Studiu introductiv1

Motto: „Nimeni, dacă mă gândesc, nu a văzut mai înainte atât de mulți cavaleri iluștri și nici va
mai vedea vreodată” (Gesta II, 8).

1. Motivație

Investiția în traducerea de izvoare reprezintă, pe lângă altele, una din probele de foc ale
viitorului nostru. Orice traducere se adaugă la un tezaur, consolidându-l și îmbogățindu-l în
înțelegerea corectă a vieții și în raportarea „în Duh și în Adevăr” (Ioan 4, 24) față de Dumnezeu,
față de semeni și față de noi înșine.
Carența de traduceri în limba națională a izvoarelor antice și medievale (multe incluzând
date valoroase despre înaintașii din așa numita „perioadă albă” a istoriei), înregistrată de știința
românească, în general, ne duce forțat la o situația ambiguă.
Fără să cădem în plasa unei conspirații de carnaval, trebuie să mărturisim totuși că, spre
deosebire de surorile ei din Apus, care, prețuind traducerile la justa valoare, explorează, cu multă
sârguință, absolut toate cotloanele documentare ale trecutului și chiar față de surorile sale din
vecinătate (Ungaria, Bulgaria, Grecia, Rusia), veșnic neliniștite în „descoperirea” a noi „dovezi
de noblețe” (văzute și prezentate, nu de puține ori, ca pretenții de întâietate față de alții), știința
românească dovedește o argumentație precară, deseori văduvită de izvoare, nu pentru că acestea
nu ar exista ci, mai ales, pentru că nu îi stau la îndemână în limba națională.
Pentru situația aceasta de vină ar fi mai mulți factori, externi și interni, dintre care cel mai
periculos cred eu că ar fi triumfalismul neproductiv, exprimat atât prin nepăsare cât și prin
gelozie. Indiferența duce la anchilozarea unui întreg popor în forme pietrificate. Atitudinea
refractară, păzitoare geloasă a unui tezaur numai de ea știut, blochează, la rândul ei, prin toate
mijloacele de care e capabilă, multe inițiative nobile, descurajând până la nivelul lașității chiar și
pe cel mai entuziast om de bine. Ne aflăm într-o situație similară celei din „Numele
Trandafirului”: ucigașul orb este pregătit să înlăture din calea Adevărului pe oricine îndrăznește
să se apropie mai mult de el. Numai că de data aceasta, și poate că tocmai din cauza aceasta,
Biserica Ortodoxă Română este, de sute de ani, în fruntea unei Cruciade culturale: emanciparea
limbii române și a scrisului românesc, primele tipărituri în limba națională, bogăția inegalabilă
de traduceri din scrierile vechi și mai ales Liturghia în limba poporului, sunt atestări ale unei
conștiințe trainice, care se manifestă dinamic și creator, în toate direcțiile benefice omului. Este
de subliniat și de apreciat, în sensul acesta, efortul neîntrerupt și substanțial al Bisericii naționale,

1 Unele părți ale acestui studiu introductiv pot fi identificate, cu precădere, în cele două cărți publicate de către
traducătorul Gestei: Pr. Dr. Mircea Cristian PRICOP, Ortodoxie, etnicitate, identitate europeană, Ed. Arhiepiscopiei
Tomisului, Constanța, 2012; Pr. Dr. Mircea Cristian PRICOP, Tezaurul identitar românesc, Ed. Arhiepiscopiei
Tomisului, Constanța, 2013. Alte studii și articole, publicate anterior de către ostenitorul acestei traduceri, care fac
parte, integral sau parțial, din acest studiu introductiv sunt indicate atât în notele de subsol cât și în bibliografie.

1
care a luat măsuri, chiar și în perioadele cel mai grele ale sale, pentru susținerea traducerilor în
limba română.
Motivația acestei traduceri rezultă din necesitatea ei pentru cercetarea în diferite domenii
științifice, de la Teologie, Filologie și Istorie (primele beneficiare) până la Relații Internaționale
ori Științe Politice. Prea puține izvoare din perioada cruciadelor - nici unul din perioada Primei
Cruciade - ne-au fost puse la dispoziție în limba română, până la momentul de față.
De aceea Cronica Anonimă nu este necesară numai specialiștilor. Aș putea spune liniștit
că, în concordanță cu destinația ei inițială, Gesta se adresează mai ales cititorului obișnuit. Acest
lucru se poate observa din impactul pe care îl poate avea cartea asupra cuiva capabil să
discearnă, sine ira et studio, ceea ce i se oferă prin intermediul textului ei.
Subiectul traducerii este unul pasionant chiar și acum, după trecerea a aproximativ 920 de
ani de la apariția cărții. Atât pentru ostenitorul acestei traduceri, cât și pentru cititor, se va
deschide o poartă a timpului spre o epocă a celor mai înalte virtuți - credința, vitejia, cumpătarea
și setea de dreptate – dar și a celor mai josnice - semeția, ambiția, lăcomia și perfidia. Mai presus
chiar decât importantele date istorice furnizate „la cald” de către unul dintre participanții la
Cruciada I este reproducerea fidelă a sentimentelor și a judecăților sale cu privire la
circumstanțele extreme prin care a trecut.
Prin aceasta, Gesta Francorum devine în ochii noștri o lucrare complexă, matură, în care
ne putem oglindi ușor. Ea conferă cititorului o perspectivă amplă, sinceră, încărcată de
sentiment, fără a fi totuși orbită de acesta. Traducerea a urmat cu fidelitate curgerea textului,
luând aminte, sfioasă, la principiul bătrânului din Halicarnas: „Îmi voi urma povestirea,
depănând, deopotrivă, istoria cetăților omenești, mari și mici, căci multe din câte au fost mari
odinioară, cu timpul și-au pierdut strălucirea, pe când altele, mari în vremea mea, altădată au fost
neînsemnate; pătruns de nestatornicia lucrurilor omenești, le voi pomeni, deopotrivă, și pe unele
și pe altele”2.

2. Creștinii și războiul3

Privitor la război, Creștinismul s-a plasat întotdeauna împotriva sa, demascându-l ca

proveniență a lumii întunericului. Din punct de vedere creștin războiul este continuarea în plan
terestru a clocotului acelei dimensiuni duhovnicești cunoscute sub numele de iad. Războiul,
învelișul politico-militar al crimei, este invenția diavolului, primul ucigaș al omului: „Voi
sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost
ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte
minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Conflictul
militar, indiferent sub ce formă de manifestare, atât prin origine cât și prin mijloace, rămâne în

2 HERODOT, Istorii, vol.I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, trad. Adelina Piatkowski şi Felicia Vanţ-Ştef, p.17.
3 Mircea Cristian PRICOP, O problemă delicată: creștinii și războiul, în revista teologică „Tomisul Ortodox” (serie
nouă), (ediția online) din 13 august 2018: http://tomisulortodox.ro/o-problema-delicata-crestinii-si-razboiul/.

2
antiteză ontologică față de doctrina creștină. Păstrând linia inițială a Creștinismului Biserica
Ortodoxă a respins cu toată fermitatea, până în timpurile noastre, ideologia „războiului sfânt”.
Indentificând sursa războiului în plan spiritual, adică în uneltirile duhurilor necurate,
Biserica își concentrează întreaga energie pentru a o stopa prin mijloacele adecvate,
duhovnicești: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva
începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac,
împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12).
În acest sens, războiul nevăzut se dovedește a fi unul a cărui încheiere - de care depinde,
în mod cauzal, finalul oricărui conflict fizic – se prefigurează eshatologic în Cea de-a Doua
Venire a Domnului Hristos și în primenirea necesară a stihiilor, odată cu întemeierea cerului nou
și a pământului nou: „După aceea sfârşitul, când Domnul va preda împărăţia lui Dumnezeu şi
Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice putere. Căci El trebuie să
împărăţească până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă
care va fi nimicit este moartea” (I Corinteni 15, 24-26).
Ca parte integrantă a Trupului eclesial al lui Hristos întins în lume până la sfârșitul
veacurilor, orice creștin își asumă atitudinea pașnică, înțelegând-o ca fundament al dezvoltării
sale spirituale. Dar, în același timp, cu luciditate inspirată, el recunoaște că, până la Judecata
Universală, conflictul, inclusiv cel armat, este inevitabil într-o lume care a rămas în cea mai mare
parte a ei neconvertită, supusă păcatului și morții. „Conflictul aparține lumii imperfecte, nu celei
desăvârșite. Superioară apare forma socială care ne duce la unitate făcându-ne să ne păstrăm
individualitatea, personalitatea. În lumea spirituală există armonie între formele sociale, între
prietenie, familie, grup profesional, națiune, rasă, umanitate religie. Însă armonia clară de pe
treapta de sus, devine confuză pe cea de jos, și mai mult sau mai puțin completă în stările
intermediare”4. Biserica însăși, prin experiența ei multiseculară, a demascat ca naivități
periculoase atât atitudinile „tolerante” (pacifist-pasive, împietrite în ceea ce își imaginează ele
ca fiind „voia Domnului” și rămase - indiscutabil, din lașitate - fără nici o reacție de opoziție vie
în calea propagării răului comun) cât și pe cele „zelote” (tulburate și nerăbdătoare, incapabile să
întreprindă altceva decât expansionismul brutal și convertirea prin uzul forței), avertizând, în
același timp, că în spatele tuturor acestor naivități, incompatibile cu duhul creștin, s-a aflat
întotdeauna demonul câștigului material, Mamona (Matei 6, 24). Unii scriitori bisericești
timpurii și-au exprimat dezacordul față de război și față de satisfacerea serviciului militar, pe
motivul incompatibilității dintre calitatea de creștin și cea de oștean al împăraților păgâni
persecutori. Tertulian respinge categoric înrolarea creștinilor potrivit principiului: „Nici un
veșmânt destinat unei fapte nelegiuite nu este îngăduit” 5. Origen exprimă ideea că membrii
botezați ai Bisericii nu trebuie să participe la vărsarea de sânge însă au datoria de a înălța
rugăciuni pentru cei aflați pe câmpul de luptă:

4 Prof. Marin ȘTEFĂNESCU, Filosofia creștină. Contribuție la înțelegerea filosofiei, Ed. Universul, București,
1943, p. 254.
5 TERTULIAN, Despre idolatrie și alte srieri morale, Ed. Armacord, Timișoara, 2001, trad. Florentina Leucuția, p.
87.

3
 Iar în timp de război voi nu-i înrolați în armată pe preoții voștri. Or, dacă acest lucru e de înțeles
la voi, cu cât mai firesc este el când ne gândim la creștini, pentru că în timp ce alții merg la
armată ca soldați, creștinii participă la front ca preoți și slujitori ai Domnului! Își păzesc curată nu
numai mâna dreaptă, ci luptă prin rugăciuni adresate lui Dumnezeu pentru cei ce luptă cu dreptate
și pentru cel ce domnește cu cinste, pentru ca tot ce-i potrivnic și dușman celor care viețuiesc cum
se cuvine să poată fi înfrânt6.

Biserica nu a agreat un punct de vedere tranșant în această privință, permițând, cu multă

înțelegere, convertirea soldaților, a magistraților și a ofițerilor de rang înalt din armata romană,
cu păstrarea, ulterioară Botezului, a funcției deținute. Convertirea sutașului Corneliu de către
Sfântul Apostol Petru nu a implicat sub nici o formă părăsirea serviciului militar (Faptele
Apostolilor 10, 1-48). Calendarul Bisericii abundă de Sfinți Mucenici provenind din rândurile
armatei, mulți dintre ei ridicați pe cele mai înalte trepte ale carierei militare: Gheorghe, Dimitrie,
Mercurie, Procopie, Mina, Teodor Stratilat, Teodor Tiron, etc. Unora dintre acești oșteni,
martirizați ulterior, li s-a dat o strălucită biruință în luptă prin intervenția directă a providenței
dumnezeiești iar altora le-au fost chiar oferite arme nelucrate de mână omenească, în scopul
proslăvirii Dumnezeului creștinilor.

Deci, ieşind împăratul Deciu la război 7, a rămas în Roma Valerian 8 şi, făcându-se multă vreme
război şi măcel mare între barbari şi romani, s-a arătat lui Mercurie îngerul Domnului în chip de
om mare, îmbrăcat în haine albe, ţinând în mâna sa o sabie, şi a zis către dânsul: „Nu te teme,
Mercurie, nici te înfricoşa, căci sunt trimis spre ajutor ţie, ca să te fac biruitor. Deci, primeşte
această sabie şi porneşte asupra barbarilor şi, după ce-i vei birui, să nu uiţi pe Domnul
Dumnezeul tău!” Iar el fiind înspăimântat, i se părea că cel ce i s-a arătat este unul din boierii
Romei. Şi luând sabia pe care i-o dăduse, a pornit cu mare iuţeală asupra potrivnicilor, pe care-i
tăia ca pe nişte iarbă. Şi trecând prin trupele barbarilor, până la împăratul lor 9, l-a ucis cu sabia şi
împreună cu el mulţime mare de ostaşi viteji, încât i se lipise mâna cu sânge de mânerul săbiei. Şi
aşa au fost biruiţi şi izgoniţi barbarii de către romani... Împăratul a zis: „Spune nouă neamul tău şi
patria”. Sfântul a răspuns: „Dacă vrei să ştii neamul meu şi patria, îţi voi spune; pe tatăl meu l-a
chemat Gordian, de neam scit şi a ostăşit în oastea martionilor; iar patria mea, către care merg cu
6 ORIGEN, Scrieri alese IV, PSB 9, Ed.IBMBOR, București, 1984, trad. Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, pp. 567-
568.
7 Împăratul Caius Messius Quintus Traianus Decius (249-251), originar din părțile Sirmiumului, fost guvernator al
Moesiei Inferior și comandant al trupelor de la Dunăre, era un bun cunoscător al pericolelor de la hotarul dacic.
Goții și aliații lor carpi (cel mai războinic trib al dacilor liberi, localizat în partea muntoasă a Moldovei), sub
conducerea regelui Cniva, întreprinseseră simultan atacuri masive asupra provinciiilor Dacia, Moesia și Tracia și
deși fuseseră stopați pentru o vreme de guvernatorii romani, forțele romane provinciale nu puteau rezista multă
vreme. De aceea, imediat după urcarea sa pe tronul Romei, sesizând primejdia, Decius adună o mare armată pe care
o conduce personal spre Istru, ajungând acolo în 250. Din această oaste făcea parte și tânărul ofițer Mercurie, de
origine scită (daco-romană). Martiriul Sfântului Mercurie a avut loc pe 25 noiembrie 250.
8 Publius Licinius Valerianus, senator, cenzor (251) și, mai târziu, împărat roman (253-259), fusese lăsat să
coordoneze administrația Imperiului în timpul campaniei militare conduse de însuși Decius împotriva federației
carpo-gotice conduse de regele Cniva.
9 Nu este vorba despre Cniva ci despre o căpetenie tribală (carpică, vandală, bastarnă, etc.) subordonată acestuia.
Regele Cniva îl va înfrânge definitiv pe Decius în Dobrogea de Sud, la Abritus (în apropiere de Razgrad, Bulgaria)
în iulie 251. Împăratul Decius împreună cu fiul său cel mare vor pieri în această confruntare.

4
 sârguinţă, este Ierusalimul cel de sus, care este cetatea Împăratului Celui ceresc” (Viața Sfântului
Mare Mucenic Mercurie – 25 noiembrie)10.

În mod cert, toți acești Sfinți mari ai Creștinismului nu ar fi ajuns în locuri de cinste în
aparatul de stat roman dacă nu ar fi fost buni oșteni, capabili să înfrângă în luptă pe dușmanii
împărăției. Viețile lor, biografiile consacrate în cadrul cultului, atestă faptul că ei și-au făcut
datoria pe câmpul de luptă, ucigând pe invadatorii barbari.

După aceste cuvinte, crucea s-a suit la cer şi îndată s-a auzit un glas din înălţimea cerului: „Cu
semnul acesta pe care l-ai văzut, vei birui pe vrăjmaşii tăi şi pacea Mea va fi cu tine!” Astfel
Neania, ca şi Pavel oarecînd, prin arătarea Domnului în cale, din prigonitor s-a făcut vas ales al
numelui lui Iisus Hristos. Deci, din acea vedenie minunată şi din vorbirea cea dulce a Domnului
cu el, i s-a umplut inima de negrăită bucurie şi de veselie duhovnicească. După vedenia aceea,
Neania cu ostaşii lui au mers la Schitopol şi chemînd un argintar, i-a poruncit să-i facă o cruce
după asemănarea aceleia pe care o văzuse noaptea ... Neania, cunoscînd că în cruce este oarecare
putere dumnezeiască, s-a închinat ei şi a sărutat-o şi, învelind-o, o purta cu el, păzind-o cu o
deosebită cinste. El de atunci nu se mai înarma asupra creştinilor, ci asupra păgînilor şi îi biruia
cu puterea lui Hristos, robind ţările lor… Pe cînd era el în cetatea sa, Ierusalim, care pe vremea
aceea se numea Elia, l-au rugat cetăţenii ca să-i izbîndească de strîmbătatea făcută de agareni,
pentru că au năvălit asupra acelei părţi şi prădau pe cei ce se aflau afară din cetate, mai ales partea
femeiască. Asemenea făceau şi prin toate satele dimprejur. Viteazul ostaş al lui Hristos, cel
înarmat cu puterea Sfintei Cruci, a ieşit cu îndrăzneală cu ostaşii săi şi a izgonit din urmă pe
păgîni. El se ruga în sine, zicînd: „Iisuse Dumnezeule, fii spre ajutorul nădejdii mele!” Atunci a
venit la el un glas de sus, zicîndu-i: „Nădăjduieşte, Neania, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sînt
cu tine!” Auzind voievodul glasul acela, s-a umplut de atît de mare îndrăzneală, încît cu putere i-a
biruit pe ei şi a liberat pe toţi cei robiţi. Agarenii ucişi în acel război au fost şase mii; iar din
oastea lui, nici unul, nici măcar vreunul să fi fost rănit. (Viața Sfântului Mare Mucenic Procopie –
8 iulie)11. 

Ostașii convertiți puteau să-și continue serviciul sub condiția respectării, în exercitarea
misiunii lor, a celor trei reguli fixate de către Sfântul Ioan Botezătorul: să nu asuprească pe
nimeni, să nu învinuiască pe nedrept și să fie mulțumiți cu solda lor (Luca 3, 14). Acestor
precepte li se adăuga obligativitatea general-creștină fixată la Sinodul Apostolic de la Ierusalim
de a nu jerfi și de a nu consuma cele jertfite idolilor, de a nu desfrâna, de a se feri de
stropirea și de consumarea sângelui jertfelor animale păgâne, precum și de a nu consuma
animale sugrumate (Faptele Apostolilor 15, 28-29). Soldatul era obligat să își afirme identitatea
creștină la un eventual interogatoriu întreprins de autoritățile persecutoare și să își asume cu
bărbăție misiunea sfântă de martir sau de mărturisitor.

10 ***Viețile Sfinților pe luna noiembrie, ediție îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului
și Hușilor, Roman, 1993, pp. 480-481, 483.
11 ***Viețile Sfinților pe luna iulie, ediție îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului și
Hușilor, Roman, 1993, pp. 113-114.

5
 Condiția oricărui om pe pământ, în lumina Sfintei Scripturi, este asimilată stării
războinicului: „Oare omul pe pământ nu este ca într-o slujbă ostăşească şi zilele lui nu sunt ca
zilele unui simbriaş?” (Iov 7, 1). Creștinului îi este aplicabilă această dispoziție generală, sub
condiția ascultării prioritare față de Hristos Dumnezeu: „Suferă împreună cu mine, ca un bun
ostaş al lui Hristos Iisus. Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui care
strânge oaste” (II Timotei 2, 3-4). Răspunzând acuzelor arhiereului cum că ar fi călcat interdicția
de a predica pe Iisus cel Răstignit și Înviat, Petru și Apostolii mărturisesc plini de curaj: „Trebuie
să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Faptele Apostolilor 5, 29).
Constatării pertinente i-a urmat, natural, o permanentă furtună a conștiinței, cu fluctuații
între idealul păcii dumnezeiești și nevoia stringentă de a stăvili, inclusiv pe calea armelor,
presiunea din ce în ce mai apăsătoare a violenței. Din această furtuna de conștiință s-a născut
pentru prima dată întrebarea de al cărei răspuns depinde o bună înțelegere a fenomenului
raportării creștinului la război: „În ce condiții este tolerată, potrivit Creștinismului, uciderea pe
câmpul de luptă?”
Bisericii i-a revenit dreptul și îndatorirea de a da răspuns și călăuzire, în fiecare generație,
în așa fel încât fiii ei să se apropie cât mai mult de chemarea Mântuitorului lumii. Ea este în
același timp Trup tainic al Domnului și adunare a oamenilor liberi. Iar forma adunării nu putea fi
completă fără dispoziția de a lupta și de a se apăra după exemplul Martirilor, dintre care foarte
mulți erau militari.
În dimensiunea luptătoare a Bisericii sunt incluse eforturile ei concentrate asupra limitării
violenței, a agresiunii nejustificate, prin formarea unui zid de conștiințe vii, prin convertirea
progresivă a propriilor ei membri și prin înzestrarea simultană, a tuturor în Hristos, cu
înțelepciunea șarpelui și cu nevinovăția porumbelului (Matei 10, 16).

Desigur că, într-o oarecare formă, Creștinismul, mai ales cel ortodox, a propovăduit pacea și
înțelegerea între categoriile sociale din diferitele orânduiri pe care le-a întâlnit, însă confruntat cu
sclavia, personală sau națională, a luptat pe cât a putut de mult pentru eliminarea acesteia, în
primul rând prin sădirea seminței adevărului și a libertății ce a rodit în timp faptul istoric al
dezrobirii12.

În paralel cu activitatea de fortificare interioară a corpului eclesial, prin metode spirituale

(smerenie, rugăciune, non-violență, răbdare în fața persecuției, conștiință sacerdotală), la care
contribuie, prin acțiunile sale concrete, fiecare membru al Bisericii, s-a dezvoltat în Creștinism
încă de la început solidaritatea, eroismul, jertfa de sine, apărarea, inclusiv marțială 13, a celui
vulnerabil: „Izbăveşte pe cei ce sunt târâţi la moarte şi pe cei ce se duc clătinându-se la junghiere
scapă-i!” (Pildele lui Solomon 24, 11); „Fiindcă scăpam de pieire pe cel sărman care striga după

12 Pr. Dr. Mircea Cristian PRICOP, Ortodoxie, etnicitate, identitate europeană, p. 160.
13 Sfântul Mucenic Nestor, martirizat, împreună cu Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, în jurul anului 306, din
porunca împăratului Maximian, a provocat la luptă și a ucis pe gladiatorul vandal Lie, favoritul împratului, care
ucidea pe creștini spre distracția patronului său. Sfântul Nestor este prăznuit în Biserica Ortodoxă pe 27 octombrie,
eroismul și jertfa de sine de care a dat dovadă reprezentând un model pentru întreaga Creștinătate.

6
ajutor şi pe orfanul fără sprijin. Binecuvântările celui ce era gata să piară veneau asupră-mi şi
umpleam de bucurie inima văduvei” (Iov 29, 12-13).
Pasivitatea, sustragerea de la apărarea celui nevinovat, a fost condamnată, în Creștinismul
tuturor timpurilor, ca și complicitate efectivă cu fărădelegea comisă de agresor. „Dacă vrei să
spui: "Iată n-am ştiut nimic!", oare Cel ce cântăreşte inimile nu pătrunde cu privirea şi Cel ce
veghează peste sufletul tău nu ştie şi nu va răsplăti omului după faptele lui?” (Pildele lui
Solomon 24, 12).
Sfântul Ambrozie de Mediolanum (+ 397) introduce acest principiu moral într-unul dintre
cele mai importante tratate ale sale, unind obligația de a apăra pe cel aflat în necaz cu virtutea
curajului creștinesc: „Gloria bărbăției, așadar, nu se bizuie numai pe tăria trupului sau a brațelor
cuiva. Și nici legea curajului nu este îndeplinită în scopul provocării ci al alungării oricărei
răutăți. Cel care nu combate nedreptatea ce se face aproapelui său, dacă îi stă în putere să facă
aceasta, este la fel de vinovat ca acela care o provoacă”14.
Fiind nevoie să se clarifice din punct de vedere teologic limitele răbdării și cele ale
curajului, în așa fel încât să poată fi ușor de observat și de combătut orice derapaj moral, unii
Sfinți Părinți, precum Sfântul Atanasie cel Mare (+ 373) sau Sfântul Vasile cel Mare (+ 379), s-
au preocupat de tema participării creștinului în război, cu precădere în ce condiții aceasta nu
afectează menirea de a se mântui în Hristos și în Biserică a creștinului participant la lupte.

Fiindcă și între celelalte, care se întâmplă în viață, găsim că se fac în deosebite feluri: precum a
ucide nu este îngăduit, dar în război a desființa pe vrăjmaș este și legiuit și vrednic de laudă.
Astfel că, într-adevăr, chiar de cinste mai mare se învrednicesc cei ce s-au distins în război și
acestora li se ridică monumente, care vestesc faptele lor curajoase; astfel, același lucru în unele
împrejurări și la anumită vreme nu este îngăduit, iar în alte împrejurări și la vreme potrivită se
îngăduie și se iartă (Canonul I al Sfântului Atanasie cel Mare) 15. Părinții noștri nu au socotit între
ucideri uciderile din războaie; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviință și
pentru dreapta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se rețină de la
împărtășire, ca cei necurați cu mâinile (Canonul al XIII-lea al Sfântului Vasile cel Mare) 16.

Sfinții Părinți au acordat o atenție deosebită și fărădelegilor săvârșite pe timp de război,

reglementând canonic raportarea Bisericii față de această categorie de răufăcători.

Ni s-a vestit însă nouă că în țara noastră se face un lucru de necrezut, negreșit de păgâni și de
nelegiuiți, și de cei ce nu cunosc nici numele lui Dumnezeu; că adică unii la atâta cruzime și
neomenie au ajuns, încât rețin cu sila pe unii din sclavii scăpați de la barbari. Trimiteți pe câțiva
prin țară, ca să nu cadă fulgere peste cei ce fac unele ca acestea (Canonul al VI-lea al Sfântului
Grigorie, Făcătorul de minuni, Arhiepiscopul Neocezareei) 17.

14 Sfântul AMBROZIE de Mediolanum, De oficiis ministrorum, I, 36, 179, PL 16, 18.

15 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005, pp. 369-370.
16 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005, p. 391.
17 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005, p. 357.

7
 Astfel, specula, jefuirea celui lipsit de apărare, violul, tâlhăria, prădarea, trădarea,
reținerea cu sila (pentru câștig urât) a prizonierilor evadați de la dușman, călăuzirea dușmanului,
delațiunea, pretinderea de recompense sau de răscumpărări pentru denunț, pentru eliberarea unor
persoane sau bunuri, sau de găsire, au fost condamnate cu toată asprimea, fiind asimilate, în
general, cu crima.

Deci cei ce s-au numărat între barbari și s-au dus cu ei în robie, uitând că au fost odată din Pont și
creștini, și s-au sălbăticit într-atâta încât ucid chiar pe cei de neam cu dânșii, sau cu lemn, sau prin
sugrumare, și arată barbarilor, care nu știau, căile sau casele, aceștia trebuie să se oprească și de la
ascultare, până ce adunându-se sfinții, și Duhul Sfânt înaintea lor, ar hotărâ ceva de obște în
privința lor” (Canonul al VII-lea al Sfântului Grigorie, Făcătorul de minuni, Arhiepiscopul
Neocezareei)18.

Cu privire la implicarea clericilor și a călugărilor în război, fie ca executanți ai funcțiilor

combatante, fie ai celor administrative, aceasta este interzisă cu desăvârșire de către canoane.

Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, ocupându-se cu oastea (exercitând o funcție militară) și
voind să le ție pe amândouă, dregătoria romană de stat și cârmuirea preoțească, să se caterisească,
pentru că ale Cezarului sunt ale Cezarului, și ale lui Dumnezeu sunt ale lui Dumnezeu (Matei 22,
21) (Canonul al LXXXIII-lea apostolic)19.

Se înțelege că membrii clerului și monahii au putut îndeplini în toate timpurile serviciul

față de popor și față de statul aflat în primejdie, dacă acest lucru era impus de o necesitate
necondiționată. Sunt numeroase cazuri în care preoții și monahii care însoțeau trupele în vederea
administrării serviciilor divine sau în calitate de personal sanitar, au comis uciderea inamicului,
nefiind pentru aceasta dezbrăcați de straiele clericale ci dimpotrivă, elogiați de către Biserică.
„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”
(Ioan 15, 13). Unii clerici s-au oferit să lupte pentru a stăvili înaintarea dușmanului și pentru a
asigura retragerea trupelor înfrânte din calea invadatorului mult prea puternic. Alții au preluat
comanda oștirii atunci când toți ofițerii fuseseră uciși, risipiți sau prinși pe câmpul de luptă. În
alte situații membrii clerului s-au implicat în lupta armată pentru eliberarea neamurilor păstorite
de ei de sub jugul asupritorilor. Alții au murit pe zidurile cetății asediate de barbari și, în sfârșit,
alții au condus operațiuni de urmărire și de ambuscare a convoaielor dușmane în vederea
eliberării robilor creștini.
Toți aceștia, în vremuri de grea încercare pentru Biserică și pentru națiunile din care
făceau parte, au înțeles că rolul lor era acela de păstori jertfelnici, întru totul părtași efortului
depus de credincioșii lor. „Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate
se hotărăşte cineva să moară” (Romani 5, 7). Lașitatea, pasivitatea sau trecerea de partea

18 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005, p. 357.
19 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005, pp. 52-53.

8
inamicului au fost asimilate complicității la crimă atât de către normele morale bisericești cât și
laice.

Uneori încerc să explic prietenilor noștri catolici și protestanţi, în legătură cu faimoasa teologie a
Revoluţiei sau a Eliberării, că noi, de exemplu, în Grecia am avut în timpul Revoluţiei contra
turcilor preoţi și episcopi care au luat arme și s-au luptat alături de popor. Aceasta este conștiinţa
eclesială, adică prioritatea apartenenţei la acest organism viu al Bisericii în care se realizează
viaţa veșnică sau viaţa liberă de timp, de spaţiu, de moarte, de corupţie, și aceasta încă de aici de
pe pământ. Numai în aceste condiţii vom ști să apreciem fiecare lucru la justa lui valoare 20.

Un bun exemplu din lumea ortodoxă îl constituie implicarea clerului în lupta de eliberare
de sub jugul islamic tătar, respectiv turcesc. Atunci când oștile conduse de marele cneaz Dimitrie
al Moscovei au înfruntat forțele Hoardei de Aur, pe câmpia Kulikovo, la data de 8 septembrie
1380, punând în mod victorios începutul rezistenței creștine față de atacurile islamice venite din
stepele Asiei Centrale, ele au primit binecuvântarea celui mai mare ascet al Rusiei, Sfântul
Serghie de Radonej (1314-1392). Este adevărat că „Sfântul Serghei din Radonej (secolul al XIV-
lea) i-a dat binecuvântare Marelui Cneaz Dimitrie să poarte un război de apărare împotriva
hanului tătar doar după ce s-a încredințat că toate mijloacele pașnice de soluționare a
diferendului fuseseră epuizate”21. Însă bătălia propriuzisă a fost inaugurată de lupta profetică
între doi reprezentanți ai celor două tabere. Din tabăra mongolilor, viteazul călăreț Timur Mârza
(Chelubei), iar din partea creștinilor ieroschimonahul 22 Alexandru Peresvet, însuși ucenicul
Sfântului Serghie. În încleștare ambii războinici au reușit să-și răpună adversarul însă Alexandru
Peresvet a supraviețuit mai mult decât cavalerul mongol. Această întâmplare profetică a fost
interpretată ca un triumf al Creștinismului asupra năvălitorilor, o preeminență a omului
rugăciunii asupra omului lăncii.
Un preot ortodox, românul Stoica din Fărcaș, s-a înrolat în oastea lui Mihai Viteazul
însoțindu-l pe marele voievod în toate biruințele întregitoare de neam și țară. Ridicat la rangul de
comandant al întregii infanterii domnești, Popa Stoica (numit în rapoartele occidentale Abatele),
își va lega numele de marea campanie de la sudul Dunării din 1594, de lupta de la Călugăreni (13
august 1595), de cucerirea Vidinului (1597), precum și de eliberarea Transilvaniei (1599), fiind
numit de domnul Unirii în demnitatea de guvernator al cetății Făgăraș23.
Împotriva tuturor clericilor care, pentru motive excepționale, legate de însăși
supraviețuirea Bisericii și a popoarelor din care făceau parte, s-au dedicat temporar îndeletnicirii
militare, niciodată nu s-au formulat obiecții de natură canonică, practica vieții eclesiale
considerând aceste exemple chiar vrednice de laudă. „Biserica Ortodoxă din aceste regiuni s-a
aflat în situația de a se apăra de atacurile îndreptate împotriva existenței ei. În astfel de condiții
Biserica Ortodoxă s-a identificat cu lupta pentru popoarelor pentru libertate împotriva
20 Christos YANNARAS,Conștiința eclesială, în Ortodoxia sub presiunea istoriei, volum editat de Pr. Dr.
Constantin Coman , Ed. Bizantină, București, 1995, p.51.
21 Dragoș DÂSCĂ, Părinții Bisericii despre război și stagiul militar, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 23.
22 Preot sihastru.
23 Pr. Prof. Niculae M. POPESCU, Preoți de mir adormiți în Domnul, Ed. Basilica, București, 2015, pp. 72-78.

9
stăpânitorilor colonialiști. Eliberarea poporului era condiția eliberării Bisericii Ortodoxe însăși.
Apărarea Ortodoxiei făcea parte din lupta de eliberare a poporului”24.
Ținând cont de gravitatea actului uciderii dar în același timp și de necesitatea ca, din timp
în timp, tot cel ce este în stare de a lua arma în mână să o facă în vederea combaterii pericolului
general, prezența creștinului pe câmpul de luptă putea avea loc numai în anumite scopuri și
condiții, licite din punct de vedere moral și îngăduite de Biserică. În dialogul său cu intelectualii
musulmani care acuzau Creștinismul de „abandonarea pacifismului și a supunerii” propovăduite
de către Hristos, Sfântul Chiril, apostolul slavilor, afirma:

Hristos, Dumnezeul nostru, Care ne-a poruncit să ne rugăm pentru cei care ne ocărăsc și să le
facem bine, ne-a spus și că nimeni dintre noi nu poate arăta o iubire mai mare ca acela care-și
pune viața pentru prietenii săi (Ioan 15, 3). De aceea, răbdăm indelung ocările pe care ni le aduc
unii, dar în societate ne apărăm unul pe altul și ne punem sufletul în luptă pentru aproapele
nostru, așa că voi, când luați prizonieri dintre ai noștri, nu le veți putea închide sufletele o dată cu
trupurile și să-i siliți să se lepede de credința lor și la fapte fără Dumnezeu. Războinicii noștri
iubitori de Hristos apără cu armele în mâini Sfânta Biserică, îl păzesc pe domnitorul lor, în a cărui
persoană sacră cinstesc icoana stăpânirii Împăratului ceresc, își păzesc patria pentru că o dată cu
căderea lui, va cădea fără îndoială și puterea patriei iar credința evanghelică va fi clătinată. Iată
zălogurile prețioase pentru care războinicii trebuie să lupte până la sânge. Și dacă își dau sufletele
pe câmpul de luptă, Biserica îi numără în rândul sfinților mucenici și îi numește rugători la
Dumnezeu25.

Din toate cele afirmate mai sus extragem concluzia că scopurile generale pentru care
recurgerea la arme de către creștini devine licită (iar în anumite cazuri obligatorie), considerate
valide de către Biserică, atunci când toate celelalte mijloace au fost deja încercate fără succes,
sunt:

1. Apărarea moralei și a doctrinei creștine.

2. Apărarea patriei.
3. Protejarea cauzei celor nevinovați și a drepturilor celor ce nu se pot apăra singuri.
4. Neutralizarea sau măcar limitarea violenței, respectiv a agresiunii invadatorului.
5. Eliminarea oprimării sociale.
6. Refuzul de a executa dispoziții ale autorității de stat atunci când acestea sunt contrare
moralei creștine, învățăturilor Domnului și drepturilor persoanei.
7. Autoapărarea.

Scopurile acceptate, enumerate mai sus, se coroborează cu condițiile generale ale

desfășurării unui război valid din punct de vedere moral-creștin, care sunt următoarele:

24 NICOLAE, mitropolitul Ardealului, Studii deTeologie Morală, Ed.Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969, p. 98.
25 Ioan I. ICĂ Jr., Germano MARANI, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, perspective,
Ed. Deisis, Sibiu, 2002, pp. 219-220.

10
 1. Binecuvântarea ierarhiei Bisericii.
2. Epuizarea tuturor mijloacelor pașnice de rezolvare a conflictului.
3. Când lupta armată devine cea mai potrivită metodă de rezolvare a situației.
4. Dovada clară a încălcării grave și îndelungate a drepturilor fundamentale.
5. Când continuarea stării de fapt ar conduce la un pericol de mari proporții (vertical,
prin acutizarea descreștinării și a dezumanizării societății; orizontal, prin exportarea
descreștinării/dezumanizării sociale spre alte zone, inițial pașnice).
6. Să nu declanșeze o dezordine și mai mare.
7. Asigurarea și efectuarea temeinică a tuturor pregătirilor spirituale și materiale
necesare dobândirii izbândei.

3. Premisele Primei Cruciade

Deși literatura aparținând diverselor curente ideologice a încercat să scoată în evidență

mai degrabă factorii economici, sociali ori climatici care au stat la baza ideii de eliberare a
Ierusalimului, acest studiu introductiv își propune să accentueze acele premise istorice și
religioase care au amprentat caracterul spiritual al primei mișcări cruciate, arătând că răspunsul
lumii creștine (încă nedezbinate) la emergența islamică a fost proporțional cu amenințarea.

Roma era înarmată până în dinți, iar Biserica nu avea nici o armă în afară de o credință arzătoare
și de cuvântul însuflat. Roma a scos sabia împotriva creștinilor neînarmați, iar creștinii, înarmați
numai cu Iisus Hristos și cu mâinile goale, au primit provocarea. Dușmanii se cunoșteau unul pe
celălalt dintru început. Convingerea Romei era: mai bine să-și piardă sufletul decât imperiul; iar a
creștinilor era: mai bine să-și mântuiască sufletul decât să dobândească un imperiu....Islamul a
fost un alt fel de imperialism împotriva căruia a luptat Biserica. Dacă imperialismul roman era
rece, calculat, lipsit de orice fanatism, Islamul era o formă unică de imperialism religios, fanatic,
având în vedere cucerirea și stăpânirea lumii, ca Roma și totuși altfel decât Roma. Aici Biserica a
luptat cu sabia împotriva sabiei. Înainte de căderea definitivă a Imperiului Roman, au început
cruciadele creștinătății împotriva Islamului și nu s-au sfârșit până în ziua de astăzi 26.

3.1 Cruciadele bizantine

a) Pelerin în căutarea Crucii Mântuitorului. Cruciada lui Heraclius (610-641)27.

26 Sfântul NICOLAE VELIMIROVICI, Pătimirea Bisericii, Ed. Sophia, București, Ed. Cartea Ortodoxă,
Alexandria, 2010, trad. Laura Mărcean, pp. 62-63.
27 Mircea Cristian PRICOP, Evenimentul care a schimbat istoria lumii: Cruciada lui Heraclius (610-629), în
revista teologică „Tomisul Ortodox” (serie nouă), ediția online din 25 februarie 2018:
https://tomisulortodox.ro/evenimentul-care-a-schimbat-istoria-lumii-cruciada-lui-heraclius-610-629/.

