TEORIA RESTAURĂRII

CASTELUL PELEŞ
STUDIU DE CAZ:
FACTORII DE DEGRADARE
1. Date istorice generale (amplasarea în epocă)

Construit între anii 1873 - 1883 (etajul I) şi între 1896 şi 1914 ( etajul II),de Carol I
de Hohenzolleren - primul rege al României (1866 - 1914), în stilul Renaşterii germane, după
planurile arhitectului vienez Wilhelm von Doderer şi ale celui german Johann Schultz din
Lemberg (Lovov), cu transformări şi adăugiri gotice efectuate de arhitectul ceh Karel Liman în
anii 1896 - 1914, este compus din 160 de camere şi are un turn central de 66 de m înălţime.
Castelul a fost reşedinţa regală de vară (până în 1947), iar astăzi adăposteşte un muzeu cu
colecţii de picturi, sculpturi, armuri, covoare, mobilă, tapiserii etc.
În apropierea Castelului Peleş se află Castelul Pelişor destinat iniţial prinţului
Ferdinand I, azi muzeu.
În Europa reşedinţelor monarhice, castelul Peleş din Sinaia, reşedinţa de vară a regilor
României, are un profil bine determinat. Creaţie a gustului regelui Carol I dar şi a ştiinţei
arhitecţilor Johannes Schultz şi Karel Liman, precum şi a măiestriei unor decoratori prestigioşi
ca J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz şi Berhard Ludwig din Viena, castelul
Peleş poate fi considerat cel mai important edificiu de tip istoric din România, având caracter de
unicat. Totodată, el este, prin valoarea sa istorică şi artistică, unul din cele mai importante
monumente de acest fel din Europa celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea.
În opinia regelui Carol I şi a
oamenilor politici, regalitate presupunea
dobândirea independenţei de stat şi
reprezenta chezăşia modernizării şi
prosperităţii ţării. Dezideratul de „leagăn
al Dinastiei” s-a împlinit prin naşterea la
castel, în anul 1893, a viitorului rege Carol
al II-lea.
În funcţiunile cu care regele
Carol I şi-a investit reşedinţa particulară,
menţionăm: funcţia de reprezentare, loc de
decizii politice şi locaş de cultură, rol
conferit de regina Elisabeta.
Funcţia de reprezentare implica, în primul rând, punerea în operă a unui program
arhitectural monumental, vizitele efectuate de şefi de stat, evenimentele de stat şi de familie ce
au avut loc la castelul Peleş până în anul 1947.
Schimbarea statutului politic al României în Europa şi totodată relaţiile de rudenie ale
regelui şi reginei cu numeroase familii regale şi princiare, aveau să determine o serie de vizite de
stat ale unor capete încoronate. Înalţii oaspeţi erau primiţi oficial la castelul Peleş şi nu la Palatul
regal de pe Calea Victoriei din capitală.
Dintre numeroşii oaspeţi în vizită la castelul Peleş, menţionăm pe împăratul Franz
Joseph, regele Gustav al V-lea al Suediei, ducele Alfred de Saxa-Coburg-Gotha şi de asemenea
principii moştenitori Rudolf şi Franz Ferdinand ai Austro-Ungariei, prinţul moştenitor Wilhelm
al Germaniei, viitorul rege Edward al VII-lea al Marii Britanii, viitorul rege Vittorio-Emmanuele
al III-lea al Italiei, prinţul moştenitor Yussuf Izdin al Imperiului Otoman.
Vizitele regale şi princiare de la Peleş au stat la baza luării unor decizii de politică
externă, precum semnarea tratatului de alianţă dintre Imperiul Austro-Ungar şi România. Iniţiat
cu ocazia vizitelor regelui Carol la Viena şi Berlin, în 1883, tratatul a fost reînnoit de câteva ori,
cu certitudine în 1892 şi 1896, la castelul Peleş.
Reşedinţa de la Sinaia era în mod firesc şi cadrul de desfăşurare al unor evenimente
politice interne, extrem de importante. Cel mai semnificativ dintre acestea a fost Consiliul de
Coroană din august 1914, în care s-a decis neutralitatea ţării în Primul război mondial,
neutralitate respectată până în 1916. Toate acestea demonstrează faptul că oraşul Sinaia devenea,
în perioada mai-noiembrie, o adevărată capitală a ţării, aspect mei puţin pus în valoare până
acum.
1.1. Arhitectură (datare, ctitori, descrierea ansamblului)
 Lucrările pentru edificarea reşedinţei de vară a principelui Carol I al României au
început încă din anul 1873, pe un teren
aflat în proprietatea privată a suveranului,
denumit iniţial domeniul regal de la
Sinaia. Şantierul de pe Valea Peleşului a
reunit, la un moment dat, aproape 300 de
lucrători şi poate fi considerat cel mai
important de pe cuprinsul Vechiului Regat
în veacul trecut.
Construcţia a fost finanţată din
caseta particulară a lui Carol I, dar şi din
