Disciplina: MTA

Tema: Obținerea oxidului de aluminiua ( Al O ).

2 3

Profesor coordonator:
Prof. Dr. Ing. Ciontea.L
Student: Balan Andrian

1
 Cuprins:

1. Despre oxidul de aluminiu

2. Proprietăți

3. Structură

4. Obținere

5. Bibliografie

2
Despre oxidul de aluminiu
Oxidul de aluminiu (numit și alumină) este un compus anorganic cu formula
chimică Al2O3. Este în general folosit în producerea aluminiului. Aluminiul este
cel mai răspândit metal din natură și intră în compoziția argilelor. Ocupă locul 3
după răspândire între toate elementele:după oxigen și siliciu. Aluminiul este
strâns legat de oxigen și siliciu în alumosilicați, din care este alcătuită scoarța
terestră și care prin degradare se transformă în argile, baza care o constituie
caolinitul.
Se găsește de obicei în faza sa cristalin-polimorfică α-Al2O3, sub formă
de corindon, varietate care formează pietrele prețioase: rubinele și safirele.
Al2O3 este important pentru producerea aluminiului metalic, ca abraziv datorită
durității sale și ca material refractar datorită punctului înalt de topire.

Stare naturală
Corindonul este forma cristalină în stare naturală a oxidului de
aluminiu. Rubinele și safirele sunt formele de pietre prețioase ale corundului,
care își datorează culorile caracteristice urmelor de impurități. Rubinele au
culoarea caracteristică roșu aprins și calitățile de laseri datorită urmelor de crom.
Safirele apar în diferite culori datorită diferitelor altor impurități, cum ar
fi fierul și titanul.

3
Proprietăți
Al2O3 este izolator electric, însă are o conductivitate termică relativ mare
(30 Wm−1K−1) pentru un material ceramic. Oxidul de aluminiu este complet
insolubil în apă. În forma sa cristalină comună numită corindon sau α-oxid de
aluminiu, duritatea sa îl face corespunzător pentru a fi utilizat ca abraziv și
material component al sculelor de debitare.[3]
Oxidul de aluminiu este responsabil pentru rezistența aluminiului metalic la
coroziunea atmosferică. Aluminiul metalic este foarte reactiv cu oxigenul
atmosferic, formându-se la suprafața expusă a aluminiului un strat fin
de pasivare (4 nm grosime).[4] Acest strat protejează metalul de alte oxidări.
Grosimea și proprietățile ale acestui strat de oxid pot fi îmbunătățite
prin anodizare (pasivare electrolitică). Aliajele cum ar fi bronz-
aluminiul exploatează această proprietate, o parte a aluminiului din aliaj mărind
rezistența la coroziune. Oxidul de aluminiu generat prin anodizare este în mod
tipic amorf, dar prin procesele de descărcare asistate, cum ar fi oxidarea
electrolitică cu plasmă, rezultă o proporție importantă de oxid de aluminiu
cristalin în strat, care îi măresc duritatea.

Obținere
Oxidul de aluminiu (alumină anhidră sau calcinată) (A1 203) este obţinut prin
calcinarea hidroxidului de aluminiu descris mai jos sau pornind de la alaunul
amoniacal. Este un praf alb, uşor, insolubil în apă, densitatea este de circa 3,7.
Este utilizat în metalurgia aluminiului, ca material de umplutură pentru culori,
la fabricarea abrazivelor sau a pietrelor preţioase sau semipreţioase sintetice
(rubin, safir, ametist, smarald, acvamarin etc.), ca deshidratant (desicarea
gazelor), drept catalizator (fabricarea acetonei, a acidului acetic, operaţii de
cracare etc.).
Oxidul de aluminiu este o substanță amfoterică, adică are capacitatea de a
reacționa atât cu acizii cât și cu bazele, cum ar fi acidul clorhidric, cât și
cu hidroxidul de sodiu, reacționând ca acid cu o bază și ca bază cu un acid,
neutralizând cealaltă substanță și producând o sare.
Al2O3 + 6 HCl → 2 AlCl3 + 3 H2O
Al2O3 + 6 NaOH + 3 H2O → 2 Na3Al(OH)6 (aluminat de sodiu)

4
Structură
Cea mai întâlnită formă a oxidului de aluminiu cristalin este corindonul. Ionii de
oxigen formează o structură hexagonală cu ionii de aluminiu, ocupând două
treimi ale interstițiilor octaedrice. Fiecare centru al ionului de Al3+ este
octaedric. Din punct de vedere cristalografic, corindonul adoptă o structură
trigonală Bravais cu grup spațial R-3c (numărul 167 în tabelele internationale).
Oxidul de aluminiu există de asemenea și în alte faze, respectiv γ-, δ-, η-, θ-, și
χ-Al2O3[5] Fiecare are proprietăți și structuri cristaline unice. γ-Al2O3 cubic are
aplicații tehnice importante. Așa zisul β-Al2O3 s-a dovedit a fi NaAl11O17.[6]
Oxidul de aluminiu aflat aproape de temperatura de topire este aproximativ
2/3 tetraedric (adică 2/3 din ionii de Al sunt înconjurați de 4 ioni vecini de
oxigen) și 1/3 pentaedric, fiind prezent foarte puțin Al-O octaedric(<5%).
[7]
 Aproximativ 80% din atomii de oxigen sunt partajați între trei sau mai multe
poliedre de Al-O, majoritatea de conexiuni inter-poliedrice sunt de tip colț,
restul de 10–20% fiind de tip latură.[7] Spargerea octaedrului la topire este
însoțită de o creștere relativ mare de volum (~20%), densitatea lichidului aflat
aproape de punctul de topire fiind de 2.93 g/cm3.[8]

5
 Bibliografie
1. ^ „Oxid de aluminiu”,  Aluminium oxide  (în engleză), PubChem
2. ^ http://www.cdc.gov/niosh/npg/npgd0021.html
3. ^ a b „Alumina (Aluminium Oxide) – The Different Types of Commercially Available
Grades”. The A to Z of Materials. Arhivat din originalul de la 10 octombrie 2007.
Accesat în 27 octombrie 2007.
4. ^ Campbell, Timothy; Kalia, Rajiv; Nakano, Aiichiro; Vashishta, Priya; Ogata, Shuji;
Rodgers, Stephen (1999). „Dynamics of Oxidation of Aluminium Nanoclusters using
Variable Charge Molecular-Dynamics Simulations on Parallel
Computers”  (PDF).  Physical Review Letters. 82 (24):
4866. Bibcode:1999PhRvL..82.4866C. doi:10.1103/PhysRevLett.82.4866.
5. http://80.96.3.68:9080/taric/web/text/SECTIUNEA%20VI/Capitolul
%2028/2818_IV.htm