APROBAT

prin ordinul Şefului Departamentului

Poliţiei de Frontieră nr.323 din 22 iulie 2013

REGULAMENTUL
privind formarea şi utilizarea tacticilor profesionale de către
poliţiştii de frontieră

Capitolul I
DISPOZIŢII GENERALE

Prezentul Regulament stabileşte formarea tacticilor profesionale de intervenţie a

poliţistului de frontieră privind utilizarea forţei fizice, armelor de foc şi a mijloacelor
speciale din dotare în timpul serviciului.
Poliţia de Frontieră exercitînd atribuţiile în domeniul combaterii migraţiei
ilegale şi a criminalităţii transfrontaliere nu exclude faptul apariţiei confruntărilor la
reţinerea delincvenţilor, iar realizarea acestora poate fi asigurată uneori prin folosirea
forţei.
Aplicarea forţei fizice depinde de delincvent şi de violenţa acestuia şi trebuie să
constituie o formă de apărare, sau să permită aplicarea unor măsuri preventive,
coercitive sau excepţionale. Ea răspunde unei acţiuni ilegale a delincventului, pe
timpul îndeplinirii serviciului, iar nivelul de forţă utilizat trebuie să fie cel strict
necesar pentru imobilizarea delincventului.
Sensibilitatea situaţiilor create de aplicare a forţei fizice, a mijloacelor speciale
din dotare şi a armamentului de către poliţiştii de frontieră, de o manieră individuală
sau colectivă, le impune acestora să stăpînească foarte bine două aspecte legate de
folosirea forţei: aspectul legal şi aspectul practic.
Poliţiştii de frontieră trebuie pregătiţi pentru acţiuni reale şi susţinuţi în
suportarea consecinţelor eventuale a gestului lor legal prin promovarea
responsabilizării în faza de instruire, antrenament.

Capitolul II
FORMAREA DE BAZĂ

Acest capitol permite poliţiştilor de frontieră să-şi asigure însuşirea elementelor

de bază pe care se vor construi cunoştinţele şi deprinderile de utilizare a forţei fizice.
Cuprinde cunoştinţe despre delincvent, tehnici de comunicare, zone şi distanţe de
protecţie, elemente de traumatologie şi poziţia universală de ripostă.

2.1. Despre delincvent şi acţiunile acestuia

Pe timpul exercitării misiunii de serviciu în cazul ameninţării poliţistul de

frontieră se bazează pe folosirea forţei, a mijloacelor speciale din dotare şi a
armamentului. În cazul în care poliţistul de frontieră a identificat ameninţări, el
1
trebuie fie să se retragă faţă de delincvent pentru a mări distanţa şi timpul de reacţie,
fie să se apropie de delincvent pentru a prelua controlul.
Din punct de vedere tactic după identificarea ameninţărilor, opţiunile poliţistului
de frontieră în astfel de situaţii sunt:
- mărirea spaţiului de contact – crearea distanţei optime pentru reacţie;
- avertizarea şi somarea exprimată cu voce tare şi hotărîtă;
- deplasarea rapidă înapoi în afara zonei de luptă a delincventului;
- primirea unei poziţii defensive (poziţie de apărare);
- scoaterea mijloacelor speciale din dotare (bastonul special de cauciuc, ambalaj
cu aerosol, dispozitiv electroşoc, etc.).
Identificarea de către poliţistul de frontieră a ameninţării din partea
delincventului, se realizează prin: observare, avertizări, poziţiile pentru ascunderea
unui obiect de atac şi determinarea atenţiei.
Observarea constă într-o vizualizare atentă a potenţialului delincvent, din zona
de observare, pentru descoperirea ameninţărilor, evitarea riscurilor şi realizarea unei
abordări tehnice, ce va permite alegerea celei mai bune soluţii de acţiune.
Avertizările se bazează pe identificarea semnalelor de avertizare (tehnici de
diversiune ale delincventului) emise de suspect, cu privire la intenţia imediată. Aceste
semnale de avertizare pot indica o ameninţare fizică reală sau un atac iminent
împotriva poliţiştilor de frontieră aflaţi în misiune de serviciu.
Semnalele de avertizare cele mai frecvent întîlnite în activitatea curentă a
poliţiştilor de frontieră sunt: contactul vizual prelungit, schimbarea culorii feţei;
strîngerea buzelor şi lipirea acestora de dinţi; coborîrea capului pentru a proteja gîtul;
coborîrea sprîncenilor pentru protejarea ochilor (mijirea ochilor), lăsarea capului spre
înapoi; lovirea pămîntului cu picioarele; gestica exagerată (mai ales cu mîinile);
accelerarea ritmului respiraţiei; declanşarea şi încetarea a unor mişcări ce trădează un
comportament nervos; schimbarea poziţiei – aşezarea în lateral sau în poziţie de
luptă, lăsarea întregului trunchi mai jos, chiar înaintea lansării unui atac; privirea pe
furiş la zonele ţintă alese.
Gărzile sunt poziţiile folosite pentru ascunderea unui obiect de atac: braţele
încrucişate sau cu o mînă subsuoară; mîinile încrucişate la nivelul centurii, mîinile la
nivelul buzunarelor pantalonilor, mîinile întinse de-a lungul pulpei (persoana are
îmbrăcăminte cu mîneci lungi); pumn închis (poate ascunde un cuţit cu lamă), vestă
ţinută pe umeri sau în mînă.

Poziţii pentru ascunderea unui obiect de atac

2
 Deturnarea atenţiei reprezintă acele gesturi sau acţiuni ale delincventului care
vizează dezorientarea poliţistului de frontieră, urmate de agresiune sau de fugă. Cele
mai frecvente sunt următoarele: scuiparea poliţistului de frontieră; cartele telefonice,
brelocuri, monede sau chei agitate şi lăsate să cadă; pantofi desfăcuţi, papuci aruncaţi
cu piciorul.

2.2. Procedee de comunicare

La semnalele de avertizare şi la primele elemente de ameninţare poliţistul de

frontieră trebuie să încerce să controleze situaţia prin comunicare. Comunicarea între
poliţist şi delincvent trebuie să fie permanentă şi să aibă ca scop descurajarea şi
stoparea acţiunilor delincventului, simultan cu asigurarea protecţiei fizice a
poliţistului de frontieră.
Prin comunicare, poliţistul de frontieră încearcă să-şi impună voinţa înainte de a
folosi forţa, mijlocele speciale din dotare sau armamentul. Comunicarea eficientă
joacă un rol important în rezolvarea cu succes a situaţiilor conflictuale şi de aceea
este considerată ca fiind o parte integrantă a pregătirii poliţistului de frontieră.
Formele comunicării sunt: comunicarea verbală şi comunicarea non verbală. La
rezolvarea unei situaţii tensionate contribuie cu 7 % - limbajul folosit de poliţistul de
frontieră; 38% - tonul vocii, volumul, intonaţia, frecvenţa şi viteza limbajului şi cu
55% comunicarea non verbală.
O soluţie de gestionare a unei situaţii conflictuale prin comunicare este:
- lasă-l să vorbească – ascultă activ, ajută-l cu cuvinte sau gesturi;
- empatie – arată înţelegere;
- ai întrebări? – întreabă pentru a obţine cît mai multe informaţii;
- parafează – spune cum ai înţeles tu faptele, folosind cuvintele tale;
- sumarul – condensează faptele, fii scurt şi coincis înainte de a lua orice decizie.
La semnalele de avertizare şi la primele elemente de ameninţare poliţistul de
frontieră trebuie să încerce să controleze situaţia prin comunicare.
Comunicarea între poliţist şi delincvent trebuie să fie permanentă şi să aibă ca
scop descurajarea şi stoparea acţiunilor delincventului, simultan cu asigurarea
protecţiei fizice a poliţistului de frontieră.
Pentru o bună comunicare poliţistul de frontieră trebuie să respecte următoarele
reguli:
- vorbeşte calm şi nu planifica dinainte ceea ce vei spune;
- nu ignora şi nu desconsidera sentimentele delincventului;
- dacă nu înţelegi ceva, pune întrebări, află cît mai multe informaţii;
- nu discuta părerile tale personale, poţi crea alte probleme;
- ţine cont de părerile delincventului, dar asta nu înseamnă că trebuie să fii de
acord cu el, arată doar că ai înţeles problemele lui.
Dacă prin comunicare verbală (avertizări, somaţii) nu se obţine rezultatul
necesar, aplicarea forţei, a mijloacelor speciale din dotare şi a armamentului este
singura opţiune rămasă pentru înfrîngerea rezistenţei opuse cerinţelor legale în cazul
cînd metodele nonviolente nu asigură îndeplinirea obligaţiilor ce le revin, poliţistul de
frontieră în orice moment trebuie să ţie cont de propria siguranţă.
3
 2.3. Zone de protecţie

Pentru a asigura o gestionare eficace a spaţiului şi a acţiunii sunt stabilite mai

multe zone de protecţie pe care poliţistul de frontieră trebuie să le impună pentru a-şi
asigura propria securitate.
Distanţa de 2-3 metri pînă la delincvent oferă suficient timp pentru reacţie.
Poliţistul de frontieră trebuie să extindă zonă proprie de protecţie proporţional cu raza
sa de acţiune. Zonele de protecţie sunt definite de distanţa de protecţie.
Distanţa de protecţie – este raza cercului zonei de protecţie care îl are în centru
pe poliţist. Păstrarea unei distanţe de protecţie optime în raport cu delincventul
contribuie la securitatea personală a poliţistului de frontieră şi la posibilitatea sa.
Sunt stabilite trei zone de protecţie:
- zona de observare;
- zona de contact fizic;
- zona intimă.
Zona de observare – este distanţa care permite poliţistului de frontieră să aibă
contactul vizual, auditiv, verbal şi mirosului cu delincventul, să înţeleagă acţiunile
delincventului şi să studieze mediul înconjurător. Este cea mai sigură zonă.

Zona de contact fizic – este distanţa care permite contactul cu delincventul,

folosind membrele inferioare sau mijloacele speciale din dotare fără necesitatea de
apropiere de delincvent.

Zona intimă – este distanţa care permite contactul cu delincventul folosind

braţele, coatele şi genunchii. Pentru a deţine controlul situaţiei poliţistul de frontieră
permite apropierea delincventului de zona sa intimă doar în situaţii excepţionale şi în
condiţiile impuse de el.

4
 2.4. Zone de lovire şi elemente de traumatism

Zonele de lovire reprezintă suprafeţele de pe corpul uman asupra cărora se

poate aplica forţa, mijloacele speciale din dotare sau armamentul. Loviturile asupra
acestor zone au efecte diferite asupra persoanei, în raport de mijlocul utilizat şi de
intensitatea folosirii lui, este important să se cunoască aceste zone pentru a reduce la
minim riscurile.
În funcţie de dispunere şi de efectele care pot apărea în urma acţiunii, se
stabilesc trei zone:
I zonă (roşie) – dispusă la nivelul capului este o zonă interzisă deoarece
acţiunea în forţă asupra acesteia poate produce decesul persoanei;
II zonă (oranj) – dispusă la nivelul trunchiului este o zonă de acţiune moderată
ca nivel al riscurilor, totuşi acţiunea asupra acestei zone poate avea urmări relativ
grave;
III zonă (verde) – dispusă la nivelul membranelor superioare şi inferioare – zonă
de acţiune permisivă, dar care impune luarea în calcul a urmărilor loviturilor:
suprimarea sau reducerea mobilităţii agresorului; fracturi, contuzii, hematoame.
În cazul acţionării asupra acestor zone este necesar de reţinut următoarele două
reguli:
- sunt interzise acţiunile în forţă asupra capului sau a coloanei vertebrale;
- după imobilizarea agresorului încetează acţiunea, traumele produse pot fi în
defavoarea poliţistului de frontieră.