lista civilă. Costurile etapei 1873-1883,
atât pentru construcţie cât şi pentru lucrări
de decoraţie s-au ridicat la suma de 6,5
milioane lei-aur, iar costurile globale, până
în anul 1914, la suma de 16 milioane lei-
aur.
Dificultăţile tehnice, respectiv alunecările de teren ce necesitau ziduri puternice de
susţinere, cât şi prezenţa multitudinii de
izvoare subterane ce trebuiau captate într-o
reţea de drenuri, au impus aducerea la
Sinaia a unei autorităţi în materie,
arhitectul-profesor Wilhelm von Doderer.
Lupta cu elementele capricioase ale naturii
şi supunerea acestora a durat doi ani.
Colaborator al profesorului-
arhitect Doderer, în 1873 Johannes Schultz
a devenit diriginte de şantier la Sinaia.
Proiectul final, propunând o
clădire cu aspectul unui chalet, după cum
era privită în epocă, a corespuns atât
viziunii şi gustului artistic, cât şi
posibilităţilor financiare ale
comanditarului. Edificiul s-a realizat în
intervalul 1879-1883. Decoraţia
intrioarelor era preponderent în stilul
neorenaşterii germane, doar două încăperi
diferind stilistic: salonul turcesc şi
budoarul neorococo al reginei Elisabeta,
astăzi dispărut. Alegerea stilului
neorenaşterii germane a fost deopotrivă
expresia gustului la modă în anii ’70 ai
secolului al XIX-lea în Germania, cât şi
ilustrarea convingerilor estetice ale lui
Carol I. Acest stil îmbina, în opinia
contemporanilor, confortul cu esteticul şi, nu în ultimul rând, permitea inserarea ultimelor
realizări din domeniul tehnicii.
Castelul Peleş va trece ulterior, în intervalul 1890-1914, printr-o etapă de ample
transformări datorate în special arhitectului Karel Liman, dar şi arhitectului francez André
Lecomte du Noüy.
Problemele tehnice au determinat amânarea ceremoniei punerii pietrei de temelie
pentru anul 1875, în data de 10/22 august. Momentul, cu deosebită valoare simbolică, s-a
desfăşurat cu mult fast, încheindu-se cu următoarele cuvinte ale regelui Carol I: „ Să se ridice
acest castel şi să fie terminat, pentru a putea deveni leagănul Dinastiei mele, al Dinastiei
naţionale”. În temelii s-au zidit actul de fundaţie şi actul de construcţie, alături de câteva monede
cu efigia lui Carol I.
Prezenţa la ceremonie a clerului, a
guvernului, a armatei, precum şi intonarea imnului de
stat, şi nu în ultimul rând cuvintele ctitorului, au
subliniat în mod pregnant importanţa momentului,
care, prin extensie, devenea un moment naţional cu
valoare simbolică, găsindu-şi rădăcinile în ritualuri
străvechi.
Karel Liman1, în jurul anului 1896, devine
şef al biroului de arhitectură al reşedinţei regale de la
Sinaia, ulterior, încep lucrările de construcţie ale
castelului Pelişor şi grajdurilor regale de pe Furnica,
cât şi transformarea celorlalte edificii din parcul
castelului, economatul şi corpul de gardă. După 1920,
la comanda reginei Maria, a efectuat lucrările de
restaurare şi menajare ale castelului Bran. Prin
amploarea sa, proiectul realizat de Karel Liman s-a
apropiat de ilustrarea ideii de reşedinţă regală, aşa cum
şi-a dorit-o suveranul la începuturi. Noul arhitect,
admirator al artei italiene, îmbina în plastica faţadelor stilurile neorenaşterii italiene şi
neorenaşterii gemane, iar în interior transforma Peleşul într-unul dintre cele mai remarcabile
monumente de arhitectură istorică, prin
combinare a mai multe neostiluri. Tot atât de
important, prin amenajările de după 1900, la
nivelul etajului al doilea a luat naştere unul
dintre cele mai coerente ansambluri Art
Nouveau din România. Reşedinţa a fost
supraînălţată cu un etaj, de asemenea şi turnul
principal, subliniindu-se astfel majestuozitatea
faţadei principale. În forma sa finală, clădirea se
desfăşoară pe o suprafaţă de 3200 mp,
beneficiind de 160 camere şi peste 30 de băi.
După moartea lui Karel Liman, şeful
biroului regal de arhitectură de la Sinaia a
devenit arhitectul Jean Ernest care a deţinut
această calitate până în 1948, timp în care el s-a
ocupat în mod special de întreţinerea edificiilor
regale de pe valea Peleşului, a realizat
pavilionul de gardă de la podul Carmen Sylva,
precum şi proiecte de reamenajări în castel.
Pe perioada de funcţionare a
şantierului, suveranul a urmărit cu foarte mare
atenţie lucrările, până în cele mai mici detalii.
Datorită acestui fapt, edificiul devine expresia cea mai elocventă a gustului primului rege al
României.
1.2. Componente artistice (datare, autori, stilistică)

