JUR S-O UCID

FRANK R. ADAMS

CAPITOLUL I

În faţa uşii unui atelier de la etajul al

treizecilea din palatul Hemmingway se opri un
bărbat cam între două vârste. Din mişcările lui
stângace se putea vedea numaidecât că nu se
simte tocmai la îndemână în fracul cu care era
gătit.
Pe uşa cu geamuri de la intrare nu se vedea
nicio tăbliţă, atelierul însă era al lui, căci cheia
de la intrare o avea în buzunar. În josul
ferestrei era prins un carton alb pe care scria:
Come in.
— Ei comedie ca asta; dar tresele acestea
aurite ce caută în atelierul meu sobru şi
neobişnuit până acum cu mutre atât de

-3-
simandicoase, exclamă el după ce intră în
atelier.
— Caută să-ţi aducă la cunoştinţă că
prietenul tău Lavin a fost numit inspector de
poliţie, răspunse un bărbat ceva mai tânăr
care aştepta în mijlocul atelierului, apoi ridică
braţele şi se învârti pe călcâie, ca să-şi arate
uniforma.
— Te pomeneşti că mergi la un bal
costumat? întrebă noul sosit.
— Ba deloc, e uniforma mea. Mi-am primit
numirea acum un ceas.
— Pe cale dreaptă?
— Atât cât poate fi cineva numit astăzi pe
cale dreaptă.
— Probabil că ai venit să te felicit?
— N-aş putea spune… Când am luat
ascensorul să mă urc la tine, nu mă gândeam
la felicitările tale, căci tu n-ai felicita nici pe
frate-tău de ziua nunţii.
— De unde ştii că vin chiar de la nunta lui
frate-meu? întrebă noul sosit, după ce îşi
scoase fracul şi-şi puse un halat de lucru.
Credeam că nu cunoaşte nimeni acest
eveniment.
— Nici eu nu-l cunoşteam, dragă Steve, dar
am aruncat aşa o vorbă, ca să te caracterizez
mai bine. De altfel, până acum nu ştiam că ai
-4-
un frate.
— Cum se poate? exclamă Steve încheindu-
şi cămaşa de flanelă la gât. Ei da, am un frate
mai mic care e foarte bogat şi un om foarte
distins. Băiatul acesta a venit de câteva
săptămâni la New-York, ca să mai respire
puţin. Azi dimineaţă însă, o blondă cu ochi ca
stelele, o fată pe care n-o mai văzusem
niciodată, l-a luat de mână şi s-a dus cu el la
preot: azi e al ei cu banii lui cu tot. Afacerea
asta pe mine aproape m-a scos din minţi, dar
ce era să fac; am acceptat să-i fiu martor, căci
la urma urmei mi-e frate.
— Ce importantă are că nu o cunoşteai;
lucrurile pot ieşi bine cu toate acestea,
răspunse inspectorul, încercând să-l
îmbuneze.
— Fugi frate, îl întrerupse pictorul făcând
un gest de dispreţ. Ştii foarte bine ce
experienţă am făcut eu cu căsătoria. Femeile
de azi nu mai fac două parale după ce se
mărită: sunt clădite numai din mândrie
deşartă, din idei sucite, din venin şi oase
goale.. Toate sunt la fel… ca roiul de lăcuste
care face ravagii pe unde trece. Pe cine să
intereseze o astfel de femeie?… Eu dragă Lavin
m-aş da în vânt pentru o femeie adevărată, dar
e mult de când am renunţat să o mai pot găsi.
-5-
Femeia cu care s-a căsătorit frate-meu astăzi,
n-a reuşit nici ea să-mi schimbe ideile în
această privinţă. Dar, ia te rog, spune-mi cum
ai intrat aici, căci la plecare am lăsat atelierul
încuiat?
— Am văzut pe uşă inscripţia: Come in şi n-
am mai ezitat.
— Vasăzică aşa? Uitasem că unii dintre
prietenii mei umblă cu chei potrivite în
buzunare. Eu credeam că un om cinstit ştie ce
vasăzică o uşă încuiată. Biletul pe care l-ai
văzut la intrare era destinat pentru cei care ar
fi venit pe urma anunţului publicat în ziarele
de azi dimineaţă.
— Ai dat un anunţ la ziare? Cu ce scop?
întrebă inspectorul admirându-şi uniforma.
— Caut o femeie.
— Ce face? O femeie? Dar am văzut cel
puţin o duzină prin atelierul tău, de când viu
pe aici…
— Da. Dar toate erau la fel şi tocmai din
cauza aceasta am publicat strigătul de alarmă,
apărut azi dimineaţă la rubrica ofertele de
serviciu din ziarele de azi: uită-te şi tu, zise
pictorul întinzându-i un ziar:
„Caut o femeie cu înfăţişare femeiască, nu cu
aere de cuier pentru spânzurat hainele. Nu e
nevoie să fie frumoasă, dar să fie inteligentă şi
-6-
delicată. Cel care publică aceste rânduri, nu are
nicio nădejde să mai poată găsi ceea ce caută,
dar dacă totuşi se va întâmpla această minune,
poate fi găsit la adresa: Palatul Hemmingway,
Camera 3939”.
Inspectorul Lavin începu să râdă.
— Mi se pare că tu cauţi exact femeia care
după ce a cunoscut pe tata, a devenit mama
mea.
— Sunt gata să-ţi dau dreptate.
— Dacă se va întâmpla să întâlnesc pe
stradă o astfel de femeie, să ştii că-i pun
imediat cătuşele şi o aduc la tine.
— Nu cred să mai găseşti, răspunse pictorul
resemnat. Anunţul a apărut azi dimineaţă şi
până la orele unsprezece când am plecat din
atelier, încă nu se prezentase nimeni. N-a
venit nici cel puţin modelul meu de toate
zilele… Dragă Vane, dacă la plecare vei întâlni
pe culoar o femeie frumuşică dar cu aere de
tâmpită, fă-i vânt încoace şi mai arde-i şi un
ghiont, ca să vină mai repede, căci aş vrea să
mai lucrez ceva, cât mai ţine lumina.
— Am înţeles Steve; voi deschide ochii, ca
să nu-mi scape, răspunse inspectorul din
pragul uşii.
— În drum spre ascensor, Lavin întâlni o
fată care nu părea să fie model, şi nu se uită la
-7-
ea decât din fugă.
Nu sunt sigur dacă avea şi inspectorul ochii
aceia de şoim de care poliţiştii fac atâta caz, şi
nici n-aş putea afirma că a reţinut anumite
amănunte din înfăţişarea fetei, dar îşi zise, de
cum o văzu:
— Uite frate, asta este fata pe care orice
bărbat cumsecade ar lua-o imediat de nevastă.
Exclamaţia lui însă nu avea nimic nou, căci
aproape toţi bărbaţii care întâlneau pe Anne
Harkness pentru prima dată, îşi ziceau acelaşi
lucru, – până şi cei însuraţi. Cu toate acestea,
fata nu avea nimic „provocator” şi nu era nici
dintre cele îmbrăcate în rochii anume alese ca
să arate cât mai mult din ce nu trebuie văzut;
n-avea nici gura provocătoare cu buzele subţiri
şi senzuale care morfolesc continuu ţigara şi
nu le mai tace pliscul nicio clipită.
La fete de seama acestora, bărbaţii nu se
gândesc niciodată mai stăruitor, şi era firesc
ca atunci când întâmplarea le scotea în cale şi
una ca Anne, să se oprească în drum şi să se
uite după ea. Probabil se opreau şi pentru că li
se părea o apariţie neobişnuită.
Fata avea un păr blond închis şi foarte des,
căci ani de zile îl tunsese scurt, doi ochi
sinceri şi albaştri care nu mint niciodată când
vor să spună ceva, un nas drept şi mic,
-8-
urechile abia desenate şi o bărbie adusă. Asta
era toată faţa. Dar toate acestea nu te
împiedecau să-i examinezi gura cu toată
atenţia, căci Anne avea o gură după care toate
femeile ar fi dorit să şi-o modeleze pe a lor,
dacă ar fi văzut-o. Gura ei era o gură
adevărată, cu buze moi şi dulci care pentru
nimic în lume nu ar fi putut spune o răutate.
În sfârşit, ca descrierea să fie completă, ar
trebui să vă mai spun că Anne poartă rochii
mult mai lungi decât fetele de vârsta ei, sau
femeile mult mai în vârstă decât ea, şi cu toate
acestea nu pare deloc lălâie. Exteriorul acesta
convenea atitudinii pe care o avea şi-i da o
înfăţişare plină de farmec feminin.
Anne se opri câteva clipe în faţa uşii
atelierului, şi după ce citi inscripţia: Come in,
mai ezită o clipă, dar pe urmă puse mâna pe
clanţă. Uşa se auzi scârţâind când o închise.
— Tu eşti Charlotte? întrebă artistul
nerăbdător din fundul atelierului. Grăbeşte-te,
căci te aştept de jumătate ceas.
— Pe mine nu mă cheamă Charlotte, se
scuză Anne, poate am nimerit greşit, şi-şi duse
mâna la ochi, orbită de lumina din atelier.
— Pardon, zise pictorul cu mâinile pline de
culori, desprinzându-se de lângă peretele din
fund şi întorcându-se spre ea. Eu sunt cel care
-9-
a greşit; îmi aşteptam modelul… Ce doriţi,
doamnă?
— În ziarele de azi dimineaţă a apărut un
anunţ…
— Pentru asta aţi venit? Eu credeam că
toate femeile s-au ofensat din cauza lui, căci
până la ora aceasta nu s-a prezentat încă
nimeni.
Anne examină mirată pe bărbatul acesta
voinic, îmbrăcat în halatul lui puţin cam
caraghios. În primul moment nu-i veni să
creadă că el este stăpânul casei. Din toate
gesturile lui însă se putea vedea că este un om
distins, iar autoritatea cu care vorbea, era o
dovadă că reuşise în meseria lui: fără asta nu
şi-ar fi putut permite să ţină un atelier în
palatul acesta atât de luxos.
Pictorul examină mulţumit şi cu admiraţie
sinceră pe vizitatoarea lui neaşteptată.
— Dumneata eşti exact fata pe care o caut
eu, zise el zâmbind.
Uşa pe unde intrase Anne, se deschise din
nou şi fata se întoarse involuntar în partea
aceea.
Mai intrase o fată, şi Anne se gândi că în
viaţa ei n-a mai văzut fete atât de vioaie ca cea
din faţa ei. Era mică şi fragilă ca un porţelan,
cu părul roşu şi faţa îmbujorată. Purta o
-10-
rochie de ultima modă şi când sta nemişcată,
îţi făcea impresia că este o păpuşă vie dintr-un
balet magic, oprită pentru o clipă din vârtejul
dansului, ca să respire.
Fata sta în faţa uşii cu mâna pe clanţă,
parcă ar fi fost o actriţă care înainte de
intrarea în scenă, aşteaptă să primească
ropotul de aplauze ale publicului, ca pe urmă
să-şi înceapă jocul.
— Am întârziat, zise ea cu indiferenţă.
— Văd, răspunse artistul care nu-şi mai lua
ochii de la Anne.
— Să mă prepar pentru pozat?
— Sigur că da, răspunse Steve gânditor.
—Te rog scoate-ţi pardesiul, zise artistul,
întorcându-se spre Anne.
Fata se supuse maşinal şi câteva clipe
rămase cu pardesiul pe braţ, pe urmă Steve i-l
luă din mână şi ochii lui pipăiră lacomi
formele feciorelnice ale fetei.
— Mai lucrezi pentru cineva? întrebă el într-
un târziu.
— Nu, răspunse Anne, eu nu sunt model de
profesie. Din anunţul publicat de
dumneavoastră nu puteam bănui despre ce
este vorba, nici…
— Nici nu era nevoie să bănuieşti, interveni
artistul. Ceea ce trebuie să ştii, vei afla acum
-11-
de la mine. Nu aveam nevoie de o
profesionistă. Publicul s-a plictisit de ele şi eu
de asemenea. Te rog să mă crezi că tuturor
bărbaţilor a început să le fie lehamite de caii
aceştia îmbrăcaţi în rochii de femeie prin care
li se vede greabănul… Preferinţa publicului a
început să încline în cealaltă parte. Acum că
te-am văzut pe dumneata, cred că am terminat
şi eu definitiv cu această specie căreia până
acum îi ziceam femeie.
În primul moment Anne rămase
încremenită în faţa violenţei de limbaj a
pictorului, aşa că nu putu să-i taie imediat
elanul şi să-i spună că meseria de model nu
era deloc pe gustul ei şi că nu s-a gândit
niciun moment ca să pozeze dezbrăcată în faţa
unui bărbat.
Artistul însă părea că nici nu bănuieşte că
alţii ar putea avea opinii care nu se aseamănă
cu ale lui, şi că aceste opinii s-ar putea
deosebi de concepţia pe care tocmai acum o
exprimase în cuvinte destul de categorice.
Pictorul era un bărbat care nu avusese până
acum eşecuri la femei.
Continuă deci pe acelaşi ton, spunând că se
simte foarte fericit că poate termina definitiv
cu creaturile acestea care „sunt numai nervi,
fără muşchi şi fără piele” şi…
-12-
 — Probabil şi eu fac parte dintre acelea cu
care ai terminat definitiv?
Întrebarea răsună în largul atelierului ca o
ploaie rece de gheaţă. Era Charlotte care pe
jumătate dezbrăcată apăru în pragul uşii de
alături, în gură cu ţigara aprinsă.
Pe semne nu terminase complet cu
dezbrăcatul când din atelier cuvintele
pictorului răzbiseră până la ea, căci era încă în
pantofi şi în chiloţi de mătase neagră.
Anne tocmai se gândea că fata aceasta este
mult mai bine decât ea şi afară de asta, era o
frumuseţe căreia nimeni nu i-ar fi putut
rezista. Fata asta cu ochii mari şi gura ca o
pată de sânge care putea gânguri şi cuvinte de
dragoste cu aceeaşi uşurinţă cu care profera
acum violenţe, privea acum pe bărbatul din
faţa ei, ca o pisică, gata să sară să-l zgârie.
— Răspunde, insistă Charlotte, ce vrei să
înţelegi cu vorbele tale jignitoare. Pe mine nu
mă vei putea da afară, dacă mai există o
dreptate în ţara asta. Probabil ai uitat de
documentul care de mai bine de un an de zile
este în posesia mea?…
— Pentru Dumnezeu, interveni artistul,
termină odată şi du-te de te îmbracă. Azi nu
am nevoie de tine. Vino săptămâna viitoare şi
dacă se va întâmpla ca până atunci să mă
-13-
răzgândesc…
— Cum?… vrei să te răzgândeşti? repetă
Charlotte înfuriată. Crezi că vei mai avea
ocazia să te răzgândeşti? Mă, bestie fără suflet!
şi în mâna ei luci ţeava unui revolver pe care îl
întinse spre el şi trase unul după altul trei
focuri asupra lui.
Unul dintre cele trei gloanţe, nimeri în plin,
căci artistul tresări abia perceptibil, parcă l-ar
fi atins cineva cu mâna, apoi pe faţă i se
zugrăvi o expresie de întrebare, ca unui om
care se miră de ce s-a întâmplat, şi căzu
grămadă cu capul înainte pe parchet. Crezuse
la început că e glumă şi murise chiar din
prima clipă.
Fata rămase încremenită şi îl privea fără să
înţeleagă. Era tot atât de surprinsă de acest
incident ca şi Anne care asistase la scena asta
tragică.
— Doamne, de ce am făcut gestul acesta? se
văietă Charlotte. Steve, iubitul meu… întoarce-
te la mine, Steve… căci n-am vrut să-ţi fac
niciun rău… oooh… ce-am făcut…
Fata în deznădejdea ei îşi duse revolverul la
tâmplă. Anne însă se repezi ca o panteră şi i-l
smulse din mână.
— Să nu faci asta, nu se poate să faci aşa
ceva, protestă ea gândindu-se că nervii ei nu
-14-
ar mai putea suporta o asemenea zguduitură.
Charlotte lăsă revolverul din mână fără nicio
rezistenţă şi fără să întoarcă capul spre Anne,
căci toată atenţia ei era acum preocupată de
cadavrul artistului întins pe parchet.
În clipa asta se auzi cineva bătând la uşă şi
de frică, Anne scăpă revolverul din mână.
— Cine e? întrebă Charlotte punând mâna
pe uşă ca să nu poată intra nimeni. Ah,
dumneata erai, Mister Cooley, iartă-mă te rog,
dar nu sunt îmbrăcată.
— Am auzit împuşcături, se auzi glasul
unui bărbat de pe culoar.
— Ai auzit foarte bine. Steve a fost
asasinat… Trimite după un medic şi
telefonează poliţiei… Repede!
Se auziră paşi depărtându-se şi Charlotte
încuie uşa.
— Ce să fac acum? se întrebă ea cu glas
tare, să mă dezbrac complet până soseşte
poliţia sau să pun rochia, sau eventual să
rămân aşa cum sunt? Cum ar fi oare mai
bine? şi întorcându-se abia atunci îşi dădu
seama că Anne era de faţă.
— Ei, dar dumneata de ce nu profiţi de
ocazie şi să te cari înainte de venirea poliţiei?
Nimeni afară de mine nu ştie că ai fost de faţă,
şi dacă te vor găsi aici, va trebui să fii martoră
-15-
la proces… Te rog, du-te… lasă-mi pe Steve
pentru aceste câteva minute… numai mie… Te
rog… căci pentru dumneata el nu însemna
nimic.
Anne se lăsă convinsă şi ieşi afară din casă.
Era extrem de surescitată din cauza celor
întâmplate, dar se stăpâni şi se îndreptă spre
ascensor. I se părea ciudat că în hol nu se
adunaseră vecinii şi nici poliţia nu sosise până
acum. Ascensorul era deschis, parcă ar fi
aşteptat-o anume.
Intră în căsuţa ascensorului, pe urmă se
auzi un vâjâit scurt şi după ce se închise uşa,
porni la vale. Ieşi repede în strada plină de
lume. Soarele lucea aruncând puzderie de raze
peste capetele celor dimprejurul ei. Se întrebă,
cum de toate îi par atât de vesele când acum
câteva clipe se întâmplase ceva care ar fi
trebuit să cernească toată lumea dimprejurul
ei.
Valul trecătorilor care alergau după
preocupările mărunte ale zilei târî şi pe Anne
cu el. Capul însă îi vâjâia şi simţea că din
când în când pierde noţiunea lucrurilor care
defilau prin faţa ei fără viaţă şi fără
semnificare, ca într-un panoptic. Mergea fără
nicio ţintă, poate mergea de ceasuri întregi,
când deodată se pomeni că a ajuns în Madison
-16-
Square şi că s-a aşezat pe o bancă. După ce se
mai odihni puţin începu să-şi revină şi
simţurile ei se treziră din toropeala în care
erau la început.
Se simţea foarte obosită şi se gândi că de o
săptămână întreagă aleargă după anunţurile
din ziare, găsise abia acum pe cineva care era
dispus să o angajeze, dar acest cineva fusese
asasinat tocmai pentru acest motiv. Sau poate
fusese numai rănit?… Era peste putinţă, căci
rigiditatea şi liniştea cu care se întinsese pe
parchet prea era profundă.