11
 Pe data de 5 mai 614, oștile persane pătrundeau în Ierusalim, prin trădarea evreilor din
oraș. Masacrarea a peste 60.000 de creștini de către invadatori și de către evreii din Ierusalim și
luarea în robie a peste 35.000 va genera o undă de șoc în întreaga lume creștină. Conduși de un
personaj obscur, numit Neemia, evreii au înghesuit mii de prizonieri creștini, pe concetățenii lor,
considerați mai puțin valoroși de către generalul persan Shahrbaraz, în uriașul rezervor de apă
Mamilla28 ucigându-i pe toți, indiferent de vârstă29.
Încleștarea militară a celor două imperii, cel roman, condus de Heraclius și cel persan, al
cărui stăpânitor, Chosroes II, avea să fie considerat unul dintre cei mai sângeroși tirani cunoscuți
în istorie, dura deja de doisprezece ani și avea să mai continue încă cincisprezece. Pretextând că
răzbună onoarea fostului împărat roman Mauriciu, asasinat în timpul conspirației centurionului
Focas din anul 602, șahul Chosroes II își propusese, de fapt, să șteargă pentru totdeauna numele
lui Hristos, declanșând o vastă ofensivă, atât terestră cât și maritimă, care avea să prefacă în
cenușă aproape toate marile centre de pelerinaj ale Orientului creștin, de la Ierusalim până sub
zidurile Constantinopolului. El declarase către adversari:

Nu vă voi cruța decât dacă vă veți lepăda de Cel răstignit, despre Care spuneți că este Dumnezeu,
și vă veți închina soarelui30.

Distrugerea din temelii a Sfântului Mormânt și a tuturor lăcașurilor creștine din Țara
Sfântă (cu excepția Bisericii Nașterii Domnului din Betleem), capturarea Sfintei Cruci și a
multor relicve prețioase31, luarea în captivitate a patriarhului Ierusalimului, au născut o fervoare
atât de mare încât recruți ex toto orbe christiana s-au pus sub conducerea viteazului împărat
bizantin Heraclius (610-641). Fiu al exarhului bizantin al Africii, de origine armeană, Heraclius
preia puterea Imperiului de Răsărit de la tiranul Focas, într-un moment în care însăși marea
cetate a lui Constantin era amenințată cu desființarea din partea persanilor, aliați cu slavo-avarii.
Cuvântarea înflăcărată pe care o ține în fața noii sale armate scoate la iveală cumpăna în care se
aflau țara și Biserica:
Vedeți, fraților și copiilor, cum dușmanii lui Dumnezeu ne-au călcat țara, ne-au pustiit orașele, au
ars lăcașele de cult, au umplut cu sângele uciderilor mesele cele pentru jertfele cele fără de sânge
și au călcat cu plăceri pline de patimă bisericile care nu primesc patimile! 32.

28 Rezervorul Mamilla a fost supranumit atunci „Peștera Leului”. Potrivit tradiției, un leu a salvat de la masacrul
iudaic pe câțiva creștini care se ascunseseră într-o văgăună din apropierea rezervorului. Ruinele bisericii construite
mai târziu peste mormântul victimelor terorii persano-iudaice din anul 614 se află sub parcarea Mamilla Mall din
Ierusalim. Recent arheologii evrei au efectuat cercetări în situl Rezervorului Mamilla, descoperind mii de schelete
umane aparținând creștinilor omorâți în 614. Potrivit analizei antropologice, majoritatea covârșitoare a victimelor
era reprezentată de femei și de copii. Ronny REICH, "God Knows Their Names": Mass Christian grave revealed in
Jerusalem, în Biblical Archaeology Review (BAR) vol. 22 No 2, March/April 1996, pp. 26-33, 60.
29 Simon SEBAG MONTEFIORE, Ierusalim-biografia unui oraș, Ed. Trei, București, 2012, trad. Luminița Gavrilă
Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus, pp. 172-173.
30 Sfântul TEOFAN MĂRTURISITORUL, Cronografia, Ed.Basilica, București, 2012, trad. Mihai Țipău, p. 300.
31 Sfântul TEOFAN MĂRTURISITORUL, Cronografia, p. 299.
32 Sfântul TEOFAN MĂRTURISITORUL, Cronografia, p. 302.

12
 În urma unei lungi campanii, Heraclius va intra învingător în Ninive (627) impunând
termenii păcii încheiate cu persanii în 629, dintre care cei mai importanți au fost înapoierea
Sfintei Cruci și a tuturor relicvelor luate ca pradă de război și repatrierea robilor creștini, în
frunte cu patriarhul Zaharia.
În luna martie a anului 630 un marș triumfal intra pe Poarta de Aur a Cetății Sfinte.
Heraclius, acum în vârstă de 60 de ani, purtând veșmintele imperiale de ceremonie, cu coroana
pe cap, călare pe roibul său credincios Dorkon („Cerbul”), înălța Cinstita Cruce în aplauzele
poporului, fiind urmat de marii dregători, de generali și de oștenii în armuri de paradă. Numai că,
la intrarea pe Poarta de Aur (Poarta lui Mesia, Poarta Judecății de Apoi), un curent puternic de
aer, iscat din senin, s-a opus înaintării spre Golgota. Dorkon, viteazul cal de război, îl răsturnă
pe basileu și începu să necheze înfricoșat. Împăratul fu ajutat să se ridice de membrii gărzii sale
și porunci nervos să i se aducă un alt cal. Însă Zaharia, venerabilul patriarh al Ierusalimului, care
îndurase 15 ani de robie persană, îl mustră cu blândețe pe Heraclius, insistând asupra smereniei
cu care ar fi trebuit să fie adusă Sfânta Cruce pe locul Răstignirii și al Învierii Celui ce purtase
mantie însângerată în locul purpurei imperiale, coroană de spini în locul celei de basileu, trestie
în locul sceptrului lumii și Care, desculț, urcase colina Calvarului Său și a mântuirii noastre.
Credincios cuvântului de înțelepciune, Heraclius își descoperi creștetul, lepădă mantia purpurie
și, desculț, asemeni datinii străvechi a pelerinilor, urcă în tăcere până pe locul Răstignirii, unde
oferi, cu lacrimi în ochi prețiosul odor ierarhului. Crucea a fost recunoscută astfel drept simbol al
speranţei creştine de libertate şi stindard al Bisericii triumfătoare asupra tuturor persecutorilor.
Prin recuperarea Sfintei Cruci, războiul și victoria repurtată în cele din urmă de creștini
asupra perșilor au primit un ideal transcendent, a cărui atingere nu transfera în nici un fel
sacralitate mijlocului de realizare.

Atunci când, în anul 622, împăratul Heraclius a reușit să pornească ofensiva împotriva
dușmanilor, a închinat armata și pe sine însuși lui Dumnezeu, asumându-și poziția unui războinic
creștin ce lupta cu puterile întunericului. Guillaume din Tyr, atunci când scria istoria cruciadelor,
cinci secole mai târziu, a inclus și istoria războiului persan. Mai mult, o veche traducere franceză
a cărții sale se numea Livre d’Eracle33.

Războiul dus de Heraclius era unul de apărare, condus după principiile morale stabilite de
Biserică, deci valid atât în ceea ce privește scopurile cât și condițiile deasfășurării. Dar, în același
timp, reușita acestei prime cruciade bizantine aducea aminte prea mult de victoria lui Constantin
cel Mare, obținută la Pons Milvius în urma punerii întregii sale armate sub protecția Crucii lui
Hristos. De aceea va inspira toate inițiativele ulterioare de apărare a Creștinismului, inclusiv pe
cea a Primei Cruciade.
Crucea a decorat pentru prima dată scuturile şi steagurile de luptă ale armatei Sfântului
Constantin cel Mare, în anul 312, în ajunul bătăliei de la Pons Milvius, în urma căreia tiranul

33 Steven RUNCIMAN, Istoria Cruciadelor, vol. I, Ed. Nemira, București, 2014, trad. Ovidiu Cristea, Marian
Coman, Maria Pakucs-Wilcocks, p. 27.

13
Maxentius a fost înfrânt34. Împăratul însuși primise poruncă, în vedenie, să înscrie pe scuturile
soldaţilor săi „semnul ceresc al lui Dumnezeu” (caeleste signum Dei)35. Îndată după obţinerea
victoriei, intrând în Roma, Constantin refuză, spre surprinderea senatorilor, să jertfească lui
Jupiter la Capitoliu şi mai mult, porunceşte ca în mâna statuii sale ridicate în for, al cărei cap se
mai păstrează şi astăzi, să se pună, „trofeul patimii mântuitoare” 36, semnul Sfintei Cruci. Drept
motivație a deciziei sale:

Prin acest semn mântuitor, prin această veritabilă dovadă de curaj, am salvat oraşul vostru
eliberându-l de jugul tiranului şi am restabilit iarăși senatul şi poporului roman în vechea lor
mărire şi faimă, după ce le-am eliberat 37.

În ciuda faptului că, spre sfârșitul domniei, Heraclius a părăsit Ortodoxia în favoarea unei
idei teologice compromise (monotelismul), încercând să o impună prin constrângere, și că nu și-
a putut apăra împărăția de noua primejdie abătută asupra ei (islamul), istoria a preferat să rețină
din viața sa acele momente excepționale în urma cărora credința sinceră în Cel Răstignit și
Înviat, jertfelnicia, eroismul și prevederea au prevalat în fața puterii, a infatuării și a cruzimii
dușmanilor. Heraclius va fi perceput în perioada medievală ca eroul perfect, modelul de cavaler
și de prinț creștin, din ale cărui fapte de vitejie se vor adăpa cu sârg toți luptătorii Crucii.

b) Cavalerul fără teamă și fără prihană. Cruciada lui Nichifor II Focas (963-969)38.

La moartea prematură a împăratului Roman II (959-963), dinastia macedoneană se afla în

pericol. Împărăteasa Teofano (Teophano), în vârstă de 22 de ani, tocmai îi născuse lui Roman II
pe cel de-al patrulea copil, prințesa Ana, cu două zile mai înainte de moartea basileului, survenită
la 15 martie 963.
Demnitarul cel mai influent al curții era Iosif Bringas, un eunuc imperial ajuns până la
rangul de parakimomen (mare șambelan). Acesta exercitase de facto controlul asupra tuturor
afacerilor guvernării sub domnia lui Roman II, care, spre deosebire de inteligenta sa împărăteasă,
nu se arătase niciodată prea interesat de treburile statului. Bringas dorea să-și păstreze aceleași
privilegii și sub domnia minorilor Vasile II și Constantin VIII, fiii defunctului împărat. Printr-un
uriaș păienjeniș de mutări, prin destituiri ale indezirabililor, prin transferuri interesate înspre și
dinspre capitală precum și prin numiri în funcție ale favoriților săi, atotputernicul politician își
34 Ion BARNEA, Octavian ILIESCU, Constantin cel Mare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982 ,
p.69.
35 Ion BARNEA, Octavian ILIESCU, Constantin cel Mare, p. 35.
36 Ion BARNEA, Octavian ILIESCU, Constantin cel Mare, pp. 35-36.
37 EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, Ed. IBMBOR, București, 1987, trad. Pr. Prof. T. Bodogae, p.
353.
38 Mircea Cristian PRICOP, Cruciada lui Nichifor II Fokas (963-969) și relansarea lumii creștine în veacul al X -
lea. Paradigma oșteanului ascet. Tragicul destin al unui mare erou , în revista teologică „Tomisul Ortodox” (serie
nouă), ediția online din 24 august 2018: http://tomisulortodox.ro/cruciada-lui-nichifor-ii-fokas-963-969-si-
relansarea-lumii-crestine-in-veacul-al-x-lea/.

14
asigurase o poziție –credea el – de neclintit în aparatul de vârf al statului. Asupra micilor prinți și
a mamei acestora eunucul își închipuia că va reuși să impună o tutelă absolută, ceea ce l-ar fi dus
și mai aproape de puterea imperială, însă acest lucru nu îi scăpase Teofanei.
În același timp cu criza dinastică și cu intrigile din capitală, presiunea migratorilor asiatici
se făcea resimțită pe frontiera de răsărit a împărăției bizantine. Turcii selgiucizi intraseră pe
scena istoriei ca mercenari de temut ai califilor, însă, încetul cu încetul, preluaseră controlul
imperiului islamic abbasid, provocând fără încetare vigilența garnizoanelor de pe granița
capadociană a Bizanțului.
Singurul general capabil să-i țină la distanță pe vrăjmașii din Răsărit și totodată să impună
respect la curtea de la Constantinopol era Nichifor Focas. Intrarea lui în arena politică nu a fost,
după cum vom putea observa, o alegere determinată de vanitatea personală, ci mai degrabă
opțiunea, înălțătoare și tragică deopotrivă, a unui oștean călit de a se pune în slujba țării și a
credinței sale.
Provenind dintr-o distinsă familie nobiliară de origine armeană din Capadocia, Nichifor
Focas, fiul viteazului general Bardas Focas cel Bătrân, își construise cariera militară cu multă
sârguință și pricepere.

Soldat admirabil, tactician îndemânatic, general incomparabil, știind să vorbească trupelor și să se

facă urmat de ele oriunde voia să le ducă, Focas era idolul soldaților, ale căror oboseli și primejdii
le împărțea. „Nu trăia decât pentru armată”, a zis cu dreptate despre el unul din biografii săi. Nu
era mai puțin popular la Constantinopol. Când, la întoarcerea din expediția din Creta, apăruse în
triumf în Hipodrom, el minunase orașul prin splendoarea strălucitului cortegiu, „în care toate
bogățiile barbarilor păreau că se revarsă în circ, ca un fluviu imens care nu se oprește nicioadată”.
Încărcat de atâtea onoruri, „pe care în vremurile vechi le primiseră generalii Romei”, extrem de
bogat și întreținând pe domeniile sale din Asia o întreagă clientelă de vasali, devotați cu pasiune
persoanei sale, el era iubit și admirat de toți; trecea drept singurul șef capabil să apere Imperiul
împotriva sarasinilor. Roman al II-lea, pe patul de moarte, poruncise să fie menținut în postul
său39.

Vitejia și strategia sa impecabilă au fost răsplătite cu victorii răsunătoare. Recucerirea

Cretei din mâinile emirilor corsari, după 150 de ani de stăpânire islamică, sfărâmarea oștilor
turcești în Cilicia, asedierea Alepului stăpânit de emirii hamdanizi sunt doar câteva dintre
isprăvile acestui personaj deosebit al istoriei bizantine 40, ajuns în anul 963 la rangul de domestic
al scholelor (echivalent cu funcția de conducător al întregii armate imperiale)41.

39 Charles DIEHL, Figuri bizantine, vol. I, Editura pentru literatură, București, 1969, trad. Ileana Zara, pp. 362-
363.
40 Pr. Prof. Dr. Emanoil BĂBUȘ, Bizanțul istorie și spiritualitate, Ed. Sophia, București, 2010, p. 309.
41În secolul al X-lea, șase membri ai familiei Fokas au ocupat cu cinste această poziție de prim rang a armatei
bizantine. Încă din timpul lui Roman II se face resimțită ostilitatea pe care o purta marea nobilime (formată din
eunucii imperiali și din birocrați ai palatului) membrilor aristocrației militare. Pentru a contracara influența de care
se bucura posesorul funcției de mare domestic al scholelor, parakimomenul Iosif Bringas va iniția o serie de măsuri
prin care rangul se va împărți în două poziții de control reciproc: marele domestic al Occidentului și marele
domestic al Orientului. Deși egale în atribuții și în cinstire, rangurile nu confereau de facto aceleași puteri celor doi

15
 Ulterior, o armată bizantină comandată de același Nikefor Focas, a debarcat cu succes, a repurtat
mai multe biruințe asupra armatei nedisciplinate a noului emir al Alepului, i-a răpit Anazarba și
Marach (961-962) și i-a asediat capitala. Aceasta nu s-a predat decât după mai multe luni, în
decembrie. Dar Focas a avut perseverența să-și petreacă iarna întreagă în țara dușmană (962). În
același timp, un alt Focas, Leon, fratele lui Nikefor, alunga pe invadatorii arabi veniți din Cilicia,
Nikefor, comandant al armatelor Asiei, generalisim al strategilor din Anatolia, ar fi inaugurat un
nou ciclu de isrpăvi contra necredincioșilor, dacă nu ar fi survenit moartea împăratului 42.

Măiestria sa în arta războiului se împletea cu o viață austeră, înclinată spre severitate.

Exigența față de propria persoană se reflecta și în relația cu semenii. Nichifor Fokas era de obicei
tăcut, cuvintele sale fiind măsurate cu multă atenție. În puținele sale momente de liniște putea fi
observat rugându-se. Era preocupat, până la obsesie, de datoria față de Biserică și față de țară.
Moartea timpurie a soției și a unicului copil îl apropiase mult de Dumnezeu. Jurase să nu se mai
căsătorească, nu mai consuma carne și dormea direct pe pământ, având drept unic așternut o
piele de panteră. Pe sub veșmintele ostășești sau nobiliare purta haina aspră a unchiului său
călugăr, Sfântul Mihail Maleinul (prăznuit pe 12 iulie), față de care nutrea cea mai adâncă
evlavie.

Ascet și războinic, aspru, sobru, sever, lacom de bani și desfăcut de lucrurile pământești, capabil
de milă ca și de perfidie, Nichifor Focas, ca mulți oameni din vremea sa, reunea în sufletul său
complex contrastele cele mai neașteptate și, mai ales, sub această aparență rece dormea o inimă
adânc pasionată43.

Prietenia pe care a legat-o cu un alt mare ascet, Sfântul Atanasie Atonitul (prăznuit pe 5
iulie), la care se spovedea cu regularitate, l-a determinat să susțină, prin bogate daruri, înălțarea
de către acesta a Marii Lavre a Muntelui Athos.

Luase drept confesor pe Atanasie, fondatorul celei mai vechi mănăstiri de la muntele Athos și
neputându-se lipsi de sfaturile lui, îl lua cu el până și în tabără. În tovărășia acestui om sfânt , era
cuprins ca și el de nostalgia mănăstirii și se gândea foarte serios să părăsească lumea. Chiar
pusese să i se clădească o chilie în mănăstirea pe care Atanasie o zidea pe Sfântul Munte 44.

Este de înțeles așadar de ce împărăteasa Teofano îl invocă pe Nichifor pentru a prelua

tronul, în calitate de împărat asociat al fiilor săi. Dacă, referitor la basilisă, apelul la generalul

generali. Se pare că Orientul, cu resursele sale aproape nelimitate în bunuri și oșteni, avea întâietate față de Europa
bizantină. Titlul de mare domestic al scholelor supraviețuiește loviturii lui Bringas însă devine onorific, deținătorul
său fiind de regulă titularul uneia dintre cele două poziții de domestic nou înființate. Nichifor Fokas era deci mare
domestic al Orientului (fratele său Leon fiind mare domestic al Occidentului) și deținător al titlului – devenit recent
o simplă distincție protocolară – de mare domestic al scholelor.
42 Nicolae IORGA, Istoria vieții bizantine, Ed. Enciclopedică Română, București, 1974, pp. 320-321.
43 Charles DIEHL, Figuri bizantine, vol. I, p. 364.
44 Charles DIEHL, Figuri bizantine, p. 364.

16
Fokas (în vârstă de 51 de ani) era izvorât din necesitatea imediată a propriei salvări, lucrurile
sunt cu mult mai nuanțate în ceea ce îl privește pe vestitul cavaler45.
Cel puțin două argumente puternice l-au determinat să acepte propunerea Teofanei. Mai
întâi, invidia ministrului Bringas nu mai era un secret pentru nimeni. Ura acestuia a mers până
acolo încât, în iunie 963, trimite strategului invitația să se prezinte la palat, pentru un pretext
neînsemnat. Însă proprii oameni (poate chiar împărăteasa) îl avertizează pe Nichifor cu privire la
intenția parakimomenului de a-l aresta și de a-l condamna la orbire. În loc să execute ordinul
care i-ar fi adus pieirea, Nichifor alege să se refugieze în Marea Biserică Sfânta Sofia, cerând
protecția patriarhului. Sfântul Cuvios Polieuct, patriarhul Constantinopolului (prăznuit pe 5
februarie), era un om curajos, care înțelegea ușor realitățile împărăției, astfel încât, cu o
sinceritate de neînduplecat, convoacă Senatul țării și pledează în favoarea nevinovăției lui
Focas, amenințând cu ridicarea populației în apărarea eroului național. În ciuda intrigilor lui
Bringas, Senatul nu numai că îl exonerează pe Nichifor de acuzațiile false ci îi și permite să se
retragă la cartierul său general de la Cezareea Capadociei.
În al doilea rând, propriul caracter al lui Nichifor era permanent orientat spre nostalgia
pierderii timpurii a soției iubite și a copilului, pe care nu reușise să-i salveze, astfel încât
lacrimile unei tinere mame, cerându-i disperată protecția, cu copiii mici în brațe, se pare că l-au
mișcat, prin dispunerea imaginii paralele a propriei drame, într-un anume fel, hotărâtor.
Conștient că Bringas nu va înghiți ușor umilința din Senat și că, oricum, viața sa era în
mare pericol, Nichifor Focas trecu peste propriile ezitări și acceptă să fie proclamat de către
trupele sale ca împărat, în iulie 963. Predă comanda Orientului camaradului și nepotului său de
soră, Ioan Tzimiskes.

Cârmuirea superioară a Asiei a lăsat-o tovarășului său de arme, un asiatic, armean, Ioan zis „cel
Mic” Cemesgigh – poreclă pe care grecii trebuiau să o pronunțe Tzimiskes – și care era
domesticos (comandant) al Orientului46.

În mai puțin de o lună oștile sale se aflau la porțile Constantinopolului. De un asediu în

adevăratul sens al cuvântului nu a fost nevoie. Poporul, având în frunte pe patriarhul Polieuct
(956-970) și pe fostul parakimomen Vasile Lekapenul, fiu nelegitim al fostului basileu Roman I
Lekapenul (920-944)47, i-a înlăturat pe Bringas și pe acoliții săi, deschizând porțile cetății de
scaun. A fost rândul lui Iosif Bringas să se refugieze în Marea Biserică și să ceară azil. El va fi
deposedat de averi și exilat la o mănăstire în apropiere de Nicomidia, unde va muri ca și monah,
în anul 965.

45 Înșiși cronicarii musulmani, precum Yahia-ibn-Said, îl admirau în mod vădit pe Nichifor, căruia nu i se putea
opune nici o oaste a islamului. Cavalerismul, credința și vitejia de care a dat dovadă acest soldat-călugăr erau – până
la urmă - virtuți universale, demne de apreciat până și (ori poate mai degrabă) de către adversari.
46 Nicolae IORGA, Istoria vieții bizantine, p. 321.
47 Parakimomenul Vasile era poreclit „Scitul” fiindcă mama sa, concubina împăratului Roman I, era o
„mixobarbară” (româno-bulgară) originară din Dobrogea.

17
 Oricum ar fi, la 16 august 963 Nichifor Focas își făcu intrarea solemnă în Constantinopol. Călare,
în mare costum imperial, el intră pe Poarta de Aur, primit de orașul întreg, salutat de aclamațiile
populare ca salvatorul imperiului și al creștinătății. „Statul cere pe Nichifor ca basileu, striga în
calea sa mulțimea entuziastă. Palatul așteaptă pe Nichifor. Armata cere pe Nichifor. Lumea
așteaptă pe Nichifor. Acestea sunt dorințele Palatului, ale armatei, ale Senatului, ale poporului.
Doamne ascultă-ne! Viață lungă lui Nichifor!” 48

Încoronarea lui Nichifor II Focas, în calitate de împărat asociat al fiilor minori ai lui
Roman II, a avut loc în însăși ziua intrării sale în Constantinopol, pe 16 august 963 49. Deși
urcarea sa pe tron fusese una cu o largă susținere populară, experiența sa de oștean îl determina
pe Focas să ia în calcul ceva mai mult, pentru consolidarea domniei, decât un apetit de moment
al mulțimii, iar acest lucru nu putea fi altul decât legitimitatea pe care i-ar fi dat-o intrarea în casa
imperială de Macedonia prin căsătoria cu văduva Teofano. Se pare că propunerea ar fi venit chiar
de la împărăteasă. Căsătoria s-a oficiat pe 20 septembrie 963. Când s-a aflat despre aceasta,
duhovnicul împăratului, Sfântul Atanasie Atonitul a venit la Constantinopol pentru a-și exprima
îngrijorarea față de gestul lui Nichifor. El îi reproșă împăratului situația scandaloasă creată de el
prin călcarea jurământului de castitate. Basileul încercă să-și împace prietenul jurându-i că nu a
intenționat până în ultimul moment să devină împărat și că această căsătorie este doar mijlocul
prin care el înțelege să-și întărească domnia, nicidecum un prilej de a-și încălca jurământul de
castitate. Teofano va trăi alături de el ca o soră50.
Dacă Sfântul Atanasie s-a întors mai îmbunat la Sfântul Munte, nu același lucru îl putem
afirma despre Sfântul Polieuct, patriarhul Constantinopolului. Deși nutrea o oarecare simpatie
față de Nichifor, patriarhul nu accepta asocierea dintre compromisul politic și legea lui
Dumnezeu. Din punctul său de vedere căsătoria dintre Nichifor și Teofano era de neacceptat
canonic pentru că ambii era văduvi, pentru că între cei doi exista o considerabilă diferență de
vârstă și, nu în ultimul rând, pentru că între ei exista o înrudire spirituală anterioară căsătoriei
(potrivit surselor sale, Nichifor ar fi fost naș de Botez al unuia dintre copiii Teofanei).

Patriarhul Polieuct, se știe, era un om virtuos, sever, fără îngăduință pentru slăbiciunile lumești,
de care era complet desfăcut, îngriindu-se numai de prescripțiile și de interesele Bisericii ale căror
păzitor era și punând în apărarea lor un curaj neîmblânzit, o îndărătnicie neînduplecată și o
sinceritate de temut51.

Cu demnitate, bătrânul ierarh îi opri pe împărat și pe împărăteasă de la Sfânta

Împărtășanie punându-i în vedere lui Nichifor să aleagă între despărțirea de Teofano și afurisire.
După o ezitare de moment basileul a refuzat să se despartă, fapt care a determinat izbucnirea

48 Charles DIEHL, Figuri bizantine, p. 367.

49 Hans-Georg BECK, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin, Ed. Nemira, București, 2012, trad. Vasile
Adrian Carabă, pp. 261-262.
50 Charles DIEHL, Călătorii istorice și de artă, Ed. Sport-Turism, București, 1984, trad. Ion Herdan, prefață de
Răzvan Theodorescu, pp. 149-152.
51 Charles DIEHL, Figuri bizantine, p. 369.

18
unui conflict între Biserică și Stat. Împărăteasa îi va purta de atunci o ură acerbă lui Polieuct,
încercând prin toate mijloacele să-l discrediteze.
Spre deosebire de Teofano, care își extrăgea puterea din dușmănie și intrigi, Nichifor, un
om profund religios, experimenta profund întreaga dramă a excluderii sale din comunitatea celor
mântuiți. Basileul susținu din nou cu toată fermitatea că angajamentul său față de împărăteasă era
unul strict părintesc. Căuta din răsputeri o soluție care să includă atât reabilitarea sa cât și
menținerea căsătoriei strategice cu împărăteasa macedoneană. Însă intransigența lui Polieuct nu
putea fi adormită prin mită sau prin amenințare. Varianta de împăcare cu Biserica la care a recurs
Nichifor (poate la sugestia dezinvoltei Teofano) a fost cea a subterfugiilor juridice. În cele din
urmă, pentru binele superior al stabilității țării, presat de către toți, patriarhul acceptă, fără
tragere de inimă, mariajul imperial, pe baza mărturiei sub jurământ a unor clerici și laici potrivit
căreia nașul de Botez al copilului Teofanei nu fusese Nichifor, ci tatăl acestuia, Bardas Focas cel
Bătrân. Rezervele sale cu privire la această nenorocită căsătorie se vor dovedi, mai târziu, în mod
tragic, fondate. Văzându-și asigurată postura socială la umbra reputației lui Nichifor II,
împărăteasa se plictisi repede de rolul de „fiică” a acestuia. Ea se aventură într-o haotică relație
amoroasă cu însuși nepotul basileului. Ioan Tzimiskes, descendent pe cale paternă al familiei de
generali armeni Kourkouas iar prin mamă (sora lui Nichifor) din cea a aristocraților Focas, era un
iscusit oștean iar prin farmecul său personal precum și prin atitudinea îndrăzneață, nesupusă,
captivă cu ușurință atenția basilisei. Implicarea lui Tzimiskes într-un act de trădare față de
stăpânul și unchiul său poate fi pusă pe seama dorinței aprinse de răzbunare. Generalul se credea
nedreptățit pentru că împăratul îl depusese din funcția de mare domestic al Orientului și îl
invitase să rămână în calitate de particular pe domeniile sale de la Calcedon, din cauza unui act
de indisciplină pe câmpul de luptă.
După o scurtă perioadă petrecută la curte, obosit de viața în palat și doritor să scape de
acuzația de incest (susținută canonic dar nedemonstrată de fapt) care plana încă asupra sa,
Nichifor II se va întoarce repede la vechile sale pasiuni: asceza și războiul. Între 964 și 966, în
două campanii de succes, basileul conduce personal o numeroasă armată prin Asia, măturând
orice opoziție islamică. Cetatea Mopsuestia, iar mai apoi Adana și metropola Tars din Cilicia se
vor supune flamurii cruciate a împărăției bizantine.
Evlavia lui Nichifor dedica un loc deosebit Sfintei Cruci. Specificul spiritualității
capadociene a secolelor VIII-X, din care se revendica marele basileu, avea drept idee de bază
dubla semnificație a Crucii: de „biruință asupra celor potrivnici” (invadatorii islamici) și de
apărare a „poporului lui Dumnezeu” (Biserica). După cucerirea Tarsului, împăratul a condus
personal o operațiune de recuperare a unor părți din Crucea Mântuitorului aflate acolo. Sunt
cunoscute mai multe (cel puțin două) relicve ale Sfintei Cruci pe care Nichifor Focas le purta în
fruntea oștirii sale. Prima a fost donată de împărat, în luna mai 964, Marii Lavre de la Muntele
Athos, împreună cu capul Sfântului Vasile cel Mare și cu acela al Sfântului Alexandru din
Pydna52. Cea de-a doua se află astăzi în mănăstirea Sfântului Francisc din Cortona, în Italia 53. Pe
52 Actes de Lavra, I, nr.5.
53 Prezența acestei părți din Crucea Domnului în Italia se datorează călugărului franciscan Fra Elias Coppi. În jurul
anului 1246, monahul (excomunicat de papa Grigorie IX pentru că îmbrățișase cauza împăratului Frederik II) este

19
capacul de fildeș al raclei din Cortona există o inscripție în greacă și latină având următorul
conținut:

Odinioară Hristos a oferit această Cruce puternicului împărat Constantin spre mântuirea sa. Acum
este Nichifor, (împărat) prin harul lui Dumnezeu, care, având-o asupra sa, pune pe fugă triburile
barbare54.

În ajunul fiecărei lupte - potrivit vechilor datini consemnate în manualele de tactică și de

strategie militară, pe care Nichifor le cunoștea pe dinafară, respectându-le fie și în cel mai mic
amănunt - întreaga armată, în frunte cu împăratul, participa la slujbele de invocare a ajutorului
dumnezeiesc, fiind sfințită de către preoți.

Și acum îți poruncim, comandante, ca, mai presus de orice, armata ta să fie curată (de patimile
pământești), în ziua luptei. În noaptea care precede, preoții trebuie să înalțe slujbe cu înflăcărare
și să-i sfințească pe toți. Și așa, prin cuvinte și fapte, fiind convinși că Dumnezeu este de partea
lor, toți vor fi mai sprinteni și însuflețiți. Numai în felul acesta să meargă la luptă 55.

Basileul era convins că, prin antrenament, disciplină și necontenită rugăciune, oștile sale
vor rămâne neînvinse. Împăratul Nichifor însuși, mai înainte de darea semnalul de atac, avea
obiceiul de a ține un scurt cuvânt de îmbărbătare a ostașilor, în care sublinia caracterul sacru al
apărării celor nevinovați și al jertfei pentru pământul strămoșesc.

Să scoatem săbiile pentru copiii noștri, pentru soțiile noastre, pentru prietenii noștri și pentru
pământul părinților noștri!56.

Distrugerea bazelor piraterești musulmane din Cilicia va deschide drumul către o înflorire
rapidă a comerțului mediteranean. Insula Cipru va fi cucerită, spre sfârșitul anului 965 57, de la
stăpânitorii asiatici și redată Creștinătății58. Toate aceste realizări deschideau perspectiva pentru o
nouă campanie, îndreptată spre Siria. Intențiile împăratului, probate prin rezultatele remarcabile
trimis de împăratul Germaniei în solie la Constantinopolul condus de împăratul latin Balduin II de Courtenay. Acolo
el a primit în dar o raclă din argint și fildeș cu o parte din Crucea originală a Domnului, pe care a adus-o în orașul
său, Cortona. Iertat de papă pe patul de moarte, Elias Coppi lasă prin testament racla cu prețiosul odor mănăstirii
Sfântului Francisc din această localitate. Vezi: Marilyn ARONBERG LAVIN, The Place of Narrative. Mural
Decorations in Italian Churches, 431-1600, The University of Chicago Press, Chicago and London, 1994, pp. 112-
113, nota 75 (p. 325).
54 Anatol FROLOW, Les reliquaires de la Vraie Croix, în col. Archives de l'Orient Chrétien, nr. 8, Ed. Institut
Français d'Etudes Byzantines, Paris, 1965, nr. 540, fig.40.
55 The Taktica Of Leo VI, text, translation and commentary by George DENNIS, Dumbarton Oaks Research
Library And Colection, Washington D.C., 2010, pp. 290-291.
56 Theodosii Diaconi de Creta capta, ed. H. Criscuolo, Leipzig, 1979, 16. Vezi: Rosemary MORRIS, The Two
Faces of Nikephoros Phokas, BMGS 12, 1988, p. 92, articol publicat online în Cambridge Core,
https://www.cambridge.org/core/services/aop-cambridge-core/content/view/S0307013100001385, accesat: 20. 03.
2018.
57 Ciprul se afla în stăpânirea arabilor din anul 648.
58 Abia în 1571, Imperiul Otoman, condus de Selim II, va supune Ciprul stăpânirii islamului.

20
obținute, vizau crearea unei baze militare solide în Siria. De acolo armatele Crucii puteau înainta
cu ușurință spre Ierusalim, obiectivul sfânt al lui Nichifor. Într-adevăr, momentele până când
Cetatea Sfântă avea să-și recapete identitatea creștină, sub sceptrul său (precum odinioară, sub
cel al înaintașilor lui Constantin sau Heraclius), deveneau predictibile, împuținându-se pe zi ce
trece.
Însă o triplă amenințare la frontiera de vest, respectiv la cea de nord a împărăției, îl făcu
pe temerarul erou să stopeze, pentru o vreme, înaintarea-i victorioasă spre adâncurile Asiei. Mai
întâi, oastea trimisă pentru a elibera Sicilia de mauri59, după succesul inițial, încununat prin
cucerirea Siracuzei și a Taomirnei, a fost distrusă de către oștile musulmane, datorită faptului că
generalii ei (Manuel Focas, nepotul împăratului și patriciul Nichita) au încălcat în mod
imprudent treptele tactice redactate expres pentru ei de către însuși împăratul. La primirea veștii,
Nichifor II era în plin asediu al Mopsuestiei. Basileul era conștient că nu avea cum să disloce
trupe în vederea unei riposte, astfel încât, prin negocieri abile de pace cu califul fatimid Muizz60,
la rândul său aflat într-un dificil război cu dușmanul comun (califatul abbasid), a reușit să evite o
agravare a situației.
În același timp, conflictul iscat de împăratul Otto I61 prin invazia organizată asupra
posesiunilor bizantine ale Italiei de Sud, l-au obligat pe Focas să trimită de urgență întăriri
substanțiale katepanatului bizantin, cu sediul în cetatea Bari, care va putea rezista astfel unui
lung război cu germanii (966-972). Trupele ottoniene nu vor reuși să obțină rezultate notabile în
fața oastei trimise de Nichifor II Focas însă vor bloca un important efectiv de forțe bizantine în
Italia sudică, incomodând planul basileului de a elibera Țara Sfântă de sub jugul musulman.
Cel de-al treilea factor de pericol pentru Imperiu se găsea la Dunăre. Țarul bulgar Petru
(927-969), după moartea soției sale bizantine, Maria Lekapena, în 965, a căzut sub influența unui
grup de boieri (probabil adepți ai bogumilismului) favorabil invadării Bizanțului. În același an el
trimite o solie la împăratul Nichifor spre a-l soma să plătească tribut Bulgariei.

Imperiul tocmai intrase în perioada celor mai mari succese militare din istoria lui. Noul împărat,
Nikephoros Phocas, care luase de curând de la arabi Creta, Cipru și Cilicia și era pe cale să încheie
recucerirea Antiohiei, nu avea dispoziția sufletească să-și uite convingerea că Imperiul era superior tuturor
națiunilor de pe pământ. Trimișii bulgari au fost alungați cu un mesaj în care țarul lor era descris ca „un

59 Sicilia fusese pierdută în 902, intrând ulterior în componența califatului fatimid cu capitala la Tunis (după 973
capitala împărăției fatimide se va muta la Cairo). Emirii mauri ai Siciliei erau dinaști semi-independenți din familia
Kalbizilor, supuși ai califului fatimid. Emiratul sicilian va fi înfrânt și în cele din urmă supus, la îndemnul
papalității, de către normanzii contelui Roger I de Hauteville (fratele lui Robert Guiscard) după un război crâncen
care va dura între 1061 și 1091.
60 La sfatul vizirului său evreu Yakub Ben Yusuf (Ibn Killis), califul tunisian Ma'ad al-Muizz Li-Dinillah (953-
975) va cuceri Egiptul și Palestina de la abbasizi, mutându-și capitala din Tunis la Cairo.
61 Duce al Saxoniei și rege al germanilor din 936, Otto I (+ 973) este fondatorul Sfântului Imperiu Roman de
Națiune Germană, prin obținerea titlului imperial de la papa Ioan XII, în anul 962. Imperiul Bizantin nu a recunoscut
un titlu care contesta pe unicul și adevăratul continuator al Cezarilor (basileul de la Constantinopol). Din acest motiv
Otto I a încercat să-și extindă dominația asupra Italiei, atacând domeniile bizantine. Otto își dorea să-l atragă pe
puternicul său omolog din Est la masa negocierilor (ceea ce l-ar fi ridicat implicit la nivelul de egal al basileului) pe
subiectul căsătoriei fiului său Otto II cu o prințesă bizantină, cedând, ca dovadă a bunei credințe (eventual ca dar de
nuntă pentru prințesă), la pretențiile sale asupra părții de miazăzi a Peninsulei.

21
 prinț acoperit cu piele groasă ca tovalul”, care, în loc să ceară tribut, ar fi trebuit să-l recunoască pe împărat
ca fiind domnul și stăpânul său62.

Împăratul își mută majoritatea trupelor pe granița balcanică însă, conștient că oamenii și
resursele nu îi ajungeau pentru războiul de lungă durată care se prefigura, nu căzu în capcana în
care își pierduseră viețile atâția înaintași ai săi, anume pătrunderea pe teritoriul inamic al
bulgarilor. Preferă să aștepte, în mijlocul oștirii sale, până când diplomații imperiali i-ar fi adus
răspunsul mobilizator. Fără știrea bulgarilor, o importantă solie bizantină, condusă de
ambasadorul Kalokiros, obținuse, prin daruri bogate și prin importante sume de bani, acordul
prințului ruricid al Rusiei kievene, Sviatoslav (945-972), de a ataca Bulgaria dinspre nord.
Sviatoslav tocmai desființase hanatul kazarilor, subjugând Crimeea. În fruntea unei numeroase
armate alcătuite în principal din vikingi, slavi, maghiari și pecenegi, Sviatoslav traversează
Dunărea în 967 și trece prin foc și sabie peste 80 de cetăți bulgărești într-un singur an. Principala
armată bulgară este nimicită în apropiere de Silistra. Nichifor nu s-a bucurat prea mult de acest
succes, fiindcă, pe cât înainta Sviatoslav, pe atât intențiile sale deveneau mai clare. De fapt, chiar
spionii basileului îl informaseră pe acesta că însuși conducătorul delegației bizantine, Kalokiros,
îl convinsese pe conducătorul rușilor că el i-ar fi un aliat mult mai bun, în calitate de împărat al
Constantinopolului, decât Nichifor Fokas.
Ocupând în întregime Dobrogea, Sviatoslav descoperă uriașul câștig realizat prin
comerțul de la Dunărea de Jos. Fixându-și capitala noului său imperiu la Pereyaslaveț (Preslavul
Mic), lângă Delta Dunării63, el intenționa, spre consternarea basileului, să-și creeze aici o bază
statornică de unde ar fi putut lansa cu ușurință atacuri în toate direcțiile, inclusiv un eventual
asediu al Constantinopolului.