2.5. Poziţia universală de ripostă (PUR)

Poziţia universală de ripostă este o poziţie care permite să-ţi controlezi reacţiile
reflexe şi să opreşti agresiunea printr-o eschivă la atacul delincventului sau o lovitură
cu una din părţile corpului ori cu un obiect aflat în mînă, concomitent cu realizarea
unei protecţii imediate.
PUR este o poziţie identică de deplasare sau de aşteptare a poliţistului de
frontieră, cu sau fără mijloc special din dotare sau armă, în faţa unei direcţii
periculoase. Ea oferă un mare grad de elasticitate ce permite un răspuns adecvat, prin
aplicarea minimului de forţă necesar, pentru a răspunde la acţiunea agresorului.
PUR permite tranzacţia foarte rapidă de la mîna liberă la arma de foc fiindcă
baza reacţiei şi mişcările sunt identice. Ea permite, de asemenea, poziţionarea armei,
eliberarea cîmpului de observare şi lărgirea percepţiei, combinînd protecţia torsului
cu braţul de reacţie îndoeat pe jumătate. Cu pistolul această poziţie permite tragerea
cu mîna din partea armei contra corpului, fără riscul ca mîna să fie prinsă de către
agresor, în timpul ce mîna reactivă menţine agresorul la distanţă sau îl împinge
5
asigurîndu-se să nu tragă prea jos. Extensia maximă a braţului nu este atinsă decît
dacă distanţa în raport cu agresorul este suficientă (cel puţin 3 metri), în caz contrar
arma putînd fi oprită sau agăţată în cursul acţiunii.

PUR se bazează pe împărţirea corpului în două părţi principale:

- partea inferioară a corpului, disponibilă pentru deplasări, poziţia şi
orientarea sprijinului la sol, strîngerea bazinului;
- partea superioară a corpului, strînsă doar în faza de tir, poziţia umerilor şi a
braţelor, ţinerea armei în mînă, ochirea, acţiunea degetului pe trăgaci, respiraţia.

PUR – poziţia şi orientarea sprijinului la sol – piciorul de pe partea cu arma

pe direcţia obiectivului, genunchii uşor fixaţi, vîrful piciorului către interior 30 grade.

PUR - poziţia umerilor şi a braţelor – braţul de pe partea cu arma este întins

fără blocarea încheieturilor, umerii sunt decalaţi şi blocaţi, mîna reactivă este flexată
şi permite protecţia zonei cardiace.

6
 În poziţia de contact sau PUR, este important să se aplice punctele următoare:
- respectarea alenierii: antebraţ, încheietura pumnului, armă.

2.6. Funcţiile mîinilor

Mîinile poliţistului de frontieră nu pot fi calificate ca de bază sau secundară, ele

avînd funcţii diferite, dar în egală măsură importante şi dinamice. În timpul acţiunii
fiecare mînă defineşte o parte a corpului şi are un rol clar:
- mîna din partea armei;
- mîna din partea reactivă.
Pentru un dreptaci, noţiunea de partea armei reprezintă partea dreaptă, iar cea de
partea reactivă reprezintă partea stîngă; pentru stîngaci este exact invers.
Alegerea părţii armei şi a părţii reactive este dictată de ochiul director.

Mîna din partea armei – ţine arma, o extrage din toc, o direcţionează şi
comandă focul.
Mîna din partea reactivă – prinde şi sprijină arma, execută toate manipulările.

7
 Partea cu arma a corpului:
- mîna de pe partea cu arma; - piciorul de pe partea cu arma.
Partea reactivă a corpului:
- mina de pe partea reactivă; - piciorul de pe partea reactivă.

Capitolul III
DOMINAREA FĂRĂ ARMĂ A AGRESORULUI

3.1. Interceptarea persoanelor de către poliţistul de frontieră

Interceptarea este o măsură preventivă prin care se solicită unei persoane să

se oprească şi să înceteze orice activitate, în scopul clarificării situaţiei ce a
impus luarea acestei măsuri. Ea este o măsură de scurtă durată care precede, de
regulă, alte măsuri tactice şi se execută în scopul îndeplinirii atribuţiilor specifice
de serviciu. Dacă persoana căreia i se cere să se oprească nu se supune măsurii opririi
şi va riposta ori va încerca să fugă, se va trece la aplicarea altor măsuri tactice.

În timpul interceptării trebuie respectate următoarele reguli tactice:

- prevenirea persoanei căreia urmează să i se aplice măsura interceptării (se
realizează de la o distanţă convenabilă pe un ton ferm, cerîndu-i să se oprească din
acţiunea pe care o desfăşoară sau să rămînă pe loc;
- poliţistul de frontieră se apropie la 2-3 paşi de persoana respectivă şi se
dispune în faţa acesteia, salută, se prezintă şi îşi declină identitatea. În caz
de nevoie (suspiciune din partea persoanei respective) poliţistul de frontieră se
legitimează cu legitimaţia de serviciu;
- persoanei oprite i se explică cu tact, dar ferm, folosind un ton politicos şi
convingător, motivul pentru care a fost oprită şi activitatea pe care trebuie
să o desfăşoare în continuare (prezentarea actului de identitate);
- cînd interceptarea unei persoane care se deplasează pe jos este executată de
o patrulă, formată din doi poliţişti de frontieră, ei îşi vor repartiza sarcinile, astfel:
• primul poliţist va acţiona pentru oprirea persoanei, iar al doilea va
asigura sprijinul şi protecţia primului, postîndu-se lateral spate (stînga sau
dreapta) faţă de persoana oprită;
• poliţistul de frontieră desemnat de protecţie trebuie să fie în măsură să
intervină cu promptitudine în situaţia în care persoana oprită se manifestă
violent sau încearcă să fugă. El va fi atent şi la ceea ce se întîmplă în zona
adiacentă, pentru a preveni şi riposta contra unui eventual atac prin
surprindere;
• cei doi poliţişti de frontieră vor supraveghea atent persoana oprită, vor
păstra tot timpul distanţa de siguranţă (2-3 paşi) şi vor avea mijloacele din dotare
8
pregătite pentru a fi folosite, dacă situaţia o impune.

3.2. Dispozitive de acţiune pentru interceptarea persoanelor pe jos

Dispozitivele de acţiune ce conferă o protecţie mai bună poliţiştilor de

frontieră pe timpul executării interceptării persoanelor sunt:
- triunghiul simplu - format din doi poliţişti de frontieră şi persoana
controlată;
- triunghiul dublu - format din trei poliţişti de frontieră şi persoana
controlată.

3.2.1. Triunghiul simplu

Un poliţist de frontieră sprijină acţiunea celui care execută controlul şi

trebuie să vadă spatele persoanei oprite, fără să fie văzut de către aceasta.
Reprezentare schematică a dispozitivului:

3.2.2. Triunghiul dublu

Poliţistul de frontieră care sprijină acţiunea celui care execută controlul
trebuie să vadă spatele persoanei oprite, fără să fie văzut de către aceasta (acelaşi
principiu de lucru ca şi pentru un triunghi simplu). La acest dispozitiv se adaugă
un poliţist de frontieră care rămîne în zona de observare. Acesta din urmă are
misiunea de sprijin sau acoperire.

9
 3.3. Legitimarea persoanelor

Legitimarea este o măsură preventivă ce constă în solicitarea şi

verificarea actului de identitate a unei persoane şi stabilirea identităţii acesteia.
Pentru realizarea legitimării persoanelor, se vor aplica regulile prevăzute
de legislaţia în vigoare şi dispozitivele prezentate anterior la măsura interceptării:

3.4. Controlul corporal preventiv asupra persoanei

Controlul corporal preventiv asupra delincventului este o măsură preventivă ce

constă în verificarea prin pipăire şi observare a corpului, a îmbrăcămintei şi a
încălţămintei unei persoane, fără a scăpa din vedere controlul oricărui alt articol de
îmbrăcăminte sau accesoriu ce aparţine delincventului în cauză. Controlul corporal
preventiv al delincventului se efectuează, din spatele persoanei. Obiectele găsite
asupra delincventului vor fi plasate la distanţă, date spre păstrare colegului sau
reţinute de către cel care efectuează controlul, pentru a nu fi distruse sau
aruncate de cel controlat. În cazul descoperirii unor arme, persoana va fi imediat
încătuşată şi se va continua controlul, în scopul descoperirii altor eventuale
obiecte confecţionate pentru lovire, tăiere sau împungere. Poliţistul de frontieră
verifică dacă arma depistată are muniţie în încărcător, este încărcată sau este
armată, o asigură şi o predă colegului, pentru a fi păstrată în condiţii de
siguranţă deplină. Toate aceste activităţi se desfăşoară în prezenţa persoanei la care
a fost găsită şi a martorilor, cînd este cazul. În cazul controlului corporal preventiv
al unui grup de persoane de către doi poliţişti de frontieră, acestea vor fi aşezate în
linie, într-o poziţie cît mai incomodă, cu distanţa de circa 2-3 paşi unele faţă de
celelalte; minorul patrulei va supraveghea una dintre extremităţile grupului, iar
şeful patrulei va începe controlul din cealaltă parte. Pe măsură ce este controlată o
persoană din grup, aceasta este trimis în cealaltă extremitate, procedîndu-se astfel
pînă la finisarea controlului.

10
 Tehnica executării controlului corporal preventiv al persoanei

3.5. Verificarea bagajelor

Verificarea bagajului este o măsură preventivă ce se execută în scopul

verificării amănunţite a interiorului şi conţinutului bagajelor unui delincvent
reţinut. Prin bagaj se înţelege orice obiect în care o persoană deţine şi cu care
transportă bunuri (geamantan, valiză, geantă, servietă, sacoşă, pachet, poşetă).
Verificarea bagajului are ca scop descoperirea obiectelor cu ajutorul
cărora ar putea fi atacat poliţistul de frontieră. Verificarea bagajului se execută
în continuarea controlului corporal preventiv asupra delincventului.

3.6. Imobilizarea persoanelor prin folosirea forţei

Mijloacele şi procedeele folosite pentru imobilizare sunt alese în funcţie de:

numărul persoanelor implicate şi care urmează a fi imobilizate;
starea de agresivitate şi forţa fizică a acestora;
modul de manifestare a agresivităţii;
obiectele pe care le au asupra lor şi care ar putea fi folosite pentru atac
asupra poliţiştului de frontieră sau a altor persoane. Înainte de luarea acestei
măsuri, persoana va fi avertizată şi somată în conformitate cu prevederile legislaţiei
în vigoare să înceteze acţiunea agresivă şi să se supună solicitării poliţistului de
frontieră, recurgîndu-se la imobilizare numai dacă individul nu s-a
conformat.

3.6.1. Utilizarea forţei fizice de către poliţiştii de frontieră

Forţă fizică– măsuri de constrîngere realizate exclusiv prin încordarea

11
muşchilor, a puterii fizice a persoanei, inclusiv prin aplicarea procedeelor speciale de
luptă.
Autoapărarea poate fi definită ca o modalitate eficientă prin care poliţistul de
frontieră atacat prin surprindere îşi poate apăra integritatea, opunînd forţei
primatul inteligenţei şi al stăpînirii de sine. Dotat cu armament sau doar cu
mijloacele speciale din dotare, poliţistul de frontieră trebuie să fie capabil să-şi
domine agresorul şi să-şi impună voinţa sa.
Obligat să răspundă unei agresiuni, poliţistul de frontieră va riposta şi va
imobiliza agresorul folosind procedeele de autoapărare combinate cu
mijloacele speciale din dotare. Ideal este ca această acţiune să reuşească şi să se
evite o escaladare a violenţei care să ducă la folosirea armamentului.
Forţa fizică se va folosi după avertizarea şi somarea delincventului, să
înceteze acţiunea şi să se supună, exprimată prin formula: „Încetaţi ..... , se va
folosi forţa!” Nu este necesară somaţia în cazul în care poliţiştii de frontieră sunt
atacaţi prin surprindere, în stare de legitimă apărare sau de extremă necesitate.
Folosirea forţei fizice, în intervenţia profesională, se face de o manieră
graduală şi cuprinde următoarele faze: atitudinile de protecţie, loviturile de
protecţie de nivel 1, loviturile de protecţie de nivel 2, tehnicile articulare şi de
control şi apărarea contra armelor albe.