În fond însă toată această întâmplare nu o
privea deloc.
Fără să vrea, îşi aduse aminte că îi e foame.
Se uită la ceas - erau patru după-amiază. I se
părea că a trecut o veşnicie de când aleargă pe
drumuri în neştire. Intră în prima cafenea şi
aşteptând să-i aducă sandwhichul comandat,
un colportor aduse un braţ de ziare de seară.
Chelnerul le împărţi pe la mese şi lăsă unul şi
pe masa ei. Pe prima pagină a ziarului era
tipărit cu litere groase:
„O femeie a asasinat pe un ilustru
desenator: Stephen Bernaberry a fost împuşcat
în atelierul său”.
Anne continuă să citească:
„Stephen Bernaberry cel care a creat
-17-
minunatul tip cunoscut sub denumirea de
„Bernaberry Girl” din toate revistele, a fost
împuşcat în atelierul său din palatul
Hemmingway. După informaţiile poliţiei, glonţul
mortal a fost tras de o fată cu numele Anne
Harkness care a dispărut de la locul crimei, dar
se speră să fie prinsă chiar astăzi înainte de
miezul nopţii.
Unicul martor al acestui asasinat a fost
Charlotte Pascoe (domiciliată în strada
Wellington No. 84) care este şi modelul
defunctului Bernaberry. Aceasta era tocmai în
camera de alături şi se prepara pentru o
şedinţă, când a auzit glasuri din atelier, şi când
a deschis uşa, a văzut pe această fată trăgând
focuri de revolver asupra artistului.
Asasina a dispărut, dar şi-a lăsat revolverul
şi pardesiul în atelier. Pe interiorul acestui
pardesiu a fost descoperită adresa unei
curăţătorii chimice, şi din cercetările făcute pe
baza registrelor acestui magazin, s-a putut
descoperi identitatea şi adresa asasinei. Când
pardesiul plin de sânge, uitat în atelier, a fost
arătat mamei sale, femeia a recunoscut imediat
că acesta e pardesiul cu care azi dimineaţă a
plecat de acasă Anne Harkness. Revolverul a
fost predat serviciului de dactiloscopie al poliţiei
judiciare”.
-18-
 Ziarele mai scriau coloane întregi despre
deznădejdea frumoasei Pascoe pe care poliţia a
găsit-o în genunchi, alături de trupul rece al
patronului ei şi de durere uitase să se mai
îmbrace. Unele publicau şi fotografia
nenorocitei fete (aşa cum o văzuse Anne când
apăruse cu revolverul în mână).
Cafeaua şi sandwichul rămaseră neatinse în
faţa ei. Într-un târziu se ridică şi ceru
socoteala, apoi ieşi în stradă şi fu din nou
luată de valul vesel al funcţionarilor care
părăseau birourile.
— Încotro să apuc? şi Anne cu toate că
simţea primejdia pândind-o din umbră,
încercă să se gândească în linişte la situaţia ei.
Era nevinovată de omorul pentru care o
acuzau ziarele, dar nimeni afară de Charlotte
nu ştia despre aceasta. Probabil în primele
momente de groază, nu îndrăznise să-şi
mărturisească fapta şi probabil făcuse poliţiei
o declaraţie pe care ea nu o mai putea
dezminţi, mai ales că pardesiul era în mâna
poliţei şi acesta era cea mai puternică dovadă
contra ei.
Acasă nu se putea întoarce, căci ar fi
însemnat să alerge de-a dreptul în braţele
agentului care cu siguranţă o aştepta în faţa
uşii. Poate ar fi fost mai bine dacă s-ar fi
-19-
predat, dar îi era frică. Ce să facă acum, fără
bani şi fără prieteni?… Există oare o justiţie
imanentă care să protejeze pe cei slabi şi
amărâţi?… Era femeie şi ştia că în Statele
americane legile sunt foarte indulgente cu
femeile, mai ales dacă sunt şi frumoase.
Martorul care făcuse declaraţii contra ei, însă
era tot o femeie şi Anne îşi dădu seama, că
această Charlotte era una dintre femeile care
cu siguranţă ar fi scos pe juraţi din minţi de la
prima vedere. Ea nu are decât o singură
apărare, să acuze de asasinat pe această fată,
al cărei chip în desuuri negre era publicat de
toate ziarele.
Presimţea însă, că probabil însăşi mama ei
nu ar fi crezut această afirmaţie. Mrs.
Harkness era o femeie care se conducea după
vechile principii de morală şi religie şi afară de
asta nu avea pic de fantezie. Principiile cu care
bunica ei trăise şi îşi condusese familia, le
moştenise mama ei şi pe baza aceloraşi
principii căutase să crească şi pe Anne.
Mrs. Harkness nu înţelesese niciodată pe
fiica ei şi din această cauză nu avea încredere
în ea. Tatăl ei era cu totul alt om, dar din
nenorocire murise de mult. Ori, după moartea
acestuia, Anne îşi dădu seama că prăpastia
dintre ea şi mama ei era acum definitivă.
-20-
 Instinctul de conservare parcă o îndemna să
fugă, dar raţiunea îi spunea că va fi peste
putinţă să se ascundă de poliţia unui Stat atât
de imens, căci va fi căutată pretutindeni, şi îşi
da seama în acelaşi timp, că evadarea aceasta
era tot una cu recunoaşterea crimei. Pe de altă
parte, perspectiva închisorii şi a scaunului
electric era mult mai sinistră. Se gândi că mai
are în buzunar nouă dolari.
Pe la orele şase era într-un vagon de tren
care o ducea, spre vestul tării, şi în buzunar
cu un bileţel, graţie căruia mâine în zorii zilei
va debarca într-o mică gară din statul
Pennsylvania. Mai avea un singur dolar şi
treizeci de cenţi, încolo nici bagaj nici nădejde,
numai întuneric şi în faţa şi în urma ei.
În această zi atât de tragică a vieţii ei, găsi
tăria necesară să nu se mai sinchisească de
nimic, ci să se gândească în linişte. După ce
riscase această evadare, îşi dădu abia seama
de situaţia disperată în care se găsea. Fără
îndoială că toate gările şi trenurile ce plecau
spre frontieră erau supravegheate de agenţi
secreţi, şi se mira cum de nu fusese până
acum prinsă şi arestată. Mai putea oare să
spere că va scăpa din plasa pe care poliţia o
întinsese peste întreaga ţară, numai ca să o
poată prinde? Cât timp biletul din buzunar va
-21-
fi valabil, aleargă în goana trenului, alături de
oameni care nu se cunosc între ei şi nici pe ea
nu o bagă în seamă. Dar mâine, după ce va
ajunge în micul orăşel de frontieră, va lăsa
urme în toate părţile, cum laşi pe zăpadă
proaspătă când dai să ieşi din casă. Va trebui
să vadă de o locuinţă şi să-şi caute de lucru şi
fiecare dintre cei cu care va sta de vorbă îşi va
aduce aminte de ea. De străina a cărei apariţie
a fost singurul eveniment în acest mic oraş de
provincie. Ce va face atunci?… Căci pe jos nu
va mai putea dispare. Cine îi va ajuta să se
ascundă, cine o va crede?… Aici nu mai era
nicio scăpare.
Anne îşi aduse aminte că tatăl ei îi spusese
odată:
„Dacă ai un sprijin de undeva, atunci ai
dreptul să crezi că vei putea câştiga lupta ce te
aşteaptă. Dar dacă vei ajunge ca la un
moment dat să-ţi dai seama că nimic nu te
mai poate ajuta decât numai Dumnezeu:
atunci încrede-te în el”…
Tatăl lui Anne fusese un suflet ales, cultura
şi firea lui avuseseră un efect salutar asupra
caracterului micii Anne, care avea un creier
foarte bine organizat.
Ultimii ani ai vieţii Mister Harkness îi
petrecuse bolnav în pat şi Anne trebuia să-l
-22-
îngrijească în timpul cât mama ei se ducea să
câştige existenţa familiei. Omul acesta îşi
făcuse educaţia într-un institut de primul
rang, poate la Oxford sau Sorbona, eventual la
Heidelberg. El nu pomenea niciodată despre
asta, dar din manierele şi conversaţia lui, se
distingea imediat marca unei deosebite
distincţii.
Aducându-şi aminte de clipele petrecute în
tovărăşia tatălui ei, Anne zâmbi cu tristeţe. Se
gândea: oare teoriile lui optimiste ar fi putut-o
ajuta în cazul de faţă, când era vorba de viaţă
sau de moarte?…
În situaţia ei de acum şi în lipsă de mijloace
şi haine de schimb, nici cel mai rafinat
criminal nu şi-ar fi putut prelungi libertatea
mai mult decât până a doua zi dimineaţă. Prin
urmare era inutil să se mai frământe. Căci nu
reuşea decât să-şi strice şi puţinele clipe de
libertate ce-i mai rămăseseră, căci era sigură
că sau va scăpa graţie unei minuni la care
acum nici nu îndrăznea să se gândească sau
va fi arestată chiar mâine dimineaţă.
Nu ştiu de ce, dar ceva îi spunea că va
scăpa. Presimţirea aceasta se furişase în
sufletul ei din clipa când începuse să se
gândească la tatăl ei. Parcă ar fi fost un
prieten aievea care stătea alături de ea şi o
-23-
păzea, însuşi faptul că se decisese să nu se
mai gândească la situaţia în care se găsea, era
o uşurare. Gândurile neplăcute şi chinuitoare
ale evadării o părăsiră. Mai avea câteva
ceasuri care erau numai ale ei şi voia să
profite de liniştea acestora. Ce să facă mai
întâi?
Înainte de toate va merge să mănânce,căci
toată ziua nu mâncase nimic. Mai avea un
dolar şi treizeci de cenţi. Poate ar fi mai bine
ca banii aceştia să-i păstreze pentru ziua de
mâine când va avea mai multă nevoie de ei.
Dar la ce bun? Mâine va fi la închisoare. Dacă
se decisese să se încredinţeze destinului orb,
asta însemna că era deja o aventurieră – or
aventurierii îşi cheltuiesc banii întotdeauna
pentru plăcerile lor imediate, fără să se mai
gândească la nimic.
Începu să se gândească la vagonul
restaurant cu un fel de pasiune bolnăvicioasă.
Acest sentiment era datorit reacţiei şi în
oarecare măsuri şi deciziei ferme de a nu se
mai gândi, la ce va fi mâine. Deocamdată nu
se gândea decât să mănânce ceva.
*
* *
Vagonul restaurant era înţesat de lume şi
pe culoare aşteptau o mulţime de oameni ca
-24-
să se libereze mesele. Chelnerul văzând că e
singură, îi găsi imediat un loc în faţa unei alte
doamne care sta singură, la o masă şi după
toate aparenţele, plecase la drum tot singură,
ca şi ea.
În fond nu aveau nici o altă asemănare
decât că erau amândouă singure. Femeia din
faţa ei era ceva mai în vârstă şi din toată fiinţa
ei radia acea indiferenţă caracteristică femeilor
care nu cunosc valoarea banului.
Nemulţumirea dădea un aer de gravitate figurii
ei de femeie frumoasă.
Anne nu putea să-şi dea seama din ce
cauză străina din faţa ei era nemulţumită, –
pricina în orice caz nu putea sta în felul cum
arăta. Înfăţişarea ei de blondă ideală reliefa
frumuseţea şi distincţia ei. Era o femeie felină,
dar nu ca o pisică gudurătoare şi somnolentă
ci ca un leopard care e gata oricând să te
sfâşie cu ghearele.
De sus până jos era îmbrăcată numai în
verde: pălărie verde, rochie verde cu mânecuţe
scurte, jacheta verde aruncată cu neglijentă pe
spătarul scaunului şi bijuteriile ei foarte
discrete, dar bătute în smaragde ale căror
focuri îţi luau ochii.
Pe braţul drept purta o brăţară lucrată
foarte fin pe care erau montate aproape o
-25-
duzină de briliante mari de la care Anne nu-şi
mai putea lua ochii. Femeia remarcă
numaidecât privirile ei pline de admiraţie şi
începu să zâmbească.
— Este o copie fidelă după originalul
milenar al unei bijuterii egiptene, explică ea. O
port foarte rar, căci e de formă neobişnuită şi
atrage privirile tuturor.
— Vă rog să mă iertaţi, zise Anne care
consideră lămuririle străinei drept un fel de
reproş. Mi se pare că am admirat cu prea
multă îndrăzneală această bijuterie.
— Nu m-aţi înţeles, protestă femeia, parcă
ar fi citit gândurile ei. Eu sunt vinovată, căci
nu ar trebui să port bijuterii de acestea.
Pe urmă legară o conversaţie care continuă
animată tot timpul cât dură masa. Străina
părea distrată şi voia să profite de această
cunoştinţă trecătoare care o smulgea pentru
câtva timp de la preocupările ei obişnuite.
Anne zâmbi văzând cât este de distrată şi se
gândea ce poate să mâhnească într-atâta pe
această femeie, obişnuită să ducă o viaţă
departe de orice griji mărunte, căci din
răspunsurile ei se vedea că este mult mai
frământată de griji decât ea însăşi. Se întreba,
ce ar zice această femeie bogată, dacă ar afla
că fata care s-a aşezat acum în faţa ei, este
-26-
acuzată de o crimă, de un asasinat?…
Probabil ar distra-o această noutate, căci
după toate aparenţele părea o fiinţă obişnuită
să considere lumea numai pentru distracţia ei
personală. O femeie de acelea care se
enervează imediat, dacă cei din jurul ei nu se
ocupă suficient de ea, şi care fără îndoială
tiraniza pe toţi cei din anturajul ei.
— De ce ai evadat din capitală? întrebă
străina pe neaşteptate.
Anne tresări cu toate că străina îi pusese
această întrebare, fără niciun interes deosebit
şi numai ca să înceapă conversaţia întreruptă.
Îi răspunse deci în mod evaziv.
— Viaţa la New-York mă înspăimântă. E
atât de greu să-ţi faci drum când eşti singură.
— Acesta este singurul motiv? insistă ea din
nou. Cred că mai mult decât oricare oraş,
Capitala oferă resurse suficiente pentru
existenţă. Mi se pare că şi dumneata ai ca şi
mine, o decepţie.
— Se prea poate, încuviinţă Anne zâmbind
şi în clipa aceasta găsi că străina îi era foarte
simpatică.
— Dă-mi voie să plătesc şi pentru
dumneata. Pe urmă te rog să vii cu mine în
compartimentul meu. Apoi văzând că Anne
ezită, adăugă imediat: – Îmi faci un mare
-27-
serviciu, căci am nevoie de cineva care să mă
smulgă din mijlocul gândurilor mele negre.
Anne îi răspunse că biletul ei nu era valabil
pentru clasa aceea, dar străina îi explică
imediat că a plătit biletele pentru un
compartiment întreg, prin urmare avea dreptul
să-l ocupe numai ea şi în felul în care îi
convenea.
— Afară de asta am mai plătit şi
conductorul, e al meu cu trup şi suflet…
Devotamentul lui costă cinci dolari… Haide să
mergem.
Anne nu călătorise niciodată într-un vagon
salon şi privea cu multă atenţie împrejurul ei.
Pe canapeaua care se întindea pe toţi patru
pereţii compartimentului, erau aşezate două
geamantane. Unul mai vechi şi uzat, iar
celălalt nou şi de o formă foarte originală. Pe
cel vechi era următorul monogram cu litere de
aur: M. T. M. Iar pe al doilea monogram era
scris cu litere negre: M. T. B.
— Explicaţia e simplă, zise femeia care
prinsese privirea Annei. M-am măritat azi
dimineaţă şi am fugit de la bărbat. Un
geamantan îl am de mai înainte, iar pe al
doilea a trebuia să-l împrumut dintre bagajele
preparate pentru voiajul nostru de nuntă.
Aceasta este aventura mea de dragoste. Dar a
-28-
dumitale care este? Din ce înălţimi ale
visurilor dumitale de aur te-a prăvălit mâna
nemiloasă a sorţii?
În primul moment Anne se simţi îngrozită şi
îşi dădu seama că făcuse o mare greşeală,
intrând în vorbă cu această străină, care
devenise prea insistentă cu întrebările ei. Se
gândi însă că nu ar fi delicat să-i dea un
răspuns brutal şi nici adevărul nu i-l putea
spune. Ca să inventeze pe loc un pretext
oarecare, i se păru peste putinţă. Ce să facă
deci?
Problema aceasta însă se rezolvă de la sine
şi într-un mod cu totul neaşteptat. Trenul îşi
încetini mersul, într-un mod prea brusc
pentru ca să-şi poată păstra echilibrul, şi
amândouă căzură grămadă în faţa fotoliilor în
care se aşezaseră.
— Cred că s-a întâmplat un accident, zise
M. T. B., ridicându-se de jos şi aranjându-şi
rochia. Se duse apoi la fereastră şi o deschise.
Călătorii din celelalte compartimente erau
tot atât de înspăimântaţi şi alergau de colo
până colo. Toată lumea era emoţionată. Peste
câteva clipe apăru conductorul.
— Vă rog, domnilor, să nu vă neliniştiţi, zise
el solemn, s-a rupt un pod exact în faţa
locomotivei noastre. Din fericire nu avem
-29-
niciun rănit, afară de un frânar, căci n-am
putut opri la timp…
Fu întrerupt de un pârâit îngrozitor.
Vagonul se prăvăli înainte şi cel care venea
imediat după el intră cu toată viteza întrânsul
dislocându-i pereţii şi turtind pe toţi cei care
erau în calea lui. Pe semne vagoanele din
urmă nu mai fuseseră frânate după ce murise
frânarul care fusese surprins tocmai la post,
în momentul accidentului.
M. T. B. căzu cât fu de lungă prin uşa
deschisă.
— Lua-l-ar naiba de tren… Noroc că… apoi
privind spre Anne exclamă cu totul pe alt ton:
Mi se pare că tot nu avem atât noroc cât
presupuneam la început.
Anne căzuse mai rău decât se părea la
început şi leşinase. Un picior îi era răsucit în
afară, probabil era rupt, şi de sub pălărie i se
scurgea o dâră de sânge.
M. T. B. se apropie de uşă şi în primul
moment voi să cheme pe cineva într-ajutor,
dar se răzgândi şi intrând din nou înăuntru
încuie uşa compartimentului, apoi privi
îndelung la fata care zăcea nemişcată în faţa
ei.
— Oare să încerc? Se întrebă ea după o
clipă de ezitare. Şi la urma urmelor de ce
-30-
nu?…

CAPITOLUL II.

