Orașul de Sus. Datorită creșterii pericolului otoman imediat după 1400,
lucrările s-au intesificat și incinta Orașului de Sus trebuie să fi fost terminată pe la 1450.
În 1490 știm sigur că începuseră lucrările de supraînălțare a zidului mic. Operația de
supraînălțare s-a repetat pe la mijlocul secolului al XVI-lea datorită evoluției armelor de
foc.

     Orașul de Jos a avut și el propriile lui intariri, constând din numeroase porți atât pe
străzile principale cât și pe cele secundare, dublate de ziduri și turnuri masivă în
punctele de intrare. Nu putem încheia această scurtă trecere în revista a evoluției

25
urbaniste, fără a face o observație care poate fi importantă pentru cercetarea de viitor.
Aceea că în jumătatea de est a Cetății sunt concentrate toate monumentele vechi,
precum și cele care definesc viață politică a comunității: Turnul cu Ceas (fosta primărie),
prima biserica parohială, acum în ruină la baza Scării Școlarilor, Biserica Mănăstirii
Dominicane (1298), Turnul Tabacarilor, cu formă vizibil arhaică. Turnul Dogarilor, cu
elemente de arhitectură românica și două monumente ecleziastice mai târzii, dispărute
între timp: capela maicilor dominicane și bisericuța maicilor franciscane. Ar mai fi de
menționat și un turn-locuința aflat încă în picioare vis-a-vis de Biserica Mănăstirii, rămas
neobservat. În strânsă legătură   cu evoluția urbanistică s-au derulat și paginile de
istorie politică și economică a orașului medieval Sighișoara.

     În strânsă legătură cu evoluția urbanistică s-au derulat și paginile de istorie politică și
economică a orașului medieval Sighișoara. În 1280 un prim document ne aduce
denumirea de Castrum-Sex. În latină medievală, limba în care se scriau actele oficiale
în Transilvania,’ castrum’  înseamnă fortificație, oraș, iar sex poate însemna șase sau 

poate fi o transpunere în latină a termenului mai vechi seg, sau segs sau segus,
deocamdată intraductibil. La sfârșitul secolului al XIII-lea, în 1298, apare denumirea
germană, păstrată până astăzi, Sechspurch, într-o indulgență a papei Bonfaciu al VIII-
lea. La puțînă vreme, în 1367, localitatea capătă rang de oraș (Civitas de Segusvar).

Secolul al XIV-lea este considerat un secol de expansiune economică, Sighișoara

făcând deja parte din centrele meșteșugărești importante ale Transilvaniei, fiind amintită
în 1367 alături de Sibiu, Sebeș și Orăștie. În sec. al XV-lea documentele mărturisesc
existența a 8-10 corporații meșteșugărești cu 18 branșe, iar la începutul secolului al
XVI-lea existau 15 corporații cu 20 de branșe.În 1493, că efect al dezvoltării economice,
orașul capătă și dreptul de a ține târguri anuale. Secolul al XV-lea este important pentru
istoria relațiilor multiseculare dintre Țară Românească și Transilvania. Între 1431-1436
orasulacorda găzduire voievodului Vlad Dracul, membru al Ordinului Dragonului, care
venea de la Nürnberg unde fusese încoronat că domn al Țării Românești de Împăratul
Sigismund de Luxemburg. Atât Vlad Dracul cât și fiul sau, Vlad Țepeș, au fost adepții
strângerii relațiilor cu Occidentul în vederea organizării luptei antiotomane.

    În secolul al XVI-lea orașul avea deja un important prestigiu politic. În 1540 Dietă de
la Sighișoara adresează un apel voievozilor Moldovei și Țării Românești pentru o mai
strânsă colaborare economică și politică. Tot în această perioada se înregistrază o
creștere economică și o mărire a numărului de locuitori. De la 2.500 de locuitori, în
1522, se ajunge la 3.250, 1567. Acest secol este perioada de liniște și înflorire culturală.
În 1522 ia ființă o școală pe lîngă Mănăstirea Dominicană, iar orașul se afirmă că un
puternic centru artistic în care trăiesc și activează pictori, sculptori și creatori de mobilier
artistic că Johannes Stoss și Johannes Razchmuth. În schimb, secolul al XVII-lea este
cea mai sumbră perioada a istoriei sighisorene. În 1601 după ucidera lui Mihai Viteazu,
orașul este devastat de mercenarii lui Basta. În 1602 cetatea este cucerită prin trădare
și ocupată de o armata secuiască care schimbă numele orașului în Nemesvar. După 8
luni de ocupație, epuizând resursele orașului, secuii se retrag.

26
     În 1603 o epidemie de ciumă ucide 2.000 de locuitori, iar în 1604 se întorc
mercenarii lui Basta. Tot în acest secol are loc și  evenimentul cel mai dramatic din
toată istoria orașului: în 30 aprilie 1676 u puternic incendiu distruge trei sferturi din oraș.
Distrugerile au fost enorme, iar înfățișarea de astăzi a cetății se datorează reconstrucției
și refacerii dramei stradale survenite după acest incendiu. În ciuda nenorocirilor, orașul
și-a păstrat totuși importantă politică. La Sighișoara se aleg voievozi ai Transilvaniei de
catrea Dietă: în 1631, Gheorghe Racoczy, în 1658, Acasiu Barcsay.