1
după anul 1884 a lucrat în calitate de arhitect restaurator în cadrul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice de
la Bucureşti.
 La înfrumuseţarea castelului au colaborat, alături de arhitecţi, şi o serie de decoratori,
cu precădere din Germania şi Imperiul Austro-
Ungar, precum J. D. Heymann, August Bembé,
J. Dollitschek, Martin Stöhr, Anton
Pössenbacher, Bernhard Ludwig. Cel mai
important decorator al reşedinţei regale, după
anul 1900, este ebenistul-arhitect austriac
Bernhard Ludwig – fiul (1866-1939), autorul
majorităţii ansamblurilor decorative păstrate
astăzi la castelul Peleş. Remarcabile sunt Holul
de onoare (neorenaştere germană), Apartamentul

imperial (neobaroc), Apartamentul

principilor de coroană (neorococo), apartamentele principeselor de Hohenzollern şi de Wied
(Empire şi stil Adam), de asemenea atelierul de pictură al reginei şi camere de oaspeţi (Art
Nouveau), toate acestea realizate cu deosebit talent şi măiestrie artistică.
Este de remarcat faptul că arhitecţii din ambele perioade au reuşit să îmbine în
decoraţia interioară diferite stiluri: renaşterea italiană târzie, barocul german şi austriac, stilul
anilor 1900, stilul turcesc...
Patrimoniul artistic al castelului este divizat în mai multe categorii: decoraţia din
lemn, mobilierul, vitraliile, armele şi colecţia de artă plastică şi decorativă.
Colecţia de arme cuprinde peste 4000 de piese putând fi divizată în arme de paradă,
de vânătoare. Printre aceste arme albe şi de foc, se numără piese începând din secolul al XV-lea
până în secolul al XIX-lea.
Mobilierul de artă care decorează majoritatea încăperilor castelului cuprinde piese
originale datând chiar din secolul al XV-lea, realizate în cunoscute ateliere europene din Mainz,
Munchen, Viena, Hamburg.
 Vitraliile au fost achiziţionate între anii 1883 şi 1914. O parte din ele sunt originale,
piesele elveţiene şi germane din secolul al XV-lea, al XVIII-lea, altele datează din secolul al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea – aceste vitralii fiind lucrate în atelierele din Zettler
(Munchen) şi Zwolfer (Viena).
În domeniul artei plastice se disting picturi originale semnate de Gustav şi Ernest
Klimt, Franz Match, Dora Hinz şi chiar regina Elisabeta, dar şi o serie de copii după pictori
celebrii.
Alături de mobilierul de calitate şi decorările interioare care împodobesc încăperile se
remarcă şi prezenţa decoraţiilor din piatră, a statuilor turnate în bronz precum şi a picturii murale
la exterior.

2. Intervenţii în timp asupra ansamblului şi a componentelor

2.1. Ansamblul arhitectural

Aşa cum s-a
menţionat,
în perioada
1875-1890,
din motive
financiare,
regele a
renunţat la
un proiect
arhitectural
grandios,

castelul dobândind aspectul unei ample vile în stilul neorenaşterii germane. Abia în ultimul
deceniu al secolului al XIX-lea, familia regală a României a beneficiat de mijloacele necesare
pentru realizarea unor modificări de proporţii ale edificiului. Astfel, sunt concepute spaţiile de
recepţie: Sala maură, Salonul florentin; Sala coloanelor, Sala armelor, Sala de concerte şi, nu în
ultimul rând, Holul de onoare, principalul spaţiu de primire al regelui Carol I. Sunt create de
asemenea noi apartamente pentru oaspeţi.
 2.1. Componente artistice
Terasele castelului concepute iniţial în stilul renaşterii italiene târzii sunt ornamentate
cu statui, vase, coloane, fântâni care concurează cu arhitectura peisagistică a ansamblului.

Se întâlnesc în mai toată incinta

castelului statui, fiind o componentă
decorativă complementară la elementele
de arhitectură .
Ancadramentele uşilor sunt din
piatră sculptată fiind în concordanţă cu
accesul în jurul castelului pe trotuare din
dale şi scări tot din piatră având o balustradă
ornată.
În curtea interioară, peretele este
decorat cu pictură a frescco.