Când îşi reveni în simţiri, Anne Harkness

era într-o baracă unde instalaseră un spital
improvizat. Cu un tren de ambulanţă sosiseră
mai mulţi medici şi infirmiere.
Imediat după ce se trezi, dădu cu ochii de
infirmiera care sta în mijlocul sălii, sub lumina
unei lămpi de petrol. În paturile de lângă ea
mai erau doi răniţi. Undeva în fundul sălii se
auzi un telefon care zbârnâi de câteva ori slab,
apoi deodată clopoţelul începu să se agite cu
furie.
— Vă rog, daţi-mi legătura, se auzi glasul
energic al unui bărbat, care sta în faţa
aparatului. – Ştiu că este o linie laterală, dar
mi-e indiferent, vreau să vorbesc cu redacţia
din New York. Faceţi contactul, ca să-mi pot
da raportul. În câteva clipe am terminat şi vă
eliberez linia.
Glasul continuă apoi mult mai calm.
— Hello, ziarul Chronicle? Hello! Repede un
stenograf… ce… mi-e imposibil să vorbesc mai
tare… Suntem pe o linie de derivaţie şi la ora
asta toţi curioşii caută să prindă ceva despre
-31-
accidentul care a avut loc aici. Vă rog mai
repede… Hello… chiar directorul? Aici Collins,
vreau să vă dau raportul privitor la accident. O
încălecare a vagoanelor, aşa cum am bănuit.
S-a rupt un pod în faţa locomotivei. Mecanicul
a frânat şi din cauza aceasta vagoanele din
urmă au intrat în cele din faţă. Frânarul care
era în partea din faţă a garniturii nu a putut
da semnalul de alarmă din cauză că fusese
omorât… George Duffey… D-u-f-f-e-y. — Nu
ştiu în ce condiţiuni a fost omorât… dar e cert
că omul e mort. Aţi înţeles?. — Vă dau acum
lista victimelor…
Anne asculta pe jumătate inconştientă lista
morţilor şi a răniţilor. Infirmiera văzând că
este cu ochii deschişi, se apropie.
— În sfârşit, zise ea cu amabilitate, bine că
ţi-ai revenit. Te mai doare piciorul?
— Piciorul? întrebă Anne fără să-şi poată da
seama despre ce vorbeşte infirmiera.
— Da, piciorul care ţi-a fost rănit. Nu ştiai?
Nu face nimic. Lasă că vei simţi după ce îţi
mai trece spaima. Dr. Cole crede că e simplă
scrântitură. Te vom duce la radiografie ca să
constatăm dacă nu este şi vreo fractură. În
orice caz nu este nimic grav şi cred că ne
putem felicita că aţi scăpat atât de uşor.
Infirmiera aşeză cuvertura şi-i potrivi
-32-
pernele sub cap. Liniştea camerei vibra de
glasul celui care vorbea la telefon şi dicta
mereu numele victimelor.
— Grover Holden, treizeci şi doi de ani,
comerciant; Tilton Street New York, fractura
braţului drept, contuziuni la cap şi umeri…
Mrs. Garvanza, douăzeci şi opt de ani;
Ebensburg. Pensylvania, răni mai uşoare la
cap.. Charles Arthur Peck, rentier, cincizeci şi
nouă de an, Union League Club, Chicago,
fractura antebraţelor, soc de nervi… Nu mai
este nimeni, afară de o tânără femeie. Foarte
bine îmbrăcată, toată în verde, poate să aibă
vreo douăzeci de ani. Hainele nu au nicio
adresă a furnizorului. Poartă însă nişte
smaragde de toată frumuseţea. Medicul este
de părere că se va reculege foarte repede.
Imediat ce voi afla cum o cheamă, vă chem din
nou la telefon. La revedere.
În clipa următoare aparatul începu din nou
să sune cu furie. Pe semne erau o mulţime
care aştepta ca reporterul să termine, ca să le
vină şi lor rândul.
În camera de alături cineva prinse să fluiere
o melodie, un cântec pe care Anne îl mai
auzise undeva, încercă să-şi aducă aminte
cum îi zice acestei melodii?… Era convinsă că
o cunoaşte… Apoi melodia se întrerupse pe
-33-
neaşteptate.
— Hello, se auzi un glas vesel alături de ea.
Anne îl recunoscu imediat după glas, şi
întorcând privirea îl văzu în faţa patului ei,
stând în picioare şi cu ţigara în gură. – Dragă
soră, după cum văd, toţi bolnavii dumitale
încep să se simtă mai bine. Cum o cheamă pe
doamna asta legată la cap?
— N-am întrebat-o încă.
— Atunci dă-mi voie să o întreb eu…
Doamnă, eu sunt ziarist, şi şeful meu ar dori
să ştie cum vă cheamă, ca să vă poată tipări
numele în prima pagină a celui mai mare ziar
de dimineaţă. În hainele dumitale nu am găsit
nicio carte de vizită, de aceea te rog să-mi spui
numele, ce adresă ai, ce vârstă şi ce ocupaţie,
dacă ai vreuna.
— Numele…
Anne îşi aduse imediat aminte la ce se
gândise în clipa când îşi revenise în simţiri.
Acum ştia tot ce se întâmplase cu ea şi îşi
dădu seama că ea, Anne Harkness, era
urmărită de poliţie, fiind bănuită de un
asasinat. Nu putea deci spune ziaristului cine
este, căci asta ar fi însemnat să se trădeze
singură şi să întindă mâinile ca să i se pună
cătuşele. N-avea prea multă speranţă că va
putea trece necunoscută, dar în orice caz acest
-34-
accident de cale ferată şi rănirea ei, îi mai
asigurau câteva zile de libertate, dacă va şti
cum să se poarte.
— Haide spune, insistă Colins, cum te
cheamă?
— Nu pot să-ţi spun cum mă cheamă...
răspunse Anne obosită.
— Vrei să spui că nu-ţi aduci aminte de
numele dumitale?
— Nu pot să-ţi spun, repetă Anne, fără ca
ziaristul să-şi fi putut da seama că femeia din
faţa lui spunea purul adevăr.
— Vă rog, nu mai deranjaţi bolnava,
interveni infirmiera. N-ar fi trebuit să vă dau
voie să vorbiţi cu ea înainte de avizul
medicului.
— Dragă soro, nu te speria, căci eu nu pot
decât să-i fiu de folos. Conversaţia mea este
mai mult un calmant decât un amuzament.
Cunosc o mulţime de femei frumoase şi tinere
care au adormit imediat ce au stat de vorbă cu
mine.
Anne începu să râdă, şi infirmiera trecu la
patul celorlalţi bolnavi.
— În sfârşit, suntem din nou singuri, zise
Collins destul de tare ca să fie auzit de
infirmieră. Ce drăguţă este infirmiera asta şi
făcu cu ochiul în partea pe unde dispăruse
-35-
sora de caritate. Cea mai amabilă fată pe care
am întâlnit-o până acum. Înainte de a
continua însă conversaţia despre infirmieră,
trebuie să-mi spui cum te cheamă? Asta mi-o
cere meseria…
Collins era un băiat cumsecade, nu prea
înalt, cu braţele cam scurte, blond şi pe faţa
rotundă cu o expresie de nesfârşită bunătate.
Toată lumea îl iubea, căci era o fire care ar fi
determinat chiar pe un tigru să stea de vorbă
cu el. Se aşeză pe un scaun alături de pat şi
după ce scoase un plic mototolit din buzunar
se pregăti să-şi noteze informaţiile pe care le
aştepta.
— Vasăzică… Miss… începu el. – Miss nu
ştiu cum îmi zice… Pardon… nu ştiam că
sunteţi măritată, abia acum am văzut
verigheta…
— Ce verighetă?
— Pe care o aveţi în deget ca semn al
sclaviei contractate de bună voie, pentru toată
viaţa.
Anne, surprinsă, ridică braţul şi privi
îndelung verigheta ce o avea în deget. Într-
adevăr pe inelarul stâng avea două inele! O
verighetă cu smaragde mărunte şi încă unul
de factură orientală a cărui piatră imensă
părea mai redusă de montura intenţionat
-36-
făcută în acest scop. După un moment de
gândire, dădu din cap în semn de negaţie.
— Eu nu sunt măritată.
— Cred tocmai din contră că sunteţi
măritată, căci nu există bărbat care să ofere
unei femei un inel de valoarea acestuia, fără
să aibă certitudinea că nu fuge cu el.
— Nu-mi aduc aminte, răspunse ea cu
glasul slăbit. Nu putea pricepe de unde
veniseră aceste inele care totuşi îi păreau atât
de cunoscute.
— Un astfel de eveniment nu poate fi uitat atât
de uşor, doamnă, zise Collins arătând spre
verighetă. Cel puţin aşa ştiu eu de la prietenii
mei care au încercat şi ei să uite, dar pe urmă
când au dat de bucluc, au venit la mine să-mi
ceară sfatul. În orice caz, doamnă, rămâne
perfect stabilit că dumneata eşti Mrs…
„Somebody… doamna „nu-ştiu-cum-îi-
zice”.Asta prin urmare e o chestiune rezolvată.
Să trecem deci mai departe. Caută să-ţi
reaminteşti unde stai. Numele oraşului New-
York nu ţi se pare cunoscut?
— Ce fel de localitate este New-Yorkul?
— Este un oraş foarte mare pe care nici nu
l-ai putea traversa pe jos într-o singură zi. În
orice caz rochiile dumitale au trebuit să treacă
prin oraşul acesta, în drumul lor din Paris, şi
-37-
Collins îi făcu semn spre rochia şi jacheta care
era întinsă pe o măsuţă de alături. Amândouă
erau verzi ca şi pălăria cochetă care era pusă
pe deasupra.
— Aceasta este rochia mea? întrebă Anne
mirată.
— Da, aşa spunea infirmiera că erai
îmbrăcată cu ele când ai fost adusă aici.
Anne ştia foarte bine cine fusese îmbrăcată
cu rochia aceasta şi-şi aduse aminte că
proprietara ei avea o brăţară cu smaragde de
mare valoare pe braţul drept. Când ridică
braţul în aer, văzu că brăţara era la ea… Nu
mai ştia ce să creadă şi nu putea bănui ce se
întâmplase, cu toate că vedea că hainele ei
dispăruseră, şi în locul lor ea era îmbrăcată cu
rochia şi purta bijuteriile străinei pe care o
întâlnise în tren. Dar de ce? Cine avusese
interesul să-i ia locul?
— Îmi pare foarte rău, răspunse Anne, dar
sunt incapabilă să-ţi pot spune ceva. Cred că
sunt încă ameţită din cauza accidentului, căci
nu-mi pot aduce aminte de nimic.
— Te rog să mă ierţi, se scuză reporterul,
îmi dau seama cât de greu trebuie să-ţi vină să
vorbeşti. Am insistat pentru că sunt convins
că dumneata eşti cea mai interesantă figură
dintre cei care sunt aici şi poate cea mai
-38-
importantă. Voi căuta să aflu pe altă cale cine
eşti şi te voi anunţa. Dacă v-aş putea fi cu
ceva de folos, fie imediat, fie mai târziu, n-aveţi
decât să mă chemaţi. Pe mine mă cheamă
Chester Collins şi mă puteţi găsi în redacţia
ziarului New York Chronicle. Vă spun acest
lucru, nu pentru că aş conta să vă aduceţi
aminte de mine căci dumneavoastră aţi uitat
până şi cum vă cheamă, dar aşa…
— Îmi voi aduce aminte cu siguranţă,
răspunse Anne şi te asigur că îţi va părea rău
că te-ai oferit astăzi să-mi stai într-ajutor.
Foarte curând voi avea mare nevoie de ajutorul
dumitale.
— Nu există nimic ce mi-ar face mai multă
plăcere. Dumneata eşti poate singura femeie
faţă de care sunt capabil de orice atenţie. Sunt
sigur că graţie influenţei exercitate de
dumneata asupra mea, mâine, în metropolitan
voi sta tot timpul în picioare, ca să fac loc
doamnelor. Poate că declaraţia mea ţi se va
părea neserioasă, dar să ştii că eu mă ţin de
vorbă, indiferent de este sau nu este un
sacrificiu obligaţia ce mi-o impun.
După această peroraţie Collins se ridică şi
ieşi din sală, iar Anne rămase singură cu
gândurile ei.
După un timp îl auzi din nou fluierând
-39-
melodia de care ea căuta să şi-o aducă aminte.
Când tăcu, îl auzi discutând iar cu telefonista
şi după ce reuşi să prindă legătura din nou, îşi
continuă raportul întrerupt de adineauri.
— Un caz de amnezie, sau ştiu eu cum îi
mai zice, ţipă Collins în aparat. A uitat
complet şi cum o cheamă şi unde stă. Pentru
noi cazul devine cu atât mai interesant.
Cred că va putea fi recunoscută foarte uşor,
căci este o femeie minunat de frumoasă, şi are
o rochie şi nişte bijuterii de îţi iau ochii. Ia
creionul, ca să-ţi dau o descriere amănunţită a
femeii. Şi începu să o descrie cu o bogăţie de
amănunte cum nu te-ai fi aşteptat din partea
unui bărbat. Anne însăşi nu ar fi fost capabilă
să se descrie mai amănunţit, nici să vorbească
despre rochia şi bijuteriile ce le avea, cu mai
multă precizie.
— Pariez, zise Collins la sfârşitul
convorbirii, că este Mrs. Ritz-Carlton sau cine
ştie ce altă femeie din lumea bună. În viaţa
mea nu am văzut până acum o femeie care să
se poată compara cu ea, termină reporterul
închizând aparatul.
Anne zâmbi la gândul că ziaristul probabil
nu voia să ţină seama că este într-o baracă cu
pereţi ce nu înăbuşe sunetul. Collins începu
din nou să fluiere, pesemne acesta era un tic
-40-
al lui, de câte ori se gândea intens la ceva.
Fluiera aceeaşi melodie, în timp ce ecoul
paşilor lui se pierdea în depărtare.
— Mister Collins, strigă Anne după el.
— Cu totul la dispoziţia dumneavoastră
Mrs. „Somebody”, zise el întorcându-se. Cu ce
vă pot servi? întrebă ziaristul după ce apăru în
cadrul uşii.
— Spune-mi ce melodie ai fluierat, şi te rog
să nu mai fluieri, cel puţin cât eşti în
apropierea mea, ca să nu te mai aud.
— Vă rog să mă iertaţi. Nu mai fluier… De
titlu nu-mi aduc aminte, dar textul vine cam
aşa: Ţi-am trecut pe sub fereastră… nici de rest
nu-mi mai aduc aminte.
Anne recunoscu imediat cântecul care o
preocupase.
— Are acelaşi titlu ca şi primul vers. Îl
cunosc şi eu, dar îl uitasem şi tocmai la asta
mă gândeam acum.
— Poate reuşeşti să-ţi aduci aminte şi cum
te cheamă? Sau poate îmi spui ceva care să
intereseze publicul nostru cititor?
— Îmi pare foarte rău, dar nu pot.
Ziaristul plecă şi după un timp, când crezu
că nu mai poate fi auzit de nimeni, începu din
nou să fluiere: Ţi-am trecut pe sub fereastră…