Aici, se spune că ar fi declarat el, se întâlnesc toate lucrurile bune – aurul, mătăsurile de preț,
vinul și fructele din Bizanț, argintul și caii din Boemia și Ungaria, blănurile, ceara, mierea și
sclavii din Rusia64.

Planul de a reduce la tăcere pe inamicul bulgar prin declanșarea forței imposibil de

controlat a rușilor s-a dovedit a fi greșit. Basileul încheie pace cu țarul bulgar. Țarul Petru era
obligat să trimită ca ostatici la Constantinopol pe doi dintre fiii săi, să renunțe la pretențiile de
tribut și să recunoască suzeranitatea formală a împăratului. În schimb, Nichifor încuviința
căsătoria dintre prinții Vasile II și Constantin VIII și două prințese bulgare, precum și susținerea
financiară și militară a Bulgariei împotriva rușilor. Contactarea hanului peceneg (fie de către
bizantini, fie de către bulgari) și acceptul acestuia de a invada principatul rus au determinat o
retragere bruscă a forțelor lui Sviatoslav spre Kievul asediat, în iarna anului 968. Împărătesei
Teofano îi displăcu profund hotărârea de a-i fi căsătoriți fiii cu principesele barbare.

62 Dimitri OBOLENSKY, Un commonwealth medieval: Bizanţul, Ed.Corint, Bucureşti, 2002, trad.Claudia

Dumitriu, postfaţă Nicolae Şerban Tanaşoca, p.146.
63 Astăzi comuna Nufăru, județul Tulcea, la 11 kilometri de municipiul Tulcea, pe malul brațului Sfântu Gheorghe.
64 Dimitri OBOLENSKY, Un commonwealth medieval: Bizanţul, p.146.

22
 În ce-o privește pe Teophano, era mai mult decât dezgustată de Nichifor; înțelegerii de altădată îi
urmaseră ura și bănuielile; împărăteasa ajunsese până acolo încât părea că se teme ca împăratul să
nu încerce ceva împotriva copiilor ei. Mai mult încă, îi era tot mai greu să fie despărțită de
amantul ei; Tzimiskes pare să fi fost în adevăr marea și fără îndoială, singura dragoste adevărată a
vieții ei. În aceste condiții, ea alunecă fără să-și dea seama către cea mai îngrozitoare nelegiuire 65.

Menținerea sub control a situației din Europa i-a oferit basileului posibilitatea de a-și
urmări nestingherit planul de recuperare a Asiei. O expediție-fulger condusă de Nichifor încă de
la sfârșitul anului 968 cucerește Edesa, întinde frontiera imperială cu mult peste limita fluviului
Eufrat, obține o a doua capitulare a Alepului musulman, ocupă uriașul port Tripolis aflat pe
coasta Libanului și întreprinde cu succes încercuirea Antiohiei. La începutul lunii octombrie a
anului 969, Nichifor II, informat de mișcările amenințătoare ale rușilor 66, hotărăște să pornească
din nou spre capitală. Populația capitalei întâmpină cu răceală pe acest om conștiincios venit să o
apere. Mulțimea își permitea deja să batjocorească public pe basileul mult prea serios pentru
gusturile de pe malurile Bosforului. Surprins într-o răzmeriță la poarta palatului, bătrânul
Nichifor fu salvat în ultimul moment de câțiva curteni din ploaia de pietre care aproape că îi
aduse sfârșitul. Asprimea, disciplina cazonă, nevoia lui permanentă de ordine, impozitele și
restricțiile pe care le impusese ani la rând marilor proprietari și mănăstirilor, în interesul superior
al patriei și al bunei cuviințe, îl transformaseră pe Nichifor Fokas într-un personaj incompatibil
cu strălucirea anarhică, fără de griji, individualistă (în mod fatal superficială) a grecilor. Cu
excepția câtorva patrioți și intelectuali care înțelegeau eforturile lui Nichifor, toți se săturaseră de
ascetul-războinic pe care-l aclamaseră cu puțină vreme mai înainte drept „puternica mână dreaptă
a armatei lui Dumnezeu”67.
Metropola Orientului, Antiohia, a rămas sub asediu. Comandanții Petru Stratopedarhul și
Mihail Burtzes au primit ordine stricte de a lua cetatea prin negociere cu apărătorii musulmani
strâmtorați de foame. Predarea cetății era iminentă astfel încât porunca basileului includea
păstrarea în stare intactă a infrastucturii și a populației antiohiene. Ignorând intenționat ordinul,
Burtzes a poruncit luarea cu asalt a zidurilor pe data de 28 octombrie 969, bazându-se pe un
antiohian de origine armeană care s-a oferit să pună la dispoziția bizantinilor unul dintre turnurile
de apărare ale orașului. Cetatea a fost prădată și arsă iar populația supraviețuitoare redusă la
sclavie. Împăratul a aflat la Constantinopol despre nesupunerea generalului său și a poruncit ca
Burtzes să fie deposedat de titlurile nobiliare și exilat. Revoltat, acesta se alătură grupului de
conspiratori conduși de Ioan Tzimiskes și de împărăteasa Teofano.
În noaptea de 10 spre 11 decembrie 969, uneltitorii, deghizați în femei, sunt strecurați de
eunuci în gineceu. În camera împărătesei se pun la punct ultimele detalii ale planului monstruos.

65 Charles DIEHL, Figuri bizantine, p. 373.

66 Sviatoslav zdrobise oștile pecenego-maghiare sub zidurile Kievului și, în vara anului 969, în fruntea unei imense
oștiri, alcătuite în principal din vikingi, slavi, pecenegi și maghiari, trecuse din nou Dunărea, devastând întreaga
Bulgarie și cucerind, după o luptă crâncenă, capitala țaratului, Preslavul Mare. În toamna anului 969, prințul kievean
a poruncit înaintarea spre Constantinopol, având în plan asedierea Marii Cetăți.
67 Rosemary MORRIS, The Two Faces of Nikephoros Phokas, p. 106.

23
Teofano se oferă, lipsită de orice emoție, să dea semnalul. Îl vizitează pe împărat în camera
acestuia, discută cu el o vreme apoi se retrage, rugându-l să lase ușa descuiată pentru ca ea să se
poată întoarce, după ce va fi încheiat întâlnirea protocolară cu prințesele bulgare. Nichifor, fără
să bănuiască ceva, rămase singur să se roage și apoi adormi.
Într-un poem dedicat morții tragice a lui Nichifor II, contemporanul său, cărturarul
bizantin Ioan Geometrul, pune în gura basileului o gravă remarcă: „Am căzut în inima palatului,
nefiind în stare să mă feresc de mână unei femei!” 68. O răsplată nedemnă pentru o viață închinată
țării și Bisericii sale.
Conjurații intrară la basileu și, la indicațiile unui eunuc al împărătesei, îl văzură pe
Nichifor adormit într-un colț al camerei, pe pielea de panteră care îi va deveni giulgiu. Se
năpustiră asupra lui, mutilându-i fața cu lovituri repetate de sabie și sfărâmându-i pieptul cu un
ciocan de luptă. Singurele cuvinte ale muribundului au fost: „Preasfântă Născătoare de
Dumnezeu miluiește-mă!”. Abia respirând a fost aruncat la picioarele lui Tzimiskes care,
ocărându-l, îl lovi disprețuitor cu cizma, întorcându-l pe spate. După ce îi smulse cu cruzime
barba căruntă plină de sânge, îl lovi pe unchiul său cu sabia în craniu, iar ceilalți adepți îi urmară
exemplul cuprinși de frenezie. Capul mutilat al marelui conducător a fost arătat gărzilor venite
tardiv în apărarea sa. Ca-ntr-o dramă antică, militarii și membrii curții se închinară de îndată, fără
nici o cârtire, sorții inexorabile.
Conspiratorii aruncară trupul pe fereastră, în curtea palatului, în zăpada proaspătă, unde
rămase timp de o zi. Urlau din răsputeri, aclamându-l pe Tzimiskes ca basileu. În aceeași noapte
convoiul ucigașilor porni spre Marea Biserică pentru a-l prezenta, în vederea încoronării, pe noul
candidat patriarhului Polieuct.
Deși nu și-a atins decât parțial visul de a elibera locurile sfinte ale Creștinătății (Edesa și
Antiohia făcând parte dintre ele), Nichifor II Focas, prin înalta sa moralitate, prin consecvența,
luciditatea și credința sa neînfrântă a transcens granițele materialismului și ale superficialității.
Deopotrivă ascet și războinic (o paradigmă fără de care Cruciada I nu-și poate revela
sensul în întregime), el a căutat să ofere posterității imaginea cruciatului invincibil în fața morții,
a diavolului și a corupției acestei lumi, în perfectă continuitate față de tradiția lui Heraclius de
până la anul 630. Până și absurdul său sfârșit, brutalitatea cu care a fost omorât, a întărit
percepția generală referitoare la înaltele calități sufletești pe care le avea în momentul martiriului
său69. Această percepție a fost întărită, de altfel, de către intelectualii laici și de către membrii
clerului, mai ales de către monahii atoniți, care i-au adresat împăratului defunct cuvinte pline de
evlavie:

Ca o scară înălțată de la pământ și de la lucrurile trecătoare, omorârea ta te va purta la înălțimile

muceniciei și ale slavei veșnice!70

68 Joannes GEOMETRES, Carmina varia, PG 106, col. 927.

69 La Marea Lavră, ctitoria sa, există manuscrisul conținând slujba și canoanele dedicate pomenirii sale ca sfânt
mucenic: Codex B 4f. 133.
70 Louis PETIT, Un office inedit en l'honneur de Nicephore Phocas, în Byzantinische Zeitschrift,  13, Leipzig,
1904, pp. 398-420.

24
 Prin scopul și obiectivele lor (propuse și îndeplinite), campaniile din Est, inițiate de către
Nichifor Focas, s-au ridicat la nivelul de așteptare istorică a Bisericii și a patriei pe care le-a iubit
și pe care le-a apărat, mai presus de orice armă cu credința în puterea Crucii Domnului Iisus.

c) Căutarea ispășirii. Cruciada lui Ioan Tzimiskes (969-976)71.

Devreme, în dimineața zilei de 11 decembrie 969, toți s-au arătat dispuși să uite pe cel ce,
cu câteva ore mai devreme, fusese domnul și suveranul lor. Trupul lui Nichifor Fokas,
binefăcătorul Imperiului, „moartea albă a sarazinilor”, protectorul Bisericii, zăcea, părăsit în
favoarea ciorilor, în curtea palatului Bucoleon, ca un semn înfricoșător adresat celor ce-și
călcaseră atât de repede jurămintele. Cortegiul însângerat, căruia i se alăturase – ca de fiecare
dată – o mulțime pestriță de ignoranți, îl condusese pe Tzimiskes la poarta Marii Biserici,
aclamând și invocându-l pe bătrânul ascet Polieuct, patriarhul Constantinopolului, să încoroneze
pe „alesul poporului”. Leon Balantzes (cel care dăduse prima lovitură de sabie împăratului
adormit), Atzipotheodoros (cel care destrunchiase capul viteazului), Burtzes (militarul fără
onoare), se aflau în primul rând, lângă Ioan Tzimiskes. Împărăteasa rămăsese la palat, pentru a-l
curăța de eventualii susținători ai defunctului ei soț precum și pentru a alunga, în rușine și
umilință, prințesele bulgare, logodnicele fiilor ei, pe care le vizitase cu perfidie în momentul
asasinatului. Porunci, cu sânge rece, curățarea dormitorului imperial și pregătirea acestuia pentru
ceea ce își imagina că va fi noaptea deplinei victorii, pe care o plănuise, în atâtea rânduri,
împreună cu amantul ei. În același timp, prin complicii ei, Teofano urmărea din răsputeri să
convingă pe toți de nevinovăția sa. Făcea toate eforturile pentru a ascunde implicarea ei directă
în moartea soțului.
Însă „deznodămintele care dau în vileag crimele cele mai ascunse, în care a fost mai mare
grija vinovaților pentru a le feri de ochii oamenilor, par atât de simple și de ușoare, încât s-ar
crede că numai Dumnezeu le poate fi făptașul”72. Patriarhul, deși se aflase în opoziție față de
Nichifor II Fokas, mai ales după ce basileul, având nevoie de bani pentru continuarea războiului,
dăduse legea privind impozitarea averilor mănăstirești în 964, porunci închiderea porților Sfintei
Sofia. Polieuct refuză cu fermitate încoronarea lui Ioan Tzimiskes până când acesta nu va
îndeplini penitența pe care i-o va impune pentru uciderea unchiului și împăratului său, până când
ucigașii nu vor fi exilați iar împărăteasa depusă din funcție, scoasă afară din palat și internată
într-o mănăstire. Totodată el cerea anularea tuturor legilor pe care înaintașul lui Tzimiskes le
dăduse cu privire la bunurile bisericești și la averile mănăstirilor. Cu privire la propria sa

71 Mircea Cristian PRICOP, Pelerinaj în căutarea ispășirii: Cruciada lui Ioan Tzimiskes (969-976), în revista
teologică „Tomisul Ortodox” (serie nouă), ediția online din 16 august 2018: https://tomisulortodox.ro/pelerinaj-in-
cautarea-ispasirii-cruciada-lui-ioan-tzimiskes-969-976/.
72 Jean de LA BRUYÈRE, Caracterele sau moravurile acestui veac, Ed. pentru literatură, București, 1968, trad.
Aurel Tita, p. 331.

25
persoană, Tzimiskes trebuia să împartă întreaga avere acumulată în calitate de cetățean, săracilor
din Imperiu.
Fără să ezite, Ioan Tzimiskes acceptă toate condițiile patriarhului. Complicii, denunțați
nominal de el, fură dezbrăcați de onoruri și trimiși în exil. Teofano, în locul căsătoriei cu cel pe
care îl iubea, primi chiar din partea acestuia ordinul de a fi internată de urgență la o mănăstire de
pe insula Proikonnesos/Prinkipo. Profitând de un moment cu bun prilej, după câteva luni,
Teofano evadă de sub escortă și ceru azil patriarhului, refugiindu-se în catedrală. La ordinul lui
Tzimiskes oștenii pătrunseră în sfântul lăcaș și o smulseră cu brutalitate, ducând-o într-un loc
izolat din munții Armeniei, unde își va ispăși din plin crimele, în șase ani de umilință și lipsuri.
După ce își îndeplini penitența impusă de patriarh și jură să respecte dreptul la tron al
celor doi porfirogeneți, domnind ca tutore al lor, Ioan Tzimiskes primi încoronarea ca împărat al
romanilor în ziua de Crăciun a anului 969. Ca o ironie a sorții, după încoronare, la îndemnul
Sfântului Polieuct și al parakimomenului Vasile, Ioan Tzimiskes luă în căsătorie, pe la începutul
lunii noiembrie a anului 970, pe Teodora Porfirogeneta, fiica lui Constantin VII Macedoneanul și
sora împăratului Roman II, o ființă delicată și plină de înțelepciune, care petrecuse, la rândul ei,
cu stoicism, zece ani închisă într-o mănăstire, din ordinul cumnatei sale, Teofano.
Noul basileu îl înfrânge, cu ajutorul cumnatului său Bardas Skleros, pe răsculatul
legitimist Bardas Focas cel Tânăr, nepotul împăratului Nichifor, obligându-l să se călugărească și
să meargă în exil pe insula Chios. Rivalitatea dintre cei doi vestiți cavaleri ai Răsăritului, care
purtau același nume, nu va înceta niciodată. Bardas Focas va reveni în istoria tumultoasă a
Bizanțului, ca protector al lui Vasile II Macedoneanul, împotriva celui care acum îl învinsese în
apărarea tronului lui Ioan Tzimiskes73.
Pericolul care bătea la ușa Constantinopolului era reprezentat de ruși. Sviatoslav cucerise
deja Adrianopolul și își concentra oștile pentru o năvală asupra capitalei Bizanțului. El cerea
basileului, în așteptarea întăririlor din Nord, o uriașă răscumpărare pentru prizonierii bizantini și
pentru teritoriile pe care le luase de la ei și de la bulgari.

Dacă romanii nu vor să plătească, să plece din Europa, care nu trebuie să le aparțină de drept și să
se retragă în Asia. Altfel, pace nu va fi între romani și ruși” 74.

După ce încercase în van să negocieze cu prințul Kievului, Ioan Tzimiskes se pregăti

pentru o campanie de lungă durată împotriva rivalului său barbar. În luna martie a anului 971
împăratul pornește ofensiva împotriva rușilor. O flotă de trei sute de corăbii dotate cu „focul
grecesc” înaintează pe Dunăre pentru a bloca trupele kievene care ar fi încercat să treacă fluviul
în ajutorul marelui prinț și, în același timp, spre a tăia retragerea lui Sviatoslav. Trupele de uscat,
înzestrate cu multe piese de artilerie, avându-l în frunte pe basileul Ioan, înconjurat de
katafractarii săi (cavaleria grea), reușesc să pătrundă printr-un defileu al Balcanilor și să
asedieze Preslavul Mare. La începutul lui aprilie, după o rezistență dârză, rușii pierd vechea
cetate de scaun a Bulgariei. Urmărindu-l pe Sviatoslav, trupele imperiale, cărora le venise în
73 Nicolae BĂNESCU, Chipuri din istoria Bizanțului, Ed. Albatros, București, 1971, p. 121.
74 Dimitri OBOLENSKY, Un commonwealth medieval: Bizanţul, p.147.

26
ajutor un contingent de cavaleri georgieni, renumiți pentru tenacitatea lor în luptă, înaintează
spre nord, înfrângând oștile kievene într-o grea bătălie, purtată în apropiere de Dorostolon
(Silistra), pe 23 aprilie 971.

Ucigând pe bulgarii trădători, „drujina” kieveană în frunte cu cneazul, îmbrăcat în alb, cu pletele
adunate în două cozi atârnănd pe spate și purtând în ureche un cercel, a luptat pe jos, credincioasă
marilor sale tradiții războinice, cu o îndârjire fără seamăn 75.

Rămășițele armatei lui Sviatoslav au fost silite să se refugieze în Dorostolon. Prins între
zidurile cetății, prințul a poruncit arderea pe rug a tuturor robilor. Într-un ritual macabru, dedicat
zeilor Perun și Volos, rușii deznădăjduiți au aruncat în Dunăre copii și cocoși 76. După ce a
asediat timp de trei luni Dorostolunul, rușii epuizați de foame cer pace 77. Ioan Tzimiskes acceptă
capitularea lui Sviatoslav, întâlnindu-se personal cu acesta pe malul Dunării. Marele prinț
făgăduia că nu va mai ataca Imperiul, cerând în schimb mâncare și liberă trecere pentru sine și
pentru soldații săi. Împăratul s-a angajat să mențină privilegiile comerciale ale negustorilor ruși.
Nu mult după aceasta - poate că nu din întâmplare - Sviatoslav este atacat, pe drumul de
întoarcere, de pecenegi și ucis în apropierea cataractelor Niprului78.
Ioan Tzimiskes a reușit astfel, într-un singur an, să îndepărteze cea mai mare amenințare
păgână din Europa timpului său și să recucerească în întregime teritoriile dunărene pe care
bulgarii le smulseseră Imperiului cu trei sute de ani mai devreme. Vechiul țarat bulgar a fost
împărțit în două provincii: ducatul Bulgariei, cu capitala la Scoplje, pe râul Vardar și thema
Paristrion/Paradunavon, cu reședința la Dorostolon (Silistra). Primii doi duci/strategi/katepani ai
Paristrionului numiți, se pare, chiar de Ioan Tzimiskes, au fost Teodor primicerul (paharnicul) și
Tzitzikios, fiul lui Teudat Ivirul (Georgianul)79.
Încă de când energicul basileu ajunsese sub zidurile Dorostolonului, solii din partea
Konstantiei precum și din celelalte cetăți și castele de dincolo de Dunăre s-au prezentat în tabăra
împăratului pentru a cere iertare și a se preda. Tzimiskes i-a primit bine pe trimișii din cetățile
muntene și dobrogene trimițând imediat garnizoane care să ocupe toate aceste puncte întărite.

În stânga Dunării se păstrau deci cetăți și castele, cu populația lor, care numai barbară nu putea fi.
Răsunetul vijelioasei dezlănțuiri a bandelor rusești – ele nimiciseră în câteva zile statul bulgar – a
putut îndemna aceste cetăți de peste fluviu să pactizeze cu năvălitorii, pentru a veni acum să se
închine împăratului80.

75 Nicolae IORGA, Istoria vieții bizantine, p. 327.

76 Nicolae IORGA, Istoria vieții bizantine, p. 327.
77 Nicolae BĂNESCU, Bizanțul și romanitatea de la Dunărea de Jos, Ed. Monitorul Oficial, București, 1938, p.22.
78 Dimitri OBOLENSKY, Un commonwealth medieval: Bizanţul, p.148.
79 Nicolae BĂNESCU, Les duchés byzantins de Paristrion (Paradounavon) et de Bulgarie, Ed. Cartea
românească, București, 1946, p.70.
80 Nicolae BĂNESCU, Bizanțul și romanitatea de la Dunărea de Jos, p. 22.

27
 După ce a pacificat zona balcanică, în 971 și a încheiat alianță cu imperiul romano-
german, acceptând căsătoria viitorului împărat Otto II cu principesa bizantină Teofano Skleros,
în 972, Ioan Tzimiskes, cuprins din ce în ce mai mult de presimțiri întunecate și de remușcări
pentru uciderea unchiului său, inițiază, cu binecuvântarea Bisericii, marele război de eliberare a
Sfântului Mormânt de sub robia musulmană81.
Credincios penitenței date de patriarhul Constantinopolului, Tzimiskes se aruncă în lupta
împotriva „dușmanilor Crucii Domnului” ducând fruntariile împărăției sale până la Ecbatana (în
Iranul de astăzi) încă din anul 972. Îndreptându-se spre Liban, oștirea sa cucerește între 973 și
975, marile orașe ale islamului abbasid, unele dintre ele intrate de curând sub sfera de influență
șiit-fatimidă: Emesa (Homs), Apamea, Damasc (vechea cetate de scaun a califatului), Beirut,
Baalbek, Byblos, Tripolis, Sidon, Cezareea Palestinei, Acra, Nazaret. Întreaga Sirie, Libanul,
Samaria și Galileea au fost cuprinse în marea campanie din 97582.

Era o adevărată cruciadă a grecilor, și sarazinii care l-au omorât pe patriarhul de Ierusalim 83, ca
fiind complice al împăratului Nikefor, înțeleseseră bine acest lucru. Cruciadă adevărată, dar fără
naivitatea și lipsa de prevedere și fără marea vitejie cam zadarnică a cavalerilor cruciați din
Occident, care aveau să facă și ei aceleași campanii un secol mai târziu 84.

Ajungând până la 150 de kilometri de Ierusalim, împăratul hotărâ să consolideze toate

achizițiile teritoriale dobândite în ultimii ani și să se întoarcă la Constantinopol. După ce vizită
locul Bunei Vestiri și Muntele Tabor, el primi dovezile de supunere ale emirilor mari și mici din
mai multe localități, printre care Ramleh și Ierusalim. Le făcu promisiune creștinilor din zonă că
va reveni și poate că lucrul acesta s-ar fi petrecut dacă n-ar fi căzut răpus de o moarte subită
(probabil otrăvit) imediat după întoarcerea în capitală, pe data de 10 ianuarie 976. Unii autori,
cum ar fi Ioan Skylitzes, suspectează că, pe fondul descoperirii unor mari sume însușite ilegal
din tezaurul public de către Vasile Lekapenul, parakimomenul imperial ar fi facilitat moartea
împăratului printr-o toxină strecurată treptat în vinul acestuia. Cu puțin înainte de sfârșitul vieții,
potrivit cronicarilor, lui Ioan Tzimiskes îi apăruseră furunculi extrem de dureroși pe umeri și din
amândoi ochii îi țâșnea sânge cu abundență. Chinul eroului trebuie să fi fost cumplit. I-a urmat la
tron cel ce avea să devină cel mai important exponent al dinastiei macedonene: Vasile II
Bulgaroctonul (976-1025).
Caracterul de cruciadă al războiului dus de el în Orient este incontestabil 85. General abil,
victorios în toate întreprinderile sale militare, veșnic muncit de conștiința propriilor păcate, pe
care a încercat să le spele prin curajul și vitejia probate pe câmpul de luptă, Tzimiskes se
desprinde din filele îngălbenite ale cronicilor ca un amestec straniu - conflictual de virtute și
81 Simon SEBAG MONTEFIORE, Ierusalim-biografia unui oraș, p. 201.
82 Michel KAPLAN, Bizanț, Ed. Nemira, București, 2010, trad. Ion Doru Brana, pp. 29-30, 189.
83 Patriarhul Ioan VII al Ierusalimului a fost ars pe rug de musulmanii din Sfânta Cetate, în 966, pentru îndemnul
adresat împăratului Nichifor Fokas de a urgenta eliberarea Țării Sfinte.
84 Nicolae IORGA, Istoria vieții bizantine, p. 325.
85 Pr. Prof. Dr. Emanoil BĂBUȘ, Bizantini, latini și musulmani în perioada cruciadelor, Ed. Sophia, București,
2016, p. 59.

28
fărădelege, evlavie și perfidie, cruzime și regret, expunând, simultan și în deplinătatea lor,
nestatornicia și rezistența firii omenești.

3.2 Schisma cea Mare și efectele ei asupra relațiilor dintre creștini până la Cruciada I86

Paradoxal, Leon IX (1049-1054) era unul dintre papii cu atitudine favorabilă față de
Răsărit. El întreținea de multă vreme o relație de bună colaborare politică și militară cu
Bizanțul. Temându-se de puterea din ce în ce mai mare a normanzilor conduși de familia
Hauteville, papa Leon IX încheiase un tratat de apărare comună cu principii italieni și cu
bizantinii. În 1051, neobositul papă îl forțează pe ducele Drogo de Hauteville (care preluase șefia
absolută a normanzilor din Italia, după moartea fratelui său Guillaume Braț de Fier), sub
sancțiunea excomunicării și a războiului, să-și ia angajamentul că nu va mai accepta
persecutarea fraților de credință, actele de brigandaj și atacarea garnizoanelor bizantine de către
războinicii săi. Drogo primise atât din partea papei cât și din cea a împăratului german Henric III
recunoașterea titlului de Dux et magister Italiae comesque Normannorum totius Apuliae et
Calabriae.
Nimic din ceea ce avea să se întâmple la 1054 nu putea fi prevăzut dinainte. Alianța papei
cu bizantinii reușise să limiteze, cel puțin pentru moment, forța crescândă și imposibil de
controlat a normanzilor. Cu toate acestea, un șir de evenimente care se vor succeda cu
repeziciune vor duce la ceea ce rămâne în istorie sub numele de „Marea Schismă”.
În 1051 șeful normand Drogo, frate mai mare al lui Robert Guiscard, este asasinat pe
când se afla la rugăciune în biserica din Montoglio, din ordinul katepanului bizantin Argyros
care deținea, în competiție cu Drogo, titlul de „duce și principe al Italiei”87.
Normanzii, a căror conducere o preia un alt frate, Humbert de Hauteville, declanșează,
timp de doi ani, acțiuni militare de răzbunare în teritoriile controlate de bizantini și de principii
italieni, de o brutalitate atât de mare, încât însuși papa Leon IX, îndrumătorul spiritual al
normanzilor, credincios cuvântului dat în 1051, a fost obligat să se pună în fruntea armatei
pontificale și să mărșăluiască spre a-i pedepsi pe aceștia. Concomitent, Argyros înainta dinspre
sud, cu armata bizantină, cu scopul de a face joncțiunea cu oștenii papei. Normanzii, pricepând
pericolul, s-au grăbit să intercepteze armata pontificală înainte de unirea cu grecii, reușind acest
lucru în dreptul localității Civitate.

86Mircea Cristian PRICOP, Schisma cea Mare și cele două paradoxuri ale sale, în revista „Tabor”, nr. 10,
octombrie, editată de Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sătmarului, Cluj Napoca, 2018, pp. 20-26.
87 Nicolae IORGA, Istoria vieții bizantine, p. 377.

29
 Bătălia de la Civitate, din 18 iunie 1053, s-a finalizat cu victoria totală a normanzilor și cu
capturarea papei. În ceea ce-l privește pe Argyros, acesta va fugi, fără să mai dea nici o luptă. El
părăsește Italia luând cu el toată oastea și abandonând ultimele posesiuni bizantine în mâinile
normanzilor. Bizanțul nu va mai reuși niciodată să își redobândească provinciile italiene. Părăsit
de aliați, papa Leon IX va fi obligat să stea la Benevent, ca ostatic, nouă luni, până când va
recunoaște noile cuceriri ale normanzilor smulse Sfântului Scaun și Imperiului Bizantin. Va fi
eliberat de-abia în martie 1054, însă nu va supraviețui decât până pe data de 19 aprilie a aceluiași
an.
Afectat de năruirea proiectului său politic, bolnav și supus presiunilor „preaiubiților săi fii
normanzi”, papa Leon se va refugia în susținerea, în scris și prin interpuși, a absolutismului
pontifical, pe care îl vedea ca soluție unică a salvării Bisericii Apusului.
Aflat în perioada detenției, Leon IX trimite la Constantinopol, printr-o delegație condusă
de cardinalul Humbert, două scrisori datate în ianuarie 1054 (Scripta tuae, adresată Patriarhului
Mihail Cerularie și Quantas gratias, adresată împăratului). În scrisoarea adresată patriarhului
Mihail, papa citează din documentul apocrif de secol VIII intitulat Donația lui Constantin.
Considerând autentică această scriere, complet necunoscută în Răsărit, Leon IX devine primul
pontif care o va folosi pentru susținerea pretențiilor sale la Biserica Răsăriteană.

Papalitatea și ambițiile sale lumești au fost ireparabil afectate de „Donația lui Constantin”.
Demascată ca fals grosolan în preajma reformei protestante, acest document putea doar să
provoace sentimente de revoltă religioasă88.

Scopul delegației nu era, sub nici o formă, acela de a provoca un conflict cu capriciosul
aliat imperial. Ambasadorii papali (Humbert de Silva Candida, Frederic de Lorena și Petru de
Amalfi) au fost instruiți să insiste la împărat pentru eliberarea papei și pentru continuarea luptei
cu normanzii. Trimișii au fost primiți călduros de împărat însă au fost tratați cu atitudine distantă
la curtea patriarhului.
Ca urmare a politicii sale de uniformizare în Apus, în prima parte a anului 1053, papa
Leon obligase toate bisericile bizantine din Italia să se conformeze practicilor latine, precum și
noilor reguli de disciplină pe care le impusese, sub amenințarea desființării. Ca ripostă la acest
gest al papei, perceput ca ofensator de către patriarhul Mihail Cerularie, toate bisericile latine din
Constantinopol au fost obligate în același an să adere la practicile bizantine, sub sancțiunea
închiderii definitive.
Mihail Cerularie (1043-1058), la origine un experimentat diplomat bizantin care fusese
nevoit să se călugărească „pentru a evita pedeapsa ca urmare a implicării sale într-un complot
împotriva lui Mihail IV”89, îmbrățișase în plan personal aceeași viață austeră ca și Leon IX.
Paradoxal, și patriarhul Mihail admira Biserica latină pentru reușitele sale pe plan
administrativ. Bun cunoscător al reformelor Bisericii Apusene, împărtășea ambițiile primațiale

88 Michael WHELTON, Papi și Patriarhi, Ed. Theosis, Oradea, 2010, trad. Virgil Baidoc, p.189.
89 Steven RUNCIMAN, Teocrația bizantină, Ed. Nemira, București, 2012, trad. Vasile Adrian Carabă, p. 117.

30
ale papilor și încerca să facă din Patriarhia Ecumenică un factor de uniformizare și de centralism
asemănător, ori poate chiar superior Romei vechi90. Potrivit documentelor timpului:

Cerularie se fălea că el face împărați, își aroga dreptul de a purta coturni de purpură 91 și declara că
nu este nici o deosebire esențială între Biserică și Imperiu, și că Biserica întrece chiar Imperiul în
privința respectului ce i se cuvine92.

Cronicarii Kedrenos și Skylitzes subliniază că patriarhul spunea aceste lucruri „printre

dinți” . Se pare că Mihail dorea, la fel de sincer ca și Leon IX, să implementeze la nivelul
93

Bisericii sale o disciplină coagulată, inspirată din doctrina clunisiană a supremației Bisericii față
de puterea laică94. Însă nu putea să admită, după cum nici papa nu o făcea, înrădăcinarea
Evangheliei la neamuri, în contextul specific fiecăruia dintre ele. Papa era complet absorbit de
proiectul misionar de includere a Italiei de Sud - cu clerul ei multietnic și instabil, formal
aparținând de Constantinopol, însă în realitate aproape independent, veșnic insubordonat,
pendulând, după interes, între Bizanț și Occident - sub jurisdicția clară a episcopului Romei.
Aceasta l-a pus într-o lumină nefavorabilă în ochii patriarhului Mihail. Cerularie nu ar fi
reacționat totuși cu aceeași fermitate dacă nu s-ar fi confruntat el însuși cu problema achimiților,
susținuți masiv de către Roma.
Achimiții sau călugării neadormiți de la mănăstirea Studion fuseseră, timp de secole,
intelectualii cei mai pătrunzători ai Bisericii bizantine. Ei erau numiți cu cinste studiți sau
studenți. Formați după o metodă ascetică greu de urmat, prin care își limitau somnul în favoarea
rugăciunii și a cercetării științifice, achimiții s-au ridicat împotriva abuzurilor împăraților
iconoclaști. Lupta cu iconoclasmul și triumful frumuseții mistice asupra politicii, ale căror
vârfuri de lance s-au arătat călugării, au transformat curentul achimit într-o veritabilă cetate a
Ortodoxiei. Întrucât în perioada iconoclastă (717-843) papii s-au poziționat constant în favoarea
cultului icoanelor, oferind refugiu și susținere clericilor și credincioșilor persecutați din Răsărit,
achimiții vor stima și, la rândul lor, vor căpăta stima necondiționată a Romei. Treptat,
neadormiții s-au lăsat prinși într-un rigorism din ce în ce mai inflexibil. Bazându-se pe susținerea
tradițională a Scaunului Pontifical și pe aura de martiri pe care o căpătaseră înaintașii lor, ei vor
intra adeseori, nu întotdeauna din motivele cele mai juste, în conflict cu autoritatea bisericească
de pe malurile Bosforului. În timpul patriarhului Cerularie, ei se numărau printre opozanții
suprematismului Scaunului de Constantinopol și ai centralismului. Mult prea desele încălcări ale
disciplinei bisericești, excesele de zel pseudo-mărturisitor precum și comportamentul arogant și
provocator, care au culminat cu agățarea de matia patriarhului, în timpul Liturghiei din 16 iulie
1054, a bulei de excomunicare compuse de către Humbert, au dus la o schimbare radicală a

90 Steven RUNCIMAN, Teocrația bizantină, p. 117.

91 Coturnii reprezintă, la origine, încălțămintea cu toc folosită în Antichitate de actorii tragedieni. Coturnii purpurii
erau purtați numai de către împărații romani și bizantini ca semn al distincției.
92 Nicolae IORGA, Istoria vieții bizantine, p. 375.
93 Nicolae IORGA, Istoria vieții bizantine, p. 375, nota 28.
94 Nicolae IORGA, Istoria vieții bizantine, p. 375.

31
atitudinii populației față de ei. Comportamentul achimiților și complicitatea lor cu Humbert au
jignit într-o atât de mare măsură poporul încât până și cetățenii cei mai pașnici au cerut
împăratului să-i desființeze pe studiți.
Mihail era prizonier al confuziei filosofice dintre Biserică și Bizanț iar Leon, al celei
dintre Biserică și papism. Amândoi au fost canonizați de Bisericile pe care le-au păstorit, au fost
adepți ai vieții ascetice și ai moralității, promotori ai disciplinei și ai uniformizării cultului după
canonul dat de sediul lor arhieresc. Amândoi au suferit cu demnitate captivitatea și privațiunile
exilului. Însă tot amândoi s-au lăsat prinși de complexul suveranității spirituale a tronului pe care
ședeau, motiv pentru care și-au condus fără prevedere Bisericile în coliziune.
În ciuda diferențelor de ritual, limbă, obicei și dogme, creștinii apuseni și răsăriteni nu
percepeau așa numita „schismă” de la 1054, în același fel în care o înțelegem noi astăzi. Spre
exemplu, chiar la scrisoarea din 1054 a patriarhului de Constantinopol, Mihail Cerularie, către
fratele său din Antiohia, patriarhul Petru III, în care, după ce sunt enumerate erorile apusenilor
(primatul papal, adaosul filioque, folosirea azimelor la Euharistie și alte practici liturgice mai
mărunte), Mihail Cerularie întreabă impulsiv: „Ar trebui ca aceștia care se dedau la practici
injuste, interzise și vrednice de dispreț să mai rămână în rândurile celor drepți și ortodocși?”, cu
referire clară la excomunicarea Bisericii Apusene, Petru III, un opozant cunoscut al inovațiilor
apusene, mai ales al adaosului filioque, a răspuns cu blândețe și tact:

Decât să excomunice Biserica Apusului, ortodocșii ar trebui mai degrabă să mulțumească

Domnului că acești frați ai noștri din Apus, barbari așa cum sunt, încă mai cred în Sfânta
Treime95.

Nici la nivelul conducătorilor, nici la nivelul poporului, despărțirea nu era resimțită.

Împăratul bizantin Mihail VII Dukas (1071-1078) și papa Grigorie VII Hildebrand (1073-1085)
au legat o strânsă prietenie și alianță politică. Tot Mihail VII încheie, cu acordul papei, un tratat
de căsătorie între Constantin, fiul său minor și Elena, fiica ducelui normand Robert Guiscard96.
După detronarea lui Mihail VII Dukas și închiderea lui într-o mănăstire, noul împărat,
Nichifor Botaniates (1078-1081), este excomunicat de către papa Grigorie VII. Robert Guiscard,
mâniat că fiica sa fusese despărțită de Constantin Dukas și călugărită cu forța, va declanșa un
mare război cu bizantinii, nominal pentru a-și spăla jignirea și pentru a restaura domnia cuscrului
său Mihail, însă practic urmărind extinderea puterii normande în Balcani.
Alexius I Comnenul îl va detrona pe Botaniates în 1081, însă va moșteni atât războiul cu
normanzii, cât și excomunicarea din partea papei. Papa Urban II va anula excomunicarea pusă
asupra împăratului Alexius, în fața solilor bizantini, la sinodul de la Melfi, din 1089. Acest lanț
de excomunicări și anulări ale acestora, dintre Roma și Constantinopol, dovedesc faptul că
excomunicarea reciprocă din 1054 nu era luată în seamă, la momentul primei cruciade, mai mult
decât celelalte, de dinainte și de după ea.

95 Fr. Michel NAJIM, T. L. FRAZER, Antioch, A Brief History of the Patriarchate of Antioch, sursă online:
http://najim.net/ANTIOCHhistoryencyclopedia.pdf, accesată: 14 ianuarie 2017.
96 Ana COMNENA, Alexiada, vol. I, pp. 41-42.

32
 Din nefericire, momentul 1054 își va căpăta sinistra valoare doar în urma cuceririi și
jefuirii sălbatice a Constantinopolului de către apuseni, în „cruciada blestemată” de la 1204.
Masacrarea de către răsculații ghidați din umbră de perfidul Andronic I Comnenul (1182-1185) a
legatului papal și a populației din cartierele latine ale Constantinopolului, la 1182, inclusiv a
bolnavilor din spitale, va fi considerată de Veneția și de celelalte puteri occidentale, motiv just de
ripostă. La 1204, profitând de conjunctura potrivită, Veneția își va primi satisfacția, când, în
fruntea cruciadei a IV („cruciada blestemată”), va cuceri Bizanțul, jefuindu-l crunt, și va fonda,
pentru o scurtă perioadă, Imperiul Latin de Costantinopol (1204-1261). Paradoxal, profeția
căderii Constantinopolului se va adeveri pentru prima dată prin mână de creștin. Adevărata
„Mare Schismă” are cu adevărat loc, atunci, la 120497.