3. Cauzele degradărilor

Cauzele naturale:
Umiditatea cu toate cele patru forme ale sale,
este, de cele mai multe ori, cauza principală a
degradărilor apărute în timp la nivelul zidăriei,
precum şi a decoraţiilor existente pe acest suport.
Umiditatea de capilaritate a afectat
serios monumentul în zonele în care lipseşte un
sistem de drenare.
Umiditatea de condens afectează mai
ales zonele care probabil sunt mai higroscopice şi
reţin umiditatea ce deteriorează zonele respective.
Se manifestă în interiorul castelului deoarece fluxul
de turişti este ridicat.
Umiditatea de infiltraţie nu se poate
remarca.
 Creşterea valorilor de umiditate a zidurilor duce la macerarea tencuielilor de la
nivelul soclului precum şi la creşterea gradului de friabilitate al cărămizilor.
Macerările apar datorită umidităţii (mai evidente fiind la statuile amplasate liber).
Poluarea atmosferică afectează monumentul cu toate
că este amplasată într-o zonă plină de vegetaţie şi
retrasă. Majoritatea statuilor prezintă zone înnegrite.
Apele meteorice au provocat, întregului
ansamblu al monumentului, pe zonele mai expuse
scursuri care se deosebesc printr-o tonalitate mai
deschisă. Datorită lacunelor superficiale existente pe
părţile superioare ale statuilor din piatră, putem
presupune şi existenţa averselor acide. Pe balustrade
se pot remarca mici desprinderi şi exfolieri ale
suprafeţelor.

Când
dioxidul de sulf
ajunge în atmosferă,
oxidează la prima
formă a ionului
sulfură. Apoi devine
acid sulfuric, în
timp ce reacţionează
cu atomii de
hidrogen din aer şi
cade înapoi pe
pământ.
Oxidarea se produce în mare parte în nori şi în
special în aerul foarte poluat , unde alţi componenţi, precum
amoniacul şi ozonul ajută la catalizarea reacţiei, transformând
mai mult dioxid de sulf în acid sulfuric. Oricum, nu tot dioxidul de sulf este transformat în acid
sulfuric. De fapt, o cantitate substanţială poate pluti în atmosferă, mutându-se pe altă suprafaţă şi
întorcându-se pe pământ netransformat.
Vântul, antrenând particulele de praf,
sablează suprafeţele expuse. Vântul în combinaţie cu
apele meteorice, pot duce la erodări pe arii extinse.
Cele mai deteriorate sunt decoraţiile şi
statuile din piatră.
Condiţiile climatice specifice zonei
datorită diversităţii formelor de relief. Curenţii de aer
nu prezintă o regularitate cu privire la sens, direcţie,
putere, viteză.
Valorile ridicate ale temperaturii şi
umidităţii relative pe timpul verii cât şi valorile
foarte scăzute în timpul iernii conduc la accentuarea
efectelor cauzate de fenomenul îngheţ-dezgheţ.
Masele de aer înregistrează modificări
determinate de relief. Datorită altitudinii, regimul
precipitaţiilor atmosferice se resimte pregnant.
Zilele înnorate sunt mai numeroase iarna
şi primăvara când sunt cele mai multe inversiuni
termice.
Atacul biologic se manifestă pe zone ferite, foarte restrânse.
Din cauza materialului de construcţie, cărămida, cu o rezistenţă mecanică mai mică, a
greutăţii maselor superioare de zidărie, a dimensiunilor monumentului şi raportul de plin-gol,
frecvenţa cutremurelor de pământ, vibraţiile
datorate traficului auto şi tasările au conduc la
apariţia unui sistem extins de fisuri profunde şi
desprinderi.

Cauzele provocate:
Intervenţii anterioare necorespunzătoare
prin utilizarea
unor materiale de
tipul cimentului
care presupune o
îndepărtare
dificilă a acestora de pe suprafaţa de intervenţie.
Erodările au fost provocate mecanic prin frecări
repetate în
regiunile inferioare accesibile publicului vizitator
care are ocazia să admire toate aceste valori
patrimoniale în cadrul expoziţiei de bază a
muzeului şi în acelaşi timp să cunoască câteva
pagini din istoria României.

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate
 „Măreţia acestei construcţii face în ţara întreagă o impresie excelentă şi toată lumea se
bucură fiindcă vede o garanţie a stabilităţii regimului. Chiar de acum îl numesc „Castelul
regesc” ceea ce poate că va fi într-o zi. Dea Domnul ca înainte de toate să devină leagănul
dinastiei noastre, căci fără aceasta, viitorul ţării nu este asigurat.”
Regele Carol I