Antropologia – ramurile ei

şi relaţiile cu alte discipline

Antropologia fizică sau biologică – reprezintă studiul umanităţii privită ca un fenomen

biologic. Cei ce se ocupă de acest domeniu studiază atât omul zilelor noastre cât şi fosilele
umane. Antropologii fizici sunt interesaţi de împrejurările apariţiei omului, dezvoltarea şi
evoluţia sa, iar pentru acestea fac apel şi alte discipline : paleoantropologia : studiază societăţile
vechi umane şi animale; paleontologia : studiul fosilelor vegetale şi animale; arheologia :
calificări despre faciesul cultural al unei epoci (locuri); primatologia : studiul rudelor noastre mai
apropriate - primatele.
Antropologia culturală propriu-zisă – în definirea căreia s-au conturat cel puţin trei puncte de
vedere :

a) M. HOWARD – priveşte antropologia culturală ca pe o antropologie socio-umană al cărui

obiect de studiu ar fi viaţa societăţii. Dacă antropologii fizici îşi concentrează studiul pe
baza biologiei, antropologia culturală vizează cu precădere studiul moştenirii culturale, a
umanităţii transmisă prin experienţa societăţii şi culturii decât prin gene.
b) William HAVILAND – conform lui, antropologia culturală are ca principală sarcină studiul
comportamentului uman ce are la bază cultura standard.
c) Conrad Philip KOLTAK – pune în sarcina antropologiei culturale studiul societăţii şi a
culturii pentru a putea descrie şi exemplifica similarităţile şi diferenţele sociale şi
culturale.