3.3 „Terorile” secolului al XI-lea98

a) Distrugerea Sfântului Mormânt

La începutul veacului al XI-lea, Ierusalimul se afla sub stăpânirea fatimizilor egipteni.

Deși dinastia șiită de la Cairo se arătase și ea binevoitoare creștinilor, mai ales pentru a
îmbunătăți relațiile cu Bizanțul, în vederea unei lupte coordonate împotriva dușmanului comun
de la Bagdad, de numele ei se leagă unul dintre evenimentele cele mai dureroase pentru
Creștinătate: desființarea din temelie a celui mai important sanctuar al Bisericii, Sfântul
Mormânt.
Primul edificiu, construit de Sfântul Constantin cel Mare și îmbunătățit de Iustinian I, a
fost distrus de persani, în invazia din 614. Memoria Bisericii nu a putut fi vindecată niciodată
complet după acest act de agresiune.
Noua construcție, ridicată de Modest, patriarhul Ierusalimului, va fi distrusă și ea la
porunca celui care a primit cognomenul de „Caligula arab”. În anul 996, pe tronul Imamului
Viu, așa cum era numit scaunul din aur, fildeș și pietre prețioase al împăraților fatimizi, urca cel
de-al șaselea calif, pe atunci în vârstă de 12 ani. Numele său era Abū ʿAlī Manṣūr, cunoscut mai
bine după titulatura primită la încoronare de Al-Hakim bi Amr al-Lāh („Stăpânitor prin voința
lui Alah”), ori, Al-Hakim, așa cum a fost reținut de posteritate. Nepot după mamă al patriarhului
ortodox al Alexandriei, acest tânăr se dovedi repede dezechilibrat mental. Ajuns la majorat, el a
început să ucidă și să aresteze creștini și evrei. Incendierea Bibliotecii din Alexandria reprezintă
o altă pată pe numele acestui personaj sinistru. Într-unul dintre accesele de furie, Hakim i-a prins
pe foștii săi profesori și i-a ucis personal. În 1004, a decretat interzicerea serbării Paștelui și

97 Arhiepiscop CHRYSOSTOMOS, Relațiile dintre ortodocși și romano-catolici de la cruciada a IV-a până la

controversa isihastă, Ed. Vremea, București, 2001, trad. Raluca Popescu, Mihaela Precup, pp. 38-58, 65-85; Steven
RUNCIMAN, Istoria Cruciadelor, vol.I, pp. 110-123; vol. III, pp. 121-146.
98 Mircea Cristian PRICOP, Spiritual Connotations Of The Outbreak Of The First Crusade (1095-1099). The
„Terrors” Of The 11th Centrury, în vol. The chalenges of communication.Contexts and strategies in the world of
globalization, Section: History, Political Sciences, International Relations, Iulian Boldea, Cornel Sigmirean,
Dumitru Mircea Buda (editors), Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2018, pp. 199-208.

33
închiderea tuturor bisericilor creștine din împărăția sa. Creștinii erau obligați să poarte cruci de
fier iar evreii zgardă de lemn și clopoței prin care să-și semnalizeze prezența față de musulmani.
Din gelozie față de Lumina Sfântă, după unii, din lăcomie față de bogatele daruri aduse
de pelerini Sfântului Mormânt cu ocazia participării la ritualul coborârii Luminii de Înviere,
potrivit altora, califul Al-Hakim a ordonat jefuirea și distrugerea completă a Bisericii Sfântului
Mormânt, în luna septembrie a anului 1009.
Însă moartea tiranului, survenită în februarie 1021, scutește Cairo de riposta imediată pe
care ar fi așteptat-o islamul din partea lumii creștine. Noul calif, Zahir, nepotul lui Al-Hakim, era
o ființă așezată, care venera Ierusalimul și respecta mult pe creștini. El oferi din nou protecție
creștinilor, atât celor băștinași cât și pelerinilor, în vederea manifestării libere a religiei lor.
Vizirul său, evreul Al-Tustari, îi încurajă pe coreligionarii săi să-și reia cultul și vechile ocupații
de dinainte de persecuția lui Al-Hakim.
Împăratul bizantin Constantin Monomahul, între 1042 și 1048, construiește, cu acordul
califului Zahir al Egiptului, o nouă biserică, descrisă de către un călător persan:

O clădire extraordinar de spațioasă, care putea adăposti 8000 de oameni, construită de cei mai
dibaci meșteri din marmură în toate culorile, împodobită cu brocarturi bizantine țesute cu aur și
cu picturi99 .

Regii cruciați ai Ierusalimului vor avea marele merit de a reuni, prin renovări succesive,
toate paraclisele și bisericile de pe Golgota sub același acoperiș. Cea care a finalizat acest proiect
a fost regina Melisenda, în 1149.
În cazul cronicii Gesta Francorum et Aliorum Hierosolymitanorum și al adaosului
Descriptio Sanctorum Locorum Hierusalem, autorul sau autorii acestora va/vor fi admirat și se
va/vor fi rugat în construcția împăratului Constantin Monomahul.
Unda de șoc provocată de distrugerea Bisericii Mormântului lui Hristos se propagă
repede în întreaga lume, declanșând, fără intenție, o nevoie din ce în ce mai accentuată a
creștinilor de a apăra Locurile Sfinte. Responsabilitatea de a apăra drumurile pelerinilor și
destinația sfântă a acestora începuse să se contureze destul de puternic.

b) Dezastrul de la Manzikert (19 august 1071)

Pe fondul conflictului deschis între marii funcționari ai palatului și aristocrația militară,

Bizanțul experimenta cea mai grea perioadă a existenței sale de până atunci. Criza politică îi face
pe basileii secolului al XI-lea să devină simpli exponenți impersonali ai aristocrației civile, al
cărei interes unic era să mențină fastul curții și al capitalei în detrimentul provinciilor, controlate
cu precădere de seniorii armatei. Bogații orașului nu arătau nici un fel de înțelegere față de
realitățile înfricoșătoare care se petreceau dincolo de zidurile Constantinopolului.
Aristocrația palatului se baza pe birocrația excesivă în vederea blocării oricărei inițiative
care ar fi putut salva țara dar le-ar fi deranjat confortul, pe o diplomație aservită pentru a ține la
99 Simon SEBAG MONTEFIORE, Ierusalim-biografia unui oraș, p. 206.

34
distanță vrăjmașii de propriile lor interese comerciale și nu în ultimul rând pe o fiscalitate
apăsătoare pentru militari și pentru poporul de rând. Cum, în toate epocile, excesul de birocrație
a fost primul și cel mai concludent semn al corupției, este ușor de intuit că bogații
Constantinopolului (familia nobiliară Dukas este un exemplu) nu aveau capacitatea necesară să
răspundă prompt și adecvat provocărilor ridicate de selgiucizi în Orient, de pecenegi, cumani, uzi
și unguri în Europa.
Armata imperială, gloria lui Nichifor II Fokas, a lui Ioan Tzimiskes ori a lui Vasile II
Macedoneanul, devenise o carcasă lustruită pe dinafară însă în realitate plină de ofițeri
incompetenți și corupți, slab instruită și devansată cu mult, ca număr și echipament, de celelate
puteri ale lumii.
Partida militarilor (Comnenii fiind cei mai respectați dintre ei la momentul respectiv) era
revoltată de tăierea fondurilor pentru armată, a drepturilor acelor viteji akrites, eroi care, după
tradiția antică romană, erau împroprietăriți cu moșii întinse pe graniță cu dușmanul, fiind scutiți
de taxe în schimbul obligației de a întreține și de a instrui o ceată de oameni aptă să dea un
răspuns pe măsură bandelor musulmane care s-ar fi încumetat să treacă hotarul.
Mulți akrites (cavaleri)100, lipsiți de subvenții, împovărați de taxe și obligați să facă față
permanent, fără nici un ajutor notabil din partea marii armate devalizate de birocrați, îndrăznelii
cetelor de prădători, au fost nevoiți să se supună noii stăpâniri sau să părăsească moșiile și să se
retragă în spatele zidurilor Constantinopolului ori pe proprietățile marilor aristocrați unde
obțineau mai multă siguranță pentru moment.
Conducerea lipsită de orice pragmatism a unor împărați-funcționari precum Constantin
IX Monomahul și Constantin X Dukas (1059-1067) va atrage o pătrundere în adâncime a forțelor
turcești conduse de energicul sultan Alp Arslan.
La presiunea militarilor, în 1068, un oștean dintr-o familie ilustră, care ocupase în trecut
greaua funcție de duce al Paristrionului, iar acum era strateg de Serdica, Roman Diogenes, este
chemat la purpura imperială prin căsătoria cu împărăteasa Evdochia Makrembolitissa, văduva lui
Constantin X și nepoata patriarhului Mihail Celularie.
Imediat cum urcă pe tron, împăratul mobilizează oștile pentru a stopa înaintarea turcilor
în Capadocia. În două campanii conduse personal, desfășurate în anii 1068 și 1069, împăratul
reușește, chiar și cu tezaurul secătuit și cu armata mult slăbită, să frâneze pentru moment avansul
oștilor lui Alp Arslan. Încurajat de succesul repurtat în fața unei armate net superioare, Roman
IV Diogenes inițiază o a treia campanie țintind eliberarea Armeniei, un alt mare izvor de oșteni
capabili pentru armata Bizanțului. Astfel, el înaintează cu o numeroasă, însă neomogenă, forță
spre câmpul de luptă de la Manzikert (în armeană Malazgard), la sud de Theodosiopolis
(Erzerum). Alp Arslan declarase jihad împotriva Bizanțului și strânsese sub steagul său o oaste
numeroasă, compusă în principal din stoluri de arcași călări, cu care se grăbi să-i taie calea.
Deși trădat de mercenarii uzi, care au trecut în toiul luptei de partea lui Alp Arslan, de
mercenarii franci conduși de căpitanul Roussel de Bailleul precum și de trupele comandate de

100 Sistemul genial al akriților a fost cel care a menținut granițele imperiale atâta vreme. În Moldova medievală
întâlnim instituția echivalentă, atât de respectată, a răzeșilor, împroprietăriți pentru merite militare extraordinare și
exonerați de anumite obligații fiscale în schimbul disponibilității permanente de a servi țara la nevoie.

35
Andronic Dukas, care s-au retras brusc din luptă, Roman IV este înfrânt cu mare greutate de
selgiucizi. După ce a dat dovezi de eroism pe câmpul de luptă împăratul însuși este luat
prizonier. Este adus în fața sultanului. Acesta se arătă curtenitor față de rivalul său și porunci ca
toți să îi arate deferență pentru modul în care se comportase pe câmpul de luptă. Întrebat cum ar
fi procedat dacă el ar fi ieșit biruitor iar sultanul prizonier, Roman răspunse că și-ar fi purtat
prizonierul pe străzile Constantinopolului iar apoi l-ar fi ucis la Hipodrom. Sultanul, zâmbind,
replică: „Pedeapsa mea este mult mai aspră. Eu te iert și te las liber”. Nu era nici o ironie.
Sultanul înțelegea bine defectele societății „preacreștine” de la Constantinopol. Dukașii deja își
satisfăcuseră ambițiile impunând un membru al familiei pe tron. Mihail VII (1071-1078) primise
coroana în schimbul pierderii Asiei Mici, nucleul militar și economic al Imperiului, în favoarea
selgiucizilor. Roman IV Diogenes a fost eliberat de păgâni pentru a fi dezonorat, orbit și redus
până la moarte la statutul de deținut de către foștii săi supuși. La urma urmei, mulțimea nu a
suportat niciodată prea mult oamenii onești. Circul „păcii cu orice preț” și promisiunile
„recompenselor viitoare”, oferite cu generozitate morbidă de demagogi, au beneficiat de
prioritate față de îndemnul la răbdare, sârguință și disciplină pe care atât împărații luminați cât și
Biserica l-au oferit celor păstoriți.
Înfrângerea zdrobitoare de la Manzikert, din 1071, a împăratului Roman IV Diogenes
(1068-1071) de către sultanul Alp Arslan (1063-1073), la care au contribuit decisiv întoarcerea
armelor de către mercenarii uzi și neimplicarea trupelor controlate de familia Dukas, a deschis
cel mai mult mintea dușmanilor Imperiului spre posibilitatea capturării metropolei lumii101. Acest
fapt a determinat reapariția unui coșmar profetic, al căderii cetății lui Constantin, care va bântui
nemilos, până la sfârșit, toate acțiunile Imperiului și va provoca, în primul rând, o închidere
controlată – însă fără de folos - față de celelalte națiuni creștine.

c) Islamul, selgiucizii și încălcarea imunității pelerinilor

Islamul102 ocupa de mai bine de patru secole Ierusalimul. Răspândirea cu viteză a

mahomedanismului pe trei continente și ocuparea puternicelor centre culturale elenistice din
Asia și Africa103, se datorează exclusiv politicii duse de către primii califi, anume aceea a
aparentei eliberări de sub greutatea impozitelor Bizanțului.

La patruzeci și șase de ani după fuga lui Mahomed de la Mecca, discipolii săi au apărut cu armele
în mână sub zidurile Constantinopolului. Ei erau însuflețiți de o vorbă adevărată sau falsă a
profetului, cum că primei armate care va asedia orașul cezarilor, i se vor ierta păcatele, că lungul
șir al triumfurilor romane va strămutat pe drept asupra cuceritorilor Noii Rome și că bogățiile
tuturor neamurilor erau depuse în bine-aleasa inimă a imperiului și a comerțului. De îndată ce

101 Ilie GRĂMADĂ, Cruciadele, Ed. Științifică, București, 1961, p. 39.

102 Sub acoperișul generic al islamului se regăsesc mai multe etnii și civilizații: sarazinii, maurii, mamelucii, turcii
selgiucizi, turcii otomani, tătarii, europenii convertiți, etc.
103 Niceea, Cezareea Capadociei, Antiohia, Damasc, Beirut, Ierusalim, Alexandria, Leptis Magna, etc.

36
 califul Mu’āwiyya își suprimase rivalii și-și consolidase domnia, el aspiră să răscumpere păcatul
sângelui cetățenesc vărsat, prin succesul și gloria sfintei sale expediții 104. Arabii au apărut
pretutindeni ca reprezentanții claselor de jos, apăsate fiscal; ei nu aveau nici Curte, nici ierarhie
și, astfel, populația supusă era mai bucuroasă de Arabi decât de Bizantini, așa încât s-a produs
firește repedea înlocuire a stăpânirii bizantine, prin acest fapt că populația i-a voit ea pe Arabi 105.

Popularitatea pe care a dobândit-o în rândul semințiilor monofizite, samaritene și iudaice

din aceste vaste și prospere teritorii, pentru care „eliberatorii” reprezentau biciul răzbunării lui
Dumnezeu asupra lacomilor romani106, toate acestea coroborate cu o politică tolerantă la început,
au permis civilizației mahomedane să se îmbibe ca un burete din culturile antice cu care intra în
contact.

Islamul e bizantinismul autentic, eliberat de orice contradicție interioară. E reacția sinceră și

totală a spiritului oriental împotriva Creștinismului, un sistem în care dogma e strâns legată de
legile vieții, în care credința individuală e în deplin acord cu starea socială și politică. Se știe că
mișcarea anticreștină care s-a manifestat prin ereziile imperiale a dus în secolele VII și VIII la
două doctrine, dintre care una (aceea a monotelismului) nega indirect libertatea umană, iar
cealaltă (a iconoclaștilor) respingea implicit fenomenalitatea divină. Afirmarea directă și explicită
a acestor două erori a constituit esența religioasă a Islamului, care vedea în om o formă finită, fără
nici o libertate, iar în Dumnezeu o libertate infinită, fără nici o formă. Între Dumnezeu și om,
situați astfel la cei doi poli opuși ai existenței, nu mai era nici o înlănțuire, orice materializare a
divinului și orice spiritualizare a omului fiind excluse; religia se reducea la un raport cu totul
exterior între Creatorul atotputernic și creația lipsită de libertate ce nu datora stăpânului decât
devotament orb (acesta este sensul cuvântului arab islam) 107.

Islamul a reunit sub acoperișul său un creuzet al culturilor, cea mozaică, cea bizantină și
cea persană fiind principalele sale surse, pe care le-a cizelat, de-a lungul timpului, într-un
amestec propriu108. După ce și-au aservit elitele intelectuale din provinciile cucerite și le-au
încorporat unui sistem pragmatic, în primă fază nespiritual, care se prezenta la început foarte
atractiv prin generozitatea și flexibilitatea sa, califii vor patrona ei înșiși transmiterea
experiențelor antice către cultura occidentală.

Primii patru califi au menținut capitala Califatului la Medina. Dar Mu’āwiyya stabilește capitala
la Damasc. De acum înainte, influențele elenistice, persane și creștine cresc treptat de-a lungul
întregii perioade omeaide…Abbasizii continuă și adâncesc acest proces de asimilare a moștenirii

104 Edward GIBBON, Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, vol. III, Ed. Minerva, București, 1976,
trad. Dan Hurmuzescu, p.83.
105 Nicolae IORGA, Stări sufletești și războaie, Ed. Nemira, București, 1994, p.70.
106 S. B. DAȘKOV, Împărați bizantini, Ed. Enciclopedică, București, 1999, trad. Viorica și Dorin Onofrei, p.132.
107 Vladimir SOLOVIOV, Rusia și Biserica Universală, Ed. Institutul European, Iași, 1994, trad. Mioara Adina
Avram, pp.33-34.
108 Lect.Univ.Dr.Marius TELEA, Orient, Occident și lumea islamică. Conflicte și încercări de refacere a vechii
unități romane, în volumul Biserica în era globalizării, Ed.Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p.552.

37
 culturale și mediteraneene…Al-Mansūr și succesorii săi se instalează cu toată pompa împăraților
sasanizi. Abbasizii se sprijină mai ales pe birocrația, în majoritate de origine persană, și pe armata
regală, recrutată din aristocrația militară iraniană. Convertiți în masă la islam, iranienii preiau
modelele de politică, administrație și etichetă sasanidă. Stilul sasanid și bizantin domină
arhitectura. Este totodată epoca traducerilor, prin intermediul limbii siriace, a operelor filosofilor,
medicilor și alchimiștilor greci. Sub domnia lui Harun Al-Rașid (788-809) și a urmașilor lui,
civilizația mediteraneană a antichității târzii cunoaște o primă Renaștere, de expresie arabă 109.

În această perioadă de toleranţă unii dintre creștini erau bine primiţi de califi, iar
priceperea, inteligenţa și cultura de care aceștia dădeau dovadă îi propulsa în funcţii de maximă
importanţă. Un exemplu în acest sens este chiar Sfântul Ioan Damaschinul, care a deţinut pentru
o vreme titlul de ministru (vizir) al califatului de Damasc110.
Vechile rute de pelerinaj ale creștinilor au fost protejate iar statutul inviolabil al
pelerinului era considerat un principiu de cel mai înalt rang în politica dusă de marea împărăție a
urmașilor lui Mahomed. Chiar și după urcarea pe tron a dinastiei abbaside (care mută cetatea de
scaun la Bagdad), responsabilitatea de a proteja pe călătorii credinței în drumul lor spre Cetatea
Sfântă era o regulă, astfel încât miile de creștini care întreprindeau călătoria nu erau împiedicate
de către noii stăpânitori. Schisma sunito-șiită nu a afectat în chip covârșitor legea protejării
pelerinilor. Orice creștin putea, în principiu, să ajungă la Ierusalim în siguranță dacă plătea
autorităților musulmane o taxă fixă.
Pătrunderea, mai întâi ca mercenari ai califilor abbasizi, a turcilor selgiucizi, un popor
războinic din Asia Centrală, convertit relativ recent la islamul sunit, a dat o nouă nuanță relațiilor
politice din Orient. Selgiucizii, ca toate popoarele stepei, nu erau obișnuiți să respecte tratatele
semnate și vechile cutume, cel puțin nu în felul în care o făceau statele cu tradiție.
Preluarea treptată de către turci a puterii militare a califatului de Bagdad, în scop de jaf, a
dus la o instabilitate de lungă durată care s-a manifestat în primul rând prin distrugerea efectivă a
rutelor antice de pelerinaj sau prin crearea de primejdii pentru pelerini. De acest lucru vor lua
notă cu surprindere și îngrijorare toți marii actori politici și militari ai Orientului.
Comportamentul turcilor față de pelerinii creștini diferea cu mult față de cel al arabilor.
Cruzimea, lăcomia lor după aur și obiecte prețioase, îi predispunea pe aventurierii asiatici la
încălcarea aproape generală a statutului de imunitate pe care îl aveau pelerinii tuturor religiilor
încă din Antichitate.
În anul 1064, întreaga lume creștină a fost zguduită de vestea masacrului în care s-a
sfârșit Marele Pelerinaj Flamand. Conduși de Arnold, arhiepiscopul de Bamberg, 7000 de
pelerini nordici au înaintat până în apropiere de Ierusalim. Cei mai mulți dintre ei au fost
jefuiți și sacrificați.
Diverși emiri turci, subordonați formal ai sultanului, provocau neîntrerupt, potrivit
tradiției lor tribale, granițele bizantine și nu de puține ori se întorceau din expediții încărcați de
109 Mircea ELIADE, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol.III, Ed.Științifică și Enciclopedică, București,
1988, trad.Cezar Baltag, pp. 90-91.
110 Pr. Dumitru FECIORU, Teologia icoanelor la Sfântul Ioan Damaschin, în Ortodoxia, nr.1, ianuarie-martie,
1982, p.31.

38
pradă și de robi. Unii dintre ei înființau principate musulmane în jurul câte unui oraș grecesc sau
armean mai important, creând adevărate baze de operațiuni, axate cu precădere pe jaf,
răscumpărări și pe comerțul cu sclavi. Acestei situații primejdioase nimeni nu i s-a putut opune,
până la venirea cruciaților.
Bandele selgiucide în căutare de căpătuială mișunau principalele drumuri comerciale ale
Asiei. Chiar și atunci când un emir se așeza într-o regiune, stabilind relații cumva normale cu
noii supuși și cu vecinii, el nu avea cum să aducă, nici măcar la nivel mediu, securitatea
drumurilor care îi străbăteau teritoriul, fiindcă roiuri întregi de războinici conduse de căpitani
turci, ca și el, tranzitau, avide de aur și pradă, spre și dinspre provinciile din ce în ce mai
diminuate și din ce în ce mai sărăcite ale Bizanțului.
Sultanul Alp Arslan (1064-1072), strănepotul legendarului prinț Selgiuk, primul comandant
cunoscut de mercenari selgiucizi, va impune definitiv dominația turcilor în Orientul sunit, aflat
formal sub steagul abbasid. El aduce prin sabie, sub ascultarea emirilor săi, Cilicia, Capadocia,
Armenia, Georgia, și, nu în ultimul rând, Anatolia (cea mai bogată bază economică și de recruți
pentru Constantinopol), care se va dovedi ulterior o pierdere fatală pentru Imperiul Bizantin.
Urmașul său, Malik Șah (1072-1092), a continuat consolidarea imperiului controlat de
selgiucizi și extinderea lui spre est, până la granițele cu China.
Sultanul Barkyaruq, fiul lui Malik-Șah, a condus imperiul selgiucizilor din 1092 până în
1105. Teoretic, toate provinciile controlate de selgiucizi i se supuneau. În practică, după moartea
lui Malik Șah (1092), fiecare conducător turc devenise independent și în competiție acerbă față
de toți ceilalți satrapi.
La momentul declanșării Cruciadei, califul abbasid Al Mustazhir (1094-1118) era
descendentul suveranilor-pontifi ai islamului sunit. El nu mai reprezenta decât un simbol
neputincios al vechii împărății arabe, intrată într-o lungă agonie după moartea lui Harun Al Rașid
(809), fiind complet aservit sultanului selgiucid. Califul era salvat, uneori, doar pentru că în
venele sale curgea sângele lui Mahomed. Al Mustazhir era, deci, ostatic în propriul său palat,
activitățile lui principale fiind poezia și artele.

Abbasizii vor domni în continuare, este adevărat, timp de patru secole. Dar nu vor mai guverna.
Nu vor fi decât ostatici în mâinile soldaților lor turci sau perși, capabili să facă și să desfacă
conducerea după bunul plac, recurgând, adesea, la omucidere. Pentru a scăpa de o astfel de soartă,
majoritatea califilor vor renunța la orice activitate politică. Țintuiți în haremul lor, se vor deda
exclusiv plăcerilor vieții, făcându-se poeți sau muzicieni, colecționând frumoase sclave
parfumate. Prințul credincioșilor, care a fost mult timp încarnarea gloriei arabilor, a devenit
simbolul viu al decadenței lor. Iar Al Mustazhir...este chiar reprezentantul acestei rase de califi
trândavi111.

La Cairo, în cealaltă împărăție islamică, domnea formal califul copil Al-Musta'li (1094-

1101). Exercitarea efectivă a puterii o făcea marele vizir. Șahinșah al-Afdal, un fost sclav-militar
creștin de origine armeană, pe atunci în vârstă de 39 de ani, era stăpânul de fapt al marelui

111 Amin MAALOUF, Cruciadele văzute de arabi, Ed. Proiect, București, 2007, trad. Marian Tiu, p. 61.

39
imperiu șiit al Egiptului. Între el și Alexius I Comnenul exista un tratat de alianță împotriva
dușmanului comun: califatul sunit de Bagdad, controlat de selgiucizi. Fatimizii erau șiiți
organizați într-un califat independent cu capitala la Cairo și aveau o dușmănie de moarte cu
califatul sunit de la Bagdad, aservit cu totul turcilor selgiucizi.
Cu ajutorul turcilor selgiucizi stăpânirea peste Ierusalim a fost smulsă de la fatimizi, în
1073. Generalul turc Al-Atsiz, recuperatorul Palestinei, trimis din ordinul lui Alp Arslan,
asediază Cetatea Sfântă cu trupele sale de călăreți kwaresmieni, supunând-o ulterior unui jaf de
proporții apocaliptice. La scurt timp, Al-Atzis este asasinat și un alt războinic turc, Ortuq bin
Aksab, ocupă Ierusalimul și împrejurimile în numele sultanului de Damasc și al califului din
Bagdad.
Dezordinea generalizată, căderea imperiului arab în mâinile nemiloșilor selgiucizi,
rivalitatea de moarte a prinților turci, necontenitele încăierări între micile dominioane
mahomedane și, în primul rând, reacția de revoltă a țărilor creștine și nevoia de ripostă
declanșată prin ignorarea de către oamenii stepelor a imunității pelerinilor, generau contextul
favorabil pentru mare ofensivă creștină de recuperare a Orientului. Procesul era ireversibil iar
coșmarul cel mai înspăimântător al dușmanilor Crucii se înfiripase. Solii reciproce zburau des
între Constantinopol și Roma purtând același mesaj. Sub amenințare, Creștinismul își
redescoperea cu ușurință străvechea solidaritate care-l făcuse să înfrângă orice putere
contestatară.

4. Prima Cruciadă și forjarea conceptului european112

Unitatea de gândire, bazată parțial pe opera continuă de evanghelizare a lumii, parțial pe

apărarea comună față de atacurile anticreștinilor, a început să se contureze pentru prima dată la
Niceea, în 325.

Totul a început în 325, la conciliul de la Niceea, convocat de împărat, continuând cu alte șase
reuniuni, pînă în 787. Să lăsăm la o parte faptul material și de civilizație că secole întregi s-au
putut organiza — în marginea unei Europe aflate în plin haos și a unei lumi arabe de nomazi —
asemenea reuniuni ce întruneau conducători spirituali până și din Spania ori Franța, ceea ce
dovedea existența unui sistem sigur de contacte și comunicări, controlul drumurilor, buna
administrație și birocrație, într-un cuvânt civilizația de care avea să facă mai târziu atâta caz
Vestul. Să întârziem însă o clipă asupra dezbaterilor de idei, care în acel ceas au avut, cum era
firesc, un caracter pur religios, dar ale căror reverberații, la început filozofice, s-au transmis
întregii culturi europene, chiar dacă în chip neștiut, până și sistemelor de valori profane și

112 Mircea Cristian PRICOP, The First Crusade And The Forging Of The European Concept, în vol. The
chalenges of communication.Contexts and strategies in the world of globalization, Section: History, Political
Sciences, International Relations, Iulian Boldea, Cornel Sigmirean, Dumitru Mircea Buda (editors), Arhipelag XXI
Press, Tîrgu Mureș, 2018, pp. 193-198.

40
 antireligioase, autorizându-ne astfel să susținem că în anul 325 începe în chip hotărât o cultură
nouă113 .

Dogma deoființimii Persoanelor Sfintei Treimi nu a avut doar un efect teologic, rezervat
specialiștilor, ci a fost menită să imprime viața sub toate aspectele sale. Sinoadele Ecumenice,
începând cu acel de la Niceea, au dat ascultare dorinței Mântuitorului, punând, la modul cel mai
practic cu putință, existența umană în acord cu Marea Rugăciune a Domnului de dinainte de
Sfintele Pătimiri: „Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin
cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia
în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am
dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie
desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai
iubit pe Mine” (Ioan 17, 20-23).
Astfel, întreaga lume creștină, având drept călăuză și unic mijloc de sfințire Biserica,
Trup al lui Hristos în care toți cei botezați sunt încorporați fără a fi desființați, uniți într-o ființă
(umanitatea îndumnezeită a lui Hristos) fără a li se știrbi, în vreun fel, liberul arbitru, puternic
legați printr-o ierarhie însă de neînlocuit ca individualități, își va consolida neîncetat menirea de
a oglindi pe pământ împărăția cerurilor.

Europa începe la 325 cu Conciliul de la Niceea. Dă modelul. Europa faustică va pieri cum s-a
spus, dar cea a pluralității de-o-ființă, nu. Nordicii s-au substituit Europei la anul 1000 și au
dinamizat-o. Dar ea rămâne cea trinitară. Aceasta a operat în fond. Creștinismul e ”religia
religiilor” și Europa ”cultura culturilor” 114 .

Miracolul sinodal a scos, pentru întâia dată, la iveală o Europă născută și crescută în Est,
suprapusă, pe parcursul a aproape cinci secole (325-787), exclusiv peste zona balcano-asiatică.

Acolo, în lumea tracilor, a troienilor mitici și a grecilor (având epi/centrul în Bizanț), ca nici o
alta mai potrivită pentru așa ceva, s-au adunat semințiile Europei și ale întregii lumi cunoscute ca
să realizeze, într-o mărturisire unică, apartenența la un duh deopotrivă actual și profetic, îmbibat
până la cel mai mic nivel de harul Duhului lui Dumnezeu 115.

Cu toate că Biserica a mărturisit ca adevăr fundamental al existenței pluralitatea

deoființă, ei i s-a opus (uneori fățiș, alteori sub formă subversivă) o formă spirituală
neconvertită care, de-a lugul secolelor, a clătinat lumea prin erezii. Cu rădăcini în vechi
moșteniri ale gnozei și ale monarhianismului secolelor II-III, tributare și/sau contributoare la
duhului păgân greco-roman, nordic sau semit, ereziile au încercat să determine o „reformă” a
conceptului ortodox. Arianismul respingea divinitatea Fiului lui Dumnezeu, nestorianismul

113 Constantin NOICA, Modelul cultural european, Ed.Humanitas, București, 1993, p.64.
114 Constantin NOICA, Jurnal de idei, Ed.Humanitas, București, 1990, p.337.
115 Pr. Dr. Mircea Cristian PRICOP, Ortodoxie, etnicitate, identitate europeană, p. 50.

41
despărțea firile Cuvântului atât de mult încât a ajuns să spună că sunt două persoane distincte cu
numele Hristos (Dumnezeu și omul) iar monofizismul nega firea umană a Domnului. Poate părea
straniu, pentru un cititor nefamiliarizat, să vorbim despre erezii și despre efortul acestora de a
destabiliza Creștinismul, în contextul Primei Cruciade. Însă motivația acestui ocol dogmatic este
strâns legată de evoluția istorică a neamurilor creștine, până la nivelul luptei pentru recăpătarea
Locurilor Sfinte.
Disputarea supremației lumii euro-mediteraneene între cele trei mari civilizații (bizantină,
francă papală și sarazină) precum și complicatul joc al argumentelor diplomatice, politice,
religioase, culturale și - trebuie să o recunoaștem clar – cel mai ispititor dintre ele, cel al sabiei,
au pregătit în fiecare dintre comunitățile respective un anumit comportament, la care cu
certitudine nu s-ar fi ajuns fără o însemnată contribuție a celorlalți doi rivali. Acest
comportament a fost numit ulterior „european”, folosit de cele mai multe ori în istorie ca antiteză
la străinul ideologic.
Odată cu Renașterea și cu începutul colonialismului se va cimenta o „europenitate”
trufașă, „eliberată” de barierele morale ale trecutului creștin (luat în derâdere sub denumirea de
„perioadă a întunericului”) care „va muta ținta” de pe ideologie pe binomul putere/interes.
Umanismul va forța o nouă concepție despre Dumnezeu:

Acum 400 de ani întâlnim un Dumnezeu al Renaşterii şi al nominalismului: Dumnezeu este

Atotputernicul şi potentia absoluta este însuşirea, calitatea principală a divinităţii sale. De aceea
omul, chipul său pe pământ, trebuia să năzuiască puterea pentru a-şi câştiga divinitatea. Nu
Bunătatea sau Adevărul, ci Puterea a fost preferată dintre atributele divinităţii. Dar cum poate
omul să câştige puterea pentru a deveni asemenea lui Dumnezeu? Prin ştiinţă şi tehnică.... 116.

Subminând și în cele din urmă desființând sistemul ierarhic al Evului Mediu (structurat
pe cele trei stări conlucrătoare: rugătorii, luptătorii și muncitorii), noua ordine „umanistă”,
susținută cu sârg de către marii bancheri și de către negustori, cu toată seducția ei „greco-
romană”, se va transforma încă de la naștere într-un sistem al „drepturilor câștigate”, dar nu de
orice om ci numai de „omul puternic”117, adică al exploatării ființei umane de către asupritorul cu
date tehnice mai multe. Până la urmă, modelul absolut al umanismului - lumea greco-romană - se
baza pe sclavie și pe colonialism iar acest lucru s-a potrivit ca o mănușă intereselor financiare ale
cămătarilor tuturor epocilor.
În acest context, tema cruciadelor, în general, și a Cruciadei I (singura care și-a atins
scopul), cu precădere, naște dispute dintre cele mai aprinse. Potrivit cu diversele curente și școli
religioase, filosofice și/sau politice din care fac parte, oamenii modernității au emis opinii

116 Jürgen MOLTMANN, Dumnezeu în creaţie, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, editori Emil Jurcan şi Jan
Nicolae, pp. 45-46.
117 Unii dintre teoreticienii „drepturilor câștigate” au fost Don Carlos de Aragon, Juan Ginés de Sepulveda ori
Francesco da Vittoria. În epoca modernă, personalități precum Louis Folliot și Otto Schilling vor susține fără
menajamente colonialismul sub denumiri absurde: „providență”, „consecințe ale războiului just”, „interesul
civilizator”, etc. Vezi: NICOLAE, mitropolitul Ardealului, Atitudini teologice contradictorii în problema
colonialismului, în MMS, nr.3-4, 1962, pp.179-192.

42
contradictorii cu privire la interpretarea procesului istoric. Astfel au existat atât puncte de vedere
care au asimilat Prima Cruciadă cu momentul de glorie al cavalerismului și al onoarei „fără frică
și fără păcat”, precum și viziuni ce o consideră, azvârlind-o cu reproș „revoluționar și
progresist” în obrazul Bisericii, o plagă izvorâtă din fanatism, nedreptate, ambiție și lăcomie.
Lipsa de interes pentru cunoașterea dovezilor literare de prim rang a încurajat, la nivel
larg, înmulțirea exagerată a clișeelor și a prejudecăților referitoare la rolul Bisericii în lupta
pentru eliberarea Locurilor Sfinte. Izolând și exagerând până la generalizare anumite elemente
sau evenimente secundare, în literatura de tip comunist s-a ajuns la asimilarea Cruciadei I cu un
„război de cotropire”, pus la cale de către Biserică, iar în cea de tip liberal, cu o „migrație”
determinată exclusiv de factori demografici, economici și sociali.
Alte curente, blocate în stereotipii privind „Evul întunecat”, s-au căznit să înfățișeze un
context apocaliptic, plin de superstiții milenariste, în care oameni confuzi, complet înrobiți
„ideologiei religioase” promovate de papi, al căror unic resort ar fi fost cultul sfinților, cu
pelerinajele aferente, s-ar fi pus în mișcare pentru a cuceri un Orient evoluat, exotic, democrat,
stăpânit, la momentul respectiv de către cele mai „inocente” și mai „pașnice” populații: turcii
selgiucizi, arabii suniți, semiții, egiptenii șiiți, etc. Din ce în ce mai mulți oameni de știință pun
astăzi în dificultate pe susținătorii unor astfel de stereotipii, argumentând că „nu există nimic în
cronicile timpului care să ateste faptul că în anul 1000 este percepută o societate plină de angoase
din cauza apropierii sfârșitului lumii”118.
Poate că va părea ciudat să aflăm că în Evul Mediu, în acea perioadă zugrăvită în culori
atât de întunecate, comunitatea, bazată pe angajamentul personal al fiecăruia dintre membrii
ei, era mult mai puternică, iar relațiile de vasalitate, bazate pe contracte foarte bine negociate, nu
erau înrobitoare ci, dimpotrivă, generatoare de drepturi și obligații reciproce. De exemplu, cea
mai mare parte din țărănime și-a păstrat independența, inclusiv o prosperitate anume, până la
sfârșitul Evului Mediu.

Mai circulă credința despre sărăcia lucie a tuturor acestor țărani, care s-ar fi târât goi și flămânzi
la picioarele stăpânilor lor, când, în fapt, mulți dintre ei (ne referim inclusiv la iobagii din
Transilvania) aveau câte opt perechi de boi, câte patru cai și câte 150 de porci 119.

Spre deosebire, Renașterea, cu „ordinea” adusă de ea, în ciuda unor bunuri incontestabile
pe care le-a oferit lumii, a fost cea care a introdus înrobirea și exploatarea la scară largă (am
putea să-i spunem „industrială”) a țărănimii.
Prin urmare, numitele „terori ale anului 1000” reprezintă cu adevărat niște angoase, însă
nici pe de parte ale oamenilor din perioada secolelor X-XI ci mai degrabă ale „tinerei culturi
occidentale” care, de la Renaștere până în timpurile noastre cultivă nevrotic-obsesiv mitul
presupusului „întuneric” din secolele V-XIV, și disprețul aferent față de cei ce-au viețuit atunci,

118 ***, 100 de puncte fierbinți din istoria Bisericii, Ed. Sapientia, Iași, 2011, trad. Pr. Ioan Bișog, p. 127.
119 Ioan-Aurel POP, „Din mâinile valahilor schismatici...”. Românii și puterea în Regatul Ungariei Medievale
(secolele XIII-XIV), Ed. Litera, București, 2011, p. 11.

43
pentru simplul și unicul motiv că nu împărtășeau comportamentul și valorile păgânismului greco-
roman.

Deoarece artiștii, savanții, literații din secolele V-XIV – adică oamenii de cultură sau creatorii
medievali - , cu foarte rare excepții, nu au imitat operele clasice greco-latine, au fost tratați cu
dispreț, cu desconsiderare și au fost ignorați multă vreme, ei și operele lor. Firește, o biserică
gotică nu seamănă cu un templu grec, dar nu pentru că oamenii Evului Mediu nu știau să facă
temple grecești, cum s-a crezut o vreme, ci pentru că nu-i interesa acest lucru, pentru că aveau o
altă sensibilitate, o altă concepție despre divinitate și despre creație. Dar ideea că între „lumea
veche” și „lumea nouă” – imitație a celei vechi – se interpune una „mijlocie”, fără nici o
personalitate, întunecată, nepotrivită, ca un fel de accident al istoriei, și-a făcut loc treptat, s-a
insinuat în unele scrieri, pentru ca apoi să se generalizeze 120.