-41-
 CAPITOLUL III.
Ziarul lui Collins se ocupase pe larg de
doamna aceea care din cauza accidentului de
cale ferată îşi pierduse memoria, căci a doua zi
sosi o telegramă la ambulanţă şi infirmiera de
serviciu, după ce o citi, se duse de-a dreptul la
Anne:
— Soţul dumitale te-a recunoscut după
haine şi bijuterii. Azi după-masă va veni un
tren special după dumneata, ca să te ducă la
New-York.
— Soţul meu?… dar Anne nu îndrăzni să
spună că ea nu este măritată, şi îşi auzi glasul
tremurând când o întrebă:
— Ce a spus, cum mă cheamă?
— În telegramă spune că un medic
specialist i-a recomandat să nu vi se spună
nimic până nu veţi ajunge acasă la soţul
dumneavoastră.
Anne simţea acum nişte dureri acute la
piciorul bandajat. Rana de la cap nu avea
nicio gravitate, aşa că nu avea motive să se
gândească la consecinţele ei. Îşi dădu însă
imediat seama că ceea ce îi rezerva soarta de
acum înainte nu era deloc lipsit de interes şi
nici de primejdii. Dar evenimentele de până
acum fuseseră ele însăşi atât de neaşteptate şi
-42-
de surprinzătoare, încât era inutil să se mai
gândească la ce va fi mâine. Orice ar fi însă,
nu putea fi mai rău decât închisoarea care o
aştepta.
Anne zâmbi cu ochii închişi. I se părea că ce
va veni, trebuie să fie bine, dorea chiar ca să
fie ceva mai bine decât ceea ce fusese până
acum, cu toate că de aseară, când se decisese
să cheltuiască ultimul ban la vagonul
restaurant, situaţia ei se îndreptase foarte
mult.
N-avea de ales decât două alternative: sau
spune cine este, şi în cazul acesta va fi imediat
arestată, sau se lasă să fie târâtă de
evenimente, cum se lăsase până acum.
Aventurierii reuşesc numai în cazul când
scontează reuşita, iar speranţele lor întrec cele
mai temerare planuri ce au îndrăznit să şi le
făurească: probabil tocmai pentru că îşi
închipuie că sunt alintaţii sorţii. Anne spera că
va veni o salvare şi era decisă să o aştepte cu
toată încrederea. Îşi aduse aminte de dictonul:
Nu da niciodată de bunăvoie înapoi” şi se
decise să nu se dea nici ea, decât cel mult
dacă un moment i-ar luneca piciorul în
avântul spre culme.
— După amiaza care veni i se păru ceva
ireal, ca un vis. Trenul special sosi cu o
-43-
infirmieră, un medic specialist şi cu o tânără
franţuzoaică, foarte vioaie care comunică
Annei că ea este „camerista doamnei”. Medicul
o examină imediat.
— Amnezia aceasta mi se pare foarte
curioasă, zise el întorcându-se spre infirmieră.
Nu găsesc nicio urmă care să justifice
pierderea completă a memoriei. Probabil după
examenul radiografic vom reuşi să descoperim
vreo tumoare la creier, căci pe din afară nu se
poate constata nimic. Cred că pacienta poate fi
transportată fără nicio primejdie.
Anne îşi dădu seama că pricinuise o mare
decepţie specialistului care ar fi preferat să
aibă capul spart cel puţin în două-trei locuri.
Infirmiera însă era foarte drăguţă şi tot aşa şi
Juliette, camerista, care era ceva nou în viaţa
Annei.
Subreta îşi închipuise probabil că noua ei
stăpână îi va vorbi pe limba ei, căci începu
numaidecât să ciripească pe franţuzeşte. Anne
însă o opri cu un zâmbet amabil:
— I am sorry, Julie, eu nu înţeleg decât
foarte puţin franţuzeşte. Poate mai târziu când
îmi va reveni memoria, căci acum nu-mi aduc
aminte mai mult de două cuvinte.
Pe semne Juliette fusese prevenită de la
New York că stăpâna ei îşi pierduse memoria,
-44-
căci imediat făcu o mutră foarte dezolată şi
începu să se învârtească în jurul patului.
— Intendentul dumneavoastră m-a prevenit
azi dimineaţă să nu vă vorbesc şi să nu vă
comunic nimic, zise ea.
Probabil din cauza aceasta nu m-a
demascat imediat ca pe o impostoră, se gândi
Anne, căci se vede că personalul doamnei M.
T. B. fusese proaspăt angajat, şi nu-şi mai
văzuse până acum stăpâna.
— Ce a mai spus intendentul despre mine?
întrebă ea.
— Nimic altceva, Madame, căci şi el este
nou angajat ca şi restul personalului. Soţul
dumneavoastră avea intenţia să angajeze
personalul abia după întoarcerea din voiajul
de nuntă, dar intervenind acest accident
regretabil…
— Înţeleg, Julie, şi Anne se gândi că M. T.
B. îi spusese din capul locului că se cununase
în dimineaţa aceleiaşi zile şi imediat după
plecarea de la ofiţerul stării civile fugise de
acasă. Prin urmare întreg personalul casei era
nou angajat, deci nimeni nu bănuia că este o
simplă impostoră şi toţi o vor primi ca şi Julie.
— Dar domnul M. T. B, soţul?…
Aici era cu totul altceva şi fără îndoială nu
va fi deloc dispus să accepte de soţie pe o
-45-
femeie brună în locul uneia blonde, totul era
chestiune de câteva ceasuri cât mai era până
se va pomeni faţă în faţă cu stăpânul acestor
oameni care veniseră să o întâmpine. Ce va
zice omul acesta? Probabil se va înfuria din
cauza mistificării. Ea însă nu purta nicio vină,
căci spusese tuturor că nu este măritată şi nu
are bărbat.
Anne era curioasă să vadă dacă fiara aceea,
de groaza căreia fugise M.T.B., o va da afară
din casă cu propria lui mână. Poate nu va fi
atât de crud, căci în fond ea era rănită şi nu se
putea ridica în picioare. Probabil se va înfuria,
dar de dat afară nu o va da, ci o va trimite
acasă cu o maşină.
— Dar unde?
La urma urmelor era indiferent unde se va
duce cu maşina, dar cu ce s-o plătească?
Anne se gândi că poate va fi mai bine să
spună şoferului să o ducă la primul comisariat
de poliţie. Apoi încercă să alunge gândurile
acestea negre şi să guste cu toată intensitatea
plăcerile neaşteptate ale după amiezii. În orice
caz îi trebuia curaj ca să îndrăznească să
deschidă ochii şi să vadă lumina, dar îşi dădu
seama că cel care stă cu ochii închişi nu vede
niciodată strălucirea care se aşterne în jurul
lui. De aceea deschise ochii şi zâmbi.
-46-
 Doctorul era convins că zâmbetul acesta se
datora manierelor lui distinse şi priceperii cu
care îşi trata bolnavii, de aceea zâmbi şi el
satisfăcut, iar infirmiera se gândi că pacienta
era foarte drăguţă şi că era o adevărată plăcere
să îngrijeşti de un astfel de bolnav. Julie
exclamă pe limba ei:
— Mon Dieu, mais elle est adorable,
ravissante. Je suis enchantée de servit quel-
qu’une si gentille.
Transportarea Annei de la baracă până la
vagon merse foarte uşor. După ce o
introduseră în salonul Pullman, fu culcată
într-un pat de care Anne nici nu visase că ar
putea să existe.
Se simţea când ca o regină care se întoarce
în triumf la supuşii ei, când ca un sclav pe
care îl aduceau cu tren de lux la stăpânul care
îl va încărca de lanţuri. În orice caz nu se
simţea cu nimic mai rău decât se simţise cu o
zi în urmă când fugise din oraş de frica
justiţiei care o căuta.
Destinul se juca cu ea, cum se joacă pisica
cu şoarecele. O lăsase să fugă şi acum o
aducea din nou acolo de unde evadase.
Din clipa în care intrase în casa lui Stephen
Bernaberry, nu intervenise niciun amănunt pe
care l-ar fi putut prevedea, sau pe care
-47-
eventual cu oarecare şiretenie l-ar fi putut
evita. În gara Pennsylvania fură aşteptaţi de
un automobil de ambulanţă. Infirmiera şi
Juliette rămaseră cu ea, dar doctorul
Mikkeldorp luă maşina lui proprie care venise
după el la gară şi făgădui că se va întoarce să-
şi vadă pacienta chiar în aceeaşi seară.
Anne zâmbi din nou, gândindu-se că cine
ştie unde va fi ea când se va întoarce doctorul!
După toate probabilităţile undeva pe stradă,
cu capul culcat pe marginea trotuarului.
Deocamdată însă luxul ce o înconjura era
binevenit şi căută să profite de el, cel puţin
scurtul timp cât îi mai rămăsese.
Automobilul ambulanţă se opri în a cincea
Avenue, în faţa casei cu apartamentul No. 2.
Anne fu dusă cu un ascensor gigantic până la
etajul al doisprezecelea. Interiorul
apartamentului avea aspectul unui castel
medieval din Franţa. Spre dormitor ducea o
scară şi Anne vedea pentru prima dată un
apartament care era atât de mare ca o casă
întreagă din cele de care văzuse ea până
acum.
Camerele ei erau sus, pe galeria la care
ducea o somptuoasă scară de marmură: un
salonaş, dormitorul, budoarul, şi baia. Totul
era în verde, până şi robinetele băii. Oamenii
-48-
care o transportară, fură precedaţi de
intendent care, după plecarea lor, mai rămase
câteva clipe în camera ei.
— Pe mine, doamnă, mă cheamă Watkins şi
dacă veţi avea nevoie de ceva…
— Mulţumesc, Watkins, dar nu am nevoie
de nimic, răspunse ea.Mi s-a spus ca eşti de
curând în serviciul nostru?
— Da, doamnă, m-am prezentat însă
stăpânului, soţul dumneavostră cu certificate
în perfectă regulă care atestă bunele mele
servicii.
Anne îl privi cu un zâmbet care ar fi mişcat
şi pietrele.
— Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin, Watkins,
de calităţile dumitale, dar aş fi vrut să-mi spui
ce ştii despre mine şi despre so… despre
stăpânul dumitale… căci eu nu mai ştiu cum
se cheamă…
— Ştiu, doamnă, dar am primit ordin să nu
pomenesc numele soţului dumneavoastră,
până când nu se va întoarce. Aşa a spus
doctorul Mikkeldorp.
— Înţeleg, şi aş vrea să-mi aduc singură
aminte de el, replică Anne. Cred însă că nimic
nu te împiedică să-mi spui când se întoarce…
stăpânul dumitale?
— Imediat ce se va termina ancheta
-49-
judiciară.
— Ancheta?… Ce fel de anchetă?
— Mi se pare că nici despre aceasta nu
avem voie să vorbim, interveni infirmiera care
tocmai ieşea din camera de baie cu o compresă
fierbinte în mână.
Intendentul tăcu şi femeia se apropie de
patul Annei.
— Acum nu trebuie să vă mai gândiţi la
nimic. V-am adus medicamentul, este cam
sărat şi puţin amar, dar vă va face bine, zise
ea.
Medicamentul îşi făcu imediat efectul şi
Anne se simţi moleşită şi închise ochii. Nu voia
să adoarmă ci numai să-şi odihnească
pleoapele care-i ardeau…
Când deschise ochii din nou, era aproape
întuneric. Peste ferestre erau lăsate draperiile
groase. Aerul însă era primenit de ventilatoare
nevăzute care funcţionau undeva în vreun colţ
ascuns al camerelor. Se simţea odihnită şi
aproape liniştită.
O lampă aşezată la căpătâiul patului
răspândea prin cameră o lumină calmă şi
câteva clipe după ce se trezi, Anne rămase cu
ochii pironiţi în tavan, căutând să-şi adune
gândurile. – Ce zi o fi astăzi?
Presimţea că în cameră mai este cineva,
-50-
probabil infirmiera. Coborând însă privirea
spre scaunul care era alături de pat, tresări.
Pe scaun sta un bărbat pe care nu-l cunoştea
şi pe care nu-l mai văzuse niciodată. Bărbatul
acesta se uita cu ochii mari la ea şi ar fi fost
greu să ghiceşti la ce se gândeşte.
Era înalt şi bine legat, cu umerii laţi şi
puţin plecat înainte. Părul cu puţine fire, ce
dădeau în argint încadra o faţă cu trăsături
energice, puţin cam obosite. Bărbia lui era
masivă dar nu colţuroasă, un nas şi o figură
fină. În ochii lui vii scăpărau când luminile
blânde din ochii dulăului obişnuit să păzească
avutul stăpânului, când sclipiri de sânge ca în
ochii unui tigru gata să sfâşie. Era un bărbat
care punea suflet în fiecare gest ce îl făcea, un
om care se consuma alergând după liniştea pe
care nu şi-o putea găsi niciodată.
Anne bănui numaidecât cine poate fi, şi
zâmbi. De astă dată însă zâmbetul ei nu avu
niciun efect, căci bărbatul o privea indiferent,
ca o stană de piatră, apoi se decise să-i
vorbească.
— Am bănuit chiar de la început că
dumneata nu poţi fi soţia mea. Dar aş vrea să
ştiu cine eşti?
Anne îi răspunse ca şi ziaristului care
venise la spital să o întrebe cine este:
-51-
 — Nu pot să vă spun.
— Cred că nu ai uitat cine eşti, căci
dumneata nu suferi de amnezie.
— Aceasta e adevărat. Îmi aduc aminte de
toate amănuntele care au precedat accidentul
de cale ferată şi v-am răspuns numai că nu vă
pot spune cine sunt, exact cum le-am spus şi
altora care m-au întrebat acelaşi lucru.
— Cred însă că vei putea să-mi spui unde
este soţia mea?
Arme dădu din cap.
— Bine, dar văd că porţi toaleta şi bijuteriile
ei, izbucni bărbatul care începuse să-şi piardă
răbdarea.
— Şi asta e adevărat, dar nici eu nu ştiu
cum au ajuns lucrurile acestea la mine.
Bărbatul râse sarcastic.
— La urma urmelor, toate acestea nu au
nicio importantă. Dacă soţia mea te-a plătit ca
să-mi debitezi basmul acesta, poţi fi sigură că
eu nu voi supralicita ca să te conving să-mi
spui adevărul. Te rog însă să nu abuzezi de
încrederea ce ţi-a acordat, căci n-aş putea să
mai stau cu dumneata de vorbă dacă ai fi o
impostoră.
După aceste cuvinte bărbatul se ridică de
pe scaun, probabil convins că aflase tot ce
dorea.
-52-
 — Te rog un moment Mr… zise Anne.Eu
nici nu ştiu cum te cheamă…
—Bernaberry, răspunse bărbatul, Pierre
Bernaberry.
Anne simţi că tot sângele îi năvăleşte în
obraz.
— Pictorul! exclamă ea fără să-şi dea seama
ce face şi prin minte începură să i se
încrucişeze tot felul de gânduri.
— Nu, răspunse bărbatul, pictorul a fost
fratele meu, şi glasul i se înecă.Stephen
Bernaberry a murit.
— Ştiu, răspunse Anne cu compătimire.
— Da, dar este ceva ceea ce dumneata n-ai
de unde să ştii, zise Pierre Bernaberry şi
privirile lui căutau pe ale Annei, apoi continuă
aproape liniştit. – Anume că eu voi omorî pe
femeia aceea care a împuşcat pe fratele meu.

CAPITOLUL IV.