3.6.1.1. Poziţii de apărare

Atitudinile de apărare cuprind o serie de poziţii (de abordare, de gardă,

de gardă inversă) precum şi unghiurile de abordare şi de ripostă şi eschivele.
Poziţia de abordare, este o poziţie de protecţie generală care permite
poliţistului de frontieră contactul cu persoana interceptată şi păstrarea
permanentă a unei capacităţii de reacţie adaptată comportamentului acestuia.

Elementele de bază ale acesteia sunt:

 bază largă: picioarele sunt depărtate la o distanţă egală cu lăţimea
umerilor. Această poziţie asigură un bun echilibru lateral;
 centrul de greutate: greutatea corpului este repartizată în mod egal pe
ambele picioare, fără tensiune în genunchi şi glezne;
12
  poziţia picioarelor: picioarele sunt depărtate şi orientate către adversar.
Piciorul din „partea armei” este în spate, iar cel din „partea reactivă” este în faţă.
Această poziţie permite păstrarea echilibrului înainte şi înapoi;
 capul drept: Capul este menţinut pe axa cap, gît, trunchi. Această
poziţie permite echilibrarea greutăţii corpului pe picioare;
 poziţia mîinilor: mîinile pot fi deschise sau apropiate de corp, plasate în
faţă, într-o poziţie activă. Coatele sunt apropiate de corp. Braţele nu sunt niciodată
întinse pentru a evita prinderea de către delincvent.
Poziţia de gardă este o poziţie de protecţie care asigură poliţistului de
frontieră o securitate eficace şi corespunzătoare, concomitent cu păstrarea unei
capacităţi de reacţie rapidă, în vederea opririi unei agresiuni fizice.

Elementele de bază ale acesteia sunt:

• baza largă: Distanţa dintre picioare să fie egală cu cea dintre umeri,
greutatea corpului este repartizată egal pe cele două picioare. Această poziţie
conferă un bun echilibru lateral;
• baza profundă: Piciorul de pe partea armei este în urmă, piciorul reactiv
înainte, centrul de greutate coborît (asigurînd astfel creşterea stabilităţii),
genunchii sunt flexaţi fără a fi blocaţi permiţînd mobilitatea. Această poziţie
permite conservarea unui echilibru înainte/înapoi;
• poziţia picioarelor: Piciorul reactiv este orientat cca. 30° către interior,
pentru a absorbi şocurile frontale şi laterale pe genunchi şi pentru a feri triunghiul
genital. Piciorul de lîngă armă este orientat către adversar;
• capul drept: Capul este menţinut pe axa cap, gît, trunchi, deasupra
centrului de greutate, pentru a evita eventualele dezechilibrări înainte-înapoi;
• poziţia mîinilor: Mîinile sunt deschise şi plasate la înălţimea coatelor.
Coatele sunt apropiate de corp. Braţele nu sunt niciodată întinse pentru a nu fi
prinse.

Poziţia de gardă inversă este obţinută din poziţia de gardă concomitent cu

retragerea piciorului reactiv, ceea ce permite jandarmului să se sustragă
imediat, dar temporar, din faţa unei ameninţări fizice. Garda inversă trebuie
considerată ca o deplasare înainte de regăsirea gărzii naturale. Principiile
generale rămîn aceleaşi ca şi la poziţia de gardă.

13
 Unghiurile de abordare şi de ripostă sunt foarte importante în
asigurarea protecţiei poliţistului de frontieră şi în creşterea capacităţii lui de
a folosi forţa fizică pentru a riposta. De aceea, poliţistului de frontieră se va
plasa şi se va deplasa, întotdeauna, într-un unghi de abordare situat în
jurul triunghiului de agresiune al delincventului.

Eschiva totală este o deplasare completă a două puncte de sprijin, fie din
„partea armei”, fie din „partea reactivă” în scopul ieşirii din triunghiul
agresiunii, pentru a rupe contactul cu delincventul sau pentru a întări riposte.

3.6.1.2. Lovituri de oprire de nivel 1

Loviturile de oprire sunt tehnici dinamice de percuţie – lovitura de oprire

directă cu palma mîinii deschise, lovitura directă cu cotul, lovitura de oprire joasă cu
palma mîinii deschisă, lovitură de genunchi directă şi lovitura de picior directă –
care permit crearea unei unde de şoc suficient de puternice pentru a stopa o
agresiune fizică. Ele au ca scop neutralizarea funcţiilor agresorului: respiraţia;
mobilitatea (bazin, picioare); vectorul de agresiune (mînă, picior).
Lovitura de oprire directă cu palma mîinii deschise se execută astfel:
destinderea braţului către înainte fără a-l arma (traiectorie rectilinie); lovitură cu
palma mîinii; mîna liberă este în protecţie; linia umerilor este pe aceeaşi axă cu
braţul în momentul loviturii; strîngerea bazinului la impact; respiraţia nu se
blochează, expiraţie pe faza de percuţie; se rămîne fluid în mişcare;
14
conservarea principiului suficienţei.

Lovitura directă cu cotul se execută astfel: flexarea antebraţului către

braţ; angajarea umărului aceluiaşi braţ către înainte; orientarea cotului către
adversar (braţ paralel cu solul); lovirea cu vîrful cotului; mîna liberă rămîne în
poziţie pentru protecţie; închiderea bazinului la impact; respiraţia nu se
blochează, se expiră în faza de percutare; revenire în gardă sau lovitură de oprire
şi/sau mijloc de control.

Lovitura de oprire joasă cu palma mîinii deschisă se execută astfel:

executarea unei eschive; lovirea cu podul palmei în zona joasă a aagresorului;
mîna liberă rămîne în poziţie pentru protecţie; închiderea bazinului la impact;
respiraţia nu se blochează, se expiră în faza de percutare; revenire în gardă sau
lovitură de oprire şi/sau mijloc de control.

Lovitura de genunchi directă se execută în mod normal, fluid astfel:

realizarea unei eschive totale; controlul cotului şi al capului; ridicarea
genunchiului fără armare şi lovirea pe aceeaşi axă; păstrarea traiectoriei
rectilinie; închiderea bazinului la impact.

15
 Lovitura de picior directă se execută normal şi fluid astfel: trimiterea vîrfului
piciorului către corpul adversarului fără armă; păstrarea unei traiectorii rectilinie,
piciorul de sprijin rămînînd pe axă; ţinerea mîinilor pentru protecţie în faţa
corpului; închiderea bazinului la impact; respiraţia nu se blochează, se expiră în faza
de percutare; revenire în gardă sau lovitură de oprire şi/sau mijloc decontrol.

Se poate executa atît cu piciorul de pe partea ,,cu arma, cît şi cu cel de pe ,,partea
reactivă

3.6.1.3. Lovituri de oprire de nivel 2

Loviturile de oprire de nivel 2 sunt tehnici dinamice de percuţie – lovitura

de oprire circulară cu palma mîinii, lovitura de cot în urcare, lovitura de genunchi
circulară şi lovitura de picior circulară – care permit crearea unei unde de şoc
suficient de puternice pentru a stopa o agresiune fizică. Ele au ca scop
neutralizarea funcţiilor agresorului: respiraţia; mobilitatea (bazin, picioare);
vectorul de agresiune (mînă, picior).
Lovitura de genunchi circulară se execută astfel: realizarea unei eschive
totale; controlul cotului şi al capului; urcarea genunchiului pe axă; realizarea
unei mişcări circulare din sus în jos.

Se execută atît cu genunchiul ,,partea cu arma”, cît şi cu cel de pe,,partea reactivă”

16
 Lovitura de picior circulară se execută astfel: proiectarea cu o parte a
piciorului spre corpul adversarului fără nici o armă; realizarea unei mişcări
circulare; pivotarea de pe piciorul de sprijin spre exterior; trecerea şoldului;
păstrarea mîinilor în poziţie de protecţie în faţa corpului; închiderea bazinului la
impact.

3.6.1.4. Tehnici articulare

Tehnicile articulare sunt modalităţi de acţiune – extensia braţului, flexarea

încheieturii antebraţului prin supinaţia către înainte/înapoi – care au ca scop să
constrîngă fizic un individ să se supună unui control corporal preventiv sau să
permită aplicarea mijloacelor de siguranţă, prin imobilizarea unei articulaţii.
Extensia braţului se execută astfel: controlarea permanentă a cotului
agresorului; prinderea pumnului; realizarea unei lovituri de oprire asupra
inserţiei întinse a tricepsului; menţinerea deschiderii unghiului braţ – trunchi;
întinderea braţului cu cotul spre în sus.

Flexarea încheieturii antebraţului prin supinaţia către înainte se execută

astfel: controlul cotului, braţul în extensie; orientarea palmei mîinii adversarului
către cer; prinderea degetului mare sau a mîinii în priză efectivă; flexarea
încheieturii pumnului, crearea şi menţinerea unei dureri; realizarea unei rotiri a
braţului către interior, împingerea braţului înainte fără a se lucra contra sensului
de articulare a cotului; controlul cotului în permanenţă, blocarea contra propriului
corp (punct fix).

17
 Flexarea încheieturii antebraţului prin supinaţia către înapoi se execută
de aceeaşi la fel ca şi tehnica precedentă cu excepţia faptului că braţul se
împinge înapoi fără a se lucra contra sensului de articulare a cotului.

3.6.1.5. Tehnici de control

Tehnicile de control sunt modalităţi de acţiune – rotirea către exterior a

umărului, extensia braţului, flexarea încheieturii antebraţului în pronaţie către
înainte/înapoi, controlul agresorului la sol (prin extensia braţului, prin rularea
braţului şi prin imobilizarea piciorului) – care au ca scop să constrîngă fizic un
agresor să se supună unui control corporal preventiv sau să permită aplicarea
mijloacelor de siguranţă prin imobilizarea unei articulaţii.
Rotirea către exterior a umărului se execută astfel: controlul braţului
în extensie; prinderea încheieturii pumnului agresorului; rularea prin exterior cu
propriul braţ liber a braţului controlat; prinderea propriei încheieturi a
pumnului; flexarea antebraţului agresorului pe propriul braţ; pivotarea către
interior; imobilizarea la sol.

Flexarea încheieturii antebraţului în pronaţie către înainte se execută astfel:

controlul cotului, braţul în extensie; orientarea palmei mîinii agresorului către
cer; prinderea mîinii în priză efectivă (deget mare contra deget mare); flexarea
încheieturii pumnului, crearea şi menţinerea unei dureri; realizarea unei rotiri a
braţului către interior, plasarea braţului înainte sau înapoi, fără a se lucra contra
sensului de articulare a cotului; controlul cotului în permanenţă, blocarea contra
propriului corp (punct fix).

18
 Flexarea încheieturii antebraţului prin pronaţie către înapoi se execută
astfel: controlul cotului, braţul în extensie; orientarea palmei mîinii agresorului
către cer; prinderea mîinii în priză efectivă (deget mare contra deget mare);
realizarea unei rotaţii a braţului către interior, plasarea braţului către înainte sau
înapoi fără a se lucra contra sensului de articulare a cotului; controlul cotului
în permanenţă, blocarea contra propriului corp (punct fix).

