Mediul munţilor înalţi

Mediile montane caracterizează munţii înalţi, indiferent de zona climatică, cum ar fi:
lanţul muntilor Apenini (Italia), Pirinei (graniţa Spaniei cu Franţa), Alpi (Franţa, Elveţia,
Austria, N. Italiei) Scandinaviei (Norvegia, Suedia), Anzi (America de Sud - Argentina,
Bolivia), Kenya (Kenya), Kilimanjaro (Tanzania), Carpaţi. 
Calote de gheaţă pot fi întâlnite şi la Ecuator, de exemplu în Munţii Kenya şi
vecinatătea acestora, Munţii Kilimanjaro din Africa de Est. 
Cauza apariţiei calotelor în regiunile calde este scaderea temperaturii o dată cu
creşterea altitudinii. Pentru fiecare creştere cu un kilometru, temperatura scade cu 6 °C.
Cei doi munţi din Africa de Est depăşesc 5 km înălţime, făcând ca ei să adăpostească
gheţari, zăpadă permanentă şi calote de gheaţă. În emisfera nordică, munţii din Scoţia,
având altitudini mai mici, sunt acoperiţi cu gheaţă în cea mai mare parte a anului.
Lanţurile înalte constituie zone de acumulare a zăpezii, care rezistă până în timpul
verii, când începe să se topească, contribuind astfel la menţinerea unui debit constant în
albiile râurilor. Printre cursurile de apă alimentate prin topirea zăpezii se numara
Columbia, Missouri, Arkansas şi Colorado.
Tundrele montane sau tundrele alpine, nu au deloc sau foarte puţin permafrost. Apa
rezultată din dezgheţ găseşte căi de drenare, astfel că solul nu este atât de noroios.
Solurile montane sunt etajate în funcţie de diferenţierea pe verticală a condiţiilor
bioclimatice şi de poziţia lanţului de munţi într-o anumită zonă climatică. 
Clima munţilor depinde pe de-o parte, de poziţia acestora în raport cu zonele de
climă şi de direcţia dominantă de deplasare a maselor de aer, iar pe de altă parte, de
altitudine. În orice sistem muntos, de la baza şi până la o anumită înălţime, caracteristicile
climatice sunt similare cu cele ale zonei de climă în care se află. 
Vegetaţia se succede pe verticală, de la păduri de foioase, conifere şi până la pajişti
alpine. Pe la 3.200 m creşte o vegetaţie fără copaci, compusă din tundra alpină, tufăriş şi
ierburi. Plantele frecvente sunt arbuşţii, muşchii şi lichenii care, vara, constituie hrana de
păşunat pentru animale, cum ar fi căprioarele sau caprele montane. 

Carpații românești

După Emmanuel de Martonne, Carpații României acoperă aproximativ o treime din

suprafața României.

Carpații românești fac parte din sectorul estic al sistemului muntos alpin, bine
individualizat prin direcția generală a culmilor principale, prin altitudine, prin masivitate
și structură. Rezistența Platformei Ruse le-a impus Carpaților la formare o direcție de la
nord-nord-vest spre sud-sud-est, direcție modificată apoi spre vest de horstul hercinic
dobrogean.

Altitudinea medie a Carpaților este de circa 1000 m, înălțimile maxime depășind rar
2500 m (în Bucegi, Munţii Făgărașului, Parângului, Retezatului).

Carpații sunt caracterizați prin prezența unor numeroase depresiuni intramontane și

văi transversale, totale sau parțiale (Dunărea, Jiul, Oltul, Râul Bistrița, Mureș, Crișul
Repede, etc.)

