Unul dintre cei mari: Gheorghe Pârnuţă
de Adrian Săvoiu
Hotărâsem, împreună cu profesorul Gheorghe Pârnuță, să lucrăm la o nouă ediție a
volumului „Istoria Câmpulungului, prima rezidență a României” de C. D. Aricescu, o carte
apărută în ediție princeps în anul 1855. Pregătind retipărirea acestei monografii, care avea să
fie publicată la Editura Ars Docendi – Universitatea din București în 2007, discuțiile noastre
colaterale au alunecat și spre alte subiecte. Iar unul dintre ele a fost chiar povestea vieții
profesorului, care atunci împlinise 90 de ani. O viață începută cu o întâmplare ieșită cu totul
din comun.
În august 1916 România intrase în Marele Război. În luna octombrie, trupele germane,
venind dinspre Bran, au început să asedieze Rucărul. De frica inamicului, sătenii
înspăimântați s-au refugiat care încotro. Între ei se afla o femeie, pe nume Maria, care trăgea
după ea doi copii mici. Pe cel de-al treilea, Gheorghe, abia trecut de un an, îl purta în brațe. La
locul numit Şesul Călugăresc, pe valea râului Argeşel, în apropierea Suslăneştiului, asupra
fugarilor rucăreni s-a abătut o ploaie de bombe. Nemaiputându-se ţine de coloana refugiaţilor,
Maria a găsit puterea de a lua o hotărâre disperată: a ascuns copilul ținut în braţe într-o groapă
proaspătă de obuz şi, părăsindu-l, a încercat să-i salveze pe ceilalţi doi. După o fugă disperată,
femeia a reușit să supraviețuiască bombardamentului german şi, imediat ce s-a terminat
măcelul, s-a întors îngrozită după mezinul Gheorghe, rămas în voia destinului, singur în
groapa de obuz. Printr-o minune l-a găsit teafăr chiar în locul unde-l lăsase...
Aşa a început povestea vieţii profesorului Gheorghe Pârnuţă, unul dintre cei mai mari
cercetători ai istoriei învățământului românesc, dacă nu cumva cel mai mare. Născut în 1915
la Rucăr, într-o familie de moşneni, a rămas de timpuriu orfan de tată, care căzuse în Marele
Război în luptele de la Pravăţ, pentru apărarea zonei Muscelului. Copilul a urmat cursurile
Şcolii Normale „Carol I“ din Câmpulung și după absolvire a devenit un tânăr învăţător
peregrin cu slujba prin satele din fostul judeţ Muscel. În anul 1940 a obţinut brevetul de ofiţer
de aviaţie şi a fost mobilizat la Flotila I Aviaţie Iaşi, în cadrul căreia a participat la misiuni de
luptă aeriană pe Frontul de Est, din iunie 1941 până în august 1942. Într-una dintre misiunile
periculoase la care a luat parte, a fost rănit și pentru comportament exemplar i s-a acordat
ordinul „Coroana României în grad de cavaler cu spade şi panglică de Virtute Militară“, iar
ulterior, Ordinul Naţional „Steaua României“.
Între anii 1944 şi 1948 Gheorghe Pârnuță a fost studentul Facultăţii de Litere şi
Filozofie din Bucureşti și după obţinerea licenţei s-a reîntors ca profesor la Şcoala Normală
„Carol I“ din Câmpulung. Din 1950 însă pentru tânărul profesor a început calvarul. Îndepărtat
din învăţământ în 1952, cu statutul de „duşman al poporului“, pentru un articol publicat în anii
războiului prin care avertiza asupra primejdiei comunismului, profesorul Gheorghe Pârnuţă a
traversat de acum înainte o grea perioadă, plină de persecuţii politice. Ajuns şomer, prin
„grija“ Direcţiei Forţelor de Muncă a fost angajat la încărcat şi descărcat vagoane în gara
Filaret din Bucureşti. Pentru a câştiga un ban în plus din care să se întrețină, a fost nevoit să
descifreze pentru diverși particulari documente vechi şi acte scrise în chirilică, aflate la
Arhivele Statului din București. În această perioadă tulbure, a început să se preocupe tot mai
intens de domeniile care-l pasionau: istoria şcolii româneşti, istoria cărţii, istoria bibliotecilor
și tehnica de bibliotecă. Informaţiile acumulate acum îl vor ajuta mai târziu să-și scrie
numeroasele cărţi şi articole de specialitate, devenind unul dintre cei mai mari specialişti ai
noștri în aceste domenii.
Reintegrarea în profesie a lui Gheorghe Pârnuţă a fost lentă și anevoioasă. După
inerente avataruri, a reușit ca din 1964 să obţină o jumătate de normă la Institutul de Ştiinţe
1
Pedagogice din București, cu funcţia de cercetător ştiinţific principal. A predat apoi la
Institutul Pedagogic din Bucureşti, în cadrul Facultăţii de Filologie, ca asistent, lector şi apoi
conferenţiar, iar în anul 1968 și-a susținut doctoratul în pedagogie.
Profesorul Gheorghe Pârnuţă a fost un om al şcolii vreme de 43 de ani: 14 ani a predat
în învăţământul primar, 13 în cel secundar şi 16 în mediul universitar, cu discontinuităţi
datorate abuzurilor şi nedreptăţilor. Această îndelungată activitate didactică a completat-o cu
o impresionantă activitate ştiinţifică, desfăşurată vreme de peste şase decenii. Marele istoric al
învăţământului românesc - totodată autor de monografii, al unor manuale de metodică şi
biblioteconomie, culegător de folclor - a publicat peste 50 de volume şi mai bine de 450 de
studii şi articole. Colecţionar pasionat, a adunat de-a lungul întregii vieţi, prin investiţii
financiare serioase, peste 600 de documente vechi de o excepţională importanţă, cele mai
multe privind istoria comunei natale Rucăr.
Membru al Societăţii de Ştiinţe Filologice, al Societăţii de Ştiinţe Istorice, membru de
onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă, „cetăţean de onoare“ al Câmpulungului şi al
Rucărului, Gheorghe Pârnuţă a primit în ultimii ani ai vieţii prestigiosul Premiu „Gheorghe
Bariţiu“ al Academiei Române. Uriaşa operă ştiinţifică lăsată în urma sa îl înscrie astfel
definitiv în Panteonul culturii muscelene şi naţionale.