Controlul prin extensia braţului

Controlul prin rularea braţului

19
 Controlul prin imobilizarea piciorului – rularea piciorului prin exterior.

3.6.1.6. Apărarea contra armelor albe

În faţa pericolului unei arme albe, cea mai bună protecţie este cea care îţi
permite să rămîi în viaţă. Această protecţie trebuie să cuprindă cel puţin:
gestiunea zonelor de securitate; protecţia corporală (atitudini de securitate);
mobilitate permanentă (pentru a se evita încadrarea de către agresor); luciditate
în atac sau în apărare; o utilizare justă şi precisă a mijloacelor pentru a
constrînge sau a respinge agresorul.

3.7. Utilizarea mijloacelor speciale din dotare

Utilizarea mijloacelor speciale din dotare trebuie să fie adecvată, necesară
corespunzătoare scopului urmărit – principiul proporţionalităţii. Se permite
utilizarea mijloacelor speciale în orice situaţie în care legea permite aplicarea armei
de foc.

3.7.1. Apărarea poliţistului de frontieră şi imobilizarea agresorului

prin folosirea mijloacelor speciale
Mijloace speciale – obiecte, muniţii, echipament, substanţe chimice, substanţe
lacrimogene şi colorante, dispozitive audiovizuale de influenţă psihologică, mijloace
de stopare forţată a unităţilor de transport, mijloace de transport, utilaje şi tehnică de
luptă, animale dresate, utilizate pentru apărarea pasivă sau activă, fără efecte cu
caracter letal, destinate înfrîngerii rezistenţei opuse, imobilizării şi dezorientării
persoanei sau distrugerii obstacolelor.

3.7.1.1. Poziţii de apărare cu bastonul

20
 3.7.1.2. Folosirea bastonului de cauciuc ca mijloc de apărare

Bastonul se foloseşte ca mijloc de apărare pentru pararea loviturilor

agresorului. Pentru aceasta, bastonul se prinde de extremităţi cu ambele mîini
şi se ţine în direcţia din care vin loviturile.
Bastonul de cauciuc poate fi întrebuinţat atunci cînd celelalte mijloace şi
procedee de imobilizare nu au dat rezultate, şi în situaţiile cînd se permite
aplicarea armei de foc, însă din cauza împrejurărilor concrete aceasta nu este
posibilă.
Bastonul de cauciuc trebuie folosit în limita necesităţii. Aplicarea de
lovituri va înceta imediat ce agresorul a renunţat la acţiunea sa şi s-a conformat
dispoziţiilor date de poliţistul de frontieră.

3.7.1.3. Folosirea bastonului de cauciuc

Bastonul de cauciuc se foloseşte pentru aplicarea de lovituri împotriva

agresorului, în scopul de a-l obliga să înceteze acţiunea. În cazul în care sunt

mai mulţi agresori,

primele lovituri se vor aplica celui mai periculos.

Pe timpul executării serviciului, bastonul va fi purtat pe centură, folosind

sistemul de prindere confecţionat în acest sens, astfel încît smulgerea acestuia din
locaş să constituie şi prima lovitură aplicată. În nici un caz nu va fi purtat în mînă, în
genţi sau pe sub haine.

3.7.1.4. Tehnici de imobilizare cu bastonul de cauciuc

21
 Forfecarea braţului cu bastonul de cauciuc

Ridicarea forţată de la sol cu bastonul de cauciuc

3.7.1.5. Tehnici de folosire a bastonului de cauciuc

Loviturile vor fi aplicate, în special, peste mîini, pentru a nu permite

agresorului să atace şi pentru a-l face să scape eventualele obiecte cu care ar
putea lovi. Lungimea bastonului de cauciuc permite cîştigarea distanţei faţă
de un agresor. Adoptarea temporară a gărzii inverse măreşte considerabil
această distanţă, permiţînd poliţistului de frontieră să se organizeze mai bine şi să
răspundă de o manieră adaptată ameninţării sau agresiunii.

Împotriva atacului cu arme albe

22
 3.8. Utilizarea tompfei
3.8.1. Generalităţi şi caracteristici
Tompfa se deosebeşte de bastonul de cauciuc prin faptul că este prevăzută la
unul din capete cu două mînere egale ca mărime, dispuse în unghi drept.

Părţile principale ale tompfei sunt:

- capul mînerului; - mînerul; - călcîiul; - corpul.

3.8.2. Poziţii de apărare

Poziţia de abordare este o atitudine de securitate generală care permite

contactul cu un individ păstrînd capacitatea de reacţie în funcţie de evoluţia
comportamentului acelei persoane. În poziţia de abordare, tompfa este disimulată în
spatele coapsei pe partea cu arma.

Poziţia în gardă este o atitudine de securitate care permite o protecţie eficace şi

adaptată, păstrînd o capacitate de reacţie rapidă, în vederea opririi unei agresiuni
fizice.

Poziţia în gardă cu vîrful către înapoi

23
 Poziţia în gardă inversă. Această atitudine se obţine retrăgînd piciorul
reactiv, tompfa este ţinută în priză integrală de mîner, braţul şi antebraţul de pe
partea cu tompfa formează un unghi care permite executarea unei lovituri de
stopare fără a arma. Această atitudine trebuie considerată ca o deplasare înainte
de revenirea în garda naturală şi permite sustragerea imediată, dar temporară, din
faţa unei ameninţări sau a unei agresiuni fizice.
Loviturile de oprire reprezintă tehnici dinamice de percuţie care permit
crearea unei unde de şoc pentru neutralizarea funcţiilor agresorului – respiraţia,
mobilitatea (bazin, picioare), vectorul de agresiune (braţ, picioare) – în vederea
stopării unei agresiuni fizice.
Loviturile de oprire directe cu călcîiul tompfei se execută astfel: se ţine
tompfa cu priză integrală la centrul mînerului; corpul tompfei este în contact
permanent cu antebraţul; destinderea braţului către înainte la 45° raportat la
axa umerilor; căutarea traiectoriei celei mai directe şi mai rectilinie fără a
arma;
Executarea loviturii cu călcîiul tompfei; mîna reactivă este în apărare.

Loviturile de oprire directe cu vîrful se execută astfel: se ţine tompfa cu

priză integrală la centrul mînerului; destinderea braţului către înainte la 45°
raportat la axa umerilor; căutarea traiectoriei celei mai directe şi mai
rectilinie fără a arma; executarea loviturii cu vîrful tompfei; mîna reactivă ţine
corpul tompfei în axă.

Loviturile de oprire cu corpul pe partea cu tompfa se execută astfel:

se ţine tompfa cu priză integrală la centrul mînerului; destinderea braţului
către înainte la 45° raportat la axa verticală a corpului adversarului; executarea
loviturii de stopare cu ultimii zece cm ai corpului tompfei; mîna reactivă este în
apărare.
Lovituri de oprire cu corpul pe partea reactivă se execută astfel: se
ţinetompfa cu priză integrală la centrul mînerului; armarea braţului pe
parteareactivă; destinderea braţului către înainte la 45° raportat la axa verticală a
corpului adversarului; realizarea unei rotaţii a încheieturii pumnului în
24
momentulloviturii; executarea loviturii de stopare cu ultimii zece cm ai corpului
tompfei; mîna reactivă este în apărare.
Lovituri de oprire orizontale cu corpul se execută astfel: se ţine tompfa cu
priză integrală la centrul mînerului; destinderea braţului către înainte la 45°
raportat la axa verticală a corpului adversarului; executarea loviturii de stopare
cu corpul tompfei; mîna reactivă este în apărare.

Lovituri de oprire cu capul mînerului se execută astfel: se ţine tompfa cu

priză integrală la centrul mînerului; destinderea braţului către înainte; executarea
loviturii de stopare cu capul mînerului; mîna reactivă este în apărare.

3.8.3. Parările cu tompfa

Lovitură de sus

Lovitură de jos

3.8.4. Tehnici de imobilizare cu tompfa

Tehnicile de imobilizare cu tompfa sunt tehnici de control care au ca scop să

constrîngă fizic un individ să se supună unui control corporal preventiv şi să
asigure plasarea obiectelor de securitate, prin forţarea unei articulaţii.
Extensia braţului cu călcîiul sau vîrful înainte se execută astfel: controlul
cotului în permanenţă; prinderea încheieturii pumnului; intrarea şi realizarea unei
lovituri de stopare sub inserţia tendonară a tricepsului; menţinerea deschiderii
unghiului braţ- trunchi; braţul trebuie întins, cotul către în sus.
Flexarea antebraţului pe braţ cu vîrful înainte se execută astfel: plasarea
corpului tompfei în încheietura cotului; controlul braţului cu mîna reactivă,
plasarea lîngă adversar; rularea vîrfului tompfei cu mîna reactivă; controlul vîrfului
tompfei cu axila de pe partea reactivă; menţinerea mînerului tompfei ducînd
antebraţul către în sus; terminarea controlului coborînd şi trăgînd către sine mînerul
25
tompfei; protejarea şi controlul mîinii libere.
Rotirea omoplatului către în jos cu vîrful tompfei înainte se execută astfel:
intrare directă sub partea reactivă, cu vîrful tompfei la nivelul încheieturii pumnului
între corpul şi braţul agresorului; efectuarea unei rotiri a vîrfului tompfei către în
sus (se prinde vîrful tompfei); flexarea antebraţului pe braţ, corpul tompfei în
sprijin pe triceps; terminarea controlului prin plasarea perpendiculară faţă
de agresor.

3.8.5. Apărarea contra armelor albe

Lungimea tompfei permite poliţistului de frontieră să-şi asigure distanţa

de securitate faţă de un agresor iar adoptarea, temporară, a unei gărzi inverse o
măreşte considerabil. În aceste condiţii, poliţistul de frontieră agresat poate să se
organizeze mai bine şi să răspundă de maniera cea mai adaptată ameninţării sau
agresiunii.

3.9. Utilizarea cătuşelor

Încătuşarea este o măsură de prevedere şi siguranţă care constă în aplicarea

de către poliţistul de frontieră a cătuşelor pe încheietura mîinilor unei persoane,
în scopul limitării mobilităţii fizice a acesteia. Dacă ne confruntăm cu un
suspect recalcitrant sau periculos, acesta va fi încătuşat înainte de a se trece la
controlul corporal preventiv asupra persoanei şi a bagajelor.
În funcţie de situaţia existentă, de gradul de periculozitate al delincvenţilor
prezenţi, de numărul acestora, încătuşarea unui delincvent poate fi executată:
- din poziţia sprijinit cu faţa la perete şi braţele ridicate;
- din poziţia în picioare şi în genunchi;
- din poziţia culcat la sol.

Încătuşarea şi controlul corporal ale persoanei din poziţia

,,în picioare şi în genunchi”

26
 Încătuşarea şi controlul corporal ale persoanei din poziţia ,,culcat” ridicarea de la
sol şi conducerea.