Există trei mari perspective asupra antropologiei fiecare având pretenţia, mai mult sau mai
puţin declarată, de a oferi o imagine generală asupra întregii problematici a omului. Prima este
cea care priveşte antropologia ca o ştiinţă socială, alături de sociologie, economie, politologie,
psihologie. Aceasta a dat naştere antropologiei culturale în sensul cel mai larg al cuvântului. A
doua perspectivă este cea biologică. Antropologia rezultată din această viziune studiază omul şi
creaţia lui ca un domeniu al lumii biologice şi este o parte integrantă a ştiinţelor naturii. A treia
perspectivă înţelege antropologia ca o parte a disciplinelor umaniste. În acest ultim caz este
vorba de antropologia filosofică, ce ar putea fi definită ca studiul filosofic al omului, studiul
naturii şi esenţei umane. După Emil CIORAN, antropologia filosofică a apărut o dată cu încercarea
omului de a-şi înţelege destinul său, deci, „când omul sustras asimilării naive în obiectivitate s-a
diferenţiat de lumea înconjurătoare devenind totodată, conştient de această diferenţiere”.
Cursul de faţă priveşte studiul omului din una din perspectivele menţionate, pe care o
considerăm fundamentală, adică aceea a antropologiei culturale în sensul cel mai larg al
cuvântului. Pentru cultură în general Edward Burnet TYLOR a dat o definiţie cu valoare canonică:
„ansamblul complex care include cunoştinţele, credinţele, arta, moravurile, dreptul, obiceiurile
precum şi orice înclinaţie sau experienţă dobândită de om ca membru al societăţii”. Astfel
cultura este o realitate a cărei existenţă este inerentă condiţiei umane colective, ea este un atribut
distinctiv al acesteia, o caracteristică universală, cultura opunându-se în această privinţă naturii.
În literatura de specialitate există mai multe căi ce duc la determinarea ramurilor
antropologiei, fiecare particularizată prin anumite trăsături.
a) Prima variantă are trei nivele. La primul nivel este antropologia culturală, înţeleasă ca
antropologie generală. Pe al doilea nivel se înscriu două ramuri fundamentale:
 antropologia fizică, numită şi biologică şi a doua ramură antropologia socio-culturală sau
culturală. Trebuie menţionat faptul că termenul de antropologie socială este preferat de
antropologii britanici celui de antropologie culturală venit dinspre antropologia americană.
Al treilea nivel pleacă din antropologia socio-culturală şi se constituie din trei
subdiscipline: arheologie, antropologie lingvistică şi etnologie.
b) A doua variantă promovează o ramificare a antropologiei tot pe trei nivele. Pe primul se
află antropologia culturală privită ca antropologie generală. Pe al doilea nivel disciplinele
particulare sunt: arheologia, antropologie fizică, antropologie lingvistică şi antropologie
culturală. Pe al treilea nivel se află două subdiscipline ale antropologiei culturale propriu-
zise: etnografia şi etnologia.
c) A treia variantă ce duce dinspre antropologie spre ramurile sale are doar două nivele. Pe
primul nivel este antropologia culturală generală, pe al doilea fiind antropologiile
particulare: antropologia fizică, arheologia, antropologia lingvistică, antropologia
culturală în sens propriu-zis şi antropologia aplicată (introducerea antropologiei aplicate le
readuce pe primele la un statut teoretic).
Antropologia fizică reprezintă studiul umanităţii ca fenomen biologic. Antropologii acestei
ramuri studiază specimene atât vii cât şi moarte. Cercetând rămăşiţele fosile ale strămoşilor ei
pot răspunde la întrebări precum: când anume strămoşii noştri au început să umble în poziţie
verticală, la ce stadiu al existenţei lor oamenii au ajuns să aibă creierul de proporţiile actuale etc.
O imagine completă a vieţii duse de strămoşii noştri, şi cum şi de ce au evoluat aceştia presupune
ca antropologia fizică să solicite şi ajutorul altor discipline.
În acest sens trebuie menţionată paleoantropologia specializată în studiul societăţilor vechi
umane şi preumane, care asigură date şi despre plantele şi animalele de demult. Osteologia adică
studiul oaselor, îi ajută pe paleoantropologi să examineze cutiile craniene, dinţii şi oasele pentru
a identifica strămoşii omului şi a trasa modificările survenite în anatomia acestora. Antropologii
fizici sunt ajutaţi şi de către geologie. Ea reconstituie condiţiile fizice şi climatice ale timpurilor
în care au trăit cei despre care ştim ceva doar prin intermediul rămăşiţelor osoase. Arheologia, la
rândul ei asigură informaţii referitoare la uneltele, gospodăriile şi la alte rămăşite materiale ale
strămoşilor noştri.
Alţi antropologi fizici sunt specializaţi în investigarea diversităţii biologice ale populaţiilor
moderne. Exemplu: studiază caracteristici vizibile, cum sunt culoarea pielii şi textura părului; pot
studia de asemenea trăsături ce nu sunt vizibile, cum sunt grupa sanguină şi genele. De
asemenea, ei pot studia şi ajustările biologice pe care oamenii le suportă sub influenţa mediului
înconjurător. O ramură majoră a antropologiei fizice apărute recent 1950 este primatologia. Ea
este studiul maimuţelor mari; unii primatologi pun accent pe studiul biologiei primatelor, dar cei
mai mulţi dintre ei sunt specializaţi în investigarea comportării sociale a primatelor.
În timp ce antropologia fizică este îndreptată spre studiul bazei biologice a condiţiei umane,
antropologia culturală se concentrează în direcţia studiului moştenirii sociale a umanităţii. Toate
aspectele existenţei umane, ce sunt transmise prin experienţă socială şi culturală, mai degrabă
decât prin gene, ţin de domeniul antropologiei culturale.
Vorbind despre conţinutul antropologiei culturale propriu-zise este necesar să ţinem cont de
faptul că această disciplină are două sub-ramuri, şi anume etnografia şi etnologia. Astăzi
antropologii sunt tot mai mult de acord că antropologia propriu-zisă are două ramuri : etnografia
și etnologia.
Etnografia – este disciplina care se ocupă cu studiul societăţii şi culturii tradiţionale despre
care adună date prin cercetarea de teren efectuată în zona unor culturi particulare.