Anne se simţi rece ca un sloi de gheaţă sub

plapumă. Oare bărbatul acesta ştia cine este
ea?… În piept îşi auzea inima cum bate cu
furie şi se întreba de nu cumva s-a trădat prin
somn. Poate din cauza medicamentului care o
toropise şi o făcuse să doarmă şi-o fi
-53-
pronunţat numele, căci altfel nu-şi putea
explica privirea aceasta a bărbatului care sta
în picioare în faţa ei.
Probabil acesta constată imediat
schimbarea produsă în privirea ei şi spaima ce
i se zugrăvea pe fată, căci din uşă se întoarse
din nou şi veni spre ea.
Anne dădu un ţipăt, dar privirea setoasă de
sânge a străinului se schimbă numaidecât şi
glasul lui luă o nuanţă neaşteptată de duioşie.
— Te rog să mă ierţi, zise el. – Am uitat prin
ce emoţii ai trecut din cauza acestui accident.
N-ar fi trebuit să vorbesc în faţa dumitale
despre propriile mele nenorociri. Dar mi se
părea…
— Mi s-a părut că am auzit pe cineva
ţipând, zise infirmiera apărând în cadrul uşii.
— Eu am ţipat, căci fără să-mi dau seama,
mi-am mişcat piciorul, răspunse Anne.
— Vă rog să nu mai faceţi astfel de
încercări, dacă nu e nimeni să vă ajute, o
sfătui infirmiera.
— Îţi mulţumesc, zise Bernaberry şi se plecă
în faţa Annei.
— N-ai pentru ce, răspunse ea.
Schimbul acesta de curtoazie forţată îi
amintea ceremonialul care preceda obişnuitele
lupte cu spada, şi în timp ce femeia se
-54-
învârtea în jurul ei, Pierre tăcu şi privi în
tăcere prin cameră.
— Ce femeie ciudată eşti tu, exclamă el
distrat.
Infirmiera se întoarse mirată spre el, iar
Bernaberry îşi dădu seama că a făcut o
imprudenţă şi continuă.
— Poate şi acesta este unul din motivele
care m-au determinat să te iau de soţie, apoi
se întoarse şi ieşi din cameră.
Anne rămase gândindu-se la ultimele lui
cuvinte. „Poate şi acesta este unul dintre
motivele care m-au determinat să te iau de
soţie”. Ce o fi vrut oare să spună?…
Era sigură că gândul care-l determinase să
facă această declaraţie, îl va aduce din nou în
camera ei şi vor mai vorbi împreună. Dar
despre ce?… Dacă omul acesta ar fi fost
convins că ea este asasina fratelui său, cu
siguranţă că acum era moartă de mult căci
omul acesta era un fanatic care nu s-ar fi oprit
pentru nimic în loc, după ce şi-ar fi dat
drumul.
Prin urmare el încă nu bănuia că ea este
Anne Harkness, fata pe care o căuta poliţia,
cel puţin faptul că era încă în viaţă, era o
dovadă destul de evidentă pentru aceasta, căci
apariţia neaşteptată a infirmierei nu l-ar fi
-55-
putut opri să se răzbune, dacă ar fi
recunoscut-o. Acesta era un om căruia îi păsa
foarte puţin de consecinţele faptelor sale. În
orice caz unul care nu s-ar fi gândit pentru
nimic în lume să omoare pe ascuns, ca să
scape de urmărirea legii. Răzbunarea urmărită
de el acum, era singura idee care îl mai anima
şi în momentul când va pune mâna pe
asasină, puţin îi păsa de ce va zice legea.
Deci observaţia ce o făcuse în momentul
când părăsise camera, nu era o aluzie contra
ei ci o declaraţie care se referea numai la
decizia luată de el.
„Poate şi acesta a fost unul din motivele
care m-au determinat să te iau de soţie”,
spusese Pierre. Prin urmare încă nu
ajunseseră la scena din urmă a dramei.
Probabil decizia în privinţa prezentei acestei
femei, în casa lui o amânase pentru mai
târziu. De ce o fi procedat astfel, ea nu-şi
putea da încă seama.
În orice caz îi era foarte recunoscătoare
pentru această amânare, cu toate că îşi dădea
seama de pericolul ce o ameninţă în cazul
când Pierre va descoperi cine este ea în
realitate. Dar în acelaşi timp era cert, că poate
aceasta era singura casă din lume unde poliţia
nu se va gândi să o caute niciodată. Atâta timp
-56-
deci cât va fi sub acoperişul casei lui Pierre
Bernaberry, era în completă siguranţă.
Peste câteva minute apăru doctorul
Mikkeldorp şi se apropie de patul ei.
— Ei, acum ştiţi cum vă cheamă? întrebă el.
— Da, eu sunt Mrs. Peter Bernaberry,
răspunse Anne după un moment de ezitare.
— Admirabil. Vasăzică acum nu mai
rămâne decât să vindecăm piciorul scrântit.
Dacă doriţi, putem continua şi acest
tratament, cu toate că eu sunt specialist
psihiatru şi nu de boli externe...
— Cred că ar fi bine să fiu îngrijită tot de
dumneavoastră, răspunse Anne pe care o
amuza prezenţa doctorului acesta puţin cam
încrezut.
— Sunteţi foarte amabilă, doamnă. Prin
urmare vă ordon să staţi în pat cel puţin două
săptămâni, şi mă aştept să fiţi îngrijită cu
toată atenţia de infirmiera Bingham, iar că din
partea soţului dumneavoastră veţi fi tratată cu
toată gingăşia, zise doctorul când văzu că
Pierre Bernabery apăru pe neaşteptate în
pragul camerii.
„Peste două trei zile vă scoatem şi bandajul
de la cap, aşa că vă veţi putea aranja părul ca
să fiţi tot atât de frumoasă ca mai înainte… Cu
toate că vă spun drept mie îmi plăceţi mai
-57-
mult cu învelitoarea aceasta albă care vă
împrumută un aer de madonă, adăugă
doctorul privind în jur lui. – Ce zici. Mister
Bernaberry?
— E destul de frumoasă şi aşa, încuviinţă el
cam în silă.
— Aşa vasăzică. Bine… Doamnă, vă rog
dacă domnul acesta nu-şi dă încă seama ce
soţie frumoasă are, vă rog să veniţi la mine şi
voi vedea ce pot face pentru dumneavoastră…
Bineînţeles dacă doamna doctor Mikkeldorp
nu va avea nimic contra…
Doctorul părea foarte amuzat de gluma pe
care o făcuse şi începu să râdă cu poftă apoi
îşi luă rămas bun şi plecă.
După plecarea lui, Bernaberry întoarse
scaunul şi încăleca pe el, sprijinindu-şi coatele
în spătar. Anne se gândi că atitudinea aceasta
era foarte adecvată situaţiei, căci îţi făcea
impresia că e gata să sară să o atace.
— Ei, ce facem acum? întrebă el privind-o
stăruitor.
— Nu găseşti că întrebarea aceasta ar
trebui să ţi-o pun eu? răspunse Anne.
— Ce fel de întrebare?
— Aceea pe care voiai să mi-o pui
dumneata: „Ce ai de gând să faci acum?”
— Ceea ce voi face eu, e foarte simplu,
-58-
răspunse Pierre. Te voi tine aici până când se
va întoarce soţia mea. Dacă vrei, poţi să-i scrii
acest lucru şi-i mai poţi spune că dacă va
încerca să evite scena pe care i-o prepar,
atunci tot ce o aşteaptă pe ea, îţi rezerv
dumitale.
— Ce o aşteaptă? Ai aerul că o urăşti… Să
fie adevărat?
— Nu ştiu, răspunse bărbatul după un
moment de gândire. Ştiu doar atât că ea a fost
cea mai minunată femeie pe care am întâlnit-o
până acum şi tot ea şi-a bătut joc de mine. Pe
fratele meu l-a omorât o femeie şi acest frate a
fost a doua fiinţă şi singura care m-a interesat
în toată lumea aceasta. Întâmplările acestea
două sunt prea strâns legate una de alta ca să
mă pot gândi cu duioşie la o femeie. E foarte
probabil ca destinul să mă pună faţă în faţă cu
aceste două femei care au prefăcut în venin,
cele mai curate sentimente ale mele; până în
clipa când mă voi răfui cu ele însă, te rog să
mă ierţi dacă nu voi putea vedea altceva într-o
femeie, indiferent cine este, decât un duşman
care mă pândeşte din umbră.
— Iar în mine nu vezi decât o prizonieră pe
care o vei ţine zălog până ce se întoarce aceea
pe care o aştepţi?
— Cam aşa ceva, răspunse bărbatul
-59-
zâmbind, dar zâmbetul acesta se prefăcu într-
un fel de strâmbătură care dădu înfăţişării lui
un aer şi mai rigid decât era cu adevărat.În
orice caz dumneata va trebui să rămâi aici
până în clipa când soţia mea se va decide să
schimbe rolul cu dumneata.
— Dar cum crezi că mă vei putea ţine în
casa dumitale contra voinţei melc?
— N-aveţi nicio grijă, căci va fi foarte
simplu. În primul rând, cel puţin pentru
moment, eşti incapabilă să te ridici în picioare.
Or, această circumstanţă îmi va facilita, cel
puţin pentru un timp, foarte mult situaţia.
După ce te vei înzdrăveni, dacă va fi nevoie, te
voi reţine în virtutea drepturilor pe care legea
le acordă soţului.
— Bine, dar dumneata nu eşti soţul meu.
— Asta e adevărat, dar toată lumea este
convinsă tocmai de contrarul, căci dumneata
ai recunoscut în faţa mai multor persoane că
eu sunt soţul dumitale.
— Şi ce se va întâmpla, dacă voi spune
adevărul?
— Aceasta, după părerea doctorului
Mikkeldorp care este un specialist recunoscut,
ar fi un fel de recădere în amnezia pricinuită
de accidentul de cale ferată, şi nu cred ca
tribunalul să pună la îndoială afirmaţiile lui
-60-
Mikkeldorp. Omul acesta este cel mai celebru
psihiatru pe care îl are ţara şi din cauza
aceasta l-am trimis la dumneata, atunci când
îmi închipuiam că eşti soţia mea… Nu, eu nu
văd nicio posibilitate să poţi pleca din casa
asta înainte de întoarcerea soţiei mele.
Anne îl privi întrebătoare.
— Dar de ce ţii atât de mult ca soţia
dumitale să se întoarcă? E doar clar că a
plecat ca că scape de dumneata.
— Eu… şi bărbatul se opri un moment şi se
gândi, – n-aş putea să-ţi precizez de ce a
plecat. N-aş putea nici să-ţi spun ce aş face
dacă aş întâlni-o. E foarte probabil însă că aş
întreba-o care a fost motivul de a fugit:
indiferenţă, antipatie sau poate alt bărbat?
— Prin urmare atitudinea dumitale de
acum este dictată de mândrie?
— Eu cred, şi Pierre ezită din nou, că nu-i
atât de mândrie cât mai mult de sensibilitate.
— E acelaşi lucru, confirmă Anne.
— Până acum nu am cerut în căsătoriei
nicio femeie, şi astăzi când m-am decis să ofer
averea şi numele meu unei femei, aceasta fuge
chiar de la ofiţerul stării civile. Prin urmare aş
vrea să ştiu, unde este greşeala în formalităţile
de căsătorie sau poate eu sunt vinovatul? Căci
evident trebuie să fie o greşeală la unul din
-61-
doi, sau eventual în orice femeie. Bietul frate-
meu îmi spunea mereu că în fiecare femee.
Există ceva patologic şi el, sărmanul a plătit
cu viaţa această idee.
— Se poate că a murit tocmai pentru că era
convins şi credea în această aberaţie?
— Nu, el n-a murit din cauza aceasta, ci a
murit pentru că a fost împuşcat, şi, ca să
termine această conversaţie psiho-analitică
destul de chinuitoare pentru el, continuă cu
glasul mai violent decât la început: – Ce
coincidenţă ciudată pentru doi fraţi: amândoi
am fost executaţi în aceeaşi zi de câte o femeie.
Şi el care avea atâta experienţă în contactul cu
femeile, şi eu care nu aveam niciuna. Stephen
le considera ca pe nişte păpuşi fără suflet,
bune pentru distracţie, iar eu le ridicam în
slava cerului.
— Aţi exagerat amândoi, răspunse Anne. —
Dacă aţi fi ales calea mijlocie, poate aţi fi fost
amândoi fericiţi. Acum încep să-mi dau seama
de ce soţia dumitale a fugit de pe altarul unde
o ridicaseşi şi de ce fratele dumitale a murit de
moarte atât de năpraznică. Concepţia dumitale
despre femei era prea idealizantă pentru un
bărbat care a reuşit să adune o astfel de avere,
şi Anne îi arătă cu privirea luxul ce era în
jurul ei. – Dumneata ar fi trebuit să fii artist,
-62-
pictor sau poet.
— Cine ştie, zise Pierre, poate Steve şi cu
mine ne-am schimbat cariera. El ar fi trebuit
să trăiască în Texas, să facă negoţ cu petrol,
prăsilă de vite şi să adune avere, iar eu trebuia
să desenez sau să fac altceva aici la New-York.
În fond nu putea suferi viaţa pe care o ducea
şi ar fi dorit întotdeauna să schimbe cu mine.
Anne nu zise nimic şi Pierre continuă.
— Uită-te la mâinile mele. Am nişte degete
parcă toată viaţa n-au învârtit decât tocul sau
pensula, atât sunt de subţiri. În Texas însă m-
am luptat de multe ori cu tauri. În general
trupul acesta, plăpând în aparenţă ascunde
calităţile şi patimile ce clocotesc în mine.
Pierre Bernaberry îşi dădu seama că a
vorbit prea mult despre el însuşi, poate mai
mult decât avea intenţia. Lui Anne i se
întâmplase de multe ori că oameni, care, la
început păreau tăcuţi şi discreţi, începeau să
spună chiar fără să vrea tot ce aveau pe suflet,
când întâlneau ochii ei în care ardea un elan
de pură sinceritate.
Când îşi dădu seama că şi-a descărcat
sufletul în faţa acestei femei străine, Pierre se
simţi jenat şi nu ştia cum să adune toate
aceste confidenţe şi să le bage din nou acolo
de unde le scosese.
-63-
 Infirmiera apăru ca un înger salvator în
cadrul uşii.
— Vă cheamă cineva la telefon, zise ea.
— Dacă îmi dai voie, se întoarse el spre
Anne, voi întrebuinţa firul dumitale, şi întinse
mâna după telefonul de pe masă.
— Poftim.
Pierre ridică receptorul.
— Hello. Te rog, te rog dă aici legătura din
apartamentul lui Mister Bernaberry… Aici
Pierre Bernaberry, bună seara, domnule
inspector Lavin. Ce?… Crezi că ai prins
asasina?… A recunoscut că este Anne
Harkness?… Nu, era de prevăzut.
Semnalmentele se potrivesc?… Perfect. Dar
amprentele de pe revolver? Au fost comparate?
Bine dar când are de gând procurorul să vi le
trimită?… Sigur că da. Viu numaidecât. La
revedere, şi închise telefonul. – Aş dori să nu
fie fata pe care o căutăm.
— De ce?
— Pentru că vreau să o găsesc eu, nu
altcineva, răspunse Pierre, şi-şi încleştă mâna
pe spătarul scaunului de se auzi lemnul
pârâind între degetele lui. – Te rog să mă ierţi
că trebuie să plec, se scuză el. Chestiunea
aceasta este mai tare chiar decât plăcerea de a
sta cu soţia mea, şi se ridică să plece.
-64-
 — Mrs. Bernaberry, interveni infirmiera, va
trebui să se culce înainte de întoarcerea
dumneavoastră. Aşa a ordonat doctorul. Deci e
mai bine să-i spuneţi bună seara de pe acum.
— Ah, da… noapte bună.
— Noapte bună!
Nu ştiu de ce, dar amândoi îşi dădură
seama că despărţirea aceasta nu se potrivea
deloc pentru doi tineri căsătoriţi. Infirmiera
zâmbi semnificativ şi fără să vrea Anne îşi
ţuguie buzele, parcă ar fi vrut să-I spună:
— Ce vrei să fac? Te rog nu te supăra, dar
infirmiera poartă vina.
Pierre se plecă deasupra patului şi buzele
lor se împreunară. Anne îi simţi gura fierbinte
şi atingerea aceasta o furnică în tot trupul, ca
o flacără ce se stinge când o strângi între
degete şi o simţi apoi zvâcnind dureros pe
întuneric, după ce închizi ochii…