Desigur, în ciuda hiperbolizării, motivate ideologic, de care au avut parte, derapajele

mișcării cruciate au existat, fără doar și poate. De altfel, ele nu au fost trecute cu vederea nici
măcar de către consemnările martorilor oculari121. Însă existența devierilor nu va putea niciodată
să conteste și nici să pună în umbră un lucru obținut de către Cruciada I, și pe care, de altfel, nici
o altă mișcare ulterioară nu-l va mai putea atinge: călirea unei conștiințe creștine militante,
preexistente, al cărei vârf de lance era și ar fi trebuit să rămână mereu Europa.
Coșmarurile care au tulburat existența adversarilor Creștinătății, a celor din istorie -
califii abbasizi ori fatimizi, sultanii selgiucizi și otomani – precum și a celor „mai noi” –
„sultanii” și „califii” modernității – , au fost și rămân o Europă unită în Creștinism și un
Creștinism unit în Europa și în lume.
Alianţa celor două orașe comerciale, Genova și Pisa, împotriva emirului maur Mujahid
într-un război greu și de durată (1015-1021), încununat în cele din urmă cu victoria italienilor
reprezintă prima dată când mai multe forţe creștine europene își unesc forţele împotriva
dușmanului islamic comun122.
Cruciada I reprezintă, deci, o pildă folositoare de-a lungul întregii istorii. Ea poartă
mesajul că atâta vreme cât națiunile europene – fiecare în plan intern și unele cu celelalte - rămân
unite sub semnul Crucii, nimeni și nimic nu le poate înfrânge.
Cruciada I reprezintă dovada de compatibilitate a părților unui organism care încă mai
păstra un suflu unitar. Și dacă întâia mișcare cruciată poartă mesajul sublim (poate ultimul din
istorie) al unei Europe cu suflet creștin, alipită cu ambele sale brațe (cel răsăritean și cel
apusean) de idealul unității în, prin și pentru Hristos, tot ea poartă și cel mai cumplit avertisment:
până și cel mai pur suflet poate fi corupt, până la desfigurare, de slava deșartă123.

120 Ioan-Aurel POP, „Din mâinile valahilor schismatici...”. Românii și puterea în Regatul Ungariei Medievale
(secolele XIII-XIV), pp. 9-10.
121 Gesta I, 2; IV, 33.
122 Denis CĂPRĂROIU, Eugen DENIZE, Nașterea Europei Medievale, Ed.Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2008,
pp.150-154.
123 Gesta I, 2.

44
 Se pare că această mândrie diabolică a fost un punct de poticnire și chiar de năruire a
tuturor inițiativelor cruciate. Un exemplu similar poate fi regăsit în Cruciada de la Nicopole
(1396) unde, în ciuda numărului mare, neînțelegerile dintre cavalerii fracezi și Sigismund de
Luxemburg au dus la o sincronizare dezastruoasă a trupelor cruciate și inevitabil, la eșec.
Sigismund propusese ca primul atac să fie dat prin învăluire de arcașii călări ai lui Mircea cel
Bătrân. Dar contele Jean de Nevers a cerut cu vehemență și în cele din urmă a obținut un atac
frontal al cavaleriei grele. Fie din mândrie, fie din resentiment, fie din precauție, ungurii și
românii nu au susținut cu tragere de inimă acest atac pe care-l considerau sinucigaș.

Bătălia de la Nicopole n-ar fi fost pierdută dacă francezii ar fi dat ascultare ungurilor, care erau
mai prudenți; dar ea ar fi putut fi câștigată în chip glorios, dacă ungurii ar fi urmat pilda
francezilor, dând dovadă de aceeași vitejie 124 .

Ar fi o injustiție să emitem, în cazul studiului nostru, o generalizare de tip maniheic:

Occidentul demonic și Paradisul răsăritean125. Atât ortodocșii răsăriteni cât și occidentalii papali
și-au avut (și poate că încă mai au) partea lor de responsabilitate față de rolul jucat în Cruciada I
și în toate evenimentele ce i s-au succedat. Fățărnicia grecilor, lăcomia latinilor și dezbinarea
lipsită de orizont a multor ierarhi și principi (răsăriteni și apuseni deopotrivă) care au provocat
„aritmia istorică” a Creștinătății în zorii mileniului al II-lea, până la fatidicul ceas al căderii
Constantinopolului – și, odată cu ea, a întregii Europe mitice - sub regimul distrugător al Înaltei
Porți, s-au născut din acest element distrugător al superbiei:

Regret că Sfânta Sofia, cea mai faimoasă biserică a lumii, a fost ruinată sau profanată. Sunt
îndurerat că basilicile sfinților fără număr, ridicate cu măiestrie uimitoare, trebuie să stea în
pustiirea și pângărirea lui Mahomed. Ce să mai spun despre cărțile fără de număr, până acum
necunoscute Latinilor, care erau acolo? Așadar, câte nume de mari bărbați vor pieri acum! Aici
este a doua moarte pentru Homer și pentru Platon deopotrivă. Unde vom mai căuta de-acum
încolo operele geniale ale poeților și filosofilor? Izvorul muzelor a fost distrus! Poate ne vom dori
ca suficient talent să ne mai fi rămas ca să deplângem această tragedie cu potrivite cuvinte!... 126.

Savantul renascentist Aeneas Silvius Piccolomini, devenit papă sub numele Pius II (1458-
1464), avea să constate cu durere că, prin căderea Constantinopolului, a Europei mitice, însăși
identitatea europeană era pe cale de a fi distrusă, în condiţiile în care Occidentul nu a dat dovadă
de o mobilizare cruciată asemănătoare celei din 1095, capabilă să îndepărteze ameninţarea
turcilor lui Mahomed II Cuceritorul (1451-1481): „Noi, în Europa, în pământul nostru, din cea
mai de seamă cetate a noastră (…) am dat voie să fim izgoniți…”127.

124 Edward GIBBON, Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, vol. III, p. 204.
125 Christos YANNARAS, Ortodoxie și Occident, în vol. Pr. Dr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea
istoriei, Ed.Bizantină, București, 1995, p.37.
126 Aeneas Silvio PICCOLOMINI, Scrisoare către papa Nicolae V din 12 iulie 1453 la Kenneth M. SETTON, The
Papacy and the Levant, vol.II, American Philosophical Society, Philadelphia,1978, p.150.

45
 Căci în timpurile trecute am fost loviți în Asia și în Africa, adică în pământuri străine. Acum
suntem loviți și țintuiți (percussi cesique sumus) chiar în Europa, adică în patria noastră (id est in
patria), la noi acasă (in domo propria), în obârșia noastră (in sede nostra)!128

Europa mitică, având centrul la Bizanț, era recunoscută de Aeneas Silvius Piccolomini
drept patrie, casă și obârșie a lumii creștine, pierdută cu prea multă ușurință (și ușurătate) de
către cei care ar fi trebuit să o apere necontenit ca pe una din cele două lumini ale Creștinismului.

Oamenii (occidentalii n.n.). obișnuiau să afirme că nu era un așa mare pericol precum părea, că
grecii mințeau, regizând scenarii ca să primească bani – erau obișnuiți să spună că toate pericolele
erau inventate, că temerile sunt neîntemeiate. Sanctitatea Voastră a făcut ceea ce a putut. Nu vi se
poate reproșa nimic, dar posteritatea, fără știința faptelor, va atașa dezastrul de numele Vostru,
când deja s-a aflat că a fost pierdut Constantinopolul în timpul Vostru…Acum vedem una dintre
cele două lumini ale Creștinătății stinsă. Privim tronul Imperiului de Răsărit desființat, toată
gloria care a fost Grecia măturată…Acum Mahomed domnește printre noi. Acum Turcul
amenință capetele noastre. Marea Neagră este închisă pentru noi, Donul este inaccesibil. Acum
valahii trebuie să se supună Turcului. Apoi, sabia lui îi va ajunge pe unguri iar pe urmă pe
germani. Între timp noi suntem asaltați de certuri pustiitoare și de ură 129.

Iar pierderea acestei capitale a creștinilor de pretutindeni avea drept motivație principală,
nu furia hoardelor asiatice, ci mai degrabă aceeași slavă deșartă, manifestată de greci prin
alipirea sinucigașă de vicleșugurile lor diplomatice iar de latini prin împietrirea materialistă,
ajunsă până la necroză spirituală.

5. Situația Bizanțului130

127 Dieter MARTENS, Europäischer Friede und Türkenkrieg im Spätmittelalter, în volumul editat de Heinz
DUCCHARDT, Zwischenstaatliche Friedenswahrung in Mittelalter und Früher Neuzeit, Köln, 1991, pp. 48-54.
128Aeneas Silvio PICCOLOMINI, Constantinopolitana clades, discurs politic ținut la Frankfurt pe 15
octombrie,1454; în col. Pii II orationes politicae et ecclesiasticae, hg. von Johannes Dominicus Mansi, 3 Bde.,
Lucca 1755-1757- 1759, hier Bd. 1, pp. 263-285. Eine neue Edition durch den Verfasser in Deutsche
Reichstagsakten (RTA), Bd. 19,2 steht vor dem Abschluss. Discursul Constantinopolitana clades este reprodus
parțial în publicația online Themenportal Europäische Geschichte (2006):
http://www.europa.clio-online.de/2006/Article=96 (accesat: 20. 04. 2017). A se vedea și articolul publicat de
Johannes HELMRATH: Enea Silvio Piccolomini (Pius II.) - Ein Humanist als Vater des Europagedankens? în:
Themenportal Europäische Geschichte (2007), http://www.europa.clio-online.de/2007/Article=118 (accesat: 20. 04.
2017).
129 Aeneas Silvio PICCOLOMINI, Scrisoare către papa Nicolae V din 12 iulie 1453 în Kenneth M.SETTON, The
Papacy and the Levant, p.151.
130 Mircea Cristian PRICOP, Byzantine Political-Religious Attitudes At The Dawn Of Alexius I Comnenus (1081-
1118) Reign, în vol. Identity And Dialogue In The Era Of Globalization, Section: History, Political Sciences,
International Relations, Iulian Boldea, Cornel Sigmirean (editors), Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2019, pp.
141-147.

46
 Unul dintre cei mai înverșunați critici ai Imperiului de Răsărit, Edward Gibbon, etalon de
gândire pentru mulți oameni de cultură contemporani, consideră că Bizanțul a slăbit și în cele din
urmă a pierdut competiția cu celelalte mari puteri ale lumii medievale datorită lipsei de
pragmatism a Ortodoxiei:

Imperiul răsăritean începuse să decadă; forțele distructive erau mai puternice decât cele ale
progresului și dezastrele provocate de război erau și mai greu de îndurat din cauza tarelor, mereu
aceleași ale tiraniei civile și bisericești...Credința grecilor odihnea mintea prin rugăciune și slăbea
trupul prin post, iar mulțimea de mănăstiri și festivități făcea ca multe brațe și multe zile să nu-și
mai afle o întrebuințare spre folosul omenirii” 131.

Însă realitatea probează că savantul britanic s-a înșelat. Ortodoxia nu a fost lipsită de
pragmatism - dovadă că a supraviețuit Imperiului, ea însăși dezvoltându-se, de la început, sub
regimuri dintre cele mai violente – ci stăpânirile politice din zonele de influență ortodoxă. Aceste
stăpâniri, moștenitoare ale despoților antici, s-au lăsat influențate de o anumită tentație – bazată
și pe exploatarea slăbiciunii de moment a unor conducători bisericești - potrivit căreia Biserica
este obligată „să se supună” orânduirilor temporale, inclusiv celor care Îl blasfemiază pe
Mântuitorul Hristos (împărații arieni, monoteliți, iconoclaști, etc.).
Dependența de basileu dădea naștere, la rândul ei, unei probleme misionare. Ideea –
promovată sub diferite forme, de la o epocă la alta, cu mai mult sau mai puțin succes – că opera
de încreștinare a păgânilor, săvârșită cu râvnă autentică de misionarii ortodocși, ar fi fost
sinonimă cu extinderea autorității politice a Imperiului peste acele neamuri, a creat mari
dificultăți Bisericii. Nu de puține ori Creștinismul a fost respins și chiar persecutat crunt de către
păgâni (persanii, arabii, neamurile turcice, etc.) tocmai din cauza fobiei acestora față de
împăratul de Constantinopol. Ortodoxia a fost pusă de mai multe ori în fața unor societăți care nu
își însușiseră sau își însușiseră parțial Creștinismul. Orientul creștin și Africa au fost repede
înglobate în „commonwealth-ul” islamic încă din secolul al VII-lea, urmându-le Caucazul,
Europa Centrală și de Est. Organizată pe națiuni, Ortodoxia a știut să-și adapteze resursele și să-
și ghideze forțele nu numai spre cer, cum greșit s-ar putea gândi cineva din afara ei, ci și spre
cunoașterea „timpului potrivit”, a „plinirii vremii” (Gal. 4, 4), pentru anumite acțiuni istorice
bine conturate. A fost capabilă, ce-i drept, să aștepte secole, pregătind, cu efort intensificat
progresiv, generațiile potrivite pentru eliberarea popoarelor sale:

Conducându-se după învățătura autentic creștină și după rânduielile Bisericii primare, Biserica
Ortodoxă nu numai că sprijinește lupta de eliberare a popoarelor coloniale și consolidarea
independenței și progresul popoarelor slab dezvoltate, ci ea însăși fiind organizată în Biserici
Ortodoxe naționale autocefale, a promovat și promovează constituirea de Biserici Ortodoxe
autocefale locale în regiunile unde există ortodocși. În primele veacuri creștine și după aceea

131 Edward GIBBON, Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, vol. III, p.92.

47
 Biserica Ortodoxă a lucrat între popoare prin puterea cuvântului și a vieții duhovnicești,
respectând limba și independența fiecărui popor 132.

Nu Ortodoxia a slăbit, așadar, Imperiul Bizantin, ci, dimpotrivă, opoziția față de

Ortodoxie a anumitor segmente și trăsături neconvertite ale societății bizantine au cauzat
slăbirea și în cele din urmă pierderea împărăției. Potrivit afirmațiilor lui Laonic Chacocondil,
contemporan cu evenimentul căderii Constantinopolului sub jugul turcesc (marți, 29 mai 1453),
bogățiile extrase de turci din cetate au fost atât de mari încât multă vreme aurul a fost vândut, așa
cum fusese jefuit de ieniceri, la preț de aramă 133. Rămâne fără răspuns întrebarea de ce împărăția
bizantină, odinioară atât de pricepută la achiziționarea serviciilor mercenarilor, nu și-a putut
recruta cu bogăția aceea, sub amenințarea însăși a morții sale, o oaste formată din cei mai buni
oșteni ai lumii, cu care să se poată lupta, măcar de la egal la egal, cu Mahomed II.
Forța reacționară a acestor segmente și trăsături sociale a frânat, pentru o vreme
îndelungată, dinamismul natural al Ortodoxiei.

Contradicția profundă între Ortodoxia mărturisită și erezia practicată era un principiu de moarte
pentru imperiul bizantin – adevărată cauză a decăderii sale. Era un fapt cert că acesta o să se
prăbușească, mai ales din cauza Islamului 134.

Semnele care au amprentat politica generală a Bizanțului, începând cu secolul al IX-lea,

sunt suspiciunea, gelozia fratricidă, slăbiciunea militară, hegemonismul spiritual grecesc în
competiție cu hegemonismul spiritual latin, și – cel mai odios dintre toate - dedublarea societății
bizantine între Creștinismul declarat și păgânismul (de cel mai pur gust oriental) aplicat cu
cinism în viața de zi cu zi.
Moartea împăratului Vasile II Macedoneanul (1025) a atras, pentru mai bine de jumătate
de secol, un val de instabilitate politică și socială care aproape că destrămase Imperiul. Ungurii,
pecenegii și uzii prădau în voie provinciile europene, normanzii conduși de dinastia Hauteville
dăduseră lovitura de grație ultimelor posesiuni italice ale Bizanțului, pe când în Asia, noii
inamici – turcii selgiucizi – vor fonda un imperiu sunit care se va întinde, în limitele sale
maxime, de la Bosfor până la fluviul Ind. Pierderea succesivă a celor mai bogate provincii din
Orient (Armenia, Siria, Capadocia, Anatolia, Frigia, Bitinia, Ionia) în mâinile emirilor turci a
avut loc pe fondul mai multor factori precum: îndelungatele războaie civile dintre partidul
curtenilor și aristocrația militară, întărirea marilor latifundii în detrimentul micilor moșii ale
vitejilor akrites135, fiscalitatea excesivă, reducerea la șerbie a unei mari părți a populațiilor locale
132 NICOLAE, mitropolitul Ardealului, Biserica și lumea în rapidă transformare, în MB, nr.7-9, 1967, p. 436.
133 Laonic CHALCOCONDIL, Expuneri istorice, Ed. Academiei Române, București, 1954, trad. Vasile Grecu, pp.
232-233.
134 Vladimir SOLOVIOV, Rusia și Biserica Universală, p. 33.
135 Akrites erau oștenii răsplătiți de împărat pentru vitejie, prin căpătarea unui titlu nobiliar, diferite exonerații
fiscale și alocarea unei proprietăți la granița imperială. Atât timp cât akriții au fost protejați de către guvernul
imperial au fost motivați să lupte cu invadatorii iar hotarele Bizanțului au rămas impenetrabile pentru dușmani. Când
curtenii de la Constantinopol au falimentat, în special sub domnia dinastiei Dukas, instituția akriților, granițele
imperiale s-au prăbușit sub presiunea turcilor.

48
și nu în ultimul rând fenomenul depopulării Asiei Mici, ca urmare a luptelor necontenite din
perioada secolelor IX-XI și a exterminării, de către generalii împărătesei Teodora 136, a peste
100.000 de locuitori din Asia Mică, respectiv a refugierii din calea măcelului a multora dintre
acești locuitori în teritoriile controlate de musulmani, în timpul răscoalei paulicienilor137.
La momentele premergătoare Cruciadei I, Bizanțul, trecut prin agonia celor aproape o
sută treizeci de ani de iconoclasm imperial (secolele VIII-IX), șubrezit de prea multă
instabilitate, secătuit de brațe de luptă, dar conștient încă de marele său potențial financiar,
întindea un păienjeniș diplomatic care îl propulsa de multe ori în fruntea celorlalte puteri
mediteraneene. „Res Romana Dei est; terrenis non eget armis” („Împărăția romană este a lui
Dumnezeu; ea nu are nevoie de arme pământești”) suna atât de frumos deviza diplomaților și a
spionilor imperiali.
Însă încrederea exagerată în propria strălucire și putere îl făcuse pe basileu să se bazeze
aproape mereu pe serviciile mercenarilor și ale diverșilor refugiați. Cu rare excepții, străinii s-au
dovedit de o loialitate îndoielnică față de Imperiul Bizantin. Însă nici mulți din propriii săi fii nu
se mai arătau prea interesați de apărarea lui.
Obsesia căderii Constantinopolului îi determina pe greci să-i bănuiască pe toți de acest
lucru. Anxietatea grecească răzbate și în ceea ce-i privește pe cruciații franci chemați de către
împăratul Alexius ca să elibereze Orientul de turci:

Latinii care, la fel ca Bohemond și ai săi, ținteau de multă vreme spre imperiul romeilor și voiau
să-l cucerească, pe motiv că ascultau predicile lui Petros (Petru Eremitul), așa cum se spunea, au
pus la cale această mare mișcare138.

E adevărat că francii nu aveau o purtare prea nobilă însă nici resentimentele grecilor
împotriva latinilor nu au fost întotdeauna justificate de dragostea fraternă poruncită de Hristos.
Jignirile zburau dintr-o tabără în alta precum proiectilele. S-a ajuns până acolo încât episcopul
Liutprand de Cremona le explica bizantinilor stupefiați motivul pentru care papa Ioan XIII (965-
972), în epistola sa către împăratul Nichifor II Focas (963-969), îl numea pe acesta din urmă
„împărat al grecilor” iar pe saxonul Otto I (936-973) „împărat al romanilor” prin cuvintele:

Știm că împăratul roman Constantin a venit aici (în Constantinopol) împreună cu nobilimea
romană și a fondat acest oraș în numele său; dar fiindcă ați schimbat limba, obiceiurile și portul,

136 Sfânta Împărăteasă Teodora II, restauratoarea cultului sfintelor icoane, care a domnit ca regentă în numele
fiului său, Mihail III, între anii 842-856.
137 Savantul Steven Runciman atribuie masacrul excesului de zel al generalilor trimiși de către împărăteasă: Leon
Argyros, Andronic Dukas și Sudales. În orice caz, Charles Diehl are dreptate când afirmă că: „aruncând pe acești
disperați în brațele musulmanilor, guvernul imperial își pregătea multe nenorociri pentru viitor” (Charles DIEHL,
Figuri bizantine, vol. I, p. 296; Steven RUNCIMAN, Maniheul medieval. Studiu asupra ereziei dualiste în Evul
Mediu, Ed. Nemira, București, 2016, trad. Mihai D. Grigore, Damian Alexandru Anfile, p. 64).
138 Ana COMNENA, Alexiada, vol. II, Ed. Minerva, București, 1977, trad. Marina Marinescu, prefață, tabel
cronologic și note de Nicolae Șerban Tanașoca, p. 91.

49
 presfântul papă a crezut că denumirea de ”romani” nu vă va plăcea după cum v-a displăcut și
îmbrăcămintea acestora139.

Apoi primatul forțat al elenismului în Biserica Ortodoxă, care a lovit foarte mult în
celelalte vechi culturi ale Bisericii (română, bulgară, sârbă, rusă, georgiană, armeană, siriană,
arabă, egipteană, etc.), pe care a refuzat multă vreme să le recunoască, să le considere egale și să
le prețuiască la adevărată lor valoare, nu descinde sub nici o formă din legea creștinească. În
ciuda rafinamentului, a înaltei pregătiri intelectuale și a entuziasmului, moștenite încă din
Antichitate, elenismul s-a dovedit mult prea atașat de propria sa moștenire pentru a mai putea
coagula în jurul său națiunile ortodoxe aparținând altor culturi. De altfel, tot de la grecii antici
elenismul căpătase și daruri „otrăvite” pe care le va transmite, din nefericire, odată cu propria
civilizație, neamurilor intrate în sfera sa de influență: corupția, egoismul etnic, plăcerea
dezbaterilor nesfârșite și sămânța războiului civil.

Marea majoritate a înaltului cler grec aparținea acestei grupări pe care o putem numi semi-
ortodoxă sau mai degrabă, ortodoxă-catolică. Preoții ei, fie din convingere teoretică, fie din
sentimente obișnuite, fie din atașament față de tradiția comună, țineau mult la dogma ortodoxă. În
principiu n-aveau nimic împotriva unității Bisericii universale, dar cu condiția ca centrul acestei
unități să se afle pe teritoriul lor; și de vreme ce acest centru se găsea în altă parte, era de preferat
să fie greci decât creștini, acceptându-se mai degrabă o Biserică divizată decât una unificată de o
putere străină în ochii lor și dușmană naționalității lor. În calitate de creștin, nu puteai fi cezaro-
papist, în principiu, dar din punctul de vedere al unui patriot grec, era de preferat cezaro-papismul
bizantin în locul papalității romane140.

La fel s-a întâmplat, mai târziu, și cu panslaviștii, care, după modelul trasat de Bizanț, s-
au lăsat influențați de fantasma „celei de a treia Rome” precum și de întinderea unei dominații
autoritare, slave de data aceasta, asupra întregii lumi. Mai ales când a avut la îndemână factorul
politico-militar, așa zisa ”dragoste”141 unilaterală a pan-curentelor (iudaism, latinism,
panelenism, pangermanism, panslavism, islamism, etc.), atât cea a unuia față de celălalt, dar, cu
precădere, față de culturile paticulare ale țărilor fără influență politică, s-a transformat într-o
îmbrățișare asfixiantă, ucigașă atât prin metodă cât și prin practici.
Un exemplu de exagerare, păgubitor pentru Biserica Ortodoxă, este cel oferit chiar de
unii fii ai ei. În locul principiului simfoniei dintre Biserică și Stat, așa cum a fost aceasta gândită
de către împăratul Justinian I, se instaurase ca principiu fundamental - definitivat în secolul al
IX-lea și care va dura până la sfârșitul Imperiului - unul dintre punctele cele mai importante ale
platformei împăraților iconoclaști: supunerea absolută a Bisericii față de Stat. „Prin aceasta,

139 LIUTPRAND OF CREMONA, Report of his Mission to Constantinople, în Ernest F. Henderson, Select
Historical Documents of the Middle Ages , Ed. George Bell, London, 1910, p.467.
140Vladimir SOLOVIOV, Rusia și Biserica Universală, p.25.
141 A se înțelege: luptă pentru dominație, hegemonism.

50
cu toată restabilirea Ortodoxiei, politica împăraților iconoclaști își ajunsese scopul”, avea să
constate savantul Charles Diehl142.
Astfel, când forța constrictoare turcească era evidentă, clericii Bisericii bizantine de la
sfârșitul secolului al XIV-lea concepeau sfârșitul împărăției eline – redusă dramatic la
Constantinopolul cu zilele numărate – ca fiind echivalent al sfârșitului lumii. În viziunea lor cu
caracter de traumatism, fără stăpânirea basileului Biserica și-ar fi pierdut definitiv sensul. Acest
principiu exclusivist minimaliza contribuția, dovedită cu râuri de sânge vărsate pentru Sfânta
Cruce, a celorlalte națiuni creștine, la marele trup al Ortodoxiei universale. Bizanțul era
împărăție creștină însă societatea sa rămăsese tributară, sub destule aspecte, atitudinii superioare
și „comodității” păgâne din trecut.

Bizantinii au crezut că, pentru a fi cu adevărat creștini, era de ajuns păstrarea dogmelor și
ritualurilor sacre ale Ortodoxiei, fără să se sinchisească de creștinarea vieții sociale și politice,
fiind de părere că le era îngăduit și că era chiar demn de laudă să izoleze Creștinismul într-un turn
de fildeș, lăsând locurile publice pe seama principiilor păgâne. Nu s-au plâns de destinul lor. Au
avut ce au dorit: și-au păstrat dogma și ritul, numai puterea socială și politică a căzut în mâinile
musulmanilor – moștenitori legali ai păgânismului” 143.

Când principele Vasile al Moscovei, în anul 1397, l-a întrebat pe patriarhul ecumenic
Antonie IV dacă rușii pot să-l pomenească pe el la Sfânta Liturghie în locul împăratului de
Constantinopol, continuând totuși să-l pomenească pe patriarhul ecumenic, acesta din urmă i-a
răspuns: „Nu este posibil ca să aibă creștinii Biserica fără să aibă Imperiul; nu este cu putință să
fie separate una de cealaltă”144. Ne putem imagina ce impact a putut să aibă această ideologie,
după căderea Romei Noi și a ultimului împărat bizantin, asupra religioșilor dar și războinicilor
ruși, mai ales după ce a fost pronunțată oficial prin patriarhul ecumenic. „Obsesia
constantinopolitană” va fi transferată în felul acesta rușilor, cu urmările pe care le știm. Și adepții
elenismului și cei ai slavismului au uitat că universalitatea trebuie mai înainte de toate să fie o
comuniune în dragostea sinceră a unuia față de celălalt și a tuturor față de toți, în Hristos. O
asociere consimțită liber, nu imitația creștină a unui califat sarazin.
Deși prin voci dintre cele mai percutante - Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Maxim
Mărturisitorul, Sfântul Ioan Damaschinul, Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Nicolae Misticul și
mulți alții – Biserica Ortodoxă a reacționat ferm la tendința de dominare din ce în ce mai
pronunțată a împăratului asupra ei, statul bizantin va continua să vadă Creștinismul drept unul
dintre agenții săi de influență și se va comporta ca atare, invocând permanent organicitatea
relației Stat-Biserică (după modelul armoniei dihotomice a ființei umane: trup-suflet) și confuzia
dintre evanghelizare și extinderea suveranității sale. Sfântul Nicolae Misticul, patriarhul

142 Charles DIEHL, Figuri bizantine, vol. I, pp. 292-293.

143 Vladimir SOLOVIOV, Rusia și Biserica Universală, p.35.
144 Steven RUNCIMAN, Ultima Renaștere bizantină, Ed. Nemira, București, 2016, trad. Vlad Lupescu, p. 48;
John MEYENDORFF, Teologia Bizantină, Ed.IBMBOR, București, 1996, trad.Pr.Conf.Dr.Alexandru I.Stan,
pp.283-288.

51
Constantinopolului, avea să exprime, în timpul luptei sale îndârjite cu imixtiunile din ce în ce
mai apăsătoare ale statului:

Dacă împăratul, inspirat de diavol, dă ordine împotriva legilor divine, nu trebuie să ne

supunem!145.

Diplomația însăși, arma forte a Imperiului, avea dublă măsură, astfel încât superioritatea,
dobândită ușor pe calea negocierilor, se volatiliza tot atât de iute la cea mai mică schimbare a
vântului istoriei, așa cum avea să constate vicleanul politician bizantin Bardas, în 862:

Am alungat vulpea, dar în locul ei am introdus leul, care o să ne sfâșie pe toți 146.

Învrăjbirea diverselor popoare războinice (cum ar fi cumanii și pecenegii), mituirea unor

șefi militari (vestiții căpitani mercenari ai Bizanțului, Guy și Constantin Humbertopulos, erau
membri ai casei normande Hauteville, dușmana de moarte a Bizanțului), întărirea, după interesul
de moment, a privilegiilor comerciale venețiene, genoveze, pisane, având ca rezultat imediat
slăbirea economică din ce în ce mai accentuată și creșterea urii populației față de coloniile
negustorilor străini147, cu răbufniri violente și dintr-o parte și din cealaltă, precum și alte mijloace
scoase din abisul politic bizantin, vor demonstra agățarea disperată de un prestigiu care se
stingea rapid.
În ciuda slăbiciunilor din ce în ce mai accentuate despre care am amintit mai sus, totuși
putem recunoaște că viața împărăției romeice a cunoscut și momente de resuscitare. Unul dintre
aceste revirimente îl constituie, pe drept cuvânt, domnia Comnenilor. Iar cel căruia i se datorează
începutul unei noi perioade de glorie a Bizanțului, este Alexius I.
În persoana lui Alexius I Comnenul (1081-1118), politica bizantină și-a găsit cu adevărat
personificarea. „Căci dacă cineva socotește arta de a conduce drept o știință și cea mai înaltă
filosofie, ca și cum ar fi fost o artă a artelor, o știință a științelor, l-ar putea admira pe tatăl meu
ca pe un savant sau un arhitect...” avea să scrie pe bună dreptate despre el fiica sa, prințesa-
cărturar Ana Comnena148.
Dinastia Comnenă avea origine vlahă și provenea din Tracia, probabil din cetatea Comne.
Împăratul Vasile II Macedoneanul (+ 1025) împroprietărește, pentru excepționale merite
militare, pe primul strămoș Comnen, Manuel Erotikos, țăran de origine, cu o moșie întinsă în
Paflagonia, unde acesta și-a construit un castel numit Castra Comnenon (azi Kastamuni, în
nordul Anatoliei). Comnenii erau aristocrați militari iar sursa lor de putere se găsea tocmai în
priceperea lor de a apăra frontierele Imperiului. În conflictul dintre partidul curtenilor și cel al
militarilor, stârnit pe tema succesiunii dinastiei Macedonenilor, spre sfârșitul anului 1056, primul
Comnen, fiul țăranului vlah împroprietărit de Vasile II, urcă pe tronul Bizanțului din partea

145 ***, 100 de puncte fierbinți din istoria Bisericii, Ed. Sapientia, Iași, 2011, trad. Pr. Ioan Bișog, p. 127.
146 Charles DIEHL, Figuri bizantine, vol. I, p. 315.
147 Pr. Prof. Dr. Emanoil BĂBUȘ, Bizanțul istorie și spiritualitate, p. 380.
148 Ana COMNENA, Alexiada, vol. I, p. 122.

52
ostașilor. Este vorba despre Isaac, unchiul după tată al împăratului Alexius I, care va domni între
1056 și 1059149.
Un strateg înzestrat cu abilitățile unei vulpi, provenit din rândurile aristocrației militare,
ostaș care și-a călit simțurile prin experiențe grele și de lungă durată, nepot de împărat, Alexius
(Alexios/Alexie) I Comnenul va rămâne pentru posteritate drept unul dintre cei mai harnici
împărați, fondator și patron al acelei vestite „Renașteri comnene” a Imperiului Bizantin,
manifestată sub toate aspectele, de la siguranța frontierelor până la artele frumoase.
Înfocat ortodox dar și un om așezat, realist, împăratul va întreține o prietenie durabilă cu
echivalentul său din lumea apuseană, papa Urban II (1088-1099). Se pare că respectul reciproc,
modestia și seriozitatea celor doi conducători ai Europei au putut conlucra, în ciuda
prejudecăților, a diferențelor culturale și chiar a despărțirii de la 1054, oferind un model bun –
însă, din nefericire, foarte puțin copiat de către urmași – spre împlinirea țelurilor propuse: 1.
Unitate în Creștinism; 2. Pace în Europa; 3. Respingerea comună (bizantino-francă) a
invadatorilor asiatici; 4. Recucerirea și reîncreștinarea Orientului.
Cu toată pregătirea și deschiderea sa, împăratul Alexius rămânea totuși un prizonier
moral al confuziei dintre interesele Bizanțului și Creștinism – care-l determina să nu ia în calcul
propuneri sau solicitări care s-ar fi concretizat într-un mare câștig pentru Creștinătate, pe motiv
că nu sunt și în interesul direct al statului său – al anxietății legate de căderea Constantinopolului
– datorită căreia devenea șovăielnic și bănuitor atunci când ar fi trebuit să acționeze prompt – și,
nu în ultimul rând, al judecății false că apusenii înrolați în Cruciadă sunt, de fapt, mercenarii săi
– ceea ce uneori însemna doar o implicare financiară, de angajator, nu și una de camaraderie și
de copărtășie creștină. În orice caz, prezența sa pe tronul Bizanțului la momentul declanșării și a
desfășurării Cruciadei I a fost una în general benefică acțiunii cruciate.

6. Apusul, în zorii Primei Cruciade150

Neamurile războinice care au descompus în regate Imperiul Roman de Apus, începând cu

anul 476, nu se simțeau și nu doreau să devină legate de așa-numita „europenitate”, pe care o
vedeau mult prea asemănătoare cu opresorul roman de odinioară. De-abia spre sfârșitul secolului
al VIII-lea, Occidentul carolingian, trecut prin efortul colosal de asimilare creștină și „latină” a
migratorilor germanici (păgâni sau arieni), va redeveni conștient de „europenitatea” sa. În urma
victoriei dobândite de către majordomul francilor, Carol Martel (714-741), la Tours / Poitiers în
anul 732, asupra forțelor musulmane care trecuseră Pirineii cu scopul de a desființa Creștinismul,
un creștin aflat sub stăpânirea arabo-berberă din Córdoba, va atribui victoria oștilor de
„europenses” (europeni), introducând pentru prima dată ideea că spaţiul vestic însemna și el

149 Nicolae BĂNESCU, Chipuri din istoria Bizanțului, pp. 121-140; Steven RUNCIMAN, Istoria Cruciadelor,
vol. I, pp. 68-73.
150 Mircea Cristian PRICOP, The Condition Of Papacy During The "Dark Century". A Brief Presentation, în
revista Journal of Romanian Literary Studies (JRLS), nr. 17, Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2019, pp. 878-885.

53
„Europa”151. Activitatea misionară neobosită a papilor la aceste popoare germanice a fost cea
care a sădit, încetul cu încetul, prin creștinare, nevoia de Roma și de „europenitatea” ei.
Misiunile creștine în Nordul și Vestul Europei au avut ca rezultat imediat primirea în
sânul Bisericii a unor buni soldați, a căror convertire lăsa încă să se vadă, chiar până prin
secolele X-XI, multe rădăcini păgâne și ariene152. Atașamentul germanicilor față de arianism, o
erezie care, ca și vechiul lor păgânism, accepta și chiar încuraja agitația războinică și lupta
armată ca mijloc de propagare a credinței, nu a putut fi înlăturat cu desăvârșire, în ciuda
inițiativelor papale sincere de a-l atenua și, eventual, de a-l stopa. Astfel, inclusiv la momentul
declanșării Primei Cruciade, existau tradiții apusene, tolerate de papalitate, pe care un european
mai vechi, în speță creștinul ortodox, le-ar fi găsit de-a dreptul șocante.

Asimilarea regilor căzuţi în luptă, chiar și păgâni, cu mucenicii, falsele genealogii regale (după
unele zeul Wodan, conducătorul panteonului războinic, din care pretindeau că se trag cei mai
mulţi din regii tribali germanici devine, prin ”încreștinare” fiu al lui Noe, născut în Arcă, sau
membru al familiei lui Hristos, născut dintr-o verișoară a Sfintei Fecioare), liturghiile romano-
germanice de binecuvântare a armelor (spada era pusă pe Sfânta Masă) și a cavalerilor (novi
milites) își au începutul în acest tulbure final al mileniului I 153.

Până la momentul de relansare istorică a Apusului european, prin lancea - purtând

flamură papală - a francilor carolingieni, nici bizantinii, nici musulmanii nu au acordat prea
multă atenție popoarelor occidentale. Observatorii islamici din secolele VII și VIII, acei
propovăduitori neobosiți ai jihadului pentru cucerirea Constantinopolului „trufaș” care se opunea
”chemării Profetului”, ignorau, în lucrările lor, pe occidentali. Apusul însemna pentru ei o zonă
neinteresantă, „un ținut vast, nedefinit, locuit de popoare grosolane și războinice”154.
Spațiile unde cultura elină s-a transmis către Apus, prin intermediul vectorului
musulman, au fost Peninsula Iberică și Sicilia. Un Occident rural, doar pe jumătate eliberat de
barbarie155, își va dezlănțui cohortele de studenți dincolo de Pirinei, spre curțile puternicilor săi
vecini din Spania arabo-berberă. Are loc o adevărată goană după cultura veche de filieră arabă.
Pe lângă sutele de manuscrise achiziționate din emiratele spaniole 156, pe care răbdătorii călugări
copiști se vor strădui să le traducă și să le răspândească în tot Apusul, intelectualii vestici, în

151 Denis CĂPRĂROIU, Eugen DENIZE, Nașterea Europei Medievale, p.142.

152 Florentina CĂZAN, Cruciadele, Ed. Academiei Române, București, 1990, p.22.
153 Mircea ELIADE, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol.III, pp. 98-99. A se vedea și: Pr. Dr. Mircea
Cristian PRICOP, Ortodoxie, etnicitate, identitate europeană, p. 72, Denis CĂPRĂROIU, Eugen DENIZE,
Nașterea Europei Medievale, pp.153-154.
154 Franco CARDINI, Europa și islamul. Istoria unei neînțelegeri, Ed.Polirom, Iași, 2002, trad.Dragoș Cojocaru,
p.15; Peter BROWN, Întemeierea Creștinismului occidental. Triumf și diversitate.200-1000 d.Chr., Ed.Polirom,
Iași, 2002, trad.Hans Neumann, p.186; Denis CĂPRĂROIU, Eugen DENIZE, Nașterea Europei Medievale, pp.138
– 141.
155 Lect.Univ.Dr.Marius TELEA, Orient, Occident și lumea islamică. Conflicte și încercări de refacere a vechii
unități romane, p.553.
156 Jacques LE GOFF, Civilizația Occidentului Medieval, Ed. Științifică, București, 1970, trad.Maria Holban, p.25.

54
majoritate clerici, vor căpăta și o interesantă experiență proprie în legătură cu mult mai
dezvoltata - la acea vreme - civilizație hispano-islamică.

Dacă la început, ummayyazii impuneau lumii hispano-musulmane trăsăturile de fond ale marii
culturi siriace care îi caracterizase, cu vremea, acest spațiu ajunge, prin medierea curților
Islamului maghrebin, să se simtă atras de modelul abbasid, iar această comoară intelectuală va
stârni o adevărată fascinație chiar și pentru creștini: încă din secolul al IX-lea, Álvaro de Córdoba
deplângea faptul că savanții creștini își iroseau vremea copiind literele arabe, lăsând în uitare
Scriptura și lucrările Părinților Bisericii 157.