3.10. Utilizarea ambalajelor cu aerosol

Folosirea eficientă şi oportună a gazelor este o metodă acceptată numai

pentru imobilizarea persoanelor şi se realizează cu ajutorul ambalajului cu aerosol.
Ambalajul cu aerosol este destinat imobilizării unor persoane recalcitrante,
dispersării unor grupuri de agresori sau evacuării acestora din încăperi şi
ascunzători, fără a se produce vătămări corporale.
Ambalajul cu aerosol se foloseşte la o distanţă de maxim 3 metri.
ATENŢIE! SE PULVERIZEAZĂ ÎN ACEEAŞI DIRECŢIE CU VÎNTUL
ATENŢIE! NU SE PULVERIZEAZĂ SUBSTANŢA DIRECT ÎN FAŢĂ PERSOANEI.
Utilizarea ambalajului cu aerosol este condiţionată de loc şi de viteza
vîntului. Distanţa eficientă de folosire este de maximum 3 metri, dar nu mai
puţin de 1,5-2 metri. Înainte de utilizare, ambalajul cu aerosol se agită, apoi se
îndreaptă cu orificiul de evacuare către înainte şi se apasă pe butonul de acţionare.
Faţa şi ochii se protejează cînd se întrebuinţează împotriva vîntului.
Zonele eventual afectate (ochii, mucoasele nazale, piele) se spală cu multă
apă, fără să se aplice creme sau emulsii. Nu se recomandă folosirea
acestuia cînd poliţistul de frontieră se află în încăperi.

În aşa mod este interzis pulverizarea

27
 CAPITOLUL 4
DOMINAREA CU ARMĂ A AGRESORULUI

În timpul serviciului, poliţiştii de frontieră sunt echipaţi cu arme de foc,

muniţie şi mijloace speciale din dotare, în condiţiile legii.

Poliţistul de frontieră care poartă o armă face parte integrantă dintr-un sistem
pe care el îl controlează. El poate face ca acest sistem să fie sau periculos, sau sigur,
pentru că armele sunt simple obiecte care nu funcţionează fără o intervenţie
umană. O armă întreţinută, verificată şi asigurată nu trage niciodată „singură”
pentru că, în mod obligatoriu, este necesar ca ceva sau cineva să apese pe
trăgaci. Tocmai de aceea, erorile de manipulare sau neglijenţele pot provoca
accidente.
Cu o armă în stare de funcţionare, nu se produce un foc de armă involuntar,
decît în urma unei erori umane, aşa cum rezultă din statistici. Acestea arată că,
anual, au loc incidente cu armă, accidental sau involuntar, mai mult pe
timpul manipulării armamentului, decît pe timpul executării unor acţiuni.
Securitatea unei arme este dată de experienţa trăgătorului, respectarea şi
aplicarea unor reguli elementare de mînuire.

4.1. Reguli de securitate individuală permanente (în serviciu şi la

instrucţie)
4.1.1. Reguli fundamentale de securitate

Dacă poliţistul de frontieră este instruit cum să folosească arma sa şi să aplice

în mod sistematic cele cinci reguli fundamentale de securitate, el nu va
provoca accidente. În această situaţie incidentele sunt posibile, dar în nici un caz
accidentele.
Reguli fundamentale de securitate:
1 - întotdeauna, manipularea unei arme să se facă în aşa fel ca şi cum aceasta
ar fi încărcată;
2 - ţeava armei se îndreaptă numai asupra obiectivelor care prezintă un
pericol real pentru viaţa şi sănătatea oamenilor şi a poliţistului de frontieră. Înainte
de aceasta, arma este ţinută în «poziţia de contact» pe orizontală, în direcţia
ameninţării;
3 - înainte de a îndrepta arma spre obiectiv, poliţistul de frontieră trebuie să
fie sigur că a identificat corect delincventul şi că acesta este izolat în raport cu alte
persoane;
4 - indexul degetului arătător este păstrat de-a lungul gărzii trăgaciului, fără
contact cu trăgaciul, atîta timp cît decizia de a îndrepta arma asupra
delincventului identificat nu este luată;
5 - operaţiile de control, descărcare, încărcare şi de verificarea a armei şi
rezolvarea incidentelor de tragere se efectuează, întotdeauna, într-o direcţie
nepericuloasă.
28
 4.1.2. Manipulările fundamentale
4.1.2.1. Controlul personal de securitate (CPS)

Unul din elementele care asigură prevenirea accidentelor este

controlul personal de securitate care trebuie să devină un act reflex pentru
fiecare poliţist de frontieră dotat cu armament.

El se execută de fiecare dată cînd poliţistul de frontieră ridică sau depune arma:
– antebraţul rămîne la orizontală, cu arma culcată în mîna «partea armei», cu
indexul degetului arătător de-a lungul ţevii;
– se extrage şi se recuperează încărcătorul în mîna «partea reactivă»;
– se prinde manşonul între degetul mare şi cel arătător de la mîna «partea
reactivă», cu mîna aşezată în formă de cupă deasupra;
– se verifică, printr-un control vizual, dacă nu cumva un cartuş a rămas în
camera cartuşului.

ATENŢIE! În nici un moment mîna «partea reactivă» nu trebuie să

treacă prin faţa ţevii pe timpul manipulărilor.

4.1.2.2. Controlul personal de securitate + Alimentarea

(CPS +A)

Înaintea intrării în serviciu, poliţistul de frontieră controlează şi

alimentează arma (C.P.S. + A), în tubul cu nisip, de la locul de încărcare şi
descărcare a armamentului (L.I.D.A.): introduce partea din faţă a armei şi a
ţevii în tubul cu nisip; efectuează controlul personal de siguranţă (dacă arma
este neîncărcată), în tubul cu nisip; trage spre înapoi manşonul; verifică printr-
un control vizual şi tactil cu degetul, că nici un cartuş nu se mai găseşte pe
ţeavă; efectuează manevra fundamentală de alimentare; scoate pistolul din tubul cu
nisip; introduce arma în toc şi închide capsa acestuia.

29
 4.1.2.3. Controlul personal de securitate + descărcarea
(CPS +D)

Pentru a descărca sau pentru a controla dacă arma este sau nu este încărcată se
execută următoarele operaţii: duce antebraţul la orizontală, arma culcată în mîna
«partea armei» cu indexul degetului arătător de-a lungul ţevii; extrage şi
recuperează încărcătorul în mîna «partea reactivă»; prinde manşonul între
degetul mare şi cel arătător de la mîna «partea reactivă», cu mîna aşezată în formă
de cupă deasupra; recuperează, în mîna «partea reactivă», cartuşul extras; verifică
printr-un control vizual că nici un cartuş nu se găseşte rămas în camera cartuşului.
La ieşirea din serviciu, măsurile de securitate, controlul personal de
securitate şi descărcarea în tubul cu nisip, sunt efectuate astfel: introduce
ţeava în tubul cu nisip; efectuează controlul personal de securitate şi a
descărcării în tubul cu nisip; arată că arma este goală; apucă manşonul între
degetul mare şi celelalte degete ale mîinii reactive; trage spre înapoi manşonul;
strînge, dacă este cazul, cu mîna reactivă cartuşele aruncate şi le aşează pe
planşetă; verifică, printr-un control vizual şi tactil, cu degetul, că nici un cartuş nu
se mai găseşte pe ţeavă; conduce spre înainte manşonul; pune încărcătorul în
toc pistol; depozitează arma şi toc pistolul.

4.1.2.4. Încărcarea unei arme

Poliţistul de frontieră este în drept să descopere şi să pregătească arma de foc

dacă consideră că în situaţia în care va interveni este posibilă apariţia temeiurilor
pentru aplicarea ei în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare (Legea nr.218
din 19.10.2013 privind modul de aplicare a forţei fizice, a mijloacelor speciale şi a
armelor de foc).
După utilizare se execută descărcarea şi controlul personal de securitate a
armei de foc, urmate, după caz, de alimentare (dacă se continuă serviciul).
După executarea focului, poliţistul de frontieră execută: asigură şi
orientează arma cu ţeava pe o direcţie nepericuloasă; scoate încărcătorul şi
extrage cartuşul din armă; introduce cartuşul extras în încărcător; verifică şi
alimentează arma, dacă se continuă serviciul.

4.1.3. Predarea şi primirea unei arme

Trecerea armei de la un poliţist de frontieră la altul trebuie să fie efectuată

în condiţii de securitate, atît la locul de păstrare, cît şi în serviciu. Arma se predă
descărcată, cu manşonul pus la siguranţă, iar încărcătorul se predă separat. poliţistul
de frontieră care predă arma efectuează un control personal de securitate şi o
descarcă în prezenţa celui care primeşte. După aceasta înmînează arma celui care
o primeşte fără încărcător, cu mînerul înainte şi cu manşonul pus la siguranţă. El
păstrează, la vedere, în mîna sa, încărcătorul pe care l-a scos şi anunţă «armă
descărcată».
30
 Poliţistul de frontieră care primeşte arma, o prinde de mîner păstrînd indexul
degetului arătător de-a lungul gărzii trăgaciului, verifică vizual şi tactil dacă
camera cartuşului este goală, duce manşonul către înainte şi asigură arma. Apoi
răspunde celui care a predat «armă descărcată» pentru a confirma rezultatul
controlului executat, după care ia încărcătorul, dacă este necesar.
În mod excepţional, la poligonul de tragere sau în serviciu, arma poate să fie
predată încărcată, în funcţie de circumstanţe. Cel care predă anunţă «armă
încărcată», oricare ar fi condiţiile şi întinde arma la capătul braţului cu ţeava
orientată într- o direcţie nepericuloasă, cu mînerul orientat către cel care o
primeşte. Acesta apucă arma, răspunde «armă încărcată» şi păstrează ţeava
într-o direcţie nepericuloasă.

4.1.4. Portul armei în serviciu

Portul armamentului şi muniţiilor din dotarea individuală a poliţiştilor de

frontieră este permis pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. În serviciu,
pistolul se va purta, în mod obligatoriu, numai în toc, pe centură, cu un încărcător
plin introdus în manşon, fără cartuş pe ţeavă, iar celălalt încărcător în locaşul
prevăzut în toc pistol.
Orice armă trebuie să fie considerată încărcată atît timp, cît utilizatorul nu
s-a convins de contrar, printr-un control personal de securitate şi prin descărcare. În
orice moment şi în special pe timpul manipulării, poliţistul de frontieră
trebuie să fie conştient de direcţia ţevii armei şi să aplice cele cinci reguli de
siguranţă. De asemenea, fiecare poliţist de frontieră este responsabil de modul de
aplicare a armei sale, avînd obligaţia să oprească imediat tragerea dacă este pusă
în pericol viaţa altor persoane.

4.2. Bazele tragerii

4.2.1. Reprezentarea universală

Toate operaţiunile descrise anterior sunt aplicabile la fel de bine celor care
utilizează dreapta sau stînga, ca mînă «forte» (dreptaci sau stîngaci), după o
reprezentare universală, pentru că mîinile poliţistul de frontieră nu pot fi calificate
ca «forte» sau «slabe», fiecare din ele avînd o funcţie diferită, dar la fel de
importantă şi de dinamică.
Fiecare mînă defineşte o parte a corpului şi are un rol precis:
- mîna din «partea armei», prinde arma de foc şi comandă focul.
- mîna din «partea reactivă», susţine arma de foc şi efectuează
operaţiunile precum şi loviturile de oprire.
Astfel, pentru un dreptaci noţiunea de «partea armei» reprezintă partea
dreaptă iar cea de «parte reactivă» este partea stîngă; pentru un stîngaci este
invers. Selecţia «partea armei» şi «partea reactivă» este, în general, dictată de ochiul
director.

31
 4.2.2. Atitudinea universală de ripostă cu arma în poziţia de contact

Poliţistul de frontieră poate aplica arma în serviciu, ca măsură extremă în

situaţiile prevăzute de prevederile legislaţiei în vigoare (Legea nr.218 din 19.10.2013
privind modul de aplicare a forţei fizice, a mijloacelor speciale şi a armelor de foc).
Alegerea momentului scoaterii armei din toc, trecerea la poziţia de tragere şi
modalitatea de executare a focului sunt impuse de misiune, teren şi urgenţă.