CAPITOLUL V

Anne bănuia că Pierre a plecat în goană, ca

ogarul când simte vânatul, şi în timp ce se
gândea cu părere de rău la nenorocita care
suporta nevinovată tortura interogatoriului,
binecuvânta steaua fericită care o adusese în
-65-
casa aceasta, în loc să o conducă de-a dreptul
la poliţie. Fata aceea va fi eliberată cu
siguranţă, imediat ce se va constata că
amprentele lăsate pe revolver nu se potrivesc
cu ale ei. Prin urmare afară de acest mic
dezagrement, altceva nu i se mai poate
întâmpla. În acelaşi timp însă amprentele
găsite pe revolver erau o teribilă primejdie
pentru ea care, cea din urmă, pusese mâna pe
arma cu care a fost împuşcat Stephen
Bernaberry. Ironia sorţii aranjase lucrurile aşa
fel, ca împiedicând pe asasină să se sinucidă,
să fie ea însăşi bănuită de asasinat, iar
explicaţia că arma ajunsese în mâna ei abia
după ce artistul a fost omorât, ar fi părut
oricui nefirească şi imposibilă.
Probabil s-ar fi gândit toată noaptea la
aceste amănunte, cu toate că încercase să-şi
alunge gândurile negre, dacă nu venea
infirmiera să-i dea un nou somniferul, care, cu
toate grijile ce o chinuiau, o făcea să adoarmă
adânc.
A doua zi dimineaţa se trezi chinuită de
visuri. Visase că fusese prinsă într-o grămadă
de inele ca într-o pânză de păianjen. Inele erau
nişte cerculeţe mici şi fine care se învârteau
spre acelaşi centru. Chiar în clipa când
deschise ochii i se păru că mai vede cerculeţele
-66-
amprentelor digitale de pe revolver roind în
jurul ei şi căutând să o sugrume în plasa
formată de ele.
Primul ei gând fu să nu atingă cu mâna
niciunul dintre obiectele din jurul ei, cel mult
rufele, ca nu cumva să lase vreo urmă care să
o trădeze, căci dacă ar fi pus mâna pe o ceaşcă
sau pe un pahar, ar fi trebuit să le şteargă
imediat de urma lăsată de mâna ei. Se gândi
însă că la masă trebuie să se servească de
tacâmurile de argint şi de farfurii. Ce ar fi să
roage pe Juliette să-i aducă o pereche de
mănuşi de care să se servească de câte ori
trebuie să pună mâna pe ceva? Ar fi fost
imposibil însă, căci ar fi atras atenţia exact
asupra unui amănunt care trebuia să rămână
ascuns. Probabil Pierre este deja în posesia
amprentelor ei şi nu aşteaptă decât ocazia ca
să le compare cu cele care erau în posesia
poliţiei.
În cazul acesta nu mai putea face nimic, ci
trebuia să aştepte în linişte ca el să-şi execute
răzbunarea. Pe urmă se gândi că poate tot e
mai bine să nu facă nimic, căci orice ar fi
făcut, primejdia tot nu o putea înlătura. Mai
bine să aştepte în linişte. În felul acesta reuşea
să mai prelungească situaţia de siguranţă
relativă în care se găsea acum.
-67-
 În ziarele de a doua zi citi rezultatul
anchetei. Judecătorul de instrucţie nu
constatase niciun amănunt pe care nu l-ar fi
cunoscut şi ea. Probabil nimănui nu-i trecuse
prin minte să se îndoiască de spusele
Charlottei Pascoe, căci judecătorul nu găsise
de cuviinţă să-i mai ia al doilea interogatoriu.
Anne era convinsă că fata aceasta va încerca
într-un fel sau altul să dispară din circulaţie,
şi îşi dădu seama că siguranţa sau poate chiar
viaţa ei depinde de cine ştie ce mijloc pe care
nu-l putea prevedea, dar care ar fi determinat
pe Charlotte să recunoască fapta comisă de
ea, înainte ca poliţia să fi dat de urma ei în
casa lui Bernaberry. Era o nebunie să fie
condamnată să stea în pat tocmai acum,
supravegheată de infirmieră şi de toate slugile,
cel puţin aşa bănuia, şi să nu poată ieşi din
casă. În timpul acesta Charlotte îşi putea face
toate preparativele ca să dispară nesupărată
de nimeni.
N-avea cui să-i ceară să supravegheze pe
Charlotte şi să caute să-i smulgă cu forţa o
mărturisire salvatoare. Doamna Harkness,
mama ei, ar fi fost incapabilă să facă acest
lucru, chiar dacă Anne ar fi îndrăznit să-i
ceară ajutorul, căci ea nu era femeia care să
poată sta de vorbă cu o fată atât de rafinată
-68-
cum era Charlotte. Mrs. Harkness, mama ei,
era un fel de tiran, o fiinţă bănuitoare, dar cu
orizonturi prea strâmte şi prea puţină putere
de voinţă ca să poată reuşi ceva în afara de
cercul strâmt al familiei ei.
Afară de asta, misiunea pe care trebuia să o
încredinţeze cuiva, şi fără întârziere, cerea un
bărbat, nu o femeie. Nu cunoştea însă niciun
bărbat, căci boala lungă a tatălui ei
îndepărtase din jurul casei pe toţi tinerii cu
care ar fi putut lega o prietenie mai sinceră.
Dar chiar dacă ar fi cunoscut un bărbat de
care să o lege o prietenie, acum nu mai
îndrăznea să-l anunţe unde o poate găsi, căci
cu siguranţă poliţia ar fi supravegheat toate
cunoştinţele ei, bănuind că se întâlneşte cu
cineva. Deci toate drumurile care duceau la
salvarea ei, erau acum închise.
Oare între cei pe care îi cunoscuse recent
nu s-ar găsi cineva? Pierre era exclus, tot aşa
şi doctorul. Intendentul… imposibil… Poate
reporterul pe care îl cunoscuse la spital?…
Cum îl chema oare?… Chester Collins…
Şi de ce nu?… Ar fi fost însă un refugiu de
ultimă instanţă şi ar fi însemnat să se dea pe
mâna unui om completamente necunoscut.
Dar ce să facă? Tânărul acesta era foarte
simpatic şi se oferise singur să-i stea într-
-69-
ajutor, dacă va avea nevoie de el.
Anne aşteptă cu nerăbdare să rămână
singură în cameră şi după plecarea infirmierei,
luă cartea de telefon şi căută în grabă adresa
ziarului Chronicle. Pe urmă profită a doua
oară de un moment oportun şi chemă redacţia
la telefon. Avu noroc, Collins se prezentă
imediat la aparat:
— Îţi mai aduci aminte de fata aceea de ieri,
întrebă Anne cu glasul tremurând de emoţie,
care nu a putut să-şi spună numele?
— Cum să nu-mi aduc aminte, ţipă Collins
în telefon, când azi dimineaţă am scris despre
dumneata un articol în prima pagină, doamnă
Bernaberry. Nu aţi citit ziarul?
— Nu, până acum, căci n-am avut timp să
văd ziarele, răspunse Anne. Tocmai acum am
citit un articol relativ la Mr. Stephen
Bernaberry şi din cauza aceasta te-am chemat
la telefon.
— Da? întrebă Collins care nu înţelegea
nimic şi aştepta să fie lămurit asupra legăturii
ce ar avea această afacere cu el.
— Nu pot să-ţi comunic la telefon despre ce
vreau să-ţi vorbesc, dar chiar dacă aş putea,
tot nu m-ai înţelege. Am însă mare nevoie de
ajutorul cuiva şi zilele trecute ai fost atât de
amabil să te oferi de bună voie să-mi stai într-
-70-
ajutor. Probabil ai vrut să fii amabil şi nimic
mai mult. Acum însă eu am mare nevoie de
acest ajutor şi de aeea apelez la dumneata…
— Vă rog, doamnă. Sunt gata să vă
servesc.
— Ceea ce-ţi voi cerc eu e foarte greu şi
foarte delicat.
— Cu atât mai mult, insistă Collins. Vin
imediat la dumneavoastră, peste câteva
minute sunt acolo.
— Mulţumesc, domnule Collins, zise ea şi
lăsă receptorul din mână.
Glasul tânărului răsuna atât de cald şi de
prietenos încât Anne se simţi numaidecât
uşurată. De aceea zâmbi foarte satisfăcută
văzând pe Pierre că vine să-i zică bună
dimineaţa, imediat ce se întoarse acasă.
Probabil, salutul lui era numai un act de
curtoazie, mai ales că era şi infirmiera de faţă.
Evident, scena de seara trecută se repetă şi
de astă dată, dar atitudinea lui Pierre păru
mai puţin stângace. Probabil nici sărutul
Annei nu era atât de excitant, sau Pierre se
preparase dinainte contra efectului. Anne ştia
că în dimineaţa aceea era foarte frumoasă.
Căci se privise în oglindă. Bandajul de la cap
era acoperit de boneta de dantele şi capotul ei
de mătase era o minune.
-71-
 Se surprinse dorind să placă acestui bărbat
care ar fi zdrobit-o cu o singură mână dacă ar
fi aflat cine este, şi în mod inconştient simţea
crescând în ea speranţa, că va reuşi să-l facă
să se îndrăgostească de ea, ca un fel de
satisfacţie pentru vorbele lui urâte ce le
spusese ieri la adresa tuturor femeilor.
Nu reuşise deocamdată să-şi analizeze
complet sentimentele ce le avea faţă de Pierre,
dar simţea un fel de duioşie când vedea cum îl
frământa patima aceea grozavă fără să o mai
poată stăpâni. Ar fi vrut să-l apere de ceva,
poate chiar de el însuşi, dar nu ştia de ce.
Bărbatul se lăsă obosit pe un scaun din faţa
patului.
— S-a constatat că fata pe care a prins-o
poliţia azi noapte, a fost cu totul străină de
asasinat, zise el fără nicio introducere.
— Ştiu.
— Ştii? De unde poţi şti? întrebă el
bănuitor.
— Am constatat imediat din atitudinea
dumitale, răspunse ea zâmbind. Nu ai de loc
aerul unui om care ar fi omorât pe cineva azi
noapte, cu toate că pari obosit.
— N-am putut dormi deloc, răspunse Pierre.
— Te cred. Şi apoi ura care te frământă îţi
fărâmiţează toată energia.
-72-
 — Ai dreptate, dar ce să fac?
— Nu ştiu, dar mă întreb ce ar fi făcut
fratele dumitale într-un caz similar.
— El ar fi râs batjocoritor şi ar fi zis că
bărbatul care permite unei femei să ajungă în
legături aşa de strânse cu el încât să-l poată
împuşca, îşi merită pedeapsa pentru
imprudenţa pe care a comis-o. Steve avea
obiceiul că râdea de toate cele, dar
întotdeauna de lucruri pe care alţii le tratează
cu toată seriozitatea.
— Prin urmare era un om care trăia pentru
prezent, interveni Anne, nu ca dumneata
pentru trecut sau pentru viitor.
— Ca mine? Vasăzică îţi închipui că eu
trăiesc pentru trecut sau pentru viitor?
— Dumneata nu vezi? Aşa procedează
numai un bărbat orbit de ură sau unul care
tremură de frică.
— Eu nu tremur de frică.
— Poate să ai dreptate, dar numai în parte.
Nu tremuri în faţa unei fiare sălbatice, în faţa
unei stafii, sau a unui glonţ de armă, dar te
temi grozav că nu vei reuşi să duci la bun
sfârşit ceea ce ţi-ai pus în gând.
Fratele dumitale Steve pe care mi l-ai
descris adineauri, cu siguranţă că nu se temea
de nimic, nici de moarte chiar.
-73-
 — El nu credea în moarte.
— Probabil nu crede nici acum…
Juliette tocmai intră în cameră cu o tavă pe
care era dejunul Annei.
— Julie, te rog dă domnului cafeaua mea şi
mie să-mi aduci alta, zise Anne.
— Eu am luat cafeaua, protestă Pierre
văzând pe camerieră că se apropie cu tava de
el.
— Îmi închipuiam, că dejunul ţi-a fost servit
în cameră, ripostă Anne, dar sunt sigură că nu
ai mâncat nimic. De aceea te rog să iei cafeaua
mea şi să mănânci câteva fursecuri înainte de
a ieşi în oraş. O soţie bună nu-şi lasă
niciodată bărbatul să plece flămând de acasă.
— Vasăzică te consideri soţie bună?
— La asta încă nu m-am gândit, dar în orice
caz te rog să bei cafeaua înainte de plecare.
Pierre se execută şi după ce mâncă şi câteva
fursecuri, apăru Juliette cu o nouă ceaşcă de
cafea şi anunţă:
— În hol este cineva care caută pe doamna,
un domn…
— Un domn? întrebă Pierre mirat.Ce fel de
domn?
— Un ziarist, explică subreta, un fel de
reporter.
Nu putea fi decât Collins. Ce coincidenţă
-74-
nenorocită să vină tocmai în faţa acestui
bărbat care ar fi considerat scena aceasta
drept o minciună pe care a inventat-o numai
ca să scape de pedeapsă. Trebuia deci să caute
o ocazie ca să poată vorbi singură cu el. Crezu
deci că e mai bine să se prefacă că nu ştie
nimic.
— Spune-i să nu mai aştepte, pentru că
Mrs. Bernaberry încă nu poate primi vizitatori,
interveni Pierre.
Subreta se întoarse spre Anne, parcă ar fi
vrut să o întrebe dacă este de acord cu această
ingerinţă ilicită în afacerile ei personale, dar
stăpâna nu zise nimic ci se gândea că poate
Collins se va mai întoarce odată.
Atmosfera de intimitate de la început, se
risipi pe nesimţite şi în locul ei se furişă un fel
de bănuială între ei. Pierre începu să-şi dea
seama că femeia aceasta cu care stătea de
vorbă era o străină.
— Ziaristul spune că a fost chemat de
doamna, zise Juliette întorcându-se înapoi.
Pierre se întoarse întrebător spre Anne.
— Ai trimis după el?
Femeia începu să râdă, dar cam în silă.
— N-am trimis, dar acesta este ziaristul
care şi-a dat atâta osteneală ca să descopere
cine sunt, şi aş vrea să-i mulţumesc.
-75-
 Bărbatul se întunecă la faţă.
— De chestiunea aceasta mă voi ocupa eu
însumi… Julie, spune-i să aştepte. Vreau să
vorbesc cu el.
Anne se ruga lui Dumnezeu să-i dea minte
lui Collins să nu spună lui Pierre că ea însăşi
îl chemase cu atâta insistenţă azi dimineaţă la
telefon; căci Pierre era convins că ziaristul
venise numai în exercitarea profesiunii sale. În
orice caz dacă ar fi bănuit că omul acesta
făcea legătura între soţia lui şi Anne, se ferea
să-şi dea această bănuială pe faţă, căci după
câteva clipe se ridică şi coborî să vorbească cu
reporterul care aştepta.
Anne ardea de nerăbdare sa sară din pat şi
să se ducă la uşă ca să audă ce vorbesc… dar
făcând o mişcare imprudentă, dădu un ţipăt
de durere şi infirmiera îşi făcu numaidecât
apariţia în cadrul uşii. Uşa dormitorului era
închisă şi era imposibil să audă conversaţia
celor doi bărbaţi, deci trebui să se resemneze.
Peste câteva minute când Juliette intră din
nou, o întrebă dacă a plecat reporterul.
— Da, doamnă, a plecat împreună cu Mister
Bernaberry.
Collins probabil se va întoarce mai târziu
sau va telefona, se gândi Anne, şi aşteptă
toată ziua un semn de la el. Dacă Collins ar fi
-76-
fost de acord să înceapă urmărirea Charlottei,
atunci trebuia să înceapă imediat, căci Anne
era aproape sigură că fata aceasta se pregătea
să dispară, de nu cumva a şi dispărut… Dar
Collins nu mai veni…
Pe la orele cinci Anne începu să-şi piardă
răbdarea, şi punând mâna pe telefon chemă
redacţia ziarului. Aşteptă îndelung cu telefonul
la ureche, până când îşi dădu seama că
aparatul era decuplat. Făcu din nou numărul,
dar aparatul nu reacţionă deloc. Prin urmare îi
tăiaseră orice contact cu lumea din afară.
Lăsă receptorul, deznădăjduită, gândindu-
se că în apropierea ei nu era nimeni în care ar
fi putut avea încredere. Îşi dădea seama că era
prizonieră în toată regula: un fel de zălog
pentru femeia aceea ciudată şi nemulţumită,
care plecase lăsând-o pe ea în locul ei, ca să-I
poarte hainele şi să ducă viaţa destinată
pentru ea însăşi. Era absolut sigură că Pierre
nu-I va da drumul până când soţia lui nu va
veni înapoi ca să-şi primească pedeapsa…
Anne însă era convinsă că Mrs. M. T.
Bernaberry nu se va mai întoarce niciodată.