Impulsurile anti-musulmane au determinat o explicabilă stare de presiune care a obligat

pe papii, regii și împăraţii Apusului să imite metodele vrăjmașului, dintre care cele mai
seducătoare au fost califatul (el însuși reiterare a fastului împăraţilor persani, care îl captivase și
pe Diocleţian odinioară) și supunerea tuturor neamurilor sub autoritatea califului adică a
împăratului - preot universal. Copiind anumite trăsături de fond ale Islamului și implementându-
le în regatul franc și la curtea papei, cărturarii Occidentului vor sădi, conștient sau nu, o anumită
viziune asupra credinței creștine cu repercursiuni ulterioare imposibil de controlat: o nouă
Europă, exclusivistă, „latină”, centrată pe fidelitatea absolută față de împăratul-preot din
Roma. Celebrul raport cu privire la misiunea diplomatică a lui Liutprand de Cremona la
Constantinopol (968) este un monument al prejudecăţilor bizantino-germane de la acea vreme.
Aceste prejudecăţi, legate în principiu de dreptul de a fi ”roman”, vor alimenta suspiciuni
reciproce până în zilele noastre. Germanicii ottonieni se numeau pe ei înșiși ”romani” iar pe
bizantini îi considerau ”greci”. La rândul lor, bizantinii, deși le erau cunoscute diferenţele între
etniile vestice, îi numeau pe toţi apusenii drept „franci” sau ”latini”, ei păstrându-și denumirea de
”romei”. Papii vor specula cu dibăcie competiția dintre pretenţiile imperialiste ale bizantinilor și
germanilor în folosul propriu, avansând, din ce în ce mai accentuat, propriile teze legate de
imperiul universal descendent al moștenirii romane158.
Apropierea culturală dintre Occident și islam s-a realizat ușor, pentru că sistemele lor
politico-religioase, în ciuda declarațiilor războinice și a poziției antagonice, erau compatibile
structural: atât califul cât și papa pretindeau că sunt titularii sceptrului unei împărății cu pretenții
universale, amândoi erau pontifex maximus ai credinței lor și executori infailibili ai voinței divine
asupra turmei de supuși. Cele două funcții erau deja recunoscute ca omologe în secolul al XI-
lea159. Demnitatea de calif (khalīfatu rasūl Allāh) presupunea mai multe atribuţii cumulate: urmaș
și locţiitor al Profetului, imam suprem și emir al dreptcredincioșilor. Ulterior titulatura de
pontifex maximus pentru musulmani au preluat-o și sultanii otomani160. Martin Luther însuși a
observat în lucrările sale, nu fără oarecare exagerări, asemănarea dintre Papalitatea timpului său
și Islam:

157 Franco CARDINI, Europa și islamul. Istoria unei neînțelegeri, p.43.

158 Edward GIBBON, Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, vol. III, p.94.
159 Gesta IV, 21.
160 Oxford Islamic Studies Online, http://www.oxfordislamicstudies.com. (accesat: 11 mai 2017).

55
 Turcul și Papa nu diferă deloc în forma religiei, ei variază în ceea ce privește cuvintele și
ceremoniile...Papa, împreună cu adepții săi, comite un păcat mai mare decât Turcul și decât tot
Păgânul...Turcul nu forțează pe nimeni să nege pe Hristos și să adere la propria sa credință...deși
își dezlănțuie furia cel mai adesea ucigând pe creștini în trup...el (Turcul) cu toate acestea nu face
decât să umple Raiul cu sfinți...Papa nu vrea să fie nici măcar inamicul Turcului...El (Papa)
umple iadul cu nimeni altcineva decât cu creștinii. Asta înseamnă comiterea unei adevărate crime
spirituale, și este până în cele mai mici amănunte la fel de rea ca și învățătura și blasfemia lui
Mahomed și a Turcului. Dar dacă un om oarecare nu acceptă ca el (Papa) să-și practice această
seducție diabolică, atunci el (Papa) adoptă calea Turcului și comite uciderea în trup
deasemenea...Turcul este un dușman mărturisit al lui Hristos. Dar Papa nu este. El este dușmanul
secret și persecutorul, prietenul fals. Pentru acest motiv, el este a-tot-răul! 161

Sacralizarea războiului și a armelor constituie o altă asemănare a celor două civilizații.

Atât Creștinismul apusean cât și mahomedanismul erau doctrine pragmatice, adaptate unui soi de
gândire teritorială și războinică, masele germanice și arabo-berbere fiind de o tradiție militaristă
incontestabilă.
Papii Benedict VIII, Leon IV, Nicolae I și Ioan VIII promiteau viaţă veșnică celor care
vor porni la luptă împotriva sarazinilor. În Răsărit, pe de altă parte, lucrurile nu au stat deloc la
fel. Biserica Ortodoxă nu și-a abandonat principiile chiar și în fața unor tentante oferte din partea
statului cu care conviețuia, dar care era mai dornic să împrumute de la puternicii săi rivali
mediteraneeni teribila armă a fanatismului.

Când împăratul bizantin Nichifor Fokas (963-969) i-a cerut Bisericii să recunoască drept
mucenici pe soldații ce sunt uciși în războaie, cererea nu i-a fost acceptată. Argumentul cu care
patriarhul și cei dimpreună cu el au respins cererea împăratului a fost următorul: ”Cum ar putea fi
socotiți mucenici, sau deopotrivă cu mucenicii, aceia care omoară și sunt omorâți în războaie, pe
care dumnezeieștile canoane îi supun pedepsei, trei ani 162 oprindu-i de la înfricoșătoarea și Sfânta
Împărtășire?163

Începând cu anul 756, anul Donației pepiniene - prin care regele francilor Pepin cel Scurt,
primul conducător apusean consacrat prin ceremonie religioasă și înnobilat de papa Ștefan II cu
titlul de patricius romanorum, oferă Bisericii Romei toate teritoriile cucerite de la longobarzi -
apare pe harta lumii Statul pontifical. La acest eveniment, de importanță covârșitoare pentru
istoria lumii, nu s-a ajuns din ambiția episcopului Romei, deși această componentă nu a lipsit din
evoluția, ulterioară secolului al X-lea, a Imperiului papal.

161 Martin LUTHER, Tischreden, Weimer ed., 3, No. 3130, Luther’s Works, Weimer ed., 28, 365f ; 30 II, 195; 47,
175 la Rev. Prof. Dr. Francis Nigel LEE, Luther on Islam and the Papacy, Brisbane, 2000, sursă electronică on line:
http://www.historicism.net/readingmaterials/loiatp.pdf. (accesat: 13 ianuarie 2017).
162 Canonul 13 al Sfântului Vasile.
163 Georgios MANTZARIDIS, Morala Creștină, vol.II, Ed. Bizantină, București, 2006, trad. diac.drd. Cornel
Constantin Coman, p.376.

56
 Sătul de instabilitatea, ineficiența și dezinteresul Bizanțului în apărarea Italiei față de
longobarzi și de arabi, opozant constant al ideologiei politico-religioase a Constantinopolului de
atunci (iconoclasmul) și al aservirii interesului misionar al Bisericii față de capriciile principilor
pământești, arhiereul Romei a căutat inițial să se orienteze spre ajutorul unui conducător mai
simplu în abordări însă mai dedicat rezolvării problemelor apăsătoare cu care se confrunta
scaunul Romei vechi. Acest șef de stat era Pepin, regele francilor.
Desigur, timp de trei secole, papii vor continua să mențină legătura cu Bizanțul, însă în
paralel, vor consolida un sistem politic independent, bazat pe o teorie robustă și mobilizatoare,
cu o armată proprie, excelent coordonată, capabilă să facă față oricărei oștiri a lumii, având un
scop precis pe care, sub formă de ideal sacru, și l-au asumat entuziast toate națiunile creștine din
Apus. Prin urmare, începând din 756, papa nu mai este doar episcop al Romei și patriarh al
Occidentului, ci își asumă deplin puterea politică, bazat pe tradițiile imperiale romane, devenind,
treptat, până la 1517 (anul declanșării Reformei lui Luther), stăpânul absolut al popoarelor
vestice, nordice și central-europene.
Moartea ultimului împărat din dinastia carolingiană, Carol III (879-888), va atrage după
sine o destabilizare a organizării sociale din Occident. Criza succesiunii la cea mai râvnită
coroană a Apusului se va întinde până în anul 962, când Otto I de Saxonia va fi uns împărat. În
acest răstimp, fiind și suverani pământești, papii au intrat în competiția pentru putere, încoronând
diverși pretendenți (la început, dintre ducii de Spoleto). Însă acest lucru a avut un revers negativ.
Ca reacție la ingerința din ce în ce mai pronunțată a papilor în controlul și modelarea statelor
europene, marile familii feudale ale Europei s-au străduit să-și impună, la rândul lor, propriii
candidați la tronul pontifical, ajungându-se până acolo încât aproape întregul secol al X-lea să fie
irosit pe lupte nedemne pentru dobândirea tiarei papale. Ducii de Spoleto, conții de Tusculum,
familia nobiliară a Crescentilor și, mai târziu, dinastia ottoniană, vor iniția, pentru susținerea
favoriților lor, un război civil pustiitor.
Odioasa principesă Maruzia, fiica generalului Teofilact și a Teodorei de Tusculum,
amantă a papei Sergiu III (904-911), reușește să impună mai mulți papi pe tronul roman 164. Ea îl
va asasina pe papa Ioan X (914-928), impunând ca papi pe partizanii ei Leon VI (928-929) și
Ștefan VII (929-931). Maruzia va reuși să sporească prestigiul politic și beneficiile dinastiei sale
prin încoronarea ca papă a fiului ei (bastard al papei Sergiu III) sub numele de Ioan XI (931-
935). După detronarea și plasarea în arest până la moarte a Maruziei, de către fiul ei mai mic,
Alberic II, acesta, noul stăpân laic al Romei (patricius romanorum) în perioada 932-954, va
continua politica perfidă a mamei sale în detrimentul interesului Bisericii. El va numi și va
demite papi după bunul plac. Fiul său, prințul Octavian, născut din relația cu o concubină, va fi
numit papă la doar 16 ani, sub numele de Ioan XII (955-964).
La începutul secolului al XI-lea, pe fondul slăbirii puterii imperiale germane, familia de
Tusculum își recapătă influența pe care o avusese pe timpul Maruziei, impunându-și trei membri
ca papi ai Romei: Benedict VIII (1012-1024), Ioan XIX (1024-1032) și Benedict IX (1032-1044;
aprilie 1045 - mai 1045; 1047-1048).
164 Harald ZIMMERMANN, Veacul întunecat, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983, trad. Johanna
Henning și Anca Mihăilescu, pp. 30-31; 58-63.

57
 Acesta din urmă, pe numele de botez Teofilact de Tusculum, a fost întronizat ca împărat-
arhiereu al Occidentului la vârsta scandaloasă de 12 ani. Având predispoziție spre violență și
imoralitate, va fi considerat – pentru crimele sale – unul dintre cei mai urâți conducători pe care
i-a putut avea Scaunul Apostolic Roman.
În timpul primului pontificat al lui Benedict IX are loc marea răscoală a lui Georgios
Maniakes, katepanul bizantin al Italiei (1038-1043), împotriva stăpânului său, împăratul
Constantin IX Monomahul (1042-1055). Slăbită de luptele civile, părăsită de forțele care ar fi
trebuit să-i asigure siguranța frontierelor, Italia sudică va cădea ușor pradă normanzilor iar
Sicilia, până la cucerirea ei de către normanzi, va rămâne fief arab.
În 1044, un grup de episcopi rigoriști l-a înlocuit pe Benedict IX cu episcopul Ioan de
Sabina, care va domni în Roma sub numele de Silvestru III (1044-1045). În 1045, Benedict IX
revine în Roma cu ajutorul susținătorilor săi, izgonind pe Silvestru III și începându-și cel de-al
doilea pontificat, care va dura doar două luni. Cu vistieria deja secătuită nemaiputând să-i
alimenteze „patimile sodomice”, potrivit cronicarilor, Benedict IX caută să-și vândă tronul și
apoi să se căsătorească. Se adresează în acest sens nașului său, preotul Ioan Grațian, cerându-i în
schimbul tiarei o avere imensă. Ioan Grațian era perceput ca autoritate morală a timpului său,
menținând, până la sfârșitul vieții sale, o trainică prietenie cu Petru Damian, cel mai cunoscut
sihastru apusean al secolului al XI-lea. Dorind să scape Biserica de dezastrul în care fusese
azvârlită de papii nedemni, Ioan Grațian a acceptat propunerea nestatornicului Benedict, astfel
încât, între 1045 și 1046 va domni ca papă sub numele de Grigorie VI.
Deși a stăpânit puțin, Grigorie VI a încercat să pună în ordine situația socială și de
credință a statului și a Bisericii sale, reintroducând disciplina și moralitatea. S-a servit în acest
sens de un ucenic al său pe nume Hildebrand, călugăr riguros, pregătit în centrul de la Cluny.
Însă atât Silvestru III (care se refugiase de frica lui Benedict IX) cât și Benedict IX (care s-a
răzgândit, între timp, cu privire la însurătoare) au strâns partizani și s-au îndreptat spre Roma cu
scopul de a o cuceri. Grigorie VI s-a văzut obligat să se adreseze pentru ajutor împăratului
german Henric III (1046-1056). O oaste condusă de însuși Henric a mărșăluit în Italia.
Pentru a stinge disputele privind adevăratul titular al coroanei de papă, împăratul a
convocat în 1046 sinodul de la Sutri unde au fost invitați toți papii rivali: Grigorie VI, Silvestru
III și Benedict VIII.
Grigorie a recunoscut cu onestitate în fața episcopilor că a cumpărat Scaunul Romei, fiind
astfel condamnat pentru simonie și silit să abdice. Ulterior, împăratul i-a fixat domiciliul în
cetatea Köln, unde va fi tratat cu toate onorurile unui papă până la moartea sa. Credinciosul său
capelan Hildebrand îl va însoți. Silvestru, prezent și el la sinod, a fost caterisit și închis cu forța
într-o mănăstire. Benedict IX a refuzat să se prezinte, fiind excomunicat în lipsă. La propunerea
împăratului, episcopii au ales pe arhiepiscopul Suidger de Bamberg drept papă legitim sub
numele de Clement II (1046-1047). Noul papă va iniția o serie de măsuri pentru combaterea
simoniei și pentru disciplinarea clerului, fiind susținut puternic de marile centre monahale. Va
pieri însă în 1047, probabil otrăvit.
Profitând de moartea papei Clement, Benedict IX va conduce o insurecție anti-germană,
soldată cu ocuparea palatului Lateran. În cel de-al treilea pontificat al său, Benedict IX tronează
58
în Roma, cu aceeași nesăbuință, timp de câteva luni, până când, în anul 1048, oștile împăratului
Henric III vor pătrunde în oraș și-l vor izgoni definitiv. Benedict IX va fi obligat să își petreacă
zilele sub supraveghere strictă, ca penitent la mănăstirea Grottaferrata, până la moartea sa,
întâmplată în 1056.
Scurta domnie a papei Damasus II (iulie-august 1048) va fi un interludiu între prăpădul
de dinainte și restaurarea autorității papale.
Succesorul acestuia, episcopul de Toul, fiu de conte alsacian și nepot de văr al
împăratului Conrad II (1024-1039), va primi numele de Leon IX (1049-1054)165. Acestui călugăr
sever, adept al rânduielilor clunisiene, i se vor alătura, într-un entuziasm general, toți oamenii
credinței dezgustați de cei 161 de ani de instabilitate bisericească și politică. Printre sfetnicii
papei Leon se găsea și monahul Hildebrand, fostul capelan al papei Grigorie VI.
Amestecul violent al principilor laici în treburile Bisericii, care o adusese aproape de
pragul desființării în perioada amintită, va determina o formidabilă reacție revoluționară din
partea mediului monahal. Abația de Cluny preia conducerea mișcării de restaurare a autorității
papale față de domnitorii pământești. Pusă în fața crizei care parcă nu se mai sfârșea, Biserica
Romei a îmbrățișat cu entuziasm noua doctrină clunisiană a supremației universale a papilor.
Izvorât din necesitatea eliberării Bisericii de sub arbitrariul puterilor lumești însă având drept
sursă de inspirație modelul politico-religios al califilor, hegemonismul papal intra în conflict
automat cu oricine ar fi ridicat obiecții împotriva sa. Este drept că, impunând supra-suveranitatea
sa peste întreaga lume, papa obținea coeziunea și disciplina de care avea atâta nevoie pentru a-și
salva Biserica din prăpastie. Dar modelul său prezenta riscuri grave: 1. putea fi copiat, ca
justificare, în unele sisteme agresoare cu aspirații hegemonice (normanzii, ungurii, etc.); 2.
intra, inevitabil, în competiție, inclusiv militară, cu statele creștine care dețineau deja o tradiție
imperială solidă (Imperiul Romano-German și Imperiul Bizantin); 3. Dădea naștere unui proces
de alienare, înceată dar sigură, a episcopului Romei și a cardinalilor săi, față de sinodalitatea
ființială a Bisericii. Potrivit doctrinei clunisiene papa era deasupra Bisericii, nu în Biserică. Acest
ultim risc pe care, fără să-l poată anticipa de la început, teoreticienii de la Cluny și papii
restauratori și l-au asumat, se va concretiza în dezlănțuirea Reformei protestante, cu efectele sale
până în ziua de astăzi
Papa Leon va institui măsuri severe în vederea combaterii simoniei (tranzacționarea Celor
Sfinte și a bunurilor eclesiastice, cumpărarea și vânzarea de posturi clericale, etc.) și a
nicolaismului (viața desfrânată și iubitoare de lux a clerului).
Una dintre regulile cele mai aspre a fost aplicarea celibatului universal al clerului. Scopul
acestei reforme era deopotrivă moral și economic. Pe de o parte preoții erau forțați să devină o
oaste disciplinată (complet aservită papei), iar, pe de alta, să renunțe la bunurile materiale - pe
care nu mai aveau, de acum înainte, să le transmită eventualilor urmași - în favoarea Bisericii. În
schimbul acestui sacrificiu, preotului i se asigura o anumită independență față de conducerile

165 Mircea Cristian PRICOP, The Restauration Of Western Church Authority During The Century Of ”Ascetic-
Popes”, în revista Journal of Romanian Literary Studies (JRLS), nr. 17, Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2019,
pp. 886-893.

59
politice precum și față de diferitele circumstanțe sociale ale lumii. Istoria va dovedi însă această
măsură drept ineficientă, prin transformarea, lentă dar sigură, a preotului de parohie într-un
element exterior, în esență neintegrat în comunitatea pe care o deservea. În ciuda multor pilde de
sfințenie autentică pe care le-a oferit, clerul apusean nu va fi perceput niciodată ca făcând parte
din comunitate, ci mai degrabă suprapus acesteia. Ca atare, nu va avea cum să creeze, de-a
lungul timpului, o legătură organică de durată, prin evanghelizarea din interior a familiei și a
națiunii. Reforma protestantă și revoluțiile moderne vor profita din plin de această vulnerabilitate
moștenită pentru a da lovitura de grație relației dintre cler și popor în Occident.
În scopul obținerii unei autorități depline în Italia, Leon IX va subordona Bisericii Romei
scaunele episcopale bizantine din sudul Italiei, scoase deja de normanzi de sub autoritatea
Constantinopolului.

Nu va putea niciodată fi povestită în amănunte cucerirea, lentă dar definitivă, a Italiei de Sud de
către grupul de aventurieri normanzi chemați contra arabilor, pentru ca de a doua zi chiar, sub
patronajul papii, ei să atace garnizoanele bizantine, alungând în același timp fără osebire pe
„greci” și pe rebelii de tipul unui Maniakes. Am mai spus că orașele nu le-au opus niciodată nici
cea mai mică rezistență și că mulți episcopi ortodocși au consimțit să cadă la învoială cu acești
latini. Pentru populație nu se produsese dealtminteri decât o schimbare în caracterul național al
străinilor pe care ei îi hrăneau și îi plăteau pentru această apărare contra musulmanilor, care nici
ei nu erau considerați ca niște dușmani cu care să nu poată să se înțeleagă 166.

Pontificatul lui Leon IX este legat de un eveniment trist al istoriei bisericești: ruperea de
Răsăritul Ortodox. Asupra Schismei există un punct aparte, în cadrul acestui studiu introductiv
(3.2), în care vom putea constata că sfințenia vieții personale, ca valoare strictă, nu este singurul
element necesar pentru a menține unitatea Bisericii.
Înfrânt și luat în captivitate de normanzi, în 1053, papa Leon va muri la scurt timp după
eliberarea sa, pe 19 aprilie 1054.
Succesorii săi, Victor II (1055-1057) și Ștefan IX (1057-1058), ambii din familii
nobiliare înrudite cu împărații germani, vor continua opera misionară începută de Leon IX.
Urmează scurta și furtunoasa domnie a papei Benedict X, din familia Tusculum (1058-
1059). Întrucât asupra alegerii acestuia fusese ridicată, din partea unui grup de episcopi conduși
de către cardinalul Hildebrand, suspiciunea de fraudă, probată ulterior ca adevărată, Benedict X
alege calea impunerii sale cu ajutorul forței militare, fiind sprijinit de nobilii Tusculum și de
contele de Galeria.
Inițial refugiați, de frica morții, pe la diverse curți princiare, contestatarii sunt reuniți de
către cardinalul Hildebrand la Siena, spre sfârșitul anului 1058, unde, cu susținerea fermă din
partea împărătesei regente Agnes și a ducelui Lotharingiei, îl aleg papă pe arhiepiscopul
Florenței, Gerhard de Burgundia. Noul papă, care și-a ales numele de Nicolae II, va porni de
îndată spre Roma, în fruntea unei armate, pentru a-și ocupa tronul.

166 Nicolae IORGA, Istoria vieții bizantine, p. 377.

60
 Întrucât Benedict X avea o oaste mai puternică, Nicolae II apelează la susținerea
normanzilor, conduși la acea vreme de Robert Guiscard, promițând – prin intermediul amicului
acestora, nefastul cardinal Humbert de Silva Candida, autorul de facto al actului de
excomunicare de la 1054 – acordarea titlului de duce de Apulia, Calabria și Sicilia pentru Robert
și a celui de principe de Capua pentru Richard de Aversa. În schimbul acestor titluri, cei doi șefi
normanzi au depus jurământul de fidelitate față de papă și și-au luat angajamentul de a apăra
drepturile Bisericii în fața oricărei contestații. În același timp, normanzii promiteau solemn că
vor depune toate eforturile pentru eliminarea completă a pericolului musulman din Europa.
Ceea ce merită a fi notat este că înțelegerea dintre papalitate și principii normanzi,
pecetluită la Melfi, în 1059, includea citate din documentul apocrif Donația lui Constantin, fapt
care, pe de o parte, consolida – pe baze șubrede, ce-i drept – independența și superioritatea papei
față de orice autoritate laică a lumii, dar care, va genera, nu mult după aceea, o reacție adversă
extrem de puternică din partea conducătorilor temporali, mai ales din partea împăratului german.
Papa Nicolae II (1059-1061) reușește să își impună autoritatea în Biserică după mai multe
bătălii cu rivalul său italian, purtate în anul 1059 (Campania, Praeneste, Tusculum, Galeria).
În bătălia finală pentru ocuparea cetății Galeria, cardinalul Hildebrand a condus personal
trupele asediatoare, obținând capitularea forțelor lui Benedict X.

Pentru a face să înceteze odată pentru totdeauna subordonarea suveranului pontif față de
familiile nobiliare romane precum și competiția - deopotrivă jignitoare și devastatoare pentru
Creștinătate - a diverselor dinastii pentru impunerea propriului candidat la tronul papal, Nicolae
II emite un decret care rezervă doar cardinalilor dreptul de a alege pe noul pontif167.
Decretul privind alegerea papei exclusiv de către cardinali, deși izvorât dintr-o necesitate
istorică obiectivă, a contribuit de-a lungul timpului la distanțarea Bisericii din Apus față de
principiul sinodalității eclesiale. Timp de aproape patru secole, până la rezolvarea întregii
probleme în favoarea papei, asupra chestiunii primatului și a sinodalității vor exista frecvent
dezbateri aprinse între teologii apuseni și lupte deschise între papi și sinoade. Conciliile de la
Konstanz (1414-1418), Basel (1431-1437) și Ferrara-Florența (1438-1445) au avut în vedere
permanent identificarea unei formule care să armonizeze primatul papal și colegialitatea
conciliară. Una dintre marile deosebiri dintre Bisericile Apuseană și Răsăriteană este aceea că
ultima consideră sinodul episcopilor superior persoanei și funcției patriarhului și cu drept de
control asupra acestuia.
Papa Nicolae II insistă în timpul pontificatului său pe îmbunătățirea stării morale a
clerului și pe disciplinarea acestuia.
Succesorul său, Alexandru II (1061-1073), primul papă ales numai de către cardinali,
promovează cu succes supunerea necondiționată față de voința papei a tuturor popoarelor
apusene.
Papei Alexandru II îi este atribuită convocarea, încă din 1063, a mai multor forțe militare
creștine (contingentul franc fiind printre cele mai numeroase) pentru participarea la „războiul
167 Jacques PAUL, Biserica și cultura în Occident, vol. II, Ed. Meridiane, București, 1995, trad. Elena-Liliana
Ionescu, pp. 25-26.

61
sfânt” de eliberare a Peninsulei Hispanice de sub jugul mahomedanilor. Campania de cucerire a
orașului Barbastro de către coaliția multinațională creștină a fost finalizată cu succes în 1064.
Riposta maură din anul următor îi va șterge complet rezultatele. Tot papa Alexandru
binecuvântează cucerirea Angliei de către ducele William de Normandia (1066) și înscăunarea
acestuia ca rege, obținând în schimb ascultarea neabătută a acestuia. Spre sfârșitul vieții sale, în
1073, Alexandru II negociază cu contele Ebles II de Roucy o ofensivă anti-musulmană dincolo
de Pirinei, pretinzând ca toate teritoriile spaniole cucerite de la mauri să fie predate stăpânirii
Statului Papal.
Grigorie VII Hildebrand (1073-1085) este papa de numele căruia este legată așa-numita
„reformă” a Bisericii din Apus. În urma conciliului de la Roma din 1074, Grigorie promulgă
patru decrete privind disciplinarea clerului, combaterea simoniei și a nicolaismului. Decretele
gregoriene sunt completate cu prevederile documentului Dictatus Papae, din 1075, care
subordonează orice autoritate pământească Tronului Sfântului Petru, excluzând, în același timp,
orice amestec laic în alegerile sau numirile eclesiatice168.
Unii cercetători îl indică drept autor al Dictatus Papae pe cardinalul Deusdedit, care a și
pus în circulație, imediat după moartea papei Grigorie VII, acest document, descoperit de el între
scrisorile papei. Indiferent cine este cu adevărat autorul său, Dictatus Papae rămâne documentul
programatic al viziunii papale asupra Bisericii și a lumii și exprimă cel mai bine idealul politico-
religios al Statului Pontifical pus în acțiune de Hildebrand.

Grigore era pe deplin pregătit să impună aceste pretenții la supremație atât seculară cât și
spirituală. El afirma că țări ca Anglia, Ungaria, Rusia și Spania fuseseră puse sub controlul
Sfântului Petru și al succesorilor lui169.

Ana Comnena amintește în cronica sa despre pretențiile hegemonice ale papei Grigorie
prezente și în Dictatus Papae170.
Dictatus Papae171 are mai multe surse de inspirație, dintre care unele pot fi găsite în
sistemul teocrației islamice (accesibil occidentalilor prin intermediul statelor musulmane
hispano-maure) iar altele în absolutismul teocratic iconoclast al împăraților isaurieni (la rândul
său adăpat la o sursă islamică). Așa-zisul argument al „principatului lui Petru”172 pe care se
fondează doctrina teocratică papală, se regăsește în cel de-al doilea izvor. Cu specificația că dacă
în Bizanț dinastia isaurienilor emite (și reușește să impună) tradiția nefastă a subordonării
necondiționate a Bisericii față de puterea laică, papismul (concurent acerb al imperialismului de

168 Earle E. CAIRNS, Creștinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii Creștine, Ed. BEE International,
Chișinău, 1992, trad. Doris Laurențiu și John F. Tipei, p. 206.
169 Earle E. CAIRNS, Creștinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii Creștine, p. 206.
170 Ana COMNENA, Alexiada, vol. I, pp. 52-54.
171 Mircea Cristian PRICOP, Un important document apusean: Dictatus Papae (1075) (studiu și traducere), în
revista teologică „Tomisul Ortodox” (serie nouă), nr. 10-12, octombrie-noiembrie-decembrie, Ed. Arhiepiscopia
Tomisului, Constanța, 2017, pp. 5-8.
172 Gesta IV, 11.

62
tip isaurian) teoretizează (începând din secolul al VIII-lea) și izbutește să instituie, prin Dictatus
Papae, supunerea absolută a statelor față de Biserica Romei.

Ecloga împăratului Leon III Isaurul (726)173 Dictatus Gregorii Papae (1075)174

„Domnul a încredințat Imperiul împăraților,
poruncindu-le totodată să se ocupe și de turma
lui Hristos, având ca exemplu pe Petru,
conducătorul Apostolilor”.
„...Că doar pontiful Romei poate fi numit cu
adevărat universal. Că numai el singur poate
folosi însemnele imperiale. Că numai papei îi
sunt datori toți principii să-i sărute picioarele.
Că numai numele lui va fi pomenit în biserici.
Că acest nume este unic în lume. Că are
dreptul să demită împărați. Că sentința
pronunțată de el nu poate fi retractată de către
nimeni și că el însuși, singurul din toți, poate
să o retracteze. Că el însuși nu poate fi judecat
de către nimeni. Că Pontiful Roman, dacă va
fi fost investit canonic, este făcut sfânt, fără
de îndoială, prin meritele Fericitului Petru,
după cum mărturisește Sfântul Ennodius,
episcopul Paviei, și fiind de acord cu el mulți
Sfinți Părinți, așa cum este prevăzut în
decretele Fericitului Papă Simah...”.

Reacția violentă a împăratului german Henric IV (1056-1106) împotriva măsurilor

gregoriene s-a concretizat în două campanii militare de lungă durată împotriva Statului Papal,
intitulate de către istorici Lupta pentru învestitură175. Între 1075 și 1077, în timpul primului
conflict, soldat cu înfrângerea împăratului german, papa s-a bucurat de o susținere militară de
excepție. Grigorie VII încheiase alianță cu împăratul bizantin Mihail VII Dukas (1071-1078) și
cu ducele Robert Guiscard (ajuns între timp șeful incontestabil al normanzilor din Italia prin
cucerirea ultimului bastion bizantin din Peninsulă, cetatea Bari), reușind să obțină un acord de
pace între Bizanț și ducatul Apuliei, sigilat prin căsătoria copiilor celor doi șefi de stat. Alianța
normando-bizantino-papală avea rostul ca, după eventuala înfrângere a împăratului Henric IV, să
constituie nucleul dur al ofensivei pentru eliberarea creștinilor din teritoriile smulse Bizanțului
prin victoria musulmană de la Manzikert, din 1071.

173 C. A. SPULBER, Ecloga isaurienilor, Cernăuți, 1929, p. 3.

174 Karl HOFMANN, Der "Dictatus papae" Gregors VII. Eine rechtsgeschichtliche Erklärung von Dr. Theol. Karl
Hofmann, Ed. Ferdinand Schöningh, Paderborn, 1933, pp. 202-208. Traducerea integrală a documentului se găsește
în anexa II a prezentei lucrări.
175 Lupta pentru investitură va continua, sub diverse forme, până în 1122, când împăratul Henric V și papa Calixt
II vor încheia o înțelegere intitulată Concordatul de la Worms.

63
 Grigorie VII își manifestase interesul real față de situația gravă din Orient încă de la
urcarea sa pe tronul Romei, făcând planurile unei cruciade pe care și-ar fi dorit s-o conducă în
persoană până la Ierusalim176. Însă evenimente precum detronarea lui Mihail VII de către
Nichifor Botaniates (1078-1081), desființarea logodnei și luarea ca ostatică a fiicei lui Robert
Guiscard, declanșarea războiului bizantino-normand (1081-1085), precum și încheierea alianței
dintre bizantini și germani, care va fi păstrată și consolidată prin masive ajutoare materiale din
partea Constantinopolului, inclusiv după urcarea pe tron a lui Alexius Comnenul (1081-1118),
vor nărui speranțele papei Grigorie. Ca urmare papa Hildebrand îl excomunică pe uzurpatorul
Botaniates și binecuvântează războiul dus de Robert Guiscard pentru „restaurarea” domniei
cuscrului său Mihail VII.
Prins într-un al doilea conflict cu împăratul Henric IV, trădat de foștii aliați și înfrânt,
papa Grigorie va fi nevoit să se refugieze pe teritoriu normand, la Salerno, unde va și muri în
1085.

Relațiile dintre creștinătatea apuseană și cea răsăriteană nu fuseseră niciodată mai reci decât în
1085, în anul morții lui Grigore. Împăratul răsăritean fusese excomunicat de papă, care încuraja
deschis aventurieri lipsiți de scrupule să-i atace pe frații-creștini; iar asta în vreme ce principalul
dușman al papei, regele Germaniei, primea fățiș subsidii de la bizantini. Amărăciunea și
resentimentele sporeau de ambele părți. Deocamdată însă nu exista o schismă propriu-zisă.
Diplomația putea încă păstra unitatea creștinătății. Răsăritul avea în împăratul Alexie un om de
stat cu o suficientă înțelepciune și flexibilitate. În Apus, un om de stat de aceeași valoare tocmai
urma să se ridice177.

După scurtul pontificat al bătrânului abate de Monte Cassino, Victor III (1086-1087), pe
tronul episcopilor romani va fi instalat cardinalul de Ostia, francezul Odo de Lagery, care își va
alege numele de Urban II și va va păstori între 1088 și 1099. Om blând și răbdător, capabil să
înțeleagă o viziune înaltă dar și să tempereze un avânt prea înflăcărat, Urban II a favorizat
împăcarea dintre împăratul Alexius și noua căpetenie a normanzilor, Roger Borsa, fiul și
succesorul lui Robert Guiscard.
Astfel, în septembrie 1089, la conciliul de la Melfi, papa ridică excomunicarea aruncată
de Grigorie VII asupra împăratului bizantin iar Alexius convoacă în același an un sinod la
Constantinopol, unde s-a hotărât redeschiderea bisericilor de rit latin din Constantinopol, precum
și restaurarea numelui papei în dipticele Marii Biserici. În același timp, Alexius hotărăște să-l
sprijine pe Urban II în conflictul acestuia cu antipapa Guibert, favoritul împăratului german.
În 1090, împăratul trimite papei o solie de prietenie, purtând cu ea tratatul Sfântului
Teofilact al Bulgariei (1050-1108) care exprima cu tact, într-un mod complet nejignitor, punctul
de vedere al teologiei bizantine referitor la practicile liturgice distincte dintre apuseni și
răsăriteni. Deși nu putea fi de acord cu adaosul Filioque și cu primatul de tip absolutist al papei
asupra celorlalte biserici, totuși Sfântul Teofilact se arăta mai îngăduitor față de celelalte

176 Jacques PAUL, Biserica și cultura în Occident, vol. II, p. 215.

177 Steven RUNCIMAN, Istoria Cruciadelor, vol.I, pp. 117-118.

64
obiceiuri apusene. El îndemna stăruitor pe toți, fie greci fie latini, să nu exagereze cu privire la
standardizarea ritualului și a practicilor liturgice și să respecte vechile obiceiuri, unele păstrate
încă de la Apostoli, ale bisericilor locale. Concluziile tratatului ortodox erau că nu există nici un
fundament real pentru ca între Biserica Romei și celelalte Biserici Apostolice să existe vreodată
o schismă.

7. Desfășurarea evenimentelor

a) Conciliul de la Piacenza

Pe la începutul anului 1095, papa Urban II convoacă un mare conciliu la Piacenza. În

cadrul acestui conciliu, care funcționa ca for suprem de judecată al Apusului, s-au emis decrete
împotriva simoniei, a căsătoriei clericilor și a schismei din Biserică. Au fost prezentate cazurile
Bertei de Olanda, regina Franței și al Adelaidei/Praxeda de Kiev, împărăteasa Germaniei care se
plângeau de adulterul și de nedreptățile soților lor Filip I (1060-1108), respectiv Henric IV
(1084-1105).
Solii basileului Alexius au fost prezenți. Ei au expus, la invitația Papei, situația din
Orient. Vechea solidaritate islamică era corodată. Moartea lui Malik Șah în 1092 dusese la o
lungă competiție pentru succesiune, iar arealul stăpânit de islamul sunit era complet răvășit.
Conducătorii turci luptau între ei pentru a lărgi influența micilor state pe care și le creaseră
anterior în detrimentul Bizanțului. Anatolia, vechea perlă a coroanei basileilor, era acum
dezorganizată. Drumurile nu mai erau întreținute și nici păzite iar spre Locurile Sfinte se
aventurau doar cei care nu mai puneau preț pe propria siguranță. Dificultățile pe care le
întâmpinau creștinii răsăriteni sub dominația selgiucizilor nu erau nici ele de neglijat. Diplomații
lui Alexius au făcut apel la responsabilitatea creștină de a proteja pe cei aflați la nevoie.
Enumerarea dezastrelor prin care trecuse Răsăritul creștin în ultimele decenii i-a convins pe
conciliari că siguranța întregii Creștinătăți era pusă în primejdie și că, mai devreme sau mai
târziu, fiecare va fi obligat să ia arma în slujba Crucii Domnului nostru Iisus Hristos și a Bisericii
Sale. Atât Papa cât și episcopii au plecat de la Piacenza impresionați de elocvența trimișilor
imperiali. Fiecare participant era frământat de cuvântul Mântuitorului de la Cina cea de Taină:
„Acum însă cel ce are pungă să o ia, tot aşa şi traista, şi cel ce nu are sabie să-şi vândă haina şi
să-şi cumpere” (Luca 22, 36).

b) Conciliul de la Clermont

La sfârșitul verii anului 1095, Papa le scria tuturor episcopilor francezi să i se alăture la
conciliul pe care îl va ține la Clermont în perioada 18 și 28 noiembrie a aceluiași an. Pe 27
noiembrie, în fața unei mulțimi impresionate, Urban a ținut o predică mobilizatoare, în urma
căreia: „francii care au ascultat acestea au pus de îndată să le fie cusute cruci pe umerii drepți,

65
zicând că ei merg în unanimitate pe urmele lui Hristos, de Care au fost mântuiți din mâna
iadului”178.
Hotărârile adoptate la Clermont contribuiau la înrolarea unui mare număr de oameni în
cruciadă. Ele includeau iertarea păcatelor dar și exonerarea de pedepsele laice pentru
infracțiunile trecutului celor care vor participa la cruciadă cu intenție pioasă. Toate averile
războinicilor erau puse sub protecția și administrarea Bisericii, urmând ca la întoarcere să le fie
returnate integral. Voluntarii depuneau un jurământ că vor porni spre Ierusalim cel târziu la
Adormirea Maicii Domnului 1096, primind semnul crucii pe hainele lor ca semn al
devotamentului. Sperjurii și dezertorii vor fi excomunicați.
Cu privire la situația creștinilor din Orient, deciziile de la Clermont statuau că această
campanie nu este un simplu război de cucerire, ci unul de eliberare a fraților creștini persecutați
de păgâni și a locașurilor de cult pângărite de barbari. În toate regiunile cucerite de la păgâni,
Bisericilor răsăritene urma a le fi retrocedate integral toate drepturile și proprietățile. Adunarea
generală a trupelor cruciate trebuia să se facă la Constantinopol, în deplină conlucrare cu oștile
împăratului Alexius179.

c) Cruciada populară

O primă mobilizare au făcut-o oamenii de rând. Influențate de predica înflăcăratului

călugăr francez Petru Eremitul (Sihastrul) câteva zeci de mii de țărani francezi și germani, cărora
li s-au adăugat clerici, târgoveți și câțiva nobili mai mici, au luat votul Crucii și au pornit spre
Ierusalim pe ruta Köln – cursul Dunării prin Ungaria – Belgrad – Niș – Sofia – Constantinopol.
După mai multe răfuieli cu oștenii unguri și cu milițiile pecenege ale împăratului, care au costat
mișcarea lui Petru Eremitul cel puțin un sfert din viețile participanților, mai înainte chiar de a fi
pus piciorul pe teren inamic, „cruciada țăranilor” așa cum este ea amintită de cercetători, ajunge
la Constantinopol, pe 1 august180. Bunăvoința împăratului Alexius, manifestată încă de la început,
s-a mai estompat după ce grupe de cruciați scăpate de sub control au jefuit, demolat și incendiat
mai multe clădiri din suburbiile capitalei. Alexius I, care inițial sfătuise pe Petru să nu treacă
Bosforul până nu i se va alătura oastea nobililor, se văzu nevoit să expulzeze întreaga gloată pe
țărmul asiatic al strâmtorii181.
Ajunși la Nicomidia, cruciații, pe fondul unor neînțelegeri, au decis să se separe pe
națiuni. Trupele conduse inițial de Petru Eremitul și de Gautier „cel Sărac” (Guvalterius
Sinehabere)182, senior de Boissy Sans-Avoir, se organizaseră pe principalele trei națiuni
participante (franceză, germană și italiană), fiind conduse din punct de vedere militar de
178 Gesta I, 1.
179 Steven RUNCIMAN, Istoria Cruciadelor, vol. I, pp. 124-128; S. COLUMBEANU, R. VALENTIN,
Cruciadele, Editura Enciclopedică Română, București, 1971, pp. 57-60.
180 Alte grupuri formate din germani și francezi, cum ar fi cel condus de călugărul Gottschalk, cel al lui Emich,
conte de Leisingen sau cel al predicatorului Volkmar, au sfârșit tragic fiind distruse aproape complet de oștile
maghiare pentru comportamentul haotic, jafurile și crimele pe care le săvârșiseră pe drum.
181 Gesta I, 2.
182 Gesta I, 2.