Cele mai înalte 12 vârfuri ale Carpaților românești sunt:

1. Moldoveanu (Munții Făgăraș) - 2.544 m.

2. Negoiu (Munții Făgăraș) - 2.535 m.
3. Viștea Mare (Munții Făgăraș) - 2.527 m.
4. Parângul Mare (Munții Parâng) - 2.519 m.
5. Lespezi (Munții Făgăraș) - 2.517 m.
6. Peleaga (Munții Retezat) - 2.509 m.
7. Pǎpușa Mare (Munții Retezat) - 2.508 m.
8. Vânǎtoarea lui Buteanu (Munții Făgăraș) - 2.507 m.
9. Cǎlțun (Munții Făgăraș) - 2.505 m.
10.Omu (Munții Bucegi) - 2.505 m.
11.Bucura (Munții Bucegi) - 2.503 m.
12.Dara (Munții Făgăraș) - 2.500 m.

Clima

Din punct de vedere climatic, Carpații se înscriu în zona climatică temperat-

continentală, prezentând nuanțe diferite, ca urmare a desfășurării în latitudine,
longitudine și altitudine.

Se poate vorbi de un climat montan, caracterizat de etajare altitudinală, ceea ce

generează o scădere a temperaturii și o creștere a cantității de precipitații, pe măsură ce
altitudinea crește. Temperaturile medii anuale oscilează între 8 °C la poalele munților și -
2 °C pe culmile cele mai înalte. Cantitatea medie anuală de precipitații oscilează între
750 mm și 2000 mm. La altitudini de peste 2000 m, precipitațiile sunt, în cele mai multe
cazuri, sub formă de zăpadă.

În partea nordică se resimt influențe climatice baltice, în vest oceanice, în est influențe
climatice dinspre Câmpia Rusă (reci și uscate, iarna), iar în sud mediteraneene.

Apele

Apele sunt foarte numeroase. Cele mai importante râuri ce-și au izvoarele în Carpați
sunt: Nitra, Hron, Tisa (cu afluenții
săi Bodo, Someș, Criș și Mureș), Jiu, Olt, Argeș, Ialomița, Siret (cu afluenții
săi Moldova, Bistrița, Trotuș, Putna, Râmnicu Sărat și Buzău), Prut și Nistru.

Pe culmile mai înalte (în special în Carpații nord-vestici și în Carpații sud-estici) se

găsesc numeroase lacuri glaciare. La acestea se adaugă lacurile antropice, în cele mai
multe cazuri lacuri de acumulare utilizate în scopuri energetice.

Fluviul Dunărea, important sistem fluviatil european, îşi desfăşoară pe teritoriul

României ultimii 1075 km, constituind frontiera naturală cu Serbia-Muntenegru,
Bulgaria, Republica Moldova şi Ucraina. Prin lungimea sa de 2860 km şi suprafaţa
bazinului de 805.300 km2, Dunărea este al doilea fluviu european după Volga. Dunărea
îşi are obârşia în Munţii Padurea Neagră, din Germania, prin două: Brigach şi Breg.

Dintre lacuri, o largă răspândire o au lacurile glaciare cantonate la nivelul circurilor şi

în lungul văilor glaciare. În Carpaţii Româneşti au fost inventariate 183 de lacuri glaciare,
din care 160 se află în Carpaţii Meridionali, precum: Bucura, Zănoaga, Bâlea, Capra,
Podragul, Tăul fără Fund, Câlcescu.

Unicat în România este Lacul SF. Ana, lac de baraj natural.

Lacuri de baraj natural : Lacul Roşu, Lacul Bălătău, Lacul Bâsca fără Cale din Masivul
Siriu.

Condiţiile litologice aufavorizat dezvoltarea pri diferite procese a unor depresiuni în

car s-au format lacuri. Astfel, prin dizolvarea rocilor calcaroase şi acumulaea apei în
depresiunile astfel create au luat naştere lacuri carstice cu caracter permanent: Lacul
Vărăşoaia, Lacul Ighiu din Munţii Trascăuluie.
 Există şi lacuri dezvoltate pe poliţe structurale: Lcul Vulturilor din Masivu Siriu şi
Lacul Negru din Masivul Penteleu.

Vegetatia. Etajul alpin.