CAPITOLUL VI

-77-
 În seara aceea când se întoarse acasă Pierre
nu făcu nicio aluzie că a dat de urma micului
complot urzit de ea, dar nici Anne nu pomeni
nimic despre telefonul decuplat. Vedea însă că
se spionează unul pe altul, parcă fiecare dintre
ei ar fi aşteptat ca celălalt să înceapă atacul.
Pierre era în cameră când veni Juliette şi
anunţă că îi va servi masa.
— Nu vrei să mănânci cu mine? întrebă
Anne. E atât de greu să mănânci singur.
— Tovărăşia mea nu cred că te-ar putea
distra, răspunse Pierre. Dacă vrei, voi da ordin
să-ţi monteze un aparat de radio în cameră.
— Eşti foarte amabil, dar te rog să nu te
mai deranjezi, răspunse Anne. Cu aparatul de
radio nu se poate sta de vorbă şi noi femeile
dacă nu avem cu cine vorbi, ne simţim
nenorocite.
Pierre râse înveselit.
— Spune lui Watkins să mă servească şi pe
mine aici, zise el întorcându-se spre camerista
care aştepta.
Masa lor intimă fu foarte amuzantă şi chiar
animată. După puţin timp Watkins veni să
anunţe un vizitator.
— A venit inspectorul Lavin, zise feciorul.
— Spune-i că vin imediat.
— De ce nu-l primeşti în dormitorul meu,
-78-
interveni Anne.
— Nu cred să aibă o misiune agreabilă. El
este cel care a fost însărcinat să descopere
unde s-a ascuns Anne Harkness. Probabil vine
cu amprentele digitale şi va face un raport
despre ce s-a mai întâmplat în cursul zilei de
azi.
Anne îşi simţi inima zvâcnind în piept:
amprentele digitale. Prin urmare primejdia de
care se temea, se apropia tot mai mult. Acum
era aici în casă, şi dovada stigmatului crimei
era abia la câţiva paşi. La gândul că primejdia
era atât de aproape, Arme simţi dintr-odată
dorinţa să o privească în faţă, să se pună la
încercare şi să o vadă trecută. Avea senzaţia
că este un fel de sinucigaş care se prepară să
se arunce pe fereastră. Dar înainte de a sări,
priveşte în abisul de la picioarele lui şi se lasă
tot mai adânc pe fereastră, dincolo de care
este întunericul etern care-l aşteaptă lacom…
— Aş vrea să văd şi eu pe inspectorul Lavin,
zise ea. Poate i-aş fi chiar de folos.
— Nu văd cu ce i-ai putea fi de folos,
răspunse Pierre cu indiferenţă. Fata aceea a
reuşit să scape din reţeaua celei mai bine
organizate poliţii din lume. Nu cred să le poţi
da vreun sfat pe care ei să nu-l fi încercat deja.
Cu toate acestea, cum sunt convins că lui
-79-
Lavin îi place cochetărie, fie...
— Bine, dar eu nu sunt cochetă, protestă
Anne, nu e aşa?
Pierre o privi cercetător.
— Nu, tu nu eşti cochetă ci altceva, apoi
întorcându-se spre intendent îi spuse să
introducă pe inspectorul Lavin.
— Mrs. Bernaberry se plictiseşte, zise el
când apăru inspectorul, şi spune că este foarte
curioasă să vadă cum funcţionează aparatul
poliţienesc.
— Cred că nu vom descoperi nimic
neobişnuit în seria de amprente pe care o
aduc, zise poliţistul înclinându-se în faţa
doamnei.
— Pe mine mă interesează, în orice caz.
Nimeni nu putea bănui însă de ce anume o
interesau atât de mult fotografiile acestor
amprente.
Lavin apropie un scaun de pat şi deschise
servieta.
— Eu credeam că sunteţi blondă Mrs.
Bernaberry, zise el.
Anne întoarse ochii spre Pierre şi văzu că şi
el pare foarte mirat, prin urmare se gândi că
trebuie să răspundă imediat la întrebarea
aceasta venită ca din întâmplare.
— De ce, domnule inspector?
-80-
 — Sunt aproape sigur, dar ce mai încoace
încolo, sunt absolut sigur, că în decursul unei
conversaţii ce am avut-o cu Mister Stephen
Bernaberry, fostul dumitale cumnat şi unul
dintre cei mai buni prieteni ai mei, mi-a spus
că dumneata ai fi blondă. Aceasta s-a
întâmplat abia câteva minute înainte de
asasinarea lui.
— Probabil confundase pe soţia mea cu una
dintre domnişoarele de onoare care era
blondă, declară Pierre.
— Sau poate întrebuinţase acest cuvânt ca
un fel de caracterizare ironică, fiindcă astăzi…
— Aproape toate femeile sunt vopsite blond?
adăugă Anne.
— Exact. De altfel cred că ştiţi cât era Steve
de cinic atunci când era vorba de femei. În
dimineaţa aceea tocmai discutam un subiect
similar. Steve publicase un anunţ în ziare, în
nădejdea că va putea găsi o fată, aşa zisă de
modă veche, care să-i servească de model.
Steve avea multe defecte, dar şi o mare
calitate: îi plăcea şi dorea o femeie care să-l
atragă cu farmecul demnităţii ei şi nu cu
artificiile femeilor de azi.
În timp ce vorbea, Lavin scoase din servietă
mai multe fotografii pe care se vedeau linii
paralele şi neregulate sfârşind în cerculeţe
-81-
abia distincte care nu erau altceva decât
imaginea mărită de mai multe ori a unor
amprente digitale.
— Cred că aveţi idee despre teoria
dactiloscopiei, zise el întinzând Annei una
dintre fotografii. Aceste linii şi cerculeţele care
se văd în fotografie, nu se schimbă niciodată
în viaţa omului, de cum se naşte până moare.
Pensionarii de la Sing-Sing au încercat de
multe ori să schimbe această predestinaţie,
dar fără niciun rezultat. Nici urmele de răni nu
pot influenta regularitatea amprentelor. Din
contră fac ca recunoaşterea delincventului să
fie cu atât mai uşoară.
Anne luă fotografia pe care i-o întinse
inspectorul.
— Amprentele acestea au fost găsite pe
revolver, explică Lavin. Fotografiile cestelalte
au fost luate acasă la domnişoara Harkness,
după diverse articole de toaletă, de pe oglindă
şi paharul de care s-a servit ultima dată. Vă
rog aşezaţi fotografiile una lângă alta şi
comparaţi urmele lăsate pe oglindă cu cele de
pe revolver. Cele din urmă sunt puţin mai
şterse, dar cu toate acestea se poate
recunoaşte imediat că au fost lăsate de aceeaşi
mână, ceea ce se poate de altfel controla şi cu
un aparat special.
-82-
 Inspectorul se lăsă în spătarul scaunului.
— Mi se par însă foarte ciudate informaţiile
ce le-am primit despre fata aceasta. Anne
Harkness era o fată liniştită şi tăcută căreia îi
plăcea să stea toată ziua acasă. Nu-i plăcea să
petreacă şi să lipsească nopţile de acasă. În
astfel de cazuri însă noi suntem obişnuiţi să
constatăm întotdeauna abuzurile de distracţii.
Este suficientă o cantitate mai mare de alcool,
dublată cu puţină gelozie şi catastrofa e gata.
În cazul nostru însă nu poate fi vorba de aşa
ceva. E cert însă că asasinatul a fost comis de
această fată, dar nu putem cunoaşte
deocamdată mobilul crimei. Probabil nici
juraţii nu vor insista prea mult asupra acestui
amănunt.
— Dacă vor putea să o prindă, zise Anne şi
glasul ei sună ca venit din cine ştie ce
depărtare. E foarte probabil că nu o vor găsi
niciodată.
— E peste putinţă să nu o găsim, declară
inspectorul Lavin cu convingere. Nu există
niciun loc unde s-ar putea ascunde pentru o
vreme mai îndelungată. Într-o bună zi tot va
trebui să iasă la suprafaţă ca să respire, şi
imediat o luăm de ceafă, zise el făcând un gest
semnificativ din mână.
— Toate aceste supoziţii sunt foarte
-83-
frumoase, dar vreo ştire mai precisă despre
asasină ai? Căci nu-mi voi putea găsi liniştea
atât timp cât nu o voi putea privi în faţă, şi…
— Crezi că atunci te vei simţi fericit? întrebă
Anne. Mai fericit decât acum?
— Nu, mai fericit nu mă voi simţi în niciun
caz, dar cel puţin ne putem încheia socotelile.
Cât timp această femeie va mai fi în viaţă, nu
voi putea fi liniştit. După ce mă voi întâlni cu
ea şi ne vom fi răfuit, puţin îmi pasă de ce va
urma. În noaptea aceea însă sunt sigur că
somnul pe mindirul închisorii îmi va prii.
Anne se înfioră.
— Nu pricep cum poate un bărbat să urască
o femeie cu atâta patimă, indiferent de ce faptă
ar fi comis. Gândeşte-te că poate nenorocita
aceea a fost o fată tânără ca mine sau ca…
— Este oarecare diferenţă, interveni Pierre
cu bunăvoinţă. Dumneata eşti o fată
adorabilă, iar aceea este o bestie feroce care îşi
pândea victima de multă vreme. Dumneata nu
ai putea concepe niciodată un gând atât de
fioros şi nici nu l-ai putea pune în practică…
Apoi întorcându-se spre Lavin întrebă:
Fotografiile acestea mi le-ai adus mie?
— Da.
— Altceva nu ai pentru mine? Niciun
rezultat?
-84-
 — Nimic până acum. Dar am adus pe
cineva cu mine, pe care aş vrea să-l poftesc
aici.
— Pe cine?
— Am adus pe mama acestei fete.
— Pe mama… mama acestei fete, exclamă
Anne îngrozită şi gata să se trădeze. Unde
este?
— Jos în hol, răspunse Lavin care nu băgă
de seama emoţia ei. Să o chem sus?
Pierre se întoarse întrebător spre ea.
— Vrei să vezi pe această femeie?
— Nu, declară Anne şi se sili să pară
sinceră. Sunt puţin obosită şi nu mai vreau
nicio emoţie căci pentru azi mi-a fost de ajuns.
Te rog să vii pe urmă la mine şi să-mi spui ce-
a fost după ce va pleca femeia aceea.
Lavin se ridică şi adună fotografiile răvăşite
pe pat.
— Noapte bună, doamnă!
Anne îi întinse mâna cu toată simpatia şi se
gândi aproape cu regret că un astfel de om
este condamnat să urmărească toată viaţa
criminali în loc să facă fericirea unei femei.
Cei doi bărbaţi ieşiră împreună şi Anne oftă
uşurată întinzându-se în pat şi gândindu-se
că soarta ei atârna numai de un fir de păr. Ce
s-ar fi întâmplat dacă în momentul când a
-85-
intrat în dormitor, Lavin ar fi adus pur şi
simplu şi pe mama ei cu el?
Dar se vedea că steaua ei cea buna o
proteja şi reuşise din nou să scape, cel puţin
pentru un timp… Apoi deodată se ridică şi
dădu un ţipăt surd… îşi aduse aminte că
fotografiile aduse de inspector le ţinuse în
mână şi pe luciul lor era acum imprimată
urma proaspătă a degetelor ei.

CAPITOLUL VII

Anne trecu printr-o jumătate de ceas care i

se păru îngrozitoare. I se părea că de acum îi
va fi imposibil să mai scape. Abia mai târziu îşi
dădu seama că tocmai amprentele lăsate de ea
nu vor fi examinate de nimeni, nici nu i-ar
trece nimănui prin gând să caute pe asasină
în casa fratelui victimei sau între membrii
familiei acestuia.
Prin urmare nu avea niciun motiv să se
teamă. Îşi dădea seama perfect de tot ce va
face poliţia de aici înainte dar şi de necesitatea
imediată de a descoperi unde este actualmente
Charlotte Pascoe, căci va veni un moment
când adevăratul asasin va trebui să iasă la
iveală. Altfel nu se va mai putea întoarce
-86-
niciodată în casa părintească, la viaţa liberă ce
o trăise până aici şi la numele onorabil al
tatălui ei. Afară de asta ştia foarte bine că nici
justiţia nu ar ierta-o, dacă ar permite
criminalei să scape de pedeapsa ce o aşteaptă.
Abstracţie făcând de faptul că era interesată
ca adevăratul criminal să fie descoperit, dar se
considera obligată să facă tot ce-i va sta în
putinţă pentru ca femeia aceasta să fie
arestată cât mai curând, pentru că asasinase
pe un membru util al societăţii şi, în libertate,
poate ar fi comis şi alte crime.
Peste un ceas se întoarse şi Pierre. Abia
când îl văzu intrând îşi dădu seama că
bărbatul acesta, cu totul străin de ea, avea
acces liber în dormitorul ei la orice oră din zi
sau din noapte.
— Mrs. Harkness nu e o femeie despre care
s-ar putea spune că este agreabilă. Se vede cât
de colo că îi face plăcere să vorbească despre
amărăciunile ce le-a avut cu soţul ei de
odinioară. Despre fiică-sa nu mi-a spus nimic
ce nu am fi ştiut deja şi noi. Fata aceasta
trebuie să fi fost foarte prefăcută de vreme ce a
putut înşela şi pe mama ei. Doamna Harkness
afirmă că fiica ei nu ieşea niciodată din casă,
cel puţin cu ştirea ei. Eu însă bănuiesc că
pleca noaptea, după ce se culca toată familia.
-87-
 — Dar de ce o fi căutând toată lumea să
prezinte pe fata aceasta ca o fiinţă depravată,
care se ascunde ca o ipocrită sub masca
inocenţei?
— Presupunerea este oarecum logică,
răspunse Pierre, căci altfel era peste putinţă să
comită crima.
— Nu s-ar putea oare ca fratele dumitale să
fie vinovat de această nenorocire? Bineînţeles
această întrebare nu este valabilă decât în
cazul când glontele mortal a fost tras
numaidecât de această fată.
— Vorbeşti despre ea ca şi când ai crede-o
nevinovată, zise Pierre privind-o stăruitor.
— Eu sunt convinsă că este nevinovată.
— Atunci cum explici urmele de pe revolver?
Anne crezu că e mai bine să nu continue
această discuţie, căci îşi dădea seama că este
inutil să vină cu astfel de argumente în faţa
acestui om sau în faţa justiţiei. Salvarea nu
putea veni decât dacă ar fi forţat pe Charlotte
să mărturisească.
Conversaţia lor reveni din nou asupra lui
Stephen Bernaberry. Bănuiala Annei că poate
pictorul să fi comis ceva care să justifice acest
deznodământ fatal, făcu pe Pierre să
protesteze cu toată convingerea.
— Pe Steve îl iubeau toate femeile, declară
-88-
el.
— Un motiv mai mult ca una dintre ele să-l
omoare. Poate aceasta îl iubea mai mult decât
celelalte.
— Şi ca dovadă a acestei iubiri, i-a tras un
glonte.
— Mi se pare că dumneata cunoşti mai
puţin femeile decât le cunoştea fratele
dumitale.
— Ştiu tocmai de ajuns ca să le pot ţine la
distanţă.
— Şi cu toate acestea nu le ţii.
— Cu dumneata este cu totul altceva.
— De ce adică? De unde ştii că nu sunt şi
eu o asasină?
— Dragă, interveni Pierre pe jumătate în
glumă, dar cu toată gingăşia, un astfel de gest
nu-l face nimeni faţă de propriul său…
— Propriul său ce?
— Nu mai ştiu, răspunse el cu glas scăzut.
Mă gândeam la dumneata ca la propria mea
soţie. Te rog să mă ierţi pentru această uitare.
— N-am de ce să te iert, din moment ce eu
mă gândesc la dumneata ca la propriul meu
soţ.
— Nici nu mi-aş putea închipui… dar
deodată glasul lui se stinse. Cred că ar fi mai
bine… să plec… şi plecându-se deasupra
-89-
patului o sărută emoţionat, apoi se ridică
imediat şi se roşi până în vârful urechilor.
— Te rog să mă ierţi, se scuză el, am uitat
că infirmiera dumitale nu mai e de faţă.
Anne zâmbi.
— Dacă vrei, pot s-o chem imediat, dar
atunci…
— Te rog, nu o chema… Mai bine să plec…
Am nevoie să mă gândesc în linişte…
Cuvintele lui din urmă aveau o mulţime de
înţelesuri, de aceea Anne nu mai chemă
infirmiera, ci adormi fără niciun somnifer,
zâmbind fericită. Se gândea la jena lor
reciprocă provocată de sărutul neaşteptat,
despre care acum ştia că-l dorise şi ea şi care
venise. Preocupată de această senzaţie
neaşteptată, uită cu totul gândurile negre
despre libertatea sau poate chiar viaţa ei care
era în primejdie.
A doua zi dimineaţa toate gândurile acestea
se întoarseră din nou. Se trezise din vreme şi
aşteptă, dar Pierre nu veni să ia dejunul în
camera ei. După un timp, Juliette insistă să
nu mai aştepte.
Ziarele de dimineaţă erau toate în faţa ei pe
o tavă de argint. Întinse mâna după Chronicle
şi căută rubrica lui Collins care venise cu
atâta entuziasm să-i stea într-ajutor.
-90-
 În afacerea Bernaberry nu intervenise nimic
nou. Fuseseră arestate câteva fete suspecte,
dar li se dăduse drumul. Se vede că orice fată
care nu se putea legitima în de-ajuns, era
dusă pur şi simplu la poliţie, bănuită că ar fi
Anne Harkness travestită. Probabil motivul era
că nu găsiseră nicio fotografie mai recentă a ei,
iar cele pe care le găsiseră în albumul de
acasă, mai mult încurcau urmărirea decât o
ajutau. Anne era foarte mulţumită că aceste
fotografii din copilărie erau atât de rele, şi că
din cauza sărăciei lor din urmă, nu se mai
putuse fotografia niciodată.
Pe prima pagină a ziarului era un articol pe
mai multe coloane aşa ca după ce citi ştirile
zilei, întinse din nou ziarul şi începu să-l
citească.
Articolul spunea:
UN ANUNŢ SALVATOR. Mister C. Collins şi-a
găsit ieri sfârşitul într-o casă cu Nr. 21 din Boyd
Street; bineînţeles nu este vorba de un sfârşit
propriu zis. Un anunţ dintr-un ziar de dimineaţă
însă i-a salvat viaţa.
În dimineaţa acelei zile se trezise
deznădăjduit, era fără un ban în buzunar şi
fără slujbă. Până seara nu va mai avea nici
camera unde să-şi poată întinde trupul ostenit
şi să moară, căci proprietara îi pusese în vedere
-91-
să se mute, dacă nu-i va plăti. Tânărul disperat
se decise deci să comită o faptă pentru care ar
fi putut să-l cartiruiască şi la poliţie.
Când se dădu însă jos din pat, găsi sub uşă
ziarul la care era abonat, şi deschizându-l se
gândi să-l citească cel puţin în această ultimă zi
a vieţii sale. Citi chiar anunţurile croitorilor. Ca
să poată spune dracilor de pe cealaltă lume
cum se îmbracă bărbaţii anul acesta la New-
York. Pe urmă citi şi mica publicitate.
La „apeluri către public” descoperi
următoarea misivă:
„Chester C.! Dacă mai eşti în viaţă,
urmăreşte această rubrică în fiecare zi. Vei
primi o ştire care va însemna un mare avantaj
material pentru dumneata. M. B.”
Cred deci că este inutil să vă mai spun că
Mister Collins pe care îl mai cheamă şi Chester,
alungă imediat toate gândurile negre. Anunţul
îşi făcu efectul şi asupra proprietăresei care se
declară imediat dispusă să-l mai crediteze cel
puţin o lună de zile şi-i dădu şi o sumă de bani
împrumut ca să aibă de cheltuială.
Ce va ieşi din toată afacerea asta Mister
Collins nu poate preciza deocamdată. E foarte
probabil ca totul să se reducă la o simplă
glumă, dar orice ar fi însă, de atunci încoace
toată lumea urmăreşte cu ochi de argus
-92-
această rubrică…
Collins… Collins… sigur, acesta era numele
reporterului, şi din cauza aceasta articolul îi
atrăsese numaidecât atenţia.
Omul acesta nu părea deloc predispus la
sinucidere. Anne îşi aduse aminte de faţa lui
rotundă şi de exteriorul lui îngrijit. Pe urmă îşi
mai aduse aminte că reporterul nu era fără
slujbă, căci abia ieri vorbise cu ea din redacţia
ziarului. Articolul i se păru deci foarte bizar,
de cumva nu era vorba de un alt Chester
Collins. Probabil aşa trebuia să fie. Sau
poate… dar la ce să-şi bată capul cu astfel de
nimicuri? În orice caz articolul era foarte
interesant şi cu siguranţă că adusese ziarului
o mulţime de cititori, căci toată lumea de aici
înainte va urmări rubrica „apelurilor către
public”, ca să se convingă dacă este ceva sau
nu pentru enigmaticul Collins.
Anne citi toată pagina ziarului, dar nu mai
găsi nimic privitor la Collins, găsi însă cu totul
altceva care îi atrase imediat atenţia şi citi
rândurile următoare de mai multe ori:
„Miss Somebody! Ţi-am trecut… mâine la
zece jumătate să mă aştepţi. Cel care a
fluierat”.
Chemarea aceasta era destul de clară şi îşi
dădu imediat seama că era pentru ea. În
-93-
noaptea accidentului Chester Collins îi
spusese Miss Somebody, în timp ce încerca să
afle cum o cheamă.
Înţelese şi restul. Ţi-am trecut… Aşa începea
cântecul şi sfârşea: pe la fereastră. Prin
urmare mâine la zece jumătate trebuia să îl
aştepte la fereastră.
Era foarte clar. Nu ştia de ce, dar era acum
sigură că Chester Collins o aştepta să apară la
fereastră azi la orele zece jumătate, acelaşi
Collins la care ea făcuse apel. Se uită la
pendula care era în colţul budoarului. Erau
nouă jumătate, deci mai avea de aşteptat un
ceas întreg.
Ce ingenios este reporterul acesta, se gândi
Anne, şi ce complice ideal pentru ea, care era o
aventurieră. Articolul de pe prima pagină era
numai un avertisment să citească mica
publicitate unde era o ştire numai pentru ea.
Fără acest articol ar fi putut să citească tot
ziarul şi tot nu ar fi dat de acest mesaj. Era
riscat să vorbească în articol tocmai despre
sine însuşi, dar probabil se gândise că afară de
ea, nimeni din familia lui Bernaberry nu-şi va
mai aduce aminte de numele lui.
Timpul i se păru o veşnicie până la ora
întâlnirii. Pe la orele zece însă apăru Pierre şi
după toate probabilităţile avea intenţia să
-94-
angajeze cu ea o agreabilă conversaţie pentru
tot timpul până la amiază. Altădată poate ar fi
insistat ea singură să mai tămâie, acum însă
abia aştepta să plece.
— Pierre, zise ea într-un târziu, te rog ia-mă
în braţe şi aşează-mă într-un scaun în faţa
ferestrei. Mă simt mai bine şi aş vrea să stau
undeva de unde aş putea privi afară. Pe
vremea asta de iunie nu e deloc agreabil să
zaci în pat.
Chemară infirmiera şi după ce aceasta
decise că mişcarea până la fereastră nu-i poate
strica în niciun caz, Bingham aşternu pledul
pe un scaun din faţa ferestrei.
Pierre o luă în braţe şi niciunul dintre ei nu
se gândi ce va însemna pentru ei această
primă îmbrăţişare, dar amândoi găsiră că prea
s-a terminat repede. Înainte de a aşeza-o pe
scaun Pierre se îndreptă cu ea în braţe şi o
privi în luminile ochilor, iar Anne îi petrecu
braţul pe după gât. Mai bine zis avu intenţia,
dar îşi dădu seama la timp de ce voia să facă.
Bărbatul însă înţelese, căci începu să tuşească
fără niciun motiv şi se îndreptă cu ea spre
scaun clătinându-se puţin pe picioare.
— E bine aşa? întrebă el şi-i aruncă o
privire care fu mult mai elocventă decât orice
i-ar fi spus în clipa asta.
-95-
 Pe marginea din afară a ferestrei era o lădiţă
cu lalele înflorite, iar alături de ea o stropitoare
minusculă de grădină. Anne se plecă puţin
înainte şi întinzând mâna, rupse o floare pe
care după ce o mirosi un moment i-o întinse
lui Pierre.
— Asta este în semn de mulţumire, dar nu e
nevoie să o porţi.
Piere nu zise nimic ci luă floarea şi şi-o fixă
la butonieră. Părea foarte jenat şi după o clipă
de ezitare părăsi camera. Îmbrăţişarea lor
fugară fusese ceva neaşteptat şi amândoi se
simţeau incapabili să spună ceva înainte de s-
ar fi liniştit furtuna gândurilor răscolite într-
înşii. Aveau amândoi nevoie de câteva clipe de
meditaţie.
Bingham şi Juliette forfoteau în jurul ei, iar
Anne părea foarte animată. Când era aproape
de zece jumătate însă le rugă să o lase
singură. Fetele ieşiră, dar amândouă se opriră
pe culoar în faţa uşii şi se priviră zâmbind.
— Doamna se simte mult mai bine, de aceea
este atât de capricioasă, zise una dintre ele.
Anne rămase singură la fereastră şi se
gândea ce lucru se va putea oare întâmpla
acum care să o poată interesa… În fond însă
nu se gândea niciun moment că s-ar putea să
nu vină Collins. Părea un om atât de util şi de
-96-
ingenios încât acum nu s-ar mai fi putut
obişnui cu gândul că va trebui să renunţe la
concursul lui. Va veni cu siguranţă, se gândi
ea, dar cum va veni? cu aeroplanul sau se va
urca pe peretele casei? Fereastra asta de la
etajul al doisprezecelea nu era un loc prea
bine ales pentru o întâlnire, dar cu toate
acestea presimţea că ziaristul va veni cu toată
siguranţa.
Pendula bătu ceasurile zece jumătate şi ea
se făcu mică de tot, ca să poată prinde
zgomotul apropierii lui. Dar nu se auzi nimic.
Trecură câteva minute... când i se păru că
aude un fâşâit. Dar de unde venea? Deodată i
se păru că în faţa ferestrei se leagănă ceva, ca
tăbliţa unui copil de şcoală.
Când se dezmetici, văzu că în faţa ferestrei
se oprise, atârnată de sfoară, o tăbliţă de
gresie care se legăna uşor în bătaia vântului.
Întinse mâna după ea şi văzu că de sforicică
atârnă şi un creion de piatră. Pe tăbliţă scria:
THIS IS THE PROPERTY OF LITTLE
CHESTER COLLINS .
Cu caractere nesigure, parcă ar fi fost scrise
de un copil mic. Era un avertisment că orice i-
ar comunica ea, mesajul ei va ajunge în mâini
sigure. Gluma aceasta inocentă dovedea încă
odată ce complice preţios era Collins.
-97-
 Anne luă creionul în mână şi se gândi cum
să-şi înceapă mărturisirea. Prietenul ei era un
aliat loial şi fidel, dar înainte de toate era
ziarist, şi cine ştie dacă ar fi putut rezista
tentaţiei de a scrie un reportaj senzaţional
despre acest incident. Deci se decise să-i scrie
numai atât:
URMĂREŞTE PE CHARLOTTE PASCOE.
FĂRĂ SĂ BAGE DE SEAMĂ.
EXTREM DE IMPORTANT.
Condeiul de piatră scârţâia pe tăbliţa de
gresie, dar nu destul de puternic pentru ca să
nu audă că uşa din dosul ei se deschide şi că
paşii furişaţi ai cuiva se apropie de ea.
Se întoarse speriată, dar era prea târziu: nu
mai avea timp să ascundă tăbliţa, căci, fiind
de piatră ar fi făcut zgomot dacă încerca s-o
arunce. În orice caz Pierre văzuse tăbliţa cu
toate că din cealaltă parte a camerei nu putea
citi ce era scris pe ea. Nu mai rămâneau decât
câteva clipe pentru a se decide. Luă deci
stropitorul şi turnă apa peste tăbliţă. Scrisul
dispăru numaidecât.