66
conaționali de-ai lor. Italienii și germanii și l-au ales pe Rainold, iar francezii pe Geoffroy
Burel183. Cruciații s-a deplasat până la tabăra militară bizantină Kivotos (Civitot) 184 unde Petru
Eremitul și-a stabilit cartierul general.
Francezii, conduși de Geoffroy Burel, au mărșăluit până la Niceea, capitala sultanului
Kilij Arslan. Ei au jefuit localitățile din împrejurimile metropolei, masacrând populația și
incendiind locuințele. Un prim corp de oaste turcească, trimis din Niceea, a fost respins cu
succes de către cruciații încărcați de pradă. Ajungând cu bine la Kivotos, briganzii lui Burel au
vândut prăzile grecilor din tabără. Invidios, Rainold își ia propriul corp de oștire și reușește să
ocupe un castel plin cu provizii, numit de cronicarul anonim Exerogorgo (Xerigordon), pe care
și-l constituie într-o bază de operațiuni în regiune.
Sultanul a trimis o oaste numeroasă pentru a asedia fortăreața. Pe 29 septembrie 1097,
trupele selgiucide, care respinseseră o ambuscadă organizată de Rainold, încercuiseră castelul și
au tăiat unica sursă de apă a asediaților. După opt zile de zbucium, Rainold și mai mulți cavaleri
au deschis porțile castelului, făgăduind că se vor lepăda de Creștinism dacă vor fi lăsați în viață.
Toți cei care au fost găsiți în fortăreață au fost trecuți prin sabie, iar cei care au acceptat
islamizarea au fost trimiși sclavi în mari orașe precum Chorasan, Alep sau Antiohia.
Turcii s-au îndreptat spre Civitot. Petru Eremitul plecase deja la Constantinopol. În
tabără, conducătorii mai precauți precum Gautier „cel Sărac” sau Hugo de Tübingen au
recomandat ca lupta să nu se dea în câmp deschis ci toți să se pregătească de un asediu cât mai
lung, în așteptarea lui Petru Eremitul și a ajutoarelor bizantine. Geoffroy Burel însă și-a impus
punctul de vedere și cruciații au ieșit în întâmpinarea turcilor. Masacrul care a urmat nu le-a dat
nici o șansă. Prins într-o ambuscadă a selgiucizilor, corpul expediționar a fost repede anihilat iar
Civitot inevitabil pierdut. Majoritatea comandanților fuseseră uciși. Gautier „cel Sărac” se afla
printre ei. Doar câteva mii de supraviețuitori au fost salvate de o escadră bizantină trimisă în
ajutor. Dezarmați, oamenii au așteptat la Constantinopol alte grupuri cărora să li se alăture. Iar
acestea nu au întârziat.

d) Cruciada cavalerilor

Hugo de Vermandois, fratele regelui Filip I al Franței, este primul mare senior care a luat
flamura cruciată și, împreună cu un corp de cavaleri (printre care se aflau și câțiva care
participaseră la expediția eșuată a contelui Emich). Traseul său a fost din Franța, prin Italia, până
la Bari. În Italia de Sud i-a întâlnit pe normanzii lui Bohemond pregătindu-se de propria
expediție. Guillaume de Hauteville, fratele lui Tancred, i s-a alăturat împreună cu un mic grup de
cavaleri normanzi nerăbdători. A închiriat o mică flotă cu care a traversat până la Dyrrachium
(Durazzo). De acolo, însoțit de trimisul împăratului, amiralul Manuel Butumites, a fost escortat
în liniște până la Constantinopol, unde împăratul Alexius l-a primit cu multă căldură și l-a
copleșit cu daruri de preț. Potrivit uzanței occidentale, pe care împăratul o cunoștea, lui Hugo de
183 Gesta I, 2.
184 Acest punct fusese pregătit inițial de împăratul Alexie pentru a-și aduce aici trupele de mercenari anglo-saxoni.
(Steven RUNCIMAN, Istoria Cruciadelor, vol. I, p. 149).

67
Vermandois i s-a cerut să depună jurământul de credință față de basileu, fapt acceptat cu plăcere
de acesta.
Este vorba de sacramentum sau fidelitas, jurământul de credință față de suzeran [care
includea două aspecte: homagium/hominium (omagiul, jurământul de supunere/vasalitate) și
fiducia (jurământul de loialitate)]. Acest jurământ era văzut și funcționa în acea vreme ca un
contract bilateral: seniorul se obliga, în principal, să împroprietărească cu feude și să își protejeze
vasalii de orice amenințare în schimbul susținerii materiale și militare pe care aceștia i-o ofereau.
Împăratul bizantin i-a obligat pe conducătorii cruciadei să îi cedeze dreptul de stăpânire
asupra cuceririlor pe care aceștia urmau să le facă. În schimb el le promisese protecția de care
aveau nevoie în cazul vreunei turnuri nefericite, precum și titluri nobiliare și feude/moșii bogate
în teritoriile smulse de la păgâni. Cum drumul era lung și plin de primejdii - susținerea
bizantinilor fiind esențială, fie ca suport pentru victorie, fie ca soluție de refugiu pe mare sau pe
uscat în cazul unui eșec - cruciații nici nu prea aveau ce să facă. Se pare că împăratul Alexius a
pretins ca jurământul de fidelitate să i se presteze atât individual, adică la sosirea fiecărui
conducător cruciat în parte, cât și în grup, de către toți generalii occidentali, reuniți în Duminica
Învierii Domnului, 1097185.
Din nefericire, suspiciunile și egoismul aveau să probeze curând nulitatea acestui acord
între Bizanț și Occident. Împăratul îi vedea pe apuseni ca pe niște simpli mercenari care-i vor
servi scopul de a reinstaura domnia sa peste provinciile orientale, pierdute de secole 186. Plecarea
tuturor acestor vecini problematici spre Ierusalim, fie în scop de credință (cei mai mulți), fie de
jaf (unii), însă cu calitatea de vasali ai Constantinopolului, ar fi dat Imperiului liniștea mult dorită
la frontiera vestică și posibilitatea ulterioară de a reclama fostele sale posesiuni italice. Cu toate
aceste avantaje, grecii nu au înțeles să respecte pe de-a-ntregul obligația ce le revenea în relația
suzeran-vasal. Refuzul lui Alexius de a-i ajuta la nevoie pe cruciați, în momentul asediului
Antiohiei de către atabegul Mosulului, a însemnat o rupere unilaterală a relației suzeran-vasali și
implicit anularea jurământului de supunere pe care aceștia din urmă l-au depus față de împărat.
Godefroy de Bouillon (+1100), duce al Lotharingiei (Lorenei) Inferioare, unul dintre cei
mai respectați cavaleri ai Cruciadei, va echipa o armată numeroasă în fruntea căreia va începe
marșul până la Constantinopol pe vechiul drum al lui Carol cel Mare 187, ce unea Marea Nordului
de capitala bizantină, trecând prin orașele Strasbourg, Ratisbona (Regensburg), Viena, Belgrad,
Niș, Sofia, Adrianopol. Frații săi, contele Eustache, fratele mai mare și mezinul Balduin de
Boulogne i s-au alăturat cu propriile contingente, mai mici, însă la fel de bine înarmate. Oastea
lorenă a călătorit bine până la Constantinopol, ajungând acolo pe 23 decembrie 1096 și, în ciuda
unor incidente minore iscate pe parcursul călătoriei, a primit acceptul să se instaleze în periferia
Marii Cetăți. În urma unui conflict izbucnit între oștenii săi și trupele bizantine, soldat în final cu
înfrângerea primilor, Godefroy acceptă și el depunerea jurământului față de basileu și mutarea
armatei sale pe țărmul asiatic al Bosforului. Frații săi îi vor urma pilda, fixându-și, alături de
Godefroy, cartierul general la Pelecanum, în apropiere de Nicomidia.
185 Ana COMNENA, Alexiada, vol. II, pp. 98-115.
186 Ana COMNENA, Alexiada, vol. II, p. 17.
187 Gesta I, 2.

68
 Bohemond de Taranto, fiul lui Robert Guiscard, un vechi inamic al Bizanțului, se afla la
asediul orașului Amalfi, care se răsculase împotriva autorității normanzilor din sudul Italiei.
Asupra campaniei sale este ațintit în chip admirativ ochiul cronicarului anonim al Gestei.
După moartea lui Robert Guiscard, în 1085, ducatul Apuliei și conducerea casei de Hauteville au
revenit fiului acestuia, Roger Borsa, fratele vitreg al lui Bohemond. Având susținerea unchiului
său, Roger de Sicilia, om dur și ambițios, Roger Borsa va iniția un lanț neîntrerupt de campanii
în sudul Italiei și Sicilia, având în vedere smulgerea tuturor posesiunilor care nu intraseră în
patrimoniul normand și crearea unui stat puternic, cu rol de stavilă împotriva maurilor.
Nemulțumit de preluarea șefiei de către fratele său, Bohemond s-a răsculat împotriva acestuia,
cucerind Taranto și Otranto. Intervenția fermă a unchiului celor doi, Roger de Sicilia, și a papei
Urban II va aduce o oarecare aplanare a relației dintre frați și stingerea războiului civil. Prin
tratatul din 1089, mediat de papă și de contele Roger, Bohemond recunoștea fără tragere de
inimă suzeranitatea ducelui Roger Borsa în schimbul titlului de principe de Taranto.
Considerându-se nedreptățit, Bohemond va continua să aspire la ducatul Apuliei, incomodându-
și fratele ori de câte ori avea ocazia.
În ciuda neînțelegerilor interne, întregul clan participa, în vara anului 1096, la asediul
cetății Amalfi atunci când o numeroasă oștire franceză, purtând flamura cruciată, trecu pe lângă
el. Entuziasmul francezilor i-a cuprins rapid și pe normanzii din oastea lui Roger Borsa. Mulți
dintre ei și-au manifestat dorința de a se alătura Cruciadei.
Bohemond, care conducea operațiunile de la podul peste râul Sarno, a intuit ușor că
aceasta era unica lui șansă de a se debarasa de o suzeranitate din ce în ce mai constrângătoare și
de a obține pentru sine o poziție superioară în Orient. Desigur, aceste calcule, pe care cu sigurață
că și le-a făcut, nu trebuie să umbrească devotamentul său sincer față de cauza Crucii. Toată
oștirea sa, căreia i s-au alătura numeroși vasali ai fratelui și ai unchiului lui Bohemond (printre
care prințul Richard cu Rainulf fratele său, și Robert de Ansa, și Herman de Canni, Robert de
Surda Valle, Robert fiul lui Tostan, și Hunfred fiul lui Radulf, și Ricardus fiul contelui Rainulf,
și contele de Russignolo cu frații săi: Boello de Chartres, și Albered de Cagnano, și Hunfred de
Monte Scabioso)188 cu trupele lor, s-a pregătit îndată pentru marea campanie ce o aștepta. Dintre
membrii dinastiei de Hauteville, Tancred, fiul marchizului Odo cel Bun 189 și nepotul de frate al
lui Bohemond, împreună cu Richard de Principati (fratele lui Bohemond) 190 l-au însoțit. Un alt
nepot al lui Bohemond, Guillaume (frate al lui Tancred) se alăturase mai devreme oștirii lui
Hugo de Vermandois191.
Pe la începutul lunii octombrie a anului 1096 Bohemond a traversat marea, pornind de la
Bari și debarcând în Epir, pe țărmul albanez de astăzi. Marșul armatei normande de la Durazzo la
Constantinopol este descris în amănunt de către autorul anonim al Gestei, un preot sau un cavaler
din rândurile ofițerilor de rang mediu, care nu încetează cu elogiile la adresa stăpânului său,

188 Gesta I, 4.
189 Gesta I, 3.
190 Gesta I, 4.
191 Gesta I, 3.

69
„neînfricatul”192 Bohemond. Vechi inamici ai Imperiului, normanzii lui Bohemond puteau fi
suspectați, pe bună dreptate, de dorința ascunsă de a ataca Bizanțul. De aceea, Alexius I
Comnenul luase, discret, toate măsurile necesare pentru a putea preîntâmpina un eventual atac al
puternicilor războinici. Probabil că între împăratul Alexius și Bohemond exista deja o
corespondență solidă, cu garanții reciproce, astfel încât, încă de la debarcarea la Durazzo,
Bohemond a ordonat trupelor să se abțină de la orice gest provocator 193. Drumul spre
Constantinopol a decurs relativ ușor, cu excepția cuceririi și distrugerii (cu acordul împăratului) a
unei cetăți ocupate de bogumili și unui conflict minor, la râul Vardar, cu milițiile pecenege. Ruta
Castoria – Serres - Rusa a fost parcursă alături de doi mari demnitari imperiali, dintre care un
curopalat, care au asigurat accesul la hrană pentru normanzi.
De la Rusa, Bohemond, lăsând comanda armatei lui Tancred, a plecat la Constantinopol
însoțit doar de nobilii bizantini și de o mică gardă de corp. Interesul său era acela de a-l convinge
pe împărat să îi acorde titlul de mare domestic al Orientului, cel mai înalt grad militar al
Bizanțului, care l-ar fi propulsat înaintea celorlalți conducători cruciați. Împăratul a refuzat cu
tact, însă a promis că va lua ulterior în considerare numirea lui Bohemond pentru funcția mult
râvnită. Nu a pregetat însă, după modelul obișnuit al diplomației bizantine, să-l copleșească pe
prințul barbar cu daruri dintre cele mai prețioase. Gesta menționează că, după ce a depus
jurământul de fidelitate, lui Bohemond i s-ar fi promis stăpânirea, în numele împăratului, asupra
Antiohiei. Dar această informație este discutabilă. Ana Comnena evită, explicabil, să o
menționeze. În orice caz, negocierile au mulțumit, temporar, ambele părți. La solicitarea
împăratului, Godefroy și frații săi Balduin și Eustache, Hugo de Vermandois și ofițerii lor
superiori sunt aduși la Constantinopol, pentru a celebra împreună Sfintele Paști și mai ales pentru
a depune jurământul comun de vasalitate și de loialitate față de Imperiu. Între timp, de Marea
Cetate se apropiau alte grupe de cavaleri.
Trupele flamande și normande, conduse de trei prinți înrudiți, și-au unit contingentele
într-un singur corp expediționar, cu soldați dintre cei mai pricepuți și mai bine echipați. Contele
Ștefan de Blois, ginerele regelui Angliei, intrase în Cruciadă fără prea mare tragere de inimă,
ambiționat de soția sa Adela. Oștirea lui a staționat, în localitatea Portalier, până la reunirea cu
trupele normande și flamande. Trupele normande, întărite de forțe bretone, engleze și scoțiene,
erau comandate de ducele Robert, fiul cel mare al regelui William Cuceritorul, iar cele flamande,
de contele Robert II de Flandra, vărul acestuia. După ce rudele princiare s-au reunit, oștirea s-a
pus în mișcare, spre Constantinopol, la sfârșitul anului 1096. Au ajuns fără multe incidente în
apropierea capitalei bizantine în luna aprilie, 1097. În timp ce trupele lor au fost campate lângă
zidurile cetății, fiind singurele forțe cruciate care nu au fost debarcate imediat pe malul asiatic al
Bosforului, prinții au fost primiți cu mare cinste de împărat, care întreținuse o sinceră prietenie
cu Robert I, tatăl contelui de Flandra. După ce li s-au oferit daruri bogate și multe semne de
cinstire din partea lui Alexius, aceștia s-au alăturat celorlalți mari seniori găzduiți cu ocazia
Sărbătorii Învierii Domnului.

192 Gesta I, 4.
193 Gesta I, 4.

70
 Cea mai puternică, dar și cea mai instabilă forță cruciată, alcătuită din provensali și
spanioli, era sub conducerea contelui Raymond de Toulouse, senior de Saint Gilles. Acesta era
cel mai bogat și mai respectat conducător al Cruciadei. Participase la Clermont și era singurul
prinț căruia papa Urban II îi încredințase planurile sale de eliberare a Orientului. El era și
singurul care jurase să nu se mai întoarcă niciodată în Europa ci să rămână să lupte până la
sfârșitul vieții în Orient. De aceea, soția sa, prințesa Elvira de Aragon, împreună cu fiul Alfonso,
îl vor însoți în expediție.
Armata sa, reunită cu cea a episcopului Adhemar de Puy, legatul papal, va porni spre
Constantinopol, pe uscat, prin nordul Italiei și Dalmația. Deși numeroși, soldații lui Raymond nu
dădeau dovadă de disciplină și adeseori intrau în conflict cu populația locală. Greu de strunit,
aceștia se dedau la jafuri, fapt care atrăgea represalii din partea milițiilor turcopole și pecenege
ale împăratului. Orice abatere de la Via Egnatia era aspru pedepsită (mai mulți soldați și doi
baroni provensali au pierit săgetați de călărimea ușoară pecenegă), fapt care a atras o mare
nemulțumire în rândul ofițerilor lui Raymond. Însuși legatul papal Adhemar, rătăcind drumul, a
fost prins într-o ambuscadă, rănit și luat prizonier de trupele împăratului, fiind eliberat imediat ce
a fost recunoscut și trimis la Tesalonic pentru îngrijiri medicale.
Ajunsă cu mare greutate la Constantinopol, în preajma datei de 26 aprilie 1097, oastea
lui Raymond și a legatului Adhemar a fost transferată imediat pe malul celălalt al Bosforului, iar
Raymond a fost găzduit, cu toate onorurile, timp de două săptămâni într-un palat de la periferia
metropolei. Adhemar rămăsese la Tesalonic.
Chemat la palat pentru o reuniune între împărați și seniorii cruciați, lui Raymond i s-a
cerut să depună, împreună cu aceștia, jurământul de vasalitate și de loialitate. Contele a refuzat,
afirmând că jurase deja credință și supunere unui alt Suzeran, pentru Care venise să lupte și să
moară în Orient. Dădea astfel de înțeles că el ar fi cel mai potrivit să conducă marea oaste spre
Ierusalim, fiind complet dezlipit de meschinăriile politice. Dar s-a arătat în cele din urmă dispus,
la insistențele colegilor săi, să accepte un jurământ de nevătămare a vieții, intereselor și
demnității împăratului, fapt care i-a convenit lui Alexius194.
Spre surprinderea tuturor, atitudinea demnă a lui Raymond a atras admirația împăratului
și a curții sale, el fiind invitat să mai rămână la Constantinopol o perioadă în compania lui
Alexius. În acest răgaz a ajuns în metropolă și legatul Adhemar care a contribuit la îmbunătățirea
semnificativă a legăturii dintre prinți și împărat. Legatul papal Adhemar de Puy, cea mai
înțeleaptă alegere a papei Urban II, s-a dovedit un conducător blând și integru, viteaz și înțelept,
respectat chiar și de cei mai intransigenți, un fin și eficient mediator între împărat și principii
cruciați, între clericii catolici și cei ortodocși. Cinstit de toți, fie răsăriteni fie occidentali, cu
multă evlavie, episcopul francez a lucrat necontenit, cu mult sârg, la unitatea de acțiune a
creștinilor.
După îndeplinirea formalităților de depunere a jurământului de fidelitate față de împăratul
Alexius I Comnenul, toți marii seniori au traversat, pentru a se reuni cu oștile lor, Bosforul și,
după trei zile de sfat în tabăra de la Pelecanum, s-au îndreptat spre Niceea, noua capitală a

194 Gesta II, 6.

71
sultanului selgiucid. Erau susținuți de câteva trupe de recunoaștere și de artilerie, puse sub
comanda generalilor bizantini Tatikios și Butumites.
Pe 14 mai 1097, Niceea, metropola Asiei Mici și capitală a sultanului selgiucid Kilij
Arslan , era complet înconjurată de franci. Deși nu avea o comandă unică, oastea cruciată a
195

acționat ca un tot unitar. Godefroy de Bouillon s-a poziționat în fața zidului nordic, Tancred era
deja la zidul de răsărit, Raymond de Saint Gilles și Adhemar de Puy au ocupat (ceva mai târziu)
latura de sud, iar Bohemond, Robert de Flandra și Ștefan de Blois au închis pumnul de fier al
încercuirii, ajungând pe 3 iunie.
Mișcarea hotărâtoare a împăratului Alexius de a transporta ambarcațiuni militare până la
lacul Ascania, blocând astfel unicul mijloc de aprovizionare al cetății, a determinat pe apărătorii
turci să se predea Bizanțului pe 19 iunie. La cucerirea Niceei, tezaurul sultanului și familia
acestuia au fost luate în custodie de bizantini.
După victorie, cavalerii de rang înalt și comandanții Cruciadei au fost chemați la
Pelecanum, unde Alexius își avea cartierul general. Împăratul le-a împărțit tuturor aur și
nestemate din vistieria sultanului. Contele Ștefan de Blois îi scrie soției sale Adela că a rămas
uluit de „muntele de aur” ce îi revenea.
Continuându-și călătoria spre sud, pe vechiul drum militar bizantin, marea oaste s-a
împărțit în două grupe. Prima dintre ele era condusă de către Bohemond, Robert Normandul și de
Tancred. Lor li se alăturase, de la Niceea, corpul de oaste condus de generalul Tatikios.
Godefroy, Balduin de Boulogne, Robert de Flandra, Hugo cel Mare, Raymond și Adhemar se
aflau în fruntea celei de-a doua grupe.
Bohemond și Tatikios ieșiseră primii din trecătoarea de lângă Dorylaeum. În valea
Dorylaeum, însă, sultanul Kilij Arslan aștepta cu forțe imense (i se alăturaseră emirul Capadociei
și oștile unchiului său Malik Ghazi, fiul emirului Danișmend) să-și ia revanșa pentru pierderea
cetății sale de scaun. Crezând că toată oastea cruciată ieșise din trecătoare, turcii au declanșat un
atac fulger de pe înălțimi asupra cavalerilor din prima ceată, încercuindu-i. Modul de luptă al
turcilor se baza pe mobilitate și pe lansarea unor perdele succesive de săgeți. Cruciații au făcut
cu greu față ofensivei furibunde a turcilor. Autorul anonim al Gestei a luptat în rândurile
cavaleriei grele normande, surprinzând forța atacului:

În timp ce se petreceau toate acestea, turcii deja ne înconjuraseră din toate direcțiile, despicând și
aruncând (sulițe), și împungând (cu lăncile), și săgetând uimitor de departe și de lat 196 .

Dar sultanul selgiucid nu știa că o a doua oaste cruciată vine degrabă în ajutorul lui Bohemond.
Deși inițial nu le-a venit să creadă că după dezastrul de la Niceea turcii și-au revenit atât de
repede, provensalii și lorenii s-au aruncat imediat în luptă, de partea fraților lor, punând în
dezordine rândurile musulmane.
Episcopul Adhemar de Puy s-a poziționat cu trupele sale în spatele inamicului, închizând
orice posibilitate de scăpare pentru turci. Apariția salvatoare a lui Adhemar de Puy și a
cavalerilor săi în spatele turcilor, de pe înălțimile de unde își lansaseră inițial chiar ei atacul, i-a
panicat atât de mult pe selgiucizi, încât au rupt dispozitivul de luptă și și-au abandonat tabăra (în
care se afla tezaurul sultanului) în mâinile vitejilor creștini.

195 Sultanul Kilij Arslan I (1079-1107). În textul Gestei apare ca Soliman (cel Tânăr). Emirul Soliman, fondatorul
de fapt al sultanatului de Rum, era tatăl sultanului Kilij Arslan I.
196 Gesta III, 9.

72
 Îndreptându-se spre sud-est, prin nordul munților Taurus, întreaga oaste cruciată, având
drept avangardă călărimea ușoară a lui Tatikios, a luat în stăpânire, rând pe rând, Polybotos,
Antiohia Pisidiei și Philomelium.
Urmărindu-i pe inamici, cruciații s-au aventurat prin deșertul Pisidiei, unde setea și
lipsurile de orice fel i-au potopit197. Cronicarul anonim consemnează cu acest prilej:

Prin urmare, i-am urmărit prin deșerturi, și prin pământ sterp și nelocuit, de unde abia am scăpat
și am ieșit cu viață. Foamea și setea ne-au constrâns peste tot, și nu era absolut nimic de mâncat
pentru noi, decât, din întâmplare smulgând și frecând cu mâinile noastre spice (de grâu), cu acea
mâncare atât de mizerabilă am supraviețuit. Acolo cea mai mare parte a cailor noștri a murit,
astfel încât mulți dintre cavalerii noștri au ajuns pedestrași și din lipsa cailor au ajuns boii noștri
în locul cailor198 și din cauza marii nevoi, au ajuns să care poverile caprele noastre și oile, încă și
câinii199.

Fulcher de Chartres își amintește cu emoție că, în ciuda situației dezastruoase în care se
afla marea oaste, moralul trupelor era totuși foarte ridicat iar frățietatea dintre cruciații din atâtea
neamuri era o dovadă evidentă a harului divin200.
În luna august cruciații au reșit să ajungă la Iconium 201 pe care l-au găsit abandonat de
garnizoana turcă. Bogatele rezerve de alimente și de apă potabilă ale cetății au revigorat timp de
câteva zile oastea extenuată. Încărcați de provizii, cavalerii Crucii și-au continuat drumul spre
Heracleea, unde au înfruntat oștile emirului Hasan al Capadociei pe care le-au pus pe fugă.
Următoarea oprire a fost Tyana, de unde Balduin de Boulogne și Tancred se despart de
marea oaste și pătrund prin Porțile Ciliciene în valea prosperă a Tarsului. Marea armată urmează
traseul Cezareea – Placentia – Coxon. Traversarea munților Anti-Taurus impune mari dificultăți
cruciaților. La ieșirea din munți cruciații ocupă Maraș (Germaniceea).
Animozitățile dintre Tancred și Balduin au dus, în cele din urmă, la despărțirea dintre cei
doi. Tancred, după cucerirea mai multor cetăți și castele ciliciene, se va alătura corpului principal
cruciat la Maraș (Germaniceea), continuând împreună cu acesta asediul Antiohiei202.
Balduin este nevoit să se întoarcă la Maraș, fiind chemat de urgență la căpătâiul soției
Godvere și a copiilor săi, răpuși de malarie la începutul lunii octombrie 1097. După încheierea
funeraliilor și după o scurtă întâlnire cu principii Cruciadei la Maraș, va porni pe cont propriu, la
17 octombrie 1097, în propria expediție, asociindu-și mai mulți despoți creștini, armeni și sirieni,
în lupta contra turcilor. El va înainta până dincolo de Eufrat, în ținutul prosper dominat de
măreața cetate a Edesei. Primul stat cruciat va lua ființă astfel, în 1098, sub denumirea de
comitatul Edesei.
Pe 20 octombrie, cruciații cuceresc Podul de Fier al Antiohiei. Începe asediul marii cetăți
a Antiohiei, descris în amănunt, cu mult dramatism, de către autorul Gestei. Timp de nouă luni
asediatorii vor experimenta, rând pe rând, hărțuirea necontenită a turcilor din fortăreața Harenc,
atacurile pline de curaj ale garnizoanei antiohiene, invaziile succesive ale emirilor de Damasc și

197 August C. KREY, The First Crusade - the accounts of eye-witnesses and participants, Princeton University
Press, Princeton, 1921, p. 120.
198 Sensul este acela că unii cavaleri ajunseseră să folosească vitele la călărie.
199 Gesta IV, 10.
200FULCHER DE CHARTRES, Historia Hierosolymitana, Ed. H. Hagenmeyer, Carl Winters
Universitätsbuchhandlung, Heilderberg, 1913, p. 203.
201 Gesta IV, 10.
202 Gesta IV, 11.

73
de Alep, foametea și molima din tabără, lipsa de materiale de asediu, trădarea lui Petru Eremitul
și a lui Guillaume Tâmplarul (prinși de Tancred), abandonarea luptei de către generalul Tatikios
(trimisul împăratului) și fuga acestuia în Cipru, precum și rușinoasa dezertare a lui Ștefan de
Blois. Pe timpul asediului, cavalerii primesc solia marelui vizir al Egiptului, dușmanul de moarte
al selgiucizilor.Trimișii fatimizilor, bazându-se pe ideea greșită că soldații Crucii sunt mercenarii
împăratului bizantin, propuneau împărțirea împărăției selgiucide între cele două mari puteri
astfel: partea de nord a acesteia (cu Siria) ar fi primit-o Bizanțul, iar Palestina ar fi intrat în
componența Egiptului. Seniorii cruciați i-au primit cu bunăvoință pe ambasadori însă, fără să
cunoască amănuntele tratativelor dintre împărat și califatul de Cairo, nu s-au angajat în nici o
înțelegere.
Îngrijorați de punerea în mișcare, pentru despresurarea Antiohiei, a atabegului Mosulului,
experimentatul general Kerbogha, în fruntea celei mai mari oștiri a Islamului, cruciații se
pregătesc de moartea pe câmpul de luptă și trimit o solie împăratului Alexius pentru urgentarea
sosirii acestuia la Antiohia. Răspunsul imperial nu va fi trimis niciodată. Puși în fața celei mai
cumplite încercări, cruciaților nu le mai rămâne decât să își pună încrederea în Dumnezeu. Și
providența nu întârzie să își arate mila față de credincioșii săi.
Pe 4 martie, 1098, în portul Sfântul Simeon sosește o flotă engleză, sub comanda
prințului exilat Edgar Atheling (care intrase ca mercenar în slujba împăratului Alexius), încărcată
cu materiale de asediu, provizii și cu luptători de elită britanici și scandinavi (varangi). Un ajutor
substanțial fusese încărcat pe aceste corăbii, la Constantinopol, din porunca împăratului. Acest
fapt este omis, din resentiment, de către cronicarii apuseni ai primei cruciade. Edgar Atheling și
varangii săi vor cuceri al doilea port al Antiohiei, Latakia, și-l vor preda împăratului. Latakia
fusese cucerită inițial de la turci, în vara anului 1097, de către piratul Guynemer de Boulogne
care adunase o armată proprie de frisieni, flamanzi și scandinavi, îmbarcați pe o flotilă.
Guynemer s-a aliat cu conducătorii cruciați, legând prietenie mai ales cu concitadinul său
Balduin de Boulogne, ajutându-i pe creștini la cucerirea Tarsului și a Alexandretei. Edgar
Atheling va cuceri Latakia de la oamenii lui Guynemer, în numele Bizanțului, sporind astfel
neîncrederea apusenilor față de împărat203.
Bohemond și Raymond întreprind, în 5-6 martie, o expediție până la portul Sfântul
Simeon. La întoarcere sunt atacați și înfrânți de turci. Concomitent cruciații din tabără, conduși
de Godefroy, dobândesc o mare victorie împotriva garnizoanei antiohiene. Cu ajutor din partea
celorlalți prinți Bohemond reușește să-i prindă din urmă pe turcii care organizaseră ambuscada
și să recupereze proviziile și materialul de asediu. Întăriți de acest ajutor neașteptat, cruciații
intensifică acțiunile militare, dând lovituri peste lovituri apărătorilor turci.
Apropierea armatei Mosulului îi obligă să ia Antiohia mai înainte de a se găsi prinși ca
într-o menghină, între flamurile negre ale războinicilor lui Kerbogha și impresionantele ziduri ale
cetății. Și, din nou, Dumnezeu își arată voința de a-i proteja pe cruciați, atunci când, cu două zile
mai înainte de a-și înfrunta sfârșitul sub tăișul armelor lui Kerbogha, la 3 iunie, 1098, unul dintre
comandanții antiohieni, armeanul Firuz, este convins de Bohemond să se alăture creștinilor.
Cruciații, conduși de Bohemond, ocupă, noaptea, turnurile aflate sub comanda lui Firuz și de
acolo ocupă în scurt timp întreaga cetate, cu excepția citadelei. Guvernatorul selgiucid Yaghi

203 Steven RUNCIMAN, Istoria Cruciadelor, vol. I, pp. 224, 252-253, 281.

74
Siyan este ucis iar cetatea, cu excepția fortăreței, este ocupată de oștenii Crucii. În scurtă vreme
asediatorii, abia instalați în cetate, vor deveni, la rândul lor, asediați. Pe 5 iunie, armiile
Mosulului ajung la Antiohia pentru a o găsi deja ocupată de cruciați. Timp de 21 de zile
Kerbogha instaurează o cruntă blocadă a cetății. Foametea din oraș atinge proporții apocaliptice.
Speranța că împăratul va sosi în apărarea lor este spulberată de vestea că acesta, la sfatul eronat
al dezertorului Ștefan de Blois, a decis retragerea spre Constantinopol.
Asediul Antiohiei de către atabegul Mosulului a reprezentat punctul de maximă tensiune
și de ruptură faptică a relației dintre cavaleri și împărat. Aflați la capătul puterilor, cruciații
transformați peste noapte din asediatori în asediați, trimit o solie disperată la Constantinopol,
pentru sprijin militar și protecție. Împăratul nu a răspuns. Probabil că basileul, bine informat
despre situația de pe câmpul de luptă, nu mai vedea posibilă o victorie a cruciaților în fața
numeroasei armate a Mosulului și se mulțumea cu ceea ce obținuse din punct de vedere teritorial,
nesperat și fără prea mare efort, de pe urma vitejilor apuseni. Ca urmare, Alexius nu mai vedea
cu rost implicarea sa în sprijinul lor. De dinainte de venirea francilor în Asia el purta
corespondență fructuoasă cu vizirul fatimid de la Cairo, Al-Afdal, dușman al selgiucizilor, având
ca scop limitarea puterii turcilor și recucerirea vechilor teritorii, printr-o alianță a celor două mari
puteri. Este valabilă aici, din nefericire, adresarea unui papă către un împărat bizantin iconoclast:
„Noi nu avem subtilitatea voastră, însă nici viclenia”.
Dar calculele politice reci ale marii diplomații de pe malurile Bosforului s-au dovedit
futile în fața proniei divine care poate schimba istoria întregii lumi într-o clipă, pornind de la un
mic gest, complet ieșit de sub orice considerație teoretică. Șansele cruciaților erau minime, ei
fiind în situația fie de a muri de foame între ziduri, fie de a se preda, fie de a încerca un atac
disperat, spre ușurarea sau satisfacția tuturor marilor actori implicați în zonă: bizantinii, turcii
selgiucizi și fatimizii egipteni.
Pe 14 iunie, în urma unei vedenii, pelerinul Petru Bartolomeu descoperă, în biserica
Sfântului Petru din Antiohia, Sfânta Lance, relicvă controversată, asupra căreia s-au emis
numeroase ipoteze, dar care a impulsionat pe creștini într-o asemenea măsură încât să organizeze
ieșirea din cetate și organizarea liniilor de luptă împotriva lui Kerbogha.
Sub denumirea de „Sfânta Lance” se adăpostesc mai multe relicve prețioase ale
Creștinătății. Pentru a afla care dintre acestea ar putea fi, cel mai probabil, cea descoperită de
cruciați, este necesară o scurtă trecere în revistă a fiecăreia. Astfel:
1. Lancea Sfântă cu care Hristos a fost împuns în coastă de către sutașul Longin
(Sfânt Mucenic prăznuit în fiecare an pe 16 octombrie) a fost păstrată în tezaurul Bisericii
Ierusalimului până în anul 615, când a avut loc marea invazie persană. Ea a fost mutată la
Constantinopol, de frica profanării, fiind depusă mai întâi în catedrala Sfânta Sofia iar apoi în
capela împăraților bizantini numită „a Născătoarei de Dumnezeu de la Far”. Împăratul Heraclius
(610-641), după înfrângerea persanilor și a slavo-avarilor, a păstrat un fragment al Sfintei Lănci
(vârful), la Constantinopol, înapoind restul sfintei relicve Bisericii Ierusalimului. În timpul
ocupației latine a Constantinopolului, în jurul anului 1245, împăratul Balduin II, strâmtorat
financiar, a vândut primul fragment (vârful Sfintei Lănci) regelui Franței, Ludovic IX cel Sfânt.
Acest fragment a fost depus în tezaurul capelei regale (Sainte-Chapelle) din Paris, până la Marea
75
Revoluție Franceză (1789), când a fost mutat la Biblioteca Națională din Paris. De atunci nu se
mai păstrează nici o informație legată de fragmentul „francez” al Sfintei Lănci, după 1789.
Al doilea fragment (cel mai mare) a fost păstrat la Ierusalim până în anul 638, când
Ierusalimul a fost ocupat de către oștile musulmane conduse de califul Omar. De teama
profanării și această parte a Lăncii a fost trimisă la Constantinopol, unde a fost expusă venerării
până la cucerirea marii cetăți de către urdiile lui Mahomed II (1453). A fost luată ca pradă de
război de către sultan. Fiul și succesorul la domnie al lui Mahomed II, sultanul Baiazid II, oferă,
în anul 1492, papei Inocențiu VIII, suma de 120.000 de coroane de aur, un tribut de 40.000 de
ducați de aur pe an, o sută de sclavi mauri, precum și cel de-al doilea fragment al Sfintei Lănci,
în schimbul menținerii în arest a fratelui și rivalului său, Djem sultan. A doua parte a Lăncii se
păstrează, până astăzi, sub domul catedralei Sfântului Petru. La jumătatea secolului al XVIII-lea,
papa Benedict XIV a comandat un desen exact după primul fragment, aflat atunci la Paris,
comparându-l cu cel de-al doilea, aflat în custodia sa. Potrivirea celor două părți a fost perfectă,
dovedind că fac parte din același obiect de cinstire creștină.
2. Sfânta Lance de la Viena, folosită în ritualul încoronării împăraților romano-
germani, iar, mai apoi, a habsburgilor (astăzi piesă de muzeu la palatul Hofburg, Viena). Mai
este numită Lancea Sfântului Mucenic Mauriciu (sau Mavrichie, pomenit în Biserica Ortodoxă,
pe 21 februarie). Câte o copie a acestei lănci a fost oferită de către împăratul Otto III, în jurul
anului 1000, regelui Poloniei și regelui Ungariei 204. Enciclopedia catolică susține că este foarte
probabil ca Lancea Sfântului Mucenic Mauriciu să fie una și aceeași relicvă cu Lancea Sfântului
Constantin cel Mare, în care primul împărat creștin încastrase unul dintre cuiele Răstignirii
Domnului205.
3. Sfânta Lance de la Ecimiadzin (Vagharshapat, Armenia), păstrată astăzi în
custodia muzeului „Alex and Marie Manoogian Treasury House Museum” din Ecimiadzin. Un
manuscris din secolul al XIII-lea amintește tradiția potrivit căreia Sfântul Apostol Tadeu ar fi
adus Lancea sutașului Longin în Armenia. Savantul F. de Mély (în lucrarea sa Exuviae Sacrae
Constantinopolitanae, III, Paris, 1904) argumentează teza potrivit căreia acea Sfântă Lance
descoperită de cruciați ar fi una și aceeași cu relicva păstrată la Ecimiadzin.
Totodată cercetătorul arată că Lancea din Armenia nu este de fapt o armă în adevăratul ei
sens ci mai degrabă un capăt de stindard, căruia creștinii din Orient (ortodocși, armeni și
nestorieni) îi aduceau o cinstire deosebită încă din vechime, fără ca totuși să o confunde (așa cum
au făcut-o cruciații) cu Lancea autentică de la Constantinopol.
Istoria cultului acestei „lănci” are un alt substrat decât cel scripturistic. Minunea icoanei
Mântuitorului este serbată în Biserica Ortodoxă pe 11 octombrie, la aceeași dată fiind și
sărbătoarea ținerii, la Niceea, a Sinodului VII Ecumenic, privitor la restabilirea cultului Crucii, al
icoanelor și al sfinților.