 Etnologia – reprezintă nivelul superior de cercetare pe baza examinării şi cercetării datelor
oferite de etnografie, încearcă să identifice şi să exploateze diferenţele şi similarităţile culturale.
În esenţă, etnografia se referă la strângerea datelor de teren despre cultură, în deosebi despre
cea tradiţională. Cercetările sunt efectuate într-o cultură particulară sau într-o regiune sau zonă
particulară. Etnologia este cea care examinează şi compară rezultatele etnografiei, etnologii
încercând să identifice şi să explice diferenţele şi similarităţile culturale, sinteza fiind făcută de
antropologia culturală deşi, Claude LEVI-STRAUSS le consideră pe cele două discipline, etape ale
aceleaşi cercetări care se regăsesc foarte potrivit grupate în cea din urmă.
Antropologia arheologică reconstruieşte, descrie şi interpretează comportamentele umane şi
modelele culturale prin analiza rămăşiţelor materiale, fiind centrată cu predilecţie pe studiul
preistoriei, adică a perioadei premergătoare invenţiei scrisului (cca 4000 ani î. Hr.). În ultimul
timp se vorbeşte de o ramură aparte a antropologiei arheologice care se ocupă cu studiul situaţiei
actuale a societăţilor. Disciplina a căpătat numele de garbologie. Antropologii acestei noi
discipline îşi propun să analizeze rămăşiţele consumului oamenilor contemporani, pentru a-şi da
seama de ceea ce au făcut efectiv oamenii, de ce au consumat efectiv, de cursul gospodăriei
oamenilor. O altă ramură a antropologiei arheologici este cea care se ocupă cu studiul
rămăşiţelor lucrurilor confecţionate de oameni (artefacte – pe linia arheologiei ceramice). În
cadrul antropologiei arheologice se distinge prezenţa unei discipline numite ecologie care este
studiul interrelaţiilor dintre fiinţele vii şi mediul lor înconjurător. Organismele şi mediul
înconjurător împreună constituie un ecosistem. Ecologia umană studiază ecosistemele ce includ
oamenii, accentuând căile prin care oamenii influenţează natura, iar natura influenţează
organizarea socială şi valorile culturale. O subramură a ecologiei este paleoecologia ce îşi
orientează atenţia înspre ecosistemele din trecut.
Este un lucru greu de aproximat când hominizii au început să vorbească, însă ştim că în urmă
cu mii de ani au luat fiinţă limbi bine dezvoltate, complexe din punct de vedere gramatical.
Antropologia lingvistică studiază variaţia limbajelor în timp şi în spaţiu. Dintre temele ce au
preocupat exponenţii acestui domeniu al cercetării antropologice se remarcă: analiza
vocabularului în vederea decelării structurii sale, condiţionările sociale ale variaţiilor limbilor,
subiecţii vorbitori, strategiile discursive şi construcţia sensului.
Între legăturile antropologiei culturale cu științele socio-umane, o relaţie privilegiată se
dezvoltă cu sociologia între ele existând însă şi importante diferenţe. Într-o primă fază, sociologii
au pus accentul pe societatea independentă, în vreme ce antropologii au căutat societatea
neindustrializată, mai ales cele fără scriere sau iliterate. Dacă pentru sociologi metodele statistice
sunt preponderente, antropologii au pus accent pe cercetările pe teren de tip calitativ mai ales pe
baza observaţiilor participative. Ambele discipline au la un moment dat al evoluţiei lor tendinţa
totalitară şi a situat deasupra celorlalte ştiinţe. Azi, între reprezentanţii celor două ştiinţe există
un important dialog interdisciplinar împrumutând una alteia instrumentarul şi metodele de
cercetare sau cercetarea aspectelor noi : antropologia implicată în studiul societăţii industriale,
sociologia studiază segmente ale societăţii fără scriere. Sociologii se deplasează mai mult în
teren iar antropologii au descoperit avantajul metodelor statistice.
În relaţia cu psihologia trebuie remarcat faptul că majoritatea psihologilor studiază propriile
societăţi în vreme ce antropologia studiază în mod tradiţional alte societăţi. Antropologia oferă
psihologilor date despre alte culturi. O mare deschidere spre antropologie dovedesc azi istoricii
mai ales în interpretarea datelor oferite de documentele istorice relative la diferitele societăţi
revolute şi a istoriei imaginilor. Sub ochii noştri istoria este pe cale să devină o istorie
antropologică sau o antropologie istorică.
 Una dintre definiţiile antropologiei sociale este oferită de Claude LÉVI-STRAUSS. Potrivit
acestuia, antropologia socială este ştiinţa cunoaşterii globale „a omului, cuprinzând subiectul în
toată extinderea lui istorică şi geografică, aspirând la o cunoaştere aplicabilă ansamblului
dezvoltării umane de la hominizi la rasele moderne şi căutând să ajungă la concluzii pozitive sau
negative, valabile însă pt. toate societăţile umane de la marele oraş modern şi până la cel mai mic
trib melanezian”1.
Într-o altă definiţie, antropologia socială este considerată ca fiind ştiinţa care se ocupă cu
studiul „originii, dezvoltării, unităţii şi diversităţii omului, considerat deopotrivă din perspectivă
biologică şi culturală”2.
Antropologia socială “studiază cutumele, instituţiile sociale şi valorile unui popor şi modul în
care ele interacţionează”3. Disciplina a apărut în Marea Britanie pentru a denumi catedra şi
specializarea lui sir James FRAZER. Remarcăm aici prezenţa temeinică a tradiţiei britanice, unde
accentul cade pe social – pe grupul social, de exemplu – înţeles ca subiect al culturii.
O definiţie consideră că antropologia culturală cercetează „toate domeniile care constituie
natura umană: biologicul, societatea şi cultura. Ea relevă totodată relaţiile mutuale, foarte strânse
dintre aceste domenii”4.
Antropologia culturală este şi un termen care numeşte tradiţia cercetării antropologice din
SUA, această tradiţie cuprinzând arheologia preistorică, lingvistica antropologică şi studiul
comparativ al culturilor şi societăţilor umane. În acest sens, antropologia culturală cercetează:
a) cultura – ca fenomen autonom, diferită de social şi biologic;
b) istoria şi difuziunea culturilor;
c) psihologia personalităţilor culturale.