4.2.2.1. Poziţiile de abordare, poziţia de contact, poziţia de

contact foc

Poliţistul de frontieră care foloseşte arma adoptă poziţiile de abordare, poziţia

de contact sau poziţia de contact foc în raport de situaţie.
Poziţiile de abordare cu arma cuprind: poziţia de aşteptare în serviciu, poziţia
cu arma în toc, poziţia cu arma scoasă din toc, poziţionată în spatele
pulpei piciorului cu ţeava spre sol. Aceste poziţii reprezintă pentru poliţistul de
frontieră o modalitate firească şi confortabilă de a rămîne într-o poziţie verticală,
stabilă, orientat cu faţa spre direcţia supravegheată, protejînd arma cu cotul sau cu
mîna. Ele permit, de asemenea, o ripostă echilibrată şi rapidă şi accesul uşor la armă,
din poziţii non agresive.

În poziţia de contact, arma este la orizontală, poziţia poliţistului de

frontieră formînd un triunghi trăgător - ţintă - armă, care se transformă în
linie trăgător - armă – ţintă, în poziţia de contact - foc, prin închiderea părţii
superioare a corpului şi atingerea obiectivului.

Timpul necesar trecerii de la triunghi la linie trebuie redus la minim.

32
Primul glonţ, tras repede prin întinderea braţelor şi focalizarea simultană a
cătării, reduce cu 75% timpul de reacţie, prin plecarea loviturii la sfîrşitul mişcării
ca urmare a presiunii progresive exercitate asupra trăgaciului, urmată de
realizarea controlului, ochirea obiectivului şi tragerea celorlalte lovituri mai lent
dacă este necesar.
Bazîndu-se pe aceste poziţii, poliţistul de frontieră trebuie să acţioneze de o
manieră stabilă şi relaxată. Stabilitatea este o cerinţă permanentă ce-i permite
poliţistului de frontieră să-şi păstreze echilibrul, să stăpînească reculul armei şi să
se deplaseze cu uşurinţă (dacă este necesar). Atunci cînd muşchii sunt încordaţi
nu pot fi făcute mişcările dinamice esenţiale care asigură precizia şi viteza folosirii
unei arme. Tensiunea antrenează cheltuieli de energie mult mai mari, dar şi o
oboseală accelerată.

4.2.2.2. Poziţia de contact apropiat

Poziţia de contact apropiat este derivată din poziţia de contact în picioare,
prin apropierea armei de corp, în interiorul zonei intime. În poziţia de contact
apropiat, arma se află în poziţie orizontală, indexul degetului arătător este în
prelungirea gărzii trăgaciului, mîna de pe partea armei este adusă la stern, coatele
şi antebraţele sunt în contact cu toracele. Arma este aliniată cu ochiul director, ţeava
este orizontală, cîmpul vizual este foarte bun şi de aceea este inutilă înclinarea
armei spre sol, ca la poziţia de contact.

Această poziţie este folosită pentru a aborda o zonă (încăperi, locuri cu

vizibilitate redusă) în care poliţistul de frontieră trebuie să se deplaseze. El va fi
perceput ca o siluetă compactă şi va evita să fie capturat sau să îi fie luată arma
de delincvent ascuns şi care apare în zona intimă fără avertisment.
Ea nu este destinată să fie o variantă permanentă a poziţiei de contact,
deoarece contrar acesteia nu permite atingerea cu eficienţă a unui obiectiv decît
la cinci metri. De îndată ce terenul sau ameninţarea o permite, poliţistul de frontieră
reia poziţia de contact pentru a avansa sau a sprijini ceilalţi membri ai patrulei.
REŢINEŢI! Această poziţie permite o tragere eficientă pînă la cinci metri
împotriva unui agresor care se găseşte la acelaşi nivel. Ea permite reacţia
instantanee în faţa unui agresor aflat la mică distanţă, în timp ce poliţistul de
frontieră se găseşte în poziţie de contact apropiat.

33
 4.2.2.3. Poziţia de apărare apropiată

Această poziţie reprezintă prima reacţie de scăpare din faţa unui agresor
care pătrunde în zona intimă pentru că permite îndepărtarea acestuia prin rotirea
corpului şi lovituri de cot, protejînd arma. Ea permite reducerea timpului
necesar introducerii şi scoaterii armei în/din toc cînd arma este în contact cu corpul.

Mîna din partea care acţionează este adesea primul mijloc de apărare
contra unui atac neaşteptat în zona intimă. Riposta instinctivă cu această mînă
poate împiedica agresorul să-l scoată din acţiune pe poliţistul de frontieră,
blocîndu-l sau reorientîndu-l. Reacţia de apărare cu mîna îi dă poliţistului de
frontieră timpul necesar pentru a da înapoi şi a-şi îndrepta arma către delincvent.
În cazul în care va fi pus în situaţia să tragă în timp ce îşi menţine delincventul la
distanţă, el va îndrepta mîna în care ţine arma sau se va proteja prin lovirea
acestuia cu braţul ridicat.
Poziţia astfel adoptată este derivată din poziţia anterioară, mîna cu care
reacţionează abandonînd blocul mîini-armă, iar braţul din partea cu arma trăgînd
de-a lungul laturilor prin înclinare uşoară spre exterior. Această mînă ridicată şi
interpusă între agresor şi poliţistul de frontieră, îl poate jena dacă doreşte să-şi
ajusteze tirul şi chiar să frîneze un proiectil.
Poziţia de tragere „apărare apropiată la distanţa de o mînă” este folosită de
poliţistul de frontieră surprins la o distanţă mai mică de doi metri, care trebuie să
se apere de o agresiune. Această poziţie determină o aşezare şi o stabilitate
laterală a armei, de o calitate mediocră.
După prima tragere de urgenţă poliţistul de frontieră trebuie să eschiveze
şi să ia imediat poziţia de contact. Această poziţie este neadecvată pentru a lupta
contra mai multor delincvenţi care au o înălţime diferită de a trăgătorului. În plus
ea nu permite o protecţie eficace contra unui agresor aflat la distanţă. De aceea,
poziţia de tragere „apărare apropiată la distanţa de o mînă” este adoptată atunci
cînd poliţistul de frontieră ţine în mînă un obiect cu care poate acţiona (baston, staţie
radio etc.), cînd trebuie să deschidă, o uşă sau cînd procedează la aplicarea
cătuşelor. Dacă este necesar, această poziţie poate fi luată cu arma ţinută în
mîna cu care acţionează.

4.2.3. Principiile tragerii: poziţia corpului şi prinderea în

mînă a armei, achiziţionarea unui obiectiv, respiraţia şi acţiunea
34
 asupra trăgaciului

4.2.3.1 Poziţia corpului şi prinderea în mînă a armei

4.2.3.2. Achiziţionarea obiectivului

OCHIREA

Două tehnici de ochire sunt utilizabile în funcţie de

distanţa la care se află obiectivul:

TRAGERE DE AVERTIZARE TRAGERE OCHITĂ

Ochirea reprezintă ansamblul operaţiunilor pentru îndreptarea axului

ţevii în plan orizontal şi vertical astfel încît traiectoria medie să treacă prin
centrul ţintei. Linia de ochire este linia dreaptă care uneşte ochiul trăgătorului,
cătare şi ţel cu punctul de ochire (punctul de pe obiectiv asupra căruia se ocheşte).
Tragerea de avertizare (în plan vertical) este folosită la distanţe de pînă la
zece metri aplicîndu-se ochirea sumară (ambii ochi deschişi) astfel: pînă la trei metri
trăgătorul îşi interpune arma între obiectiv şi cei doi ochi deschişi; de la trei la
zece metri caută direcţia imaginară între armă şi cei doi ochi deschişi.

35
 Tragerea ochită este folosită la mai mult de 10 metri, aplicîndu-se ochirea
conformă. Ochirea constă în alinierea ochiului director cu aparatele de ochire ale
armei şi cu zona aleasă de pe obiectiv.

4.2.3.3 Respiraţia

Respiraţia este un act important în faza de tragere şi permite asigurarea

stabilităţii armei pentru că pe timpul respiraţiei, pieptul se extinde şi se contractă.
Această mişcare se transmite armei, făcînd-o să se ridice uşor pe timpul
inspiraţiei, apoi să revină pe timpul expiraţiei şi de aceea respiraţia trebuie
blocată pentru stabilizarea armei pe timpul tragerii. În raport cu tipurile de
respiraţie, trebuie ţinut cont de faptul că respiraţia abdominală în raport cu cea
toracică permite o mai bună stabilitate a tragerii.
În tragerea de intervenţie se efectuează o blocare a respiraţiei în faza de
tragere, iar în tragerea ochită este de preferat ca această blocare să se facă în faza
finală a expiraţiei.

4.2.3.4. Acţiunea degetului asupra trăgaciului

Acţiunea degetului este actul esenţial care permite plecarea loviturii şi de

aceea la ambele categorii de tragere, acţiunea degetului pe trăgaci trebuie să fie,
continuă, progresivă, rectilinie şi să fie comandată de trăgător.

36
 CONTINUĂ
COMANDATĂ
DE CĂTRE
PROGRESIVĂ
RESIVĂ TRĂGĂTOR

RECTILINIE

4.2.4. Moduri de tragere

4.2.4.1 Principii tactice
Nimic nu este mai important decît voinţa de a supravieţui şi de a învinge atunci
cînd trebuie să faci faţă mai multor agresori care atacă prin surprindere dintr-o
situaţie care le este favorabilă (distanţă mică şi condiţii de vizibilitate redusă). În
acest caz, cînd se face uz de armă obiectivul urmărit, nu este acela de „a trage”, ci
de a lovi agresorul pentru a-l imobiliza sau pentru a neutraliza o ameninţare. De
aceea viteza de acţiune şi zona de impact sunt primordiale.
În ceea ce priveşte viteza de acţiune, primul glonţ trebuind tras în mai puţin de
o secundă. Viteza de acţiune este determinată de distanţă şi de focul agresorului
şi se stabileşte conform următoarelor principii:
- supravieţuieşte cel care loveşte primul obiectivul în mod eficace şi nu cel
care trage primul;
- calitatea tragerilor este mai importantă decît cantitatea;
- cînd distanţa creşte, scade cadenţa de tragere, iar ochirea trebuie să fie mai
precisă;
- la distanţe mici trebuie să ripostezi (cu eschivă) şi să te poziţionezi favorabil;
- la distanţe medii sau lungi mai întîi te poziţionezi favorabil şi apoi
ripostezi.
Imobilizarea agresorului este principalul obiectiv urmărit de trăgător şi de
aceea arma trebuie să fie utilizată contra zonelor unde sunt centrii de mobilitate,
printr-o „secvenţă de foc” continuă de trei cartuşe (în medie), pînă cînd ameninţarea
încetează.
Încetarea focului are loc odată cu încetarea agresiunii. Cînd ameninţarea este
eliminată, tragerea este oprită şi poliţistul de frontieră reia poziţia de contact (armă
îndreptată sub orizontală), în gardă faţă de agresor, efectuînd în acelaşi timp un
control vizual rapid al zonei înconjurătoare pentru a stabili necesitatea unor noi
„secvenţe de foc”, în raport de ameninţări noi sau de alţi agresori.
Pentru tragere se preferă ca ţintă „zona picioarelor”, deoarece ea
corespunde cerinţei legale şi deontologice de a neutraliza sau de a imobiliza
agresorul folosind nivelul de forţă strict necesar.
37
 La distanţe scurte, ochirea, prin vizare directă deasupra liniei de ochire,
permite să nu se tragă prea sus. În felul acesta se trage în partea de jos, ceea ce
permite executarea unor secvenţe de tragere înlănţuite şi eficace şi se facilitează
tragerea reflexă asupra animalelor care atacă şi pentru care tragerea este mult prea
înaltă (dacă poliţistul de frontieră este antrenat să tragă la înălţimea unui om).