   În secolul al XVIII-lea cronicarii mai înregistrează două mari asedii asupra Cetății, în
1704 și 1706, care soldează cu incendierea Bisericii din Deal și prăbușirea clopotului
cel mare, precum și cu distrugerea Bastionului Castaldo, cheia sistemului defensiv. O
ciumă cu 4.000 de victime în 1704, două incendii în 1736 și 1780 și o inundație
catastrofală în 1771 completează tabloul nenorocirilor.Veacul al XIX-lea are că unic
eveniment de răsunet mai larg bătălia din 31 iulie 1849 de la Albești, unde armatele 

revoluționare maghiare comandată de generalul Bem au fost învinse de trupele țariste

conduse de generalul Luders. În bătălie dispare marele poet revoluționar Petöfi Sandor.
În continuare istoria se derulează lent, până în 1900 fiind o epoca de pace și
prosperitate. În 1862 se realizează mutarea albiei pârâului Saes, care mai demult
trecea prin centrul Orașului de Jos, provocând mari inundații. În 1873 se da în folosință
linia ferată Brașov-Sighișoara- Arad. În 1876 orașul devine capitală de comitat
(Comitatul Târnava Mare). În 1898 se deschide circulația pe linia de scartament îngust
Sighișoara-Agnita și începe să circule trenulețul prin Orașul de Jos. Istoria medievală a
Sighișoarei se încheie la sfârșitul sceolului al XIX-lea, lăsându-ne moștenire acest
muzeu, considerat de multă vreme ‘Perla Transilvaniei’.

VLAD ȚEPEȘ

Născut în anul 1431 în Sighișoară, Transilvania, al doilea fiul al Voievodului valah Vlad
Dracul care de curând își dobandise această porecla.

      Vlad Dracul a fost primit în februarie 1431 în Ordinul Dragonilor  la Curtea Regelui
Sigismund ÎI împreună cu alți nobili.

     În Sighișoară a trăit în exil tatăl lui Vlad Dracul și abia în anul 1435 a reușit să-l
doboare de la putere pe Alexander, Voievodul Valahiei și să urce pe tron sub numele de
Vlad Dracul al ÎI-lea. Valahia a fost marionetă între Turcia și Ungaria și printr-o politică

27
iscusită Vlad Dracul a reușit să păstreze domnia și independența țării. În anul 1441 și-a
dat că ostatici la Curtea Sultanului turc  doi dintre cei mai tineri fii ai săi. Acolo a deprins
tânărul Vlad și a început să iubească cruzimea că mijloc politic și de dominare. În anul
1447, Vlad Dracul a fost împreună cu cel mai mare fiu al sau, Mircea, înfrânt de turci și
urmat de un Voievod fidel Ungariei. În anul 1448 Vlad Dracula (Dracula- fiul Dragonului)
a reușit ( că Vlad  al III-lea) cu sprijinul Curții Turcești să cucerească tronul Valahiei, a
fost însă după puțîn timp din nou alungat după care au urmat ani neliniștiți de pribegie
înainte că în 1456 Vlad, cu ajutorul Ungariei și a sășilor Transilvaniei  să
redobândească tronul.

    În timpul celor 6 ani ai domniei sale, Vlad și-a dobândit renumele de domnitor extrem
de crud, cruzime care și-o manifestă de exemplu bătându-le  solilor pălăriile în cuie pe
cap, trăgând în țeapă zeci de mii de oameni (după crudă și lentă metodă orientală cu
țepe unse și rotunjite), band sângele victimelor sale și se afirmă că și-ar fi omorât cel
puțîn una dintre soțiile sale și o metresă, și ar fi ‘eliminat’ sărăcia arzând săracii. Într-un
document  se relatează chiar cum i-a obligat pe țigani la serviciul militar punându-i să
aleagă între lupta împotriva turcilor sau consumarea propriilor copii. Abia în anul 1998
s-a decoperit în St. Gallen în Elveția un document vechi de mai bine de 500 de ani în
care relatează de asemenea despre obligarea la consumul de carne umană friptă...

     În anul 1462 Vlad a fost printr-o intrigă a comunității Săsești detronat și pentru
aproape 15 ani încarcerat la Budapesta în Cetatea Vișegrad de pe malul Dunării unde
s-a convertit la religia Catolică pentru a se putea căsătorii cu o rudă a Regelui ungar și
de ar fi tras în țeapă chiar și șoareci și păsări.

     În 1476 a fost din nou numit Voievod  al Valahiei și a fost pentru ultima oară Bastion
împotriva Turciei. În ultima noapte a anului 1476, Țepeș a fost asasinat de turci prin
lupta sau prin vicleșug, fără spovedanie și sacramante.Capul sau a fost conservat în
miere (Vlad zaharisit) și trimis Sultanului, iar corpul se presupunea fi înmormântat la
Mănăstirea Snagov în apropierea Bucureștiului, dar când în acest secol s-a deschis
mormântul, acesta a fost firește, gol.

28