CAPITOLUL VIII

Pierre prinse imediat momentul psihologic

-98-
al situaţiei şi îşi dădu seama că dacă va cere
explicaţii, nu numai că nu va putea afla nimic
ci intimitatea lor de azi dimineaţă nu se va mai
repeta niciodată, sau cel puţin va dispare
pentru lungă vreme. Păru deci jenat şi foarte
prevenitor, căci nu voia să plece imediat la
atac. Cu un cuvânt, căută să se poarte altfel
decât s-ar fi purtat fratele său Steve.
— Am intrat fără să bat la uşă, te rog să mă
ierţi, zise el. Voiam numai să te întreb ce
preferi, ciocolată sau bomboane?
Anne zâmbi, căci văzu că ochii lui sunt
pironiţi pe tăbliţa de gresie, şi înţelese că el se
gândea că aceasta nu era în cameră la
plecarea lui. Probabil i-o adusese Juliette sau
Bingham. Dar nu zise şi nici nu întrebă nimic.
— Aş prefera bomboane, răspunse Anne,
gândindu-se dacă trebuia să-i spună sau să
nu-i spună nimic. Mai bine să amâne pentru
mai târziu, poate va găsi un pretext acceptabil.
Lăsă deci tăbliţa şi creionul pe marginea
ferestrei, ca şi când ar fi fost vorba de o simplă
distracţie, fără nicio importanţă.
— N-ai obosit stând în scaun? întrebă
Pierre.
— Nu, mă simt foarte bine. Sunt prea
neastâmpărată şi e greu să mă ţii în pat. N-
avea nicio grijă căci Bingham şi Juliette mă
-99-
vor putea ajuta să mă duc înapoi. La rigoare
chemăm şi pe Watkins, dar nici nu sunt prea
grea.
— Nu eşti grea, dar contactul cu
dumneata…
Avea aerul că vrea să-i facă un compliment,
sau poate Pierre voia să spună cu totul altceva
dar nu mai zise nimic şi ieşi imediat.
Anne nu putea bănui ce văzuse Pierre din
scena de la fereastră şi nici ce gânduri are.
Sfoara neagră atârna şi acum în faţa ferestrei
dar ei i se păru că aceasta nu poate fi
observată de la uşă, decât dacă te uiţi cu
foarte multă atenţie. Luă tăbliţa şi scrise din
nou, cu aceleaşi caractere copilăreşti ca şi
Collins:
URMĂREŞTE PE CHARLOTTE PASCOE.
FĂRĂ SĂ BAGE DE SEAMĂ.
EXTREM DE IMPORTANT.
Legă apoi tăbliţa de sfoară şi trase odată de
ea în semn că a terminat. Tăbliţa se mişcă
imediat, apoi începu să se urce în susul
ferestrei.
În timpul acesta Pierre sta în faţa
ascensorului şi când apăru servantul îi dădu
ordin să-l ducă sus pe terasă.
Pe acoperişul casei era un fel de grădină pe
care Pierre nu o văzuse până acum, dar ştia de
-100-
existenţa ei. Pe acoperiş ducea o scară în
spirală la capătul căreia era o uşă cum sunt
cele de la cabinele vapoarele de pasageri. Uşa
era larg deschisă şi putu arunca o privire pe
terasă.
La capătul celălalt văzut un bărbat tânăr
care sta plecat peste balustrada grădinii. Din
mâini făcea nişte mişcări, cum fac pescarii
când trag undiţa, şi Pierre îşi dădu seama
numaidecât de rostul sforii pe care o văzuse că
atârna în faţa ferestrei de la dormitorul Annei.
Spre norocul lui şi neşansa lui Collins, pe
terasă erau întinse rogojini care acopereau
zgomotul paşilor lui, aşa că ziaristul nu-l auzi
apropiindu-se ci simţi pe neaşteptate o
puternică lovitură în cap. Tânărul căzu
grămadă, iar Pierre puse numaidecât mâna pe
sfoară şi o trase în sus. După ce citi cuvintele
scrise pe tăbliţă, se gândi un moment, apoi
şterse două cuvinte şi le înlocui cu altele,
căutând să imite caracterul copilăresc al
literelor. După ce termină, lăsă sfoara din nou
în jos pe peretele casei, iar ca să fie sigur că
nu va lăsa nicio urmă, întoarse buzunarele lui
Collins pe dos şi îi luă cei doi dolari şi
jumătate pe care îi avea asupra lui.
Ceva mai târziu ziaristul îşi veni în fire, şi
constată cu regret lipsa ultimilor bani ce-i mai
-101-
avea, apoi trase de sfoară şi citi următoarele
cuvinte care erau scrise pe tăbliţă:
URMĂREŞTE PE PIERRE BERNABERRY.
FĂRĂ SĂ BAGE DE SEAMĂ.
EXTREM DE IMPORTANT.
Însărcinarea aceasta i se păru destul de
complicată, dar din moment ce se oferise
singur, trebuia să se ţină de cuvânt.
Mister Collins băgă tăbliţa şi sfoara în
buzunarul de la spate al pantalonilor şi după
ce se frecă puţin în moalele capului unde mai
zvâcnea lovitura ce o primise, plecă în
urmărirea celui care abia câteva minute mai
înainte îşi scrisese el însuşi numele pe tăbliţă.
Ajuns la redacţie chemă la telefon biroul lui
Mister Bernaberry sub pretext că ar dori să-i
vorbească despre o afacere.
— Mister Bernaberry este aici, răspunse
secretarul, dar cel puţin o jumătate de oră mai
are de lucru şi nu poate fi deranjat.
Collins nici nu dorea să ştie mai mult, cu
toate că poate l-ar fi interesat şi obiectul
ocupaţiei momentane a lui Bernaberry, dacă
ar fi ştiut despre ce este vorba, căci tocmai în
momentul acela uşierul introducea pe o
doamnă în biroul lui.
— Dumneata ai fost trimisă de Agenţia
Bleeker, întrebă Pierre privind-o cu
-102-
neîncredere.
Femeia părea foarte vioaie şi inteligentă.
Pierre însă nu era în situaţia să poată acorda
cea mai mică însuşire măgulitoare unei femei,
oricare ar fi fost ea acum.
— Da, răspunse femeia care ghici
numaidecât ostilitatea cu care o privea
bărbatul; şi se spune că aş fi cea mai capabilă
funcţionară a firmei. Mister Bleeker îmi
încredinţează cele mai delicate afaceri.
Misiunea dumneavoastră este în legătură cu
asasinarea…
— Nu, răspunse Pierre, sau cel puţin
deocamdată nu pot bănui ce legătură ar putea
avea cu această afacere; apoi rămase câteva
clipe gânditor. Tăcerea lui se prelungea şi fata
pierzându-şi răbdarea se întoarse spre el.
— Mă întorc la agenţie, zise ea zâmbind, şi
dacă vreţi, vă trimit pe cel mai bun bărbat
care-l avem între agenţii noştri.
— Nu, răspunse Pierre cu violenţă. Cui cu
cui se scoate. Pe femeia aceasta trebuie să o
prindă tot o femeie. Te angajez… Mis… şi se
uită la cartea de vizită pe care o avea în mână,
dar nu văzu decât adresa agenţiei care o
trimisese.
— Miss Gentle, zise fata, Alice Gentle..
— Ah, da, ştii că ai un nume foarte frumos.
-103-
 — Te cred.L-am luat din romanul pe care
l-am citi ieri.
— Ţi-ai luat numele dintr un roman? se
miră Pierre.
— Da, eu am obiceiul ca orice afacere nouă
să o încep cu un nume nou şi caut să aleg
unul care să nu fie atât de banal cum ar fi
Jane Smith sau Mary Jones.
Pierre o privi câtva timp în tăcere, apoi
începu să râdă.
— Foarte bine, zise el în sfârşit. Femeia
poate fi în aceeaşi vreme şi excelent poliţist şi
ingenios spărgător. Am uitat că minciuna e un
defect înnăscut al femeii. Prin urmare te
angajez. Datoria dumitale va fi să urmăreşti
pas cu pas pe Charlotte Pascoe.
— Fostul model al fratelui dumitale?
— Da.
— Vrei să afli ceva special în legătură cu ea?
— Nu, cel puţin deocamdată nu văd ce aş
putea afla despre ea. Dar vreau să ştiu cu cine
vine în contact şi de aceea trebuie să o
urmăreşti pas cu pas, oriunde s-ar duce.
Altceva nimic.
Alice Gentle se ridică.
— Vă voi da raport zilnic despre activitatea
mea, fie prin scris, fie la telefon, zise ea scurt.
— Bună ziua.
-104-
 — Bună ziua, domnişoară.

CAPITOLUL IX.

I se părea foarte ciudat ca o căsătorie de

formă, întemeiată pe un simplu accident cum
era a lui, să se poată desfăşura atât de liniştit
şi fără nicio emoţie, cum vedea că se întâmplă
de zece zile încoace. Nimeni, nici chiar
servitorii nu puteau bănui că ei erau cu să
totul străini unul de altul.
Starea Annei se îmbunătăţea în fiecare zi,
aşa că putea părăsi patul pentru câteva
ore.inul.Faptul că supravegherea Charlottei
Pascoe fusese încredinţată ziaristului Collins,
o făcea să privească viaţa cu totul cu alţi
ochi.N-auzise nici despre amprentele
descoperite pe revolver, ceva mai deosebit, aşa
că şi din partea aceasta era complet liniştită.
Norocul o adusese exact într-o casă unde orice
urme ar fi lăsat pe lucrurile cu care venea în
contact,nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să
le supună unui examen dactiloscopic.
Doctorul îi adusese două cârje, dar Pierre
nu-i da voie să le întrebuinţeze niciodată când
el era acasă.
— Mă îngrozesc numai la vederea lor, zicea
-105-
el, căci şi biata mama în ultimii ani ai vieţii a
trebui să umble în cârje. Sunt dispus să te iau
mai bine în fiecare zi în braţe şi să te duc eu la
masă, dacă nu ai nimic contra
Anne însă, nu numai că nu avea nimic
contra, dar chiar aştepta momentul mesei ca
să vină şi să o ducă el până la fotoliu. Ar fi fost
greu de precizat însă dacă Pierre se oferise să
facă acest oficiu numai de curtoazie sau şi
pentru că îi făcea plăcere. Când o lua în braţe,
executa această corvoadă cu aceeaşi
indiferenţă, ca orice hamal de port care ar
ridica un sac la spinare. Annei i se părea însă
întotdeauna, că imediat ce pune mâna pe ea
ceva se aşază între ei ca o fiinţă vie, şi acest
ceva nu dispărea decât în momentul când o
lăsa din braţe.
Altădată iarăşi, când îl vedea că stă departe
de ea şi o examinează cu privirile reci, ca de
gheaţă, se simţea atât de nesigură de sine,
încât îi venea să ţipe, şi parcă ar fi îndemnat-o
cineva să întindă mâna şi să smulgă perdeaua
de înstrăinare şi neînţelegere ce se aşeza între
ei.
Afară de aceasta, infirmiera sau Juliette
era încontinuu lângă ea, de aceea avea
senzaţia că este mereu prizonieră şi nu poate fi

-106-