Autori precum Maria Barbara WATSON-FRANKE şi Lawrence WATSON vor lărgi obiectul de
studiu al antropologiei culturale la descrierea, explicarea şi interpretarea fenomenelor culturale.
Cu timpul însă, cu descrierea s-a ocupat în mod specific etnografia, cu explicarea etnologia, iar
interpretarea fenomenelor a rămas în sarcina hermeneuticii.
Antropologia socială, în schimb, vede în cultură o caracteristică a grupului social, legând
direct fenomenul cultural de dimensiunea socialului. În joc este, de data aceasta, tradiţia
britanică. Preluăm această interpretare a lui FIRTH, KROEBER şi LÉVI-STRAUSS care vede în
antropologia socială şi culturală două feţe ale aceleaşi realităţi. Suntem însă atenţi şi la
diferenţele dintre cele două ipostaze ale antropologiei. Astfel, antropologia socială pune accentul
pe o abordare sincronică (Claude LÉVI-STRAUSS) a realităţii, iar antropologia culturală pe
dimensiunea diacronică (cea referitoare la evoluţia fenomenelor în timp).
Dincolo de aceste diferenţe există asemănări care converg către existenţa aceluiaşi obiect de
studiu al disciplinei.

Ramuri ale antropologiei culturale şi sociale:

a) antropologia lingvistică sau etnosemantica - se ocupă cu studiul naturii limbajului, a
dimensiunii sale culturale;
b) antropologia psihologică – analizează resorturile psihice ale comportamentului social,
defineşte noţiunile de personalitate, de grup, dimensiunea psihică a caracterului naţional;

1 C. LÉVI-STRAUSS, Antropologia structurală, trad. , Edit. Politică, Bucureşti, pp. 429-430.

2 G. MARGHESCU, Introducere în antropologia culturală, Edit. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1999, p. 15.
3 Ibidem, p. 17.
4 A. M IHU, Antropologie culturală, Edit. Napoca Star, Cluj, 2000, p. 19.
 c) antropologia economică – identifică modurile tradiţionale de a munci, controlul asupra
pământului, tehnologiile tradiţionale, tipurile de distribuţie, de schimb şi de subzistenţă;
d) antropologia parentală – studiază sistemul de relaţii familiale, tipuri de familii, regalitatea
şi descendenţa;
e) antropologia politică – se ocupă cu studiul organizaţiilor politice, formelor de organizare
de grup şi de contract social;
f) antropologia religioasă – se ocupă cu studiul tipurilor de religie, fenomenele religioase,
raporturile dintre ritual, ceremonie, mit, formele diverse de magie şi raporturile acestora
cu sfera clasică a religiosului;
g) antropologia schimburilor culturale – studiază probleme legate de inovaţie, aculturaţie,
difuziune, modernizare, genocid cultural, dinamica culturală globală.

De remarcat sunt și importantele conexiuni pe care antropologia culturală le stabilește cu