4.2.4.2. Alegerea modului de executare a tragerii

Alegerea modului de executare a tragerii (acţiune simplă sau dublă) este

determinată de situaţia tactică. În general, tragerea în acţiune dublă este utilizată
doar cînd distanţa pînă la agresor este pînă la 10 metri şi trebuie să se riposteze de
urgenţă pentru că agresorul ocheşte, trage sau atacă.
Totuşi tragerea în acţiune simplă va fi întotdeauna mai precisă decît cea
dublă. A lovi repede ţinta este mai bine decît să o loveşti lent, dar să o loveşti lent
este mult mai bine decît să o ratezi rapid.
Tragerea în acţiune dublă provoacă întotdeauna o mai mare dispersare a
punctelor de impact şi necesită o prindere mai fermă a armei, pentru a controla
devierile datorate efortului care trebuie exercitat asupra trăgaciului. Acest mod
de tragere este uneori dificil, pentru poliţiştii de frontieră cu degete scurte sau
cu o forţă fizică limitată.
Dacă ne confruntăm cu un singur agresor, se trage cel puţin de două ori
pentru a mări probabilitatea de atingere şi efectul de şoc. Aceste două atingeri
rapide, numite „dubleu” sunt uşurate de folosirea poziţiei de contact care
favorizează la maximum controlul asupra reculului armei.
La distanţă mică (pînă la şapte metri), se ocheşte fulgerător şi se trag două
focuri cît mai repede posibil fără a se relua ochirea.
Apoi se caută un element de protecţie pentru adăpostire, dacă acesta nu
este disponibil imediat.
La distanţă medie (7-15 metri), se caută un element de protecţie pentru
adăpostire, se face o ochire sumară trăgînd două focuri „foc cu foc”, după care
se reaşează cătarea pe obiectiv înainte de cel de-al doilea foc („dubleu”).
La distanţă mare (peste 15 metri) se trag două focuri „foc cu foc” ochind
obiectivul înaintea fiecărui foc („dubleu controlat”).
După tragerea celor două focuri se reia poziţia de contact şi se examinează
rezultatul tragerii.
În situaţia în care se confruntă cu un agresor care se îndepărtează sau
care este în mişcare, poliţistul de frontieră execută două lovituri foarte rapide,
urmate de luarea poziţiei de control şi reluarea ochirii (dacă loviturile nu au avut
efect). Se continuă cu o „curăţare tactică”, apoi cu încă două lovituri rapide şi se
opreşte tragerea. Dacă poliţistul de frontieră goleşte încărcătorul i se va putea
reproşa că nu a tras cum trebuie sau că a folosit arma abuziv.
Dacă poliţistul de frontieră se confruntă simultan cu mai mulţi agresori,
se trage un foc asupra fiecărui agresor (două focuri pentru fiecare agresor ar fi
prea lent), şi se reia poziţia de contact.
38
 Dacă nici unul dintre agresori nu este neutralizat se reia focul.
Folosirea pistolului cînd poliţistul de frontieră este îmbrăcat cu vesta antiglonţ
(conţinînd eventual o placă suplimentară) şi cu casca de protecţie cu vizor, impun
adaptarea poziţiei de contact ca să se evite blocarea braţelor care sunt jenate de
lărgimea vestei. Această poziţie permite o ochire la fel de precisă ca şi cea fără vestă.

4.3. Manipulările elementare

4.3.1. Trecerea rapidă la poziţia de tragere

Poliţistul de frontieră trece de la poziţia de aşteptare în serviciu la poziţia de

tragere scoţînd arma din toc şi luînd poziţia de tragere în picioare. Acţiunile de
scoatere a armei din toc şi de introducere sunt acţiuni conexe executării
tragerii, pentru care poliţistul de frontieră trebuie să fie antrenat foarte bine,
înainte de a fi executate cu cartuşe de manevră sau cartuşe reale.
Pentru a trage, poliţistul de frontieră ridică arma la înălţimea ochilor, o
îndreaptă în direcţia din care vine ameninţarea şi blochează partea superioară a
corpului (trunchi, umeri şi braţe). Ochii fixează ţinta. Arma şi mîinile
formează un bloc comun care se interpune între ochi şi obiectiv. În funcţie de
distanţă, cătarea este interpusă între ochi şi obiectiv. Degetul arătător al mîinii
„din partea armei” începe să apese progresiv trăgaciul.
Executarea tragerii pornind de la poziţia „arma în toc” fără ca înainte să se fi
efectuat, exerciţii pregătitoare, poate conduce la o proastă stăpînire sau orientare a
armei precum şi la accidente, poliţistul de frontieră apăsînd pe trăgaci cînd arma
este încă în toc sau nu este orientată spre ţintă.

4.3.1.1. Scoaterea pistolului din toc

Există însă situaţii în care poliţistul de frontieră nu va putea să scoată din timp
arma din toc. Scoaterea rapidă din toc a armei poate avea o importanţă crucială
pentru succesul unei confruntări, dar este de preferat scoaterea armei din toc
înainte de a avea în mod real nevoie de aceasta (se spune chiar, mai în glumă,
mai în serios că scoaterea din toc cea mai rapidă este cea în care avem deja arma în
mînă).

39
 Scoaterea armei din toc începe prin vizualizarea ameninţării concomitent cu
adoptarea poziţiei de contact de către poliţistul de frontieră. Pistolul se scoate
din toc cu mîna din «partea armei», mîna reactivă execută manipulările, indexul
degetului arătător rămîne în prelungirea gărzii trăgaciului în contact permanent cu
arma.
Pentru scoaterea armei din toc trebuie respectate două reguli care ar putea fi
rezumate astfel: „nu contează viteza cu care se scoate arma din toc ci precizia şi
fluiditatea cu care este folosită arma de la scoaterea din toc şi pînă în momentul
tragerii” şi „fii rapid la scoaterea armei din toc şi apoi mai lent la ochire”.
Pentru a respecta aceste două reguli se aplică metoda de învăţare a scoaterii
armei din toc în trei timpi care elimină gesturile inutile şi asigură eficacitatea tragerii.
a) Adoptarea poziţiei de contact şi prinderea „rapidă” a armei în mînă:
pornind de la poziţia de abordare, piciorul de „lîngă armă” se retrage, lărgind
baza; genunchii se îndoaie în timp ce partea superioară a corpului se regrupează;
mîna de pe partea armei se deplasează spre tocul pistolului; degetul mare al
mîinii înarmate agaţă clapa tocului, o deschide şi mîna înarmată apucă mînerul
pistolului cu ultimele trei degete; arătătorul degetului este ţinut de-a lungul tocului,
iar degetul mare drept pe lîngă corpul pistolului; încheietura mîinii înarmate este
deja în linie cu ţeava armei (poziţia tocului este importantă); mîna reactivă se
plasează la nivelul coastelor dinspre partea armei, sub pectorali, palma este
deschisă spre înapoi la 450, degetele împreunate sunt îndreptate spre partea armei;
ochii fixează obiectivul.
b) Scoatere şi orientare „rapidă”: cotul braţului înarmat se retrage la cea
mai mare înălţime posibilă; mîna înarmată scoate arma din toc şi o orientează
în mod natural spre obiectiv; încheietura mîinii înarmate menţine aliniamentul
cu ţeava; degetul arătător este ţinut de-a lungul corpului pistolului; degetul mare
este ţinut de-a lungul manşonului; mîna reactivă şi ochii nu se mişcă.
c) Prinderea cu ambele mîini a armei şi executarea focului: mîna înarmată
întîlneşte mîna reactivă chiar înaintea corpului şi blocul format cu arma începe să
ridice ţeava armei îndreptată spre obiectiv, urmărind axa cea mai directă posibil;
partea superioară a corpului este blocată în poziţie de tragere; blocul format din armă
şi mîini se interpune între ochi şi obiectiv; în funcţie de distanţă, vederea este
focalizată asupra cătării; partea superioară a corpului este blocată în poziţie de

40
tragere; blocul format din armă şi mîini se interpune între ochi şi obiectiv; în funcţie
de distanţă, vederea este focalizată asupra cătării; ochii privesc obiectivul; începe
apăsarea progresivă a trăgaciului; articulaţiile uşor îndoite absorb mai bine reculul
şi evită să se greşească ţinta pe timpul tragerii.
Deşi scoaterea din toc pare „mecanică”, în primele faze ale învăţării trebuie
exersată pînă cînd aceasta va reprezenta o mişcare fluidă şi continuă.

4.3.1.2. Introducerea pistolului în toc

Introducerea pistolului în toc nu este un automatism şi în anumite situaţii
poate fi o sursă de accidente sau distragerea gravă a atenţiei. Tocmai de aceea
această mişcare trebuie exersată şi efectuată corect.
Pornind de la poziţia de tragere, mişcarea se efectuează invers decît în
cazul scoaterii din toc, astfel: deblocarea poziţiei şi aducerea armei la nivelul
sternului (regrupare); efectuarea, eventual, a unui control personal de securitate
al armei; acţionarea siguranţei cu degetul mare şi degetul arătător al mîinii
reactive, îndreptînd ţeava la 450 spre sol, în faţa picioarelor; introducerea armei
în toc fără a privi, păstrînd mîna reactivă la nivelul coastelor „pe partea armei”;
luarea poziţiei de abordare.

4.3.1.3. Tehnici de protejare a pistolului în toc

41
 4.3.2. Reîncărcarea şi reaprovizionarea armei prin schimbarea
încărcătorului

Reîncărcarea se efectuează sub sprijinul unui coleg, ceea ce permite

adăpostirea şi protecţia poliţistului de frontieră sau din poziţia „în genunchi”,
pentru a reduce din vulnerabilitate. După reîncărcare poliţistul de frontieră
redeschide focul sau efectuează o curăţare tactică în poziţie de contact, funcţie de
condiţii şi de actualitatea ameninţării.
Poliţistul de frontieră care trebuie să reîncarce, anunţă „încărcare”, se
protejează de focul agresorului şi reîncarcă arma. Un coleg îl protejează de
ameninţarea principală, dacă este posibil, venind în contact cu el şi anunţînd
„te sprijin”. După ce a executat reîncărcarea poliţistul de frontieră anunţă
„gata”, pentru a-şi înştiinţa colegul care l-a sprijinit că este gata să reia focul.
În serviciu, încărcătorul poate fi schimbat, în funcţie de situaţie, prin două
modalităţi: „reaprovizionare tactică” sau „reaprovizionare rapidă”.
Reaprovizionarea tactică a încărcătorului se efectuează în timpul unei
„pauze”, cînd presiunea timpului este mai puţin accentuată.
Încărcătorul armei nu este complet gol. Fără să piardă din ochi direcţia
periculoasă şi păstrînd arma îndreptată spre ţintă, poliţistul de frontieră execută
următoarele operaţiuni: duce mîna reactivă la centură pe partea cu port
încărcătorul reactivă; deschide port încărcătorul şi apucă încărcătorul între
degetul mare şi degetul mijlociu al mîinii reactive; aşează degetului arătător
pe partea dinainte a încărcătorului, de-a lungul acestuia; introduce încărcătura
plină în palma mîinii reactive; introduce încărcătorul gol în încărcător; reia poziţia
de luptă.
Reaprovizionarea rapidă se execută atunci cînd, acţionînd trăgaciul, poliţistul
de frontieră constată că arma a percutat în gol sau observă că manşonul a rămas în
poziţia înapoi, ceea ce înseamnă că încărcătorul este gol. În aceeaşi poziţie ca şi
la reîncărcarea tactică, poliţistul de frontieră execută următoarele operaţiuni: scoate
încărcătorul gol şi îl strecoară în buzunar, la centură sau îl lasă să cadă pe sol în caz
de urgenţă; introduce noul încărcător şi îl împinge cu mîna reactivă; încarcă
arma; reia poziţia de contact şi/sau recuperează încărcătorul dacă nu mai este în
pericol.
Reaprovizionarea rapidă trebuie să fie excepţia de la regula reaprovizionării
tactice, deoarece implică o urgenţă. Trăgătorul a golit încărcătorul şi pentru
moment nu mai este capabil să-şi utilizeze arma. Reaprovizionarea rapidă
trebuie să fie totuşi învăţată ca parte distinctă deoarece situaţiile de confruntare în
care se face uz de armă sunt imprevizibile. Chiar dacă nu este întotdeauna
posibil, în raport de situaţia tactică trebuie să se controleze de fiecare dată
numărul de cartuşe rămase în încărcător şi dacă rămîn mai puţin de trei cartuşe în
acesta, să fie schimbat.
42
 4.3.3. Curăţarea tactică şi turul tactic de orizont
4.3.3.1. Curăţarea tactică

După ce arma a fost folosită, se execută curăţarea tactică care constă în

reluarea rapidă a contactului cu mediul înconjurător, după focalizarea ameninţării
sau agresiunii care a antrenat aplicarea armei, pentru a nu fi surprins de o agresiune
care vine dintr-o altă direcţie.
Curăţarea tactică se efectuează din poziţie de contact printr- o „măturare
vizuală” a mediului dinspre „partea armei” spre „partea reactivă” la 900, înainte
şi la 450 de o parte şi de alta a axei ţevii, arma urmărind privirea. Poziţia de contact
apropiat permite o reacţie mult mai rapidă, prin pivotare, în cazul producerii
unei agresiuni laterale la distanţă redusă.

