Electroliza aluminiului

Aluminiul este un element chimic, notat cu simbolul Al. Numărul atomic al aluminiului are valoarea
13, iar masa atomică este 26.97. Este un element chimic comun, ocupând poziția a treia, după
oxigen și siliciu, ca răspândire terestră, existând în procent de 7.4%. Compușii aluminiului constituie
8.13% din scoarța terestră, fiind întâlniți în substanțele minerale, precum și în lumea vegetală și
animală.

După fier, acesta a devenit metalul cu cea mai largă întrebuințare. Aluminiul a fost remarcat pentru
faptul că este un metal ușor, cu o densitate de 2.7 g/cm3. Această calitate îl face să fie utilizat în
cantități mari în industria navală și aeronautică. Capacitatea mare de reflexie este folosită în
construirea oglinzilor metalice.

Este un bun conducător electric și termic, fiind folosit în industria electrochimică sub formă de
sârmă, înlocuind conductoarele electrice din cupru, care sunt mai scumpe.

Este un metal ductil și maleabil, fiind posibilă obținerea unei foițe subțiri de 0.005 mm grosime.
Totodată, această proprietate este utilizată în industria alimentară, aluminiul fiind folosit la
ambalarea produselor alimentare sau în industria farmaceutică.

Termenul "alumen," care este tradus în "alaun," apare în lucrarea lui Pliniu cel Bătrân, Naturalis
Historia, capitolul 15 al cărții 35, furnizând detalii despre acest metal. Deși diferite substanțe erau
deosebite prin numele de alumen, toate erau caracterizate de un anumit grad de astringență, fiind
utilizate în medicină sau ca vopsele..

Statuia lui Anteros (confundat cu Eros sau cu Îngerul Creștin al Carității) în Piccadilly Circus din
Londra, confecționată în 1893 și prima statuie făcută din aluminiu.

În anul 1760, un anumit oxid metalic care prezenta stabilitate și nu putea fi redus a fost extras din
alaun și numit alumină de către chimistul francez L.G.Morveau. În 1807 Sir Humphry Davy a
concluzionat că reducerea compușilor chimici stabili ar trebui să se facă electrolitic cu ajutorul unei
noi celule voltaice, reușind obținerea sodiului, potasiului, bariului, stronțiului și al calciului în formă
metalică. Pentru această demonstrație remarcabilă a puterii electrochimice, Davy a obținut un
premiu de 50.000 de franci din partea lui Napoleon. Deși eșuase în încercările sale de a obține acest
element, denumindu-l aluminiu, era evident că restul metalelor obținute de el prezentau un caracter
reducător mai puternic decât al carbonului și al hidrogenului.

În 1808 reușește să obțină pentru prima dată bor elementar prin reducerea oxidului boric cu potasiu
obținut prin electroliză. Pierre Berthier descoperă în anul 1821 lângă Baux-de-Provence o mină în
care exista un mineral ce conținea mai mult de 50% de oxid de aluminiu. Mineralul va fi numit
bauxită.

Cercetarea aluminiului metalic a fost continuată de către chimistul danez Hans Christian Ørsted, care
descrie în 1825 Societății Filosofiei Naturale o metodă de reducere a clorurii de aluminiu la o formă
metalică cu ajutorul unui amalgam mercuric al potasiului. Mercurul din amalgam era treptat
îndepărtat prin distilare, produsul rezultat fiind o pulbere gri, care a fost descrisă ca aluminiu, deși
era posibil să fi conținut o cantitate mare de oxid.
În 1827, Wohler îmbunătățise metoda de reducere propusă de Oersted prin utilizarea unui proces
gazos în care triclorura de aluminiu volatilizată reacționa cu potasiul metalic. Potasiul era un metal
rar și foarte reactiv, iar triclorura de aluminiu, datorită higroscopicității sale era un material cu care
se lucra greu. Experimentele inițiale ale lui Wohler produceau cantități mici de pudră de aluminiu,
însă nu constau baza producerii aluminiului în masă.

Munca sa timpurie asupra aluminiului a fost abandonată până în anul 1854, când a modificat
procesul astfel încât a produs globule mici și strălucitoare, care erau suficient de pure pentru
confirmarea densității reduse a aluminiului și pentru stabilirea ductilității și a caracteristicilor
chimice.

Chimistul francez Henri Etienne Sainte-Claire Deville a îmbunătățit de asemenea metoda lui Wohler
în 1846, descriindu-le în anul 1859, printre care afișase și propunerea folosirii sodiului în locul
potasiului costisitor.

Aluminiul a fost ales drept material pentru vârful Monumentului Washington în 1884, când o uncie
de aluminiu costa cât salariul zilnic al unui colaborator la acel proiect; aluminiul era la fel de valoros
ca și argintul. În anul 1886, Charles Martin Hall, student la colegiul Oberlin, a obținut cantități mici de
aluminiu prin electroliza oxidului de aluminiu dizolvat în criolit topit, folosind electrozi de cărbune.

Cu toate că procesele de extragere au suferit îmbunătățiri, preturile scădeau încontinuu, iar în 1889
se descoperise un procedeu simplu de extragere al aluminiului. Invenția dinamului de către Siemens
în anul 1866 a ușurat producerea procesului de electroliză pentru extragerea metalului. Procesul
Hall-Heroult din 1886 și procesul Bayer din 1887 marchează începutul aplicațiilor multiple ale
aluminiului. Utilizarea acestui metal ca material de construcție a devenit atât de răspândită, încât a
fost folosit în Sydney, Australia unde a fost folosit la construirea cupolei Secretariatului clădirii.

Anul 1900 marchează perioada când producția mondială de aluminiu a ajuns la 6700 de tone, 1939
cu 700000 de tone și 1943 cu 2.000.000 de tone, datorită celui de-al Doilea Război Mondial. De
atunci, producția crescuse mai mult decât cea a celorlalte metale neferoase.

Formule:

1) 4 Al +3 O 2=2 Al 2O3
2) 2 Al +3 O2=2 Al O3
3) 2 Al +6 HCl=2 Al Cl 3+3 H 2 ↑
4) 2 Al + Fe 2O3 =Al 2O3 +2 Fe