În ţara noastră nu există o limită superioară a etajului alpin, pentru că nici pe cele
mai înalte vârfuri montane nu există condiţiile de formare a unui etaj nival. Acest etaj
apare insular în unele masive din Carpaţii Meridionali şi în Munţii Rodnei.

Limita inferioară a etajului alpin coincide cu limita superioară a jepenişurilor şi a

pajiştilor cu ţepoşică şi oscilează între 2200-2300 m.

Caracteristicile principale ale acestui etaj sunt: absenţa tufărişurilor de jneapăn şi a

pajiştilor de ţepoşică; apariţia solurilor humico- silicatice în locul spodosolurilor;
generalizarea asociaţiilor specifice etajului alpin.

Principalele elemente componente ale etajului alpin sunt asociaţiile de ierburi

mărunte , asociaţiile de plante ce formează periniţe şi asociaţiile de plante lemnoase
pitice, adesea repente.

Dintre ierburi fac parte: iarba vantului, coarna, păruşca, rugina, firuţa, alături de o serie
de dicotiledonate, cum sunt clopoţeii, ochiul găinii, piciorul cocoşului, degetarutul şi
altele.

Dintre subarbuştii târâtori fac parte arginţica, azaleea pitică de munte şi salciile pitice.
Destul de numeroşi sunt lichenii şi muşchii.

Parcuri naţionale: Parcul naţional Retezat, Parcul naţional Munţii Rodnei, Parcul
naţional Piatra Craiului, Parcul naţional Domogled- Valea Cernei.

Solurile in Carpati

Solul brun acid , districambosol –soluri cambice oligobazice, slab diferenţiate textural,
având textura mijlocie sau grosieră şi prezentând culori brune-galbui. Sunt răspândite
în partea mijlocie şi superioară a Carpaţilor, pe roci acide.

Solul brun feriluvial, prepodzolul se întalnesc în aceleaşi areale cu solurile brune acide
în regiunile montane.
 Podzolul – sol cu orizont spodic şi orizont eluvial este răspândit în regiunea montană
superioară din Carpaţii Meridionali şi, pe suprafeţe restrânse, în Carpaţii Orientali şi,
insular, în Munţii Banatului şi Apuseni. Climat montan rece şi umed, cu sezon de
vegetaţie scurt şi regim hidric intens percolativ.

Podzolul este specific pădurilor montane de răşinoase şi jnepenişurilor, la altitudini mai

coborate se pot întalni şi sub făgete cu ericacee.

Solul negru acid, nigrosol, solul cu orizont A umbric intens humifer, închis la culoare,
urmat de orizont Bv. Se găsesc în aceleaşi areale cu solurile brune acide în regiunile
montane.

Andosolul este răspândit în Carpaţii Orientali şi Munţii Metaliferi.

Factorul antropic şi-a facut simţită apariţia prin desfăşurarea aşezărilor, în depresiuni,
dezvoltându-se mai ales pe versanţii însoriţi. Se foloseşte potenţialul hidroenergetic al
râurilor pentru producerea energiei electrice. Mediul montan a devenit obiectiv turistic,
practicându-se sporturile de sezon. S-au gasit modalităţi şi pentru dezvoltarea
transporturilor, atât rutiere cât şi feroviare, prin construirea de tuneluri, viaducte, iar
pentru deplasarea turiştilor în zone de agrement s-au creeat telecabine, telescaune,
teleschi s.a.
Pentru conservarea mediului, intervenţia antropică a avut un efect benefic prin apariţia
unor rezervaţii sau parcuri.

Bibliografie :

Băncilă, I. ( 1958), Geologia Carpaţilor Orientali, Editura Ştiinţică, Bucureşti

Coteţ, P. (1976), Geomorfologia României, Editura Tehnică

Florea, N. (1963), Curs de geografia solurilor cu noţiuni de pedologie, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti

Pisota, I. (1995), Hidrologie, Editura Universitară, Bucureşti

*** (1987) , Geografia Romaniei, vol. III, Carpatii şi Depresiunea Transilvaniei, Editura
Academiei, Institutul geografic, Bucureşti