4.3.3.2. Turul tactic de orizont

După ce poliţistul de frontieră a aplicat arma, atunci cînd acesta este izolat şi
fără sprijin, această mişcare constă într-o luare rapidă de contact cu mediul
înconjurător, după focalizarea unei ameninţări sau agresiuni care a antrenat
folosirea armei, pentru a nu fi surprins de o altă agresiune care vine dintr-o direcţie
diferită.
Turul tactic de orizont se efectuează din poziţia de contact apropiat la 3600,
prin întoarcerea capului spre „partea reactivă” apoi spre „partea armei” şi în sfîrşit
spre înapoi, peste umărul din „partea armei”. Arma rămîne pe axa iniţială a ţevii,
fără a urmări privirea. Privirea către înapoi pe „partea armei” permite luarea
corectă a punctului de ochire, spre deosebire de privirea în cealaltă parte care nu
permite aceasta.

4.4. Poziţii de tragere derivate

(în genunchi, culcat, în spatele unei protecţii)
4.4.1. Poziţia „în genunchi”

Se adoptă plecînd de la poziţia liberă în picioare. Se înaintează un pas cu

piciorul din spre „partea reactivă” şi se aşează pe o linie imaginară ce uneşte
tocul dinspre partea armei cu obiectivul. Se aşează şoldurile la 30° faţă de
obiectiv cu umărul dinspre „partea reactivă” înainte şi se îndoaie ambii genunchi
în acelaşi timp. Poliţistul de frontieră se aşează pe tocurile dinspre „partea
armei” cu genunchiul din acea parte îndreptat la 45° faţă de direcţia de tragere.
Piciorul „parte reactivă” trebuie să aibă tibia în poziţie verticală pentru ca
osul şi nu muşchii să fie cel care suportă greutatea armei. Piciorul „parte
reactivă” este orientat la 300 faţă de direcţia de tragere pentru a proteja şi bazinul
faţă de direcţia periculoasă. Acelaşi principiu se aplică şi pentru antebraţul reactiv,
în acest mod tensiunea musculară şi tremurăturile sunt reduse la minim. Cotul
parte reactivă se sprijină uşor înainte sau înapoia genunchiului, niciodată exact
43
deasupra acestuia deoarece articulaţiile cotului şi genunchiului sunt rotunde şi
diminuează stabilitatea.
Poziţia de tragere „în genunchi” fără sprijinirea cotului pe genunchi este
propice în special pentru a trage în sus. Aceasta este relativ înaltă, ceea ce
reprezintă un avantaj pentru tragerea pe deasupra unui obiect de înălţime medie
(capotă de maşină, zid mai mic etc.). Dacă trebuie să se tragă rapid, plecînd de la
poziţia „în genunchi”, poliţistul de frontieră va deplasa greutatea corpului înainte
pentru a creşte stabilitatea armei. Este posibilă şi o altă variantă prin lăsarea
genunchilor pe pămînt, trunchiul adoptă aceeaşi poziţie ca la tragerea din
picioare.

4.4.2. Poziţia „culcat”

Se adoptă plecînd de la poziţia liberă în picioare. Se aşează şoldurile la 300 faţă

de obiectiv cu umărul parte reactivă înainte. Se îndoaie ambii genunchi în acelaşi
timp. Îngenuncherea se face în rînd cu şoldurile.
Se amortizează cu mîna reactivă, iar culcarea se va face astfel încît să se
evite orice contact dintre armă şi sol. Corpul este întors la 300 avînd „partea
reactivă” faţă de direcţia de tragere. Sprijinirea cu antebraţele se face pe sol şi
este urmată de o rostogolire uşoară cu „partea armei”, sprijinind capul pe
bicepşii braţului dinspre „partea armei” pentru a respira mai bine şi pentru a ochi cu
mai multă precizie, fără tremurături. Blocarea mîinilor este identică ca cea de la
poziţia „în picioare”.
Poziţia „culcat” este poziţia cea mai lentă din punct de vedere a adoptării
dar este cea mai stabilă din punct de vedere a eficienţei. Poate fi utilizată în funcţie
de teren şi misiune, sistematic pornind de la 30 de metri.

44
 Poziţii deschise interzise

CAPITOLUL 5
TACTICA REŢINERII

Tactica reţinerii include cunoştinţele referitoare la realizarea dispozitivelor

de acţiune de către patrulă, tehnici şi tactici de lucru elementare şi specifice
folosite de elementele de dispozitiv, precum şi modul de folosire al mijloacelor
speciale.
Tactica reţinerii are rolul de a forma poliţiştii de frontieră să aibă o imagine
tactică asupra situaţiei bazată pe identificarea adăposturilor potenţiale, elementele
care indică un pericol şi persoanele care sunt la locul acţiunii. De aceea,
antrenamentul în utilizarea mijloacelor se realizează după stăpînirea noţiunilor de
deplasare, dispunere tactică în teren, protecţie personală şi colectivă.
În tactica reţinerii, pentru a respecta principiul – nici o mişcare fără sprijin –
în cadrul patrulei se lucrează în echipă de tip binom şi trinom (doi şi trei poliţişti de
frontieră).
Binomul este constituit dintr-un şef de patrulă şi un membru al patrulei
şi are următoarele caracteristici: efectiv redus; mobilitate accentuată;
coordonare uşoară cu şeful patrulei.
Trinomul este constituit dintr-un şef de patrulă şi doi membri al patrulei şi are
următoarele caracteristici: efectiv suficient; poate efectua reţinerea mai multor
persoane; se deplasează mai greu; necesită mai multă iniţiativă din partea şefului
de patrulă; asigură securitate şi protecţie sporită.

5.1. Tehnici de reţinere

Pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu poliţiştii de frontieră pot să oprească,

să controleze şi să reţină mijloacele de transport pentru a împiedica încălcarea
regimului frontierei de stat, regimului zonei de frontieră în zona de competenţă, iar în
cazul operaţiunilor de frontieră – şi în afara acestei zone.

45
 5.1.1. Tactica de acţiune a patrulei în cazul stopării şi reţinerii mijloacelor de
transport

La depistarea mijloacelor de transport (vizual sau auditiv) ce se apropie de locul

efectuării serviciului (în punctele de trecere) patrula trebuie să determine ordinea de
acţiuni la stoparea mijlocului de transport şi acţiunile ulterioare.

Semnal gestual precis şi directiv-obligatoriu al poliţistului de frontieră în

ţinută
Pentru executarea acestei tehnici trebuie respectate următoarele
reguli generale:
- dacă se acţionează pe jos, semnalul de oprire se va efectua din partea
carosabilă a drumului, de pe o poziţie cît mai apropiată de marginea drumului;
- în cazul în care se acţionează cu un autovehicul se vor folosi semnalele
sonore, luminoase şi vizuale iar atunci cînd maşina nu este prevăzută cu
mijloace de avertizare, prin folosirea bastonului reflectorizant;
- locul pentru oprirea autovehiculelor va fi ales astfel încît să permită
poziţionarea în afara părţii carosabile, de regulă în localităţi, în parcări ori alte
spaţii pentru a nu stînjeni circulaţia şi care pe timpul nopţii sunt luminate.
Din punct de vedere tactic reţinerea şi controlul vehiculului se execută, de
regulă, de 2 sau 3 poliţişti de frontieră dintre care cel puţin unul va avea rol de
protecţie prin adoptarea unei poziţii favorabile pentru a supraveghea atît
colegul/ii său/săi cît şi pe ocupanţii vehiculului, fiind pregătit să intervină
imediat. Şeful patrulei va folosi codificare de alarmă.
Cod galben – nici o ameninţare aparentă – dispunerea poliţistului de
frontieră care execută controlul se face în zona uşii din faţă pe partea conducătorului
autovehiculului; poliţistul de frontieră adoptă o poziţie care să confere protecţie în
cazul unei tentative de agresiune din partea celui oprit; poliţistul de frontieră salută, se
prezintă şi solicită conducătorului auto să oprească motorul ; solicită conducătorului
auto să prezinte pentru control actele de identitate; după verificarea actelor de
identitate se va verifica interiorul vehiculului şi al portbagajului.

46
 Pe timpul controlului documentelor poliţistul de frontieră menţine
contactul permanent cu şoferul

Cod oranj - ameninţare prezumată (bănuit), dar neidentificată

Controlează deschiderea portierei, dispunerea elementului de sprijin

Cod roşu – ameninţare actuală (reţinerea)

Abordare, fixarea obiectivului, sprijin fix şi permanent

5.1.2. Situaţii tactice

5.1.2.1. Un pasager la bord – cod oranj

a) Oprire şi poziţionare se execută astfel: Sprijin, elementul 1 oprit la nivelul

consolei portierei; Somare – Poliţia de Frontieră!, mîinile pe cap, degetele
încrucişate, privirea înainte; mişcare simultană către înainte a celor două
47
elemente, oprirea la nivelul portierei, sprijin înainte.

b) Aplicarea cătuşelor şi scoaterea din vehicul

Punerea cătuşelor, desfacerea centurii de siguranţă, extragerea, control

prin extensia braţului.

c) Controlul persoanei – se execută obligatoriu după încătuşare

Controlul persoanei

5.1.3.2. Doi pasageri la bord cu dispozitiv de acţiune format din 2

poliţişti de frontieră - cod roşu

48
 Patrula este obligată să împiedice delincvenţilor reţinuţi să comunice între ei,
să facă schimb de semne, lucruri, să nu permită persoanelor străine să se posteze
între poliţiştii de frontieră şi delincvenţii reţinuţi, precum şi să-i prevină că în cazul
tentativei de evadare ori de nerespectare a cerinţelor poliţiştilor de frontieră v-a fi
aplicată arma sau forţa fizică.

Faza finală a acţiunii dispunerea reţinuţilor în autovehiculul de serviciu,

poliţistul de frontieră intră primul în autovehicul.

49
 ZONA DE OBSERVARE
ZONA DE CONTACT FIZIC

ZONA INTIMĂ

ACŢIUNE INTERZISĂ

ACŢIUNE MODERATĂ

ACŢIUNE PERMISIVĂ

50