religia, cu antropologia religiilor și toate complexele domenii de studiu pe care aceasta le
reunește. De religios se ocupă atâtea discipline, încât locul demersului nostru trebuie stabilit în
raport cu toate aceste abordări:
a) Antropologia religioasă nu se mărgineşte la a descrie, a inventaria, a clasifica faptele
religioase; ea priveşte religia ca pe o parte a culturii şi încearcă să explice asemănările sau
deosebirile dintre fenomenele religioase din diverse societăţi, fără a privilegia instituţia
monoteistă care ne-a modelat conştiinţele nouă, occidentalilor. Antropologia religioasă nu
se închide nici în Antichitate, nici în Lumea a Treia, ci se ocupă deopotrivă de riturile
nepaleze, de miturile papuaşe, de şamanii din Siberia şi de exorciştii din Bretania. Multă
vreme, ea şi-a concentrat atenţia asupra societăţilor mici, cu un grad de cultură redus,
uneori arhaice, în care, adeseori, fenomenul tribal şi cel religios se confundă.
Antropologia religioasă se angajează, evident, în schimburi de informaţii, de puncte de
vedere şi de metode cu o serie de discipline învecinate care îşi propun, toate, să deschidă
calea spre înţelegerea religiosului.
b) Sociologia religioasă, aşa cum a inaugurat-o Max Weber, se ocupă cu precădere de
religiile Cărţii din sânul marilor civilizaţii, cu o cercetare uneori cuantificată a credinţelor,
practicilor şi formelor de organizare religioasă din societăţile complexe şi urbanizate.
c) Istoria religiilor, apărută o dată cu evoluţionismul, în secolul al XIX-lea, studiază şi
compară instituţii, credinţe şi culte de-a lungul timpului şi în diverse spaţii. Ea urmăreşte
dezvoltarea istorică a ideilor şi structurilor religioase, constituind un rezervor de
experienţe trecute şi prezente de care antropologul nu se poate dispensa.
d) Psihologia religiei, care cuprinde interpretări psihanalitice, abordează faptele religioase în
forma lor existenţială: modalităţi de exprimare a sacrului în om, în funcţie de vârstă, de
sex sau de personalitatea de bază; variaţia adeziunilor, trăirea efectivă a ritului și
nenumărate aspecte considerate a fi definitorii.
e) Fenomenologia religiilor porneşte de la principiul că sacrul este resimţit de om ca o sursă
de transformare interioară, nu numai o obiectivare a unui sacru exterior omului, ci ca
mărturie a unei relaţii cu o forţă superioară care năpădeşte conştiinţa şi căreia omului îi
poartă dragoste, teamă, respect, ş.a.m.d.
f) Filosofia religiei cercetează coerenţa logică a diverselor sisteme religioase şi reflectează
asupra teoriilor lor explicative: semnificaţia termenilor cheie, recurenţe tematice, tipuri de
raţionament, influenţe ale unui anume mod de gîndire asupra credinciosului şi asupra
grupului din care face el parte.
 g) Teologia religiilor monoteiste se prezintă ca o ştiinţă normativă condiţionată de credinţa
în propriu-i adevăr, revelat de Dumnezeu. Se vrea exclusivă şi răspunde la întrebarea: „Ce
trebuie să credem?”. Interpretările teologiei prevalează la un moment dat într-o religie
care, drept urmare, rosteşte anateme şi combate erezia aşa cum o înţelege ea.

Sunt diferite ramuri şi subramuri identificate în domeniul antropologiei culturale. Astfel

metodele de investigaţie ale arheologilor sunt diferite de cele ale cercetătorilor etnografi sau ale
antropologilor lingvistici. Aplicând tradiţia antropologilor spre studiul societăţii iliterate a dus la
identificarea acestor tipuri de cercetări ca fiind specialitatea antropologiei culturale. Între
exemplele ilustrate care se dau când se fac referiri la specificul muncii de teren cel mai des citat
este cel al antropologului american Bronislaw MARINOVSKI : cel care a petrecut mai mulţi ani în
Insula Trabriand din Pacific unde a învăţat şi a vorbit limba tribală de acolo, s-a implicat în viaţa
tribului în care a trăit, care i-a permis să pătrundă în intimitatea celor mai multe dintre aspectele
vieţii comunităţii demonstrând o surprinzătoare complexitate.
De la experienţa lui s-a teoretizat metoda participativă. În general munca de teren este
considerată un studiu de caz cu caracter descriptiv unde antropologul selectează un număr de
cazuri colectând o gamă de date despre multiplele proprietăţi ale fiecărui caz. Face acest lucru pe
baza unor observaţii proprii ordonând aceste date şi le prezintă într-o formă primară în acest timp
trebuie precizat că munca de teren permite antropologului să vadă realitatea prin două sau mai
multe lentile culturale. Pot vedea realitatea studiind prin prisma proprii culturi, pot vedea această
realitate prin prisma percepţiei grupului.
Acest biculturalism este foarte important pentru antropologi pentru a deveni conştienţi de
existenţa unei căi alternative de a înţelege lumea şi a acţiona însuşi acestor idei a contribuit foarte
mult la dispariţia treptată a europacentrismului. Esenţa muncii de teren rămâne cu toată
diversificarea sa, observaţia participativă pentru că prin faptul că cercetătorii trăiesc o perioadă
lungă în interiorul grupului observă calităţile zilnice ale membrilor pătrunşi în mecanismele
centrale prin care membrii văd lumea ca martor nemijlocit al felului prin care se comportă.