204 Se poate consulta sursa online: http://www.newadvent.org/cathen/08773a.htm.

205 Se poate consulta, în acest sens, site-ul oficial al muzeului vienez, deținător al relicvei:
http://www.khm.at/en/objektdb/detail/100443/?pid=2337&back=1565&offset=8&lv=listpackages-
5576&cHash=bd5f98084ac2ae8c8ae6e6208f02db86.

76
 La Sinodul VII Ecumenic (787), Sfântul Petru al Nicomidiei a adus ca argument în
favoarea cultului icoanelor o istorisire a Sfântului Atanasie legată de minunea icoanei Domnului
din Beirut. Evreii din Beirut, iritați că lângă sinagoga lor s-a găsit o icoană a Răstignirii
Domnului Hristos, s-au adunat și au batjocorit chipul Mântuitorului, imitând, în toate,
adevăratele Pătimiri și Răstignirea. Astfel, au bătut cuie în palmele și picioarele chipului
Domnului din icoană, au turnat oțet peste icoană și au scuipat-o. Un evreu, spre a face
amuzament confraților săi, a apucat în grabă „lancea” unui stindard și a înțepat cu ea trupul
Domnului zugrăvit pe icoană. În momentul împungerii icoanei, din ea a țâșnit sânge și apă într-o
așa abundență încât evreii s-au înspăimântat peste măsură. Sângerarea icoanei nu a încetat până
când evreii nu au chemat pe episcopul Beirutului să se roage pentru ei de iertare. Minunea a fost
însoțită de un cutremur devastator206.
Acestui miracol, petrecut în prima parte a secolului al IV-lea (poate chiar în anul 340,
când a avut loc marele cutremur din Beirut), i-a urmat o serie de convertiri a populațiilor semite
din provinciile romane Siria, Fenicia și Palestina la Creștinism. În jurul anului 958, icoana
Mântuitorului din Beirut a fost mutată la Constantinopol. Fiole cu sângele izvorât de icoană au
fost distribuite în toată Creștinătatea, ajungând până în Spania (Orviedo) și în îndepărtata Anglie
(în anul 932, potrivit Analelor din Worcester)207.
Probabil că lancea cu care a fost străpunsă icoana din Beirut a ajuns la Antiohia, după
asasinarea de către evrei a Sfântului Anastasie II, patriarhul Antiohiei (599-601)208. Fiind
ascunsă sub pardoseală, în dreapta altarului bisericii Sfântului Petru, în timpul invaziilor
(persană, arabă, turcă) ce au urmat, a fost descoperită de cruciați (fie prin vedenie, fie prin
destăinuirea locului). Ea a fost păstrată ulterior în custodia principilor Antiohiei, înrudiți de
aproape cu regii armeni ai Ciliciei. La momentul cuceririi Antiohiei de către sultanul mameluc
Baibars (în 1268), singura cale de refugiu posibilă, pentru tezaurul religios al cetății, pentru ca
acesta să fie ferit de profanare, ar fi fost Cilicia, iar de acolo spre Ecimiadzin, reședința
catolicosului armean.
Momentul tragediei principatului antiohian (și al posibilei bejenii a relicvelor sale),
coincide, de altfel, cu apariția primului document scris despre prezența Sfintei Lănci în Armenia,
ceea ce constituie un argument în plus pentru ca Lancea descoperită de cruciați să fie una și
aceeași cu cea de la Ecimiadzin.
Pe 28 iunie, 1098, cruciații atacă pe Kerbogha. Oștile creștine dobândesc victoria, în
ciuda șanselor extrem de mici pe care le aveau împotriva armatei Mosulului. Fortăreața Antiohiei
se predă lui Bohemond. Biruința nesperată obținută de cruciații epuizați asupra oștirii Mosulului,
i-a convins definitiv pe cavalerii occidentali că nu în calitate de mercenari ai unui Bizanț
duplicitar, intrigant și trufaș, ci neatârnați, încercându-și propria șansă istorică oferită de
Dumnezeu, vor izbuti să ducă la bun sfârșit misiunea pe care și-au asumat-o de la începutul
călătoriei. Este de subliniat aici că pe toți ierarhii și preoții greci, pe care turcii îi siliseră să-și

206 SFÂNTUL TEOFAN MĂRTURISITORUL, Cronografia, pp. 60-61

207Pentru mai multe date despre subiect: Nicholas VINCENT, The Holy Blood: King Henry III and the
Westminster Blood Relic, Cambridge University Press, 2001, pp. 46-48.
208 SFÂNTUL TEOFAN MĂRTURISITORUL, Cronografia, p. 295.

77
părăsească tronurile, legatul papal Adhemar i-a repus în drepturi și i-a protejat de ambițiile
nejustificate ale fraților lor apuseni.
În ciuda faptului că patriarhii Ioan Oxites al Antiohiei și Simeon al Ierusalimului
scriseseră tratate de respingere ale unor practici liturgice apusene, Adhemar le-a fost prieten
sincer și ei i-au răspuns cu aceeași frățietate autentică în Hristos, înțelegând, cu realism, valoarea
momentului istoric prin care treceau.
Nici Adhemar, nici Simeon, nici Ioan nu s-au blocat în amănunte de ritual și nici în așa-
numita „mare” schismă, atunci când primejdia musulmană amenința să piardă întreaga
Creștinătate. Astfel Ioan Oxites, un om cu viață sfântă, care L-a mărturisit cu curaj pe Hristos în
temnițele turcilor, a resfințit bisericile antiohiene profanate de turci împreună cu episcopul
Adhemar și, în calitate de ierarh al locului, a hirotonit episcop de Albara pe misionarul latin
Petru de Narbonne, după cucerirea acelei cetăți de către cruciați.
La rândul său, Simeon al Ierusalimului a organizat, din Cipru, o campanie de susținere a
cruciadei și a trimis epistole către toți creștinii pentru a se aduna în lupta împotriva invadatorilor.
Mulți ortodocși (bulgari, greci, români, armeni, sirieni, mixobarbari, etc.) au însoțit pe cruciați în
expediție, fie ca luptători, fie ca auxiliari, în urma apelului patriarhului Ierusalimului.
În cele două scrisori păstrate de la el adresările sunt cele ale unui ierarh autocefal, nu ale
unui subordonat al Romei sau al Constantinopolului, iar numele legatului papei este sub al său,
fapt care atestă respectul de care s-a bucurat, cel puțin la început, clerul ortodox local din partea
cruciaților: „Simeon, patriarhul Ierusalimului și Adhemar, episcop de Sfânta Maria din Puy...”
sau „Patriarhul Ierusalimului și episcopii, greci și latini, și toată oastea lui Dumnezeu și
Biserica, către Biserica Apusului: împreună-ședere în Ierusalimul cel de sus și o părticică din
răsplata slujbei lor!” sau „În numele Domnului și al nostru, eu, Patriarhul Apostolic, episcopii
și tot cinul lui Dumnezeu, vă rugăm cu osârdie și maica noastră duhovnicească, Biserica, vă
strigă...”209.
Din nefericire, la 1 august, 1098, episcopul Adhemar este răpus de molimă, lăsând atât
latinilor cât și răsăritenilor imaginea unui slujitor cinstit și devotat al Bisericii.
Între timp, crezând că își corelează mișcările cu cruciații și profitând de înfrângerea
atabegului Kerbogha, Al-Afdal, marele vizir al Egiptului, a înaintat spre nord în fruntea unei
uriașe armate, desființând, în lunile iunie și iulie, orice opoziție selgiucidă întâlnită. În urma unui
asediu de patruzeci de zile, Ierusalimul, condus de emirii frați Soqman și Il-Ghazi (vasali ai
emirului Duqaq de Damasc), capitulează, la 26 august 1098. Palestina redevenea, pentru scurtă
vreme, provincie fatimidă. Marele vizir va regreta însă amarnic această acțiune precipitată.
Până în luna decembrie a anului 1098 seniorii se străduiesc să consolideze și să dezvolte
prezența cruciată în Siria, cucerind centre importante precum Albara sau Marra. În acest context,
autorul anonim face referire, cu dezgust, la stadiul de dezumanizare în care ajunseseră anumiți
soldați, subordonați formal Cruciadei:

209 August C. KREY, The First Crusade - the accounts of eye-witnesses and participants, pp. 132, 142-144; Steven
RUNCIMAN, Istoria Cruciadelor, vol. I, pp. 247-249.

78
 Au fost, totuși, dintre ai noștri care în locul acela nu au găsit cele de care aveau nevoie, atât din
cauza lungii șederi, cât și din cauza strâmtorării foametei, deoarece în afara orașului nu au putut
afla nimic de luat; spintecau, însă, trupurile morților, pentru că au descoperit besanți ascunși în
pântecele lor, în timp ce alții tăiau carnea lor în bucăți și o găteau pentru a o mânca 210.

Oricât de înfricoșătoare sau de ireală ar părea, antropofagia este atestată de mai mulți
martori, creștini și musulmani deopotrivă. Ea este pusă pe seama acelor tafuri, luptători în
zdrențe, fanatici vagabonzi, înarmați cu unelte convertite în arme, țepușe sau ciomege pe care le
mânuiau cu forță și agresivitate ieșite din comun. Bandele de tafuri fuseseră organizate din
rămășițele oștirii lui Petru Eremitul, la care se adăuga o adunare pestriță de țărani, nobili
scăpătați, călugări, aventurieri și infractori de drept comun din nordul Europei.
Tafurii erau rânduiți în marea oștire pentru a păzi turmele, pentru a manevra
echipamentul de asediu și pentru alte treburi de jos. Trăiau numai din prada de război, fapt care îi
predispunea la cruzime și anarhie. Cetele tafurilor erau disprețuite și temute pentru lipsa de
respect pe care o arătau față de regulile luptei. Credințele lor, atâtea câte ne-au parvenit, indică
un posibil contact cu sectele războinice ale paulicienilor și thonracilor cu care se vor fi întâlnit pe
drumul spre Antiohia. Exaltarea pseudo-mistică (ascunzând în spatele ei cel mai aprig
materialism) și concepția că musulmanii, „fiii lui Cain”, nu aveau suflet (aceștia fiind
considerați, precum animalele, „bunuri” de consum biologic) le justificau toate crimele.
Respingerea autorității ierarhiei bazate pe succesiune apostolică, iconoclasmul,
interpretarea liberală a Scripturii, înțelegerea fizică a fericirii, organizarea pe trepte de accedere,
par a fi unele dintre trăsăturile acestei mase incontrolabile și complet imprevizibile, strămoașă a
revoluțiilor și a reformelor lumii de mai tâziu.
Legendele medievale amintesc despre un oarecare „rege Tafur”, conducător mistic al
sărăcimii, înfățișat ca războinic-profet. El apare ca un cavaler normand ce și-a vândut tot ceea ce
avea, renunțând la armură pentru haina aspră de păr și la sabie pentru o coasă. Într-una dintre
aceste legende, emirul Antiohiei, Yaghi Siyan, se plânge conducătorilor cruciați pentru lipsa de
cavalerism afișată de oastea lor. Cuprinși de rușine, aceștia îi răspund: „Noi toți la un loc nu
putem să-l îmblânzim pe regele Tafur!”
Deși nu există dovada istorică a unui rege al tafurilor, ideile vehiculate de legende
corespund cu informațiile din cronici, conform cărora mai marii cruciadei erau dezgustați de
comportamentul sălbatic al bandelor dar se și foloseau cu succes de teroarea pe care o inspirau
tafurii asupra turcilor. Un tafur era mai înfricoșător pentru războinicii musulmani decât un
cavaler cruciat. Era echivalentul unui căpcăun sau al unui demon211.
Întrucât staționarea în Siria mai mult timp decât fusese preconizat a crescut nivelul
dezertărilor, precum și pe cel al tensiunilor dintre conducători (mai ales între Bohemond și

210 Gesta, IV, 33.

211 Steven RUNCIMAN, Maniheul medieval. Studiu asupra ereziei dualiste în Evul Mediu, pp. 47-90; Amin
MAALOUF, Cruciadele văzute de arabi, pp. 47-49; Norman COHN, The Persuit of the Millennium. Revolutionary
Millenarians and Mystical Anarchists of the Middle Ages, Oxford University Press, New York, 1970, pp. 64-68;
Robert PAYNE, The Dream and the Tomb. A History of the Crusades, Cooper Sqare Press, New York, 2000, pp.
83-86.

79
Raymond de Saint Gilles), izbucnite pe fondul morții năpraznice a legatului Adhemar (care
exercitase o autoritate de necontestat asupra principilor), este organizat un consiliu în urma
căruia Bohemond este recunoscut drept principe al Antiohiei iar Raymond, în schimbul cedării
către Bohemond a părții sale de oraș, primește titlul de conducător laic al Cruciadei.
Din ianuarie și până în martie, 1099, oastea cruciată, împărțită în două detașamente, își
începe marșul spre sud. Raymond, Tancred și Robert al Normandiei înaintează prin estul
munților Nosairi, ocupând o serie de cetăți și castele, printre care Hosn al Akrad (Krak).
Traversează valea Buqaia și asediază Arqa. În același timp, Godefroy, Robert de Flandra și
Bohemond înaintează de-a lungul litoralului Mediteranei până la Jabala, pe care o asediază. De
acolo Bohemond se întoarce la Antiohia iar Godefroy și Robert de Flandra fac joncțiunea cu
ceilalți prinți la asediul cetății Arqa (Archas). Asediul se va dovedi unul dificil.
Autorul anonim al Gestei nu-și va însoți stăpânul spre Antiohia ci se va alătura armatei
contelui Raymond, continuându-și istorisirea din noua sa perspectivă.
Spre surprinderea lui Al-Afdal, după cucerirea nordului Siriei, cruciații se îndreaptă
periculos de mult de granița nou stabilită a Imperiului Fatimid: Nahr al-Khalb (Fluviul Câinelui).
Încă nelămurit cu privire la intențiile francilor, vizirul fortifică Ierusalimul, îl dotează cu cele
necesare unui eventual asediu și se retrage la Cairo, lăsând în Palestina o armată numeroasă și
odihnită, îndestulată cu provizii, sub comanda priceputului general Iftikhar al-Dawla.
Din capitala sa, Al-Afdal se adresează Constantinopolului pentru clarificări referitoare la
acțiunile impredictibile ale „mercenarilor împăratului”. În răspunsul său, Alexius mărturisește că
nu mai exercită nici un fel de control asupra francilor și că repudiază orice atac din partea lor
împotriva Egiptului aliat.
Stupefiat, Al-Afdal îi scrie împăratului bizantin, implorându-l să facă tot ceea ce îi stă în
putere pentru a-i opri (sau măcar pentru a-i întârzia) pe cruciați212.
Ca urmare, împăratul încearcă să deturneze interesul francilor față de Ierusalim,
transmițându-le acestora, în aprilie 1099, pe când cruciații asediau Arqa (Archas), să-l aștepte la
Antiohia, fiindcă el însuși se va afla cu toată oastea imperială în Siria, cel târziu de sărbătoarea
Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie), pentru a-i conduce împotriva selgiucizilor.

Pentru un diplomat bizantin, aceasta nu era o atitudine pasivă, ci însemna doar stabilirea de relații
cu ambele tabere în vederea de a obține beneficii indiferent de cine ar fi ieșit
victorios...Corespondența lui Alexie cu Egiptul a căzut mai târziu în mâinile cruciaților, care au
fost cu totul șocați de dovada trădării sale față de ei, în timp ce trădarea lor față de el părea cu
totul acceptabilă și justă213.

Pe data de 13 mai, dezamăgiți de prelungirea fără folos a împresurării cetății Arqa,

cruciații ridică asediul. Până pe 7 iunie, ei mărșăluiesc spre Ierusalim, ocupând cu ajutorul
armelor (sau obținând supunerea emirilor locali) importante centre strategice: Batroun, Byblos,
Beirut, Sidon, Tyr, Acra, Cezareea Palestinei, Rama și Emaus. În urma unei expediții desfășurate

212 Amin MAALOUF, Cruciadele văzute de arabi, pp. 53-55.

213 Steven RUNCIMAN, Istoria Cruciadelor, vol. I, pp. 298-299.

80
pe cont propriu, Tancred obține supunerea celor mai multe localități din Galileea, printre care
Betleem, care prin semnificația sa deosebită, va deveni ulterior locul de încoronare a regilor
Ierusalimului. De altfel, sforțările cavalerești ale lui Tancred se vor încununa cu titlul de prinț al
Galileei. Se va întoarce la Ierusalim, cu însemnate resurse materiale, pentru a se alătura
asediatorilor.
Între 7 iunie și 15 iulie 1099 are loc împresurarea Ierusalimului. Autorul anonim descrie
poziționarea trupelor asediatoare:

Robert Normandul a asediat-o dinspre nord, lângă biserica Sfântului Ștefan Protomartirul, unde
(acesta), bucurându-se, a fost ucis cu pietre pentru numele lui Hristos; lângă el (se afla) Robert,
contele Flandrei. La vest o asediau chiar ducele Godefroy și Tancred. O asedia dinspre sud
contele de Saint Gilles, adică în muntele Sion, lângă biserica Sfintei Maria, Maica Domnului,
unde Hristos a cinat împreună cu ucenicii Săi214.

După o tentativă eșuată de asalt, petrecută pe 13 iunie, trupele creștine au continuat să

mențină cu disciplină împresurarea. Totuși, lipsa apei potabile și a hranei crea serioase probleme
oștenilor. Autorul Gestei descrie situația dezastruoasă a resurselor marii armate:

În acest asediu am fost îngreunați de o așa năpastă a setei încât am cusut piei de boi și de bivoli în
care am cărat apă de la șase mile distanță; desigur, din acele burdufuri foloseam apă împuțită și,
între apa stricată și pâinea de orz, în fiecare zi ne aflam în cumplită lipsă și suferință. Mai mult
decât atât, sarazinii îi pândeau pe ai noștri la izvoare și la bălți și oriunde (îi prindeau) îi ucideau
și îi risipeau215.

Vești dintre cele mai îngrijorătoare se adăugau condițiilor grele datorate verii extrem de
călduroase și penuriei de hrană și apă. Însuși Al-Afdal, în fruntea oștii egiptene, înainta rapid în
ajutorul garnizoanei Ierusalimului.
Nici de această dată intervenția divină nu se lasă așteptată. Pe 17 iunie, o escadră formată
din două corăbii genoveze și patru engleze, încărcate cu provizii și materiale, aflate sub comanda
fraților Embriaco ancorează în portul Jaffa. O escortă condusă de Raymond Pilet, Achard de
Montmerle (care își pierde viața în încleștare) și Guillaume de Sabran, după o luptă grea cu
soldații fatimizi din Ascalon, aduce echipajul și încărcătura vaselor în tabăra creștină.
Tancred și Robert de Flandra, după o incursiune în munții Samariei, reușesc să obțină și
să transporte în siguranță lemnul necesar ridicării turnurilor și mașinilor de asediu.
Mai mult decât atât, în tabără s-a răspândit informația, acceptată și de seniori, potrivit
căreia preotul provensal Petru Desiderius ar fi avut o vedenie cu episcopul Adhemar de Puy, care
i-ar fi poruncit ca întreaga armată să postească trei zile, în urma cărora toți pelerinii Domnului să
efectueze o procesiune, cu picioarele desculțe în jurul Sfintei Cetăți. În urma îndeplinirii
prescripțiilor dictate în viziune, cruciații plini de entuziasm au ridicat, în câteva zile două turnuri

214 Gesta IV, 37.

215 Gesta IV, 37.

81
de asediu (unul aflat sub comanda lui Godefroy iar celălalt sub aceea a lui Raymond de Saint
Gilles).
Pe 15 iulie, vineri, 1099, după o primă șarjă nereușită, în sectorul lui Godefroy, cavalerii
loreni străpung apărarea și pătrund în oraș. Generalul Iftikhar al-Dawla se predă împreună cu
garda sa lui Raymond de Saint Gilles, care, impresionat atât de vitejia inamicului său cât și de
uriașa recompensă oferită de acesta, îi asigura ieșirea în condiții de siguranță spre Ascalon. În
Ierusalim urmează un masacru.

Deci au intrat în cetate pelerinii noștri, hăituind și ucigând sarazini până la Templul lui Solomon,
în care cei adunați au dus cea mai aprigă bătălie cu ai noștri o zi întreagă, astfel încât sângele
acelora băltea prin tot Templul216.

În alt loc, cronicarul mărturisește impresionat că seniorii cruciați „au poruncit de

asemenea ca toți sarazinii morți să fie cărați afară (din cetate) din cauza duhorii imense, pentru
că toată cetatea era plină de stârvurile lor, iar sarazinii în viață au cărat morții înaintea ieșirii
porților și i-au așezat în grămezi (atât de înalte) cât erau casele. De așa măcel de popor păgân
nimeni nu a văzut sau a auzit vreodată, deoarece rugurile făcute din ei erau precum piramidele și
nimeni nu știe numărul lor, decât Singur Dumnezeu” 217. În ciuda faptului că uciderea populației
musulmane și evreiești a fost una de proporții nemaiîntâlnite până atunci, nu putem fi de acord
cu ideea potrivit căreia Ierusalimul ar fi fost complet depopulat în acea zi. Principii (Raymond de
Saint Gilles, Tancred, Gaston de Bearn) și-au trimis stindardele pentru a fi înălțate protector
asupra anumitor clădiri publice în care se refugiaseră nenumărați cetățeni 218. Însăși cronica pune
la îndemână informația că rămăseseră destul de mulți sarazini în Ierusalim după cucerirea
acestuia. Tabloul asediului se încheie cu pelerinajul întreprins de participanți la Mormântul
Domnului, pentru a-și duce la îndeplinire ultima parte a jurământului depus cu patru ani mai
înainte.
La două zile de la victorie, prinții organizează o consfătuire cu rol de adunare electorală,
formată din cavalerii vasali ai celor patru mari conducători (Robert Normandul, Robert de
Flandra, Raymond și Godefroy) și din membrii clerului. Acest organism își propunea să decidă
cine va fi noul conducător laic al Ierusalimului. Astfel, pe 22 iulie, după tensionate negocieri și
deliberări, adunarea îl alege pe Godefroy de Bouillon drept conducător al regatului nou înființat,
însă el refuză titlul de rege, preferându-l pe acela de Apărător al Sfântului Mormânt.
Pe 1 august, o adunare a clerului a fost convocată pentru alegerea unui patriarh al
Ierusalimului. Potrivit poruncii papei Urban II și dispozițiilor clare ale legatului Adhemar,
cruciații nu au asuprit drepturile clerului ortodox, prin alegerea unui nou patriarh. Patriarhul de
drept al Ierusalimului, Simeon, foarte respectat de cavalerii Crucii, murise în Cipru, la începutul

216 Gesta IV, 38.

217 Gesta IV, 39.
218 Gesta IV, 38.

82
lunii iulie 1099, iar locul de întâistătător al Cetății Sfinte era vacant. Afirmația că patriarhul latin
ales, Arnulf, ar fi alungat patriarhul grec de Ierusalim219 este falsă.
Este ales, așadar, patriarh al Ierusalimului Arnulf Malecorne de Rohes. Tutorele prințesei
Cecilia, fiica lui William Cuceritorul, Arnulf era capelanul ducelui Robert de Normandia. Un
intelectual prin excelență, însă unul imoral, Arnulf se va folosi de calitatea acordată pentru a
reduce la tăcere clerul ortodox precum și clerul celorlalte confesiuni creștine din Țara Sfântă.
Preoții ortodocși care aveau în custodie Lemnul Sfintei Cruci au fost prinși și torturați din
porunca lui Arnulf, până când au predat cinstita relicvă în mâinile acestuia.
Totodată, Arnulf a interzis slujbele ortodoxe în Biserica Sfântului Mormânt. Nici măcar
din partea latinilor din Orient nu și-a putut menține respectul multă vreme. Va fi repede demis,
pe motiv de alegere necanonică. Deja în decembrie 1099 Arnulf era înlocuit în scaun de legatul
papal Daimbert de Pisa. Însă italianul Daimbert se va arăta și mai intransigent decât antecesorul
său normand. Daimbert a dispus ca toți creștinii greci și orientali să fie expulzați din mănăstirile
și instituțiile pe care le dețineau de secole în Țara Sfântă. În timpul păstoririi lui Daimbert, Focul
Sfânt a refuzat să mai coboare în Mormântul Domnului, la Paștile anului 1101. Apusenii și-au
recunoscut greșeala și toate confesiunile creștine au fost chemate să se roage pentru iertarea
păcatelor francilor. În urma acestei întâmplări miraculoase preoților ortodocși li s-a permis să
oficieze din nou în Biserica Sfântului Mormânt.
După ce, la insistențele regelui Balduin I, Arnulf va fi reabilitat de papa Pascal II și
reinstalat în tronul patriarhal, în jurul anului 1112, el își va schimba complet atitudinea de la
început față de răsăriteni. Patriarhul Arnulf și regele Balduin I vor retroceda toate bunurile
confiscate de Daimbert, vor returna cheile Sfântului Mormânt clerului bizantin, vor permite
oficierea cultului în limbile naționale ale ortodocșilor și vor redeschide mănăstirile ortodoxe
pentru slujitorii și pelerinii lor. Cel mai important lucru realizat de către Arnulf, în colaborare cu
Balduin I, a fost, pe plan eclesial, interzicerea amestecului clerului latin în treburile ortodocșilor.
De aceea, susținerea lor în rândul populației locale creștine (majoritar ortodoxe) a fost la un nivel
foarte ridicat până când ambii conducători, regele și patriarhul, vor muri, în anul 1118. Tradiția
deosebită instituită de Arnulf în cea de-a doua păstorire a sa va fi continuată până la desființarea
statelor cruciate de către musulmani, în secolul al XIII-lea, anume aceea că, deși ierarhia
superioară era latină, se pare că aceasta își recruta episcopi auxiliari, fără nici un fel de convertire
prealabilă, din rândul monahilor ortodocși220.
Pe 29 iulie 1099, va închide ochii și papa Urban II, mai înainte ca vestea izbândei
proiectului său să ajungă la Roma.
În acest timp, la ordinul lui Godefroy, toți cavalerii s-au pregătit să iasă în întâmpinarea
dușmanului. Oastea fatimidă era deja în apropiere de Ascalon. Tancred și Eustache de Boulogne,
care se întorceau de la luarea în primire a Nablusului, surprind un detașament de cercetași

219 Simon Sebag MONTEFIORE, Ierusalim-biografia unui oraș, p. 219.

220 Andrew JOTISCHKY, Greek Orthodox and Latin Monasticism, în Orientalia Lovaniensia Analecta, 98, The
Sabaite Heritage in the Orthodox Church from the Fifth Century to the Present, ed. Joseph Patrich, Uitgeverij
Peeters en Departement Oosterse Studies, Leuven, 2001, pp. 90-93; Steven RUNCIMAN, Istoria Cruciadelor, vol.I,
pp. 320-321; vol. II, pp. 88-94.

83
egipteni în preajma localității Ramala. Captivii dezvăluie, sub tortură, numărul inamicilor și
dispunerea trupelor lui Al-Afdal. Marele vizir aștepta sosirea flotei cu întăriri și provizii, astfel
încât, nu era pregătit de o confruntare cu cruciații. Tancred trimite lui Godefroy un mesaj în care
îl îndeamnă să adune toată forța Crucii pentru a ataca prin surprindere tabăra musulmană. Era
singura șansă a celor aproximativ douăsprezece mii de oșteni ai Crucii, rămași sub comanda
seniorilor, în fața unei armate experimentate și odihnite, de aproximativ optzeci de mii, conduse
de însuși marele vizir, generalisimul neînfrânt al împărăției fatimide. Cu acest prilej cronicarul
anonim istorisește un amănunt legat de oștenii Egiptului, pe care numai un războinic încercat în
lungi și grele lipsuri putea să-l observe. Cu un amestec echilibrat de invidie, curiozitate
profesională și umor, el observă că toți luptătorii lui Șahinșah Al-Afdal aveau la gât plosca plină
cu apă, pentru ca să nu fie stânjeniți de sete în toiul luptei și, eventual, pe timpul urmăririi
inamicului. „...Dar, slavă Domnului, nu li s-a îngăduit aceasta!”, exclamă el plin de
recunoștință221.
Godefroy și Robert de Flandra, însoțiți de patriarhul Arnulf, se pun în mișcare pe 9
august. Sunt urmați la distanță de o zi de Robert al Normandiei și de Raymond de Saint Gilles.
La Ierusalim, Petru Eremitul „a rămas în Ierusalim, rânduind și pregătind (preoții) și clericii,
greci și latini, să săvârșească o procesiune, credincioși Domnului, și să facă rugăciuni și
milostenii, pentru ca Domnul să dea biruință poporului Său”222.
Reunită la Ibelin, oastea cea mare pornește spre câmpia Așdod, la 20 de kilometri spre
nord de Ascalon, unde dă peste turmele de animale ale oștirii fatimide. Cronicarul se arată uimit
de mulțimea nenumărată a animalelor luate ca pradă. Pe timpul nopții, cruciații s-au deplasat,
până aproape de Ascalon, în câmpia Al Majdal, „o vale nespus de frumoasă, lângă țărmul mării”
așa cum o descrie autorul anonim. La vărsarea zorilor, vineri, 12 august 1099, având soarele în
spate, după ce, în prealabil, patriarhul Arnulf a excomunicat pe oricine s-ar fi oprit pentru pradă
mai înainte de sfârșitul luptei, oastea s-a rânduit în linii de bătălie. Godefroy s-a poziționat pe aripa
stângă, Raymond lângă mare, pe dreapta, iar Robert Normandul, Robert de Flandra și Tancred, împreună
cu toți ceilalți, au format mijlocul.
Șarja cruciaților a fost atât de cumplită încât nici cel mai experimentat fatimid nu a putut să își
păstreze cumpătul.
Providența a jucat un rol hotărâtor și de această dată, ca în aproape toate marile încleștări ale
Primei Cruciade, iar anonimul participant nu uită să fie recunoscător lui Dumnezeu pentru întâmplarea, de
neexplicat altfel pentru oșteanul îmbătrânit cu arma în mână, a întoarcerii .
Cu adevărat, lupta era uriașă, însă dumnezeiasca putere (care) ne însoțea (era) atât de mare, atât
de impetuoasă, încât îndată i-am biruit pe ei. Mai mult decât atât, dușmanii lui Dumnezeu au fost
orbiți și încremeniți căci, privindu-i pe cavalerii lui Hristos cu ochii deschiși, nu vedeau nimic, iar
împotriva creștinilor să se ridice n-au îndrăznit, cutremurați de puterea dumnezeiască; de frica
nemăsurată s-au cățărat în copaci, în care credeau că se pot ascunde; însă ai noștri săgetându-i și
ucigându-i cu lăncile și cu săbiile i-au doborât pe aceștia la pământ; alții s-au aruncat la pământ,
neîndrăznind să se ridice împotriva noastră 223.

221 Gesta IV, 39

222 Gesta IV, 39.
223 Gesta IV, 39.

84
 Autorul își sfârșește șirul consemnărilor cu strălucita victorie de la Ascalon și cu
întoarcerea în Sfânta Cetate a cruciaților încărcați de prăzi, neuitând să alcătuiască, în încheiere,
o frumoasă doxologie.

8. Românii nord-dunăreni și Prima Cruciadă224

a) Mercenarii dunăreni ai Imperiului

În armata lui Alexius I Comnenul existau mai multe contingente de mercenari recrutați de
la Dunăre. Corpurile de pecenegi, amintite generic de cronicarii Primei Cruciade, ridică o
anumită problemă de identificare. Știm că în secolul al XI-lea prezența lor în trupele de
mercenari ale Bizanțului este frecvent menționată. Însă prin bătălia de la Lebunion, din 1091,
poporul pecenegilor, care invadase provinciile bizantine din Balcani, este masacrat aproape în
totalitate de către oștile reunite ale bizantinilor și cumanilor, conduse de către Alexius I
Comnenul. Potrivit mai multor autori, pecenegii vorbeau aproximativ aceeași limbă cu uzii și
cumanii.
În cazul pecenegilor care i-au întâmpinat pe conducătorii Primei Cruciade și le-au
escortat armatele spre Constantinopol, putem crede cu ușurință că este vorba de soldați
aparținând diferitelor triburi turcofone ce au invadat spațiul nord-dunărean și au intrat în amestec
cu românii și slavii în veacurile X-XI, încreștinându-se și fiind, în cele din urmă, asimilate de
aceștia. Nu este exclus ca în legiunile de mercenari denumiți generic de latini pinzinacis iar de
greci patzinakes (pecenegi) să se fi aflat un mare număr de români nord-dunăreni225.
La această concluzie ne îndreaptă denumirea pe care cronicarii bizantini o dau
migratorilor care ocupau temporar teritoriile de la nord de Dunăre (Moldova, Ardeal, Țara
Românească). Astfel, prințesa Ana Comnena, în Alexiada, cronica dedicată vieții și faptelor
tatălui ei Alexius I Comnenul, numește pe unguri daci, pe pecenegi sciți, pe cumani sarmați iar
pe uzi geți. Desigur, se poate invoca moda arhaizării, mult apreciată de cronicarii medievali, însă
ea avea totuși un substrat istoric, etnic, geografic, social, politic și religios, de care se ținea cont
și la care ar fi bine să fim atenți. Acest substrat se prezintă astfel:
I. Migratorii nu erau mai numeroși decât populația autohtonă. Alcătuiau clasa dominantă
însă ei au fost cei care au primit denumirea arhaică a populației supuse.
II. Deși preluaseră frâiele conducerii politice generale, axată la migratorii secolelor X-XII
(inclusiv la ungurii conduși de dinastia arpadiană) pe recrutarea de forțe militare proaspete dintre
autohtoni, pe negoț și pe strângerea de biruri, populațiile migratoare intraseră în proces de
creștinare și de integrare în ordinea prestabilită a Bizanțului și - la nord de Dunăre - în cea a

224 Mircea Cristian PRICOP, The Romanian Soldiers In The First Crusade (1095-1099), According To A Primary
Medieval Literary Source, în revista Journal of Romanian Literary Studies (JRLS), nr. 14, Arhipelag XXI Press,
Tîrgu Mureș, 2018, pp. 362-373; Mircea Cristian PRICOP, O posibilă mențiune a participării românilor nord-
dunăreni la prima cruciadă (1095-1099), în vol. Oltenia. Studii și comunicări. Arheologie-Istorie, vol. XXV,
Muzeul Olteniei, Craiova, 2018, pp. 255-268.
225 Nicolae BĂNESCU, Les duchés byzantins de Paristrion (Paradounavon) et de Bulgarie, Ed. Cartea
românească, București, 1946, p.101.

85
obștilor sătești române și slavo-române. Acest lucru se probează prin apariția unei numeroase
categorii etnic-sociale „de tranziție”, consemnată de cronicarii bizantini sub numele de
mixobarbari, spre care „a navigat” în chip natural o mare parte din invadatori, până la asimilarea
lor totală226. Acestor mixobarbari, din rândul cărora erau alcătuite toate garnizoanele dunărene
ale Imperiului, nu li se poate da o identitate exclusivă, ci, mai degrabă una de amestec. Savanți
reputați precum Wilhelm Tomaschek sau Nicolae Bănescu recunosc în mixobarbarii din cetățile
dunărene pe români și pe bulgari, iar în cei menționați ca făcând parte din trupele imperiale un
amestec de pecenegi, uzi, români și bulgari227.
III. După poziția geografică ocupată la momentul invocării lor, cu puțin mai înainte de
bătălia de la Lebunion, putem trage concluzia că ungurii erau clasa dominantă în Transilvania,
uzii în Moldova, cumanii în partea de sud a Moldovei și într-o parte a Munteniei, iar pecenegii în
Dobrogea și nordul Bulgariei228.
IV. Dacă sub denumirile de geți, daci, sarmați, sciți se ascundeau uzii, ungurii, cumanii și
pecenegii, este probabil ca sub denumirea însăși de uzi, unguri, cumani sau pecenegi să se fi
aflat, pe baza reciprocității, și un numeros contingent de „geto-daco-sarmato-sciți” de peste
Dunăre: români și mixobarbari (slavo-români, pecenego-români, uzo-români, etc.). Astfel, fie
sub denumirile antice proprii, fie sub „eticheta” preluată de la clasa conducătoare formată
temporar din migratorii de origine turcică, românii erau înrolați în forțele armate bizantine229.

b) Corpul de „daci”, condus de generalul Tatikios

La plecarea din Niceea, cruciații au primit din partea împăratului un corp expediționar
care să-i conducă în siguranță pe drumurile Asiei Mici. Grupa de soldați era pusă sub comanda
experimentatului Tatikios, omul de încredere al lui Alexius.
Relațiile cu Tatikios au fost bune până la asediul Antiohiei. Cruciații au predat
împăratului toate cetățile conform jurământului de fidelitate iar micul corp expediționar al lui
Tatikios (format din mercenari greci, armeni și dunăreni, ușor înarmați) a fost de folos acestora
prin cunoașterea terenului și prin relațiile bune cu populația creștină băștinașă. Până și inamicilor
turci, la momentul respectiv, flamura împăratului încă le mai inspira respect 230. Toate rapoartele
despre evoluția cruciadei, expediate de Tatikios către împărat, până la momentul despărțirii
generalului bizantin de cruciați (în februarie 1098), sunt favorabile apusenilor.
Motivul plecării generalului bizantin este învăluit până astăzi în taină. Circulă mai multe
opinii cu privire la retragerea lui Tatikios. Varianta lui, prezentată de Ana Comnena, este că
Bohemond l-ar fi informat că restul seniorilor ar fi hotărât să-l suprime ca să potolească setea de
răzbunare a ostașilor înfometați și înconjurați de dușman 231. Steven Runciman tinde să dea
crezare variantei bizantine232.

226Ana COMNENA, Alexiada, vol. I, Ed. Minerva, București, 1977, trad. Marina Marinescu, prefață, tabel
cronologic și note de Nicolae Șerban Tanașoca, pp. 289-291.
227Wilhelm TOMASCHEK, Zur Kunde der Hämus-Halbinsel, II, 207; Nicolae BĂNESCU, Bizanțul și
romanitatea de la Dunărea de Jos, p.22.
228 Ana COMNENA, Alexiada, vol. I, pp. 134-135, 261.
229 Ion BARNEA, Ștefan ȘTEFĂNESCU, Din istoria Dobrogei, III, Editura Academiei, București, 1971, p. 132.
230 Ana COMNENA, Alexiada, vol. II, pp. 121-122.
231 Ana COMNENA, Alexiada, vol. II, pp. 129-130.
232 Steven RUNCIMAN, Istoria Cruciadelor, vol. I, pp. 249-250.

86
 Indiferent cum am pune problema, totuși împăratul Alexius, cel ce se afla în spatele lui
Tatikios, și-a încălcat jurământul de a-i apăra pe vasalii săi de primejdia de moarte în care se
aflau. Motivația diplomatică a Bizanțului a fost că atât informațiile primite de la dezertori, cât și
cele venite dinspre zona musulmană, l-au făcut pe împărat să concluzioneze că expediția
cruciaților se încheiase deja prin înfrângerea mai mult decât sigură pe care urmau s-o capete de la
atabegul Mosulului și că nu mai avea rost să investească într-un proiect eșuat. La toate acestea se
adăuga zvonul că Ismail, fiul sultanului de Chorasan, se afla, cu o oaste, pe drumul spre
Antiohia, încercând să blocheze o eventuală inițiativă bizantină de a sări în ajutorul cavalerilor. E
dovada că Bizanțul nu i-a perceput niciodată pe ostașii Crucii ca pe niște frați și tovarăși de luptă,
ci mai degrabă ca pe niște mercenari puși conjunctural în slujba lui, de care, la nevoie, se putea
dispensa233. Aceste lucruri nu vor fi uitate, nici iertate vreodată.
Tatikios nu se va mai întoarce și nici sprijinul promis nu va ajunge vreodată la cruciați.
Gesta menționează cu gravitate:

Între timp, vrăjmașul Tetigus234, auzind că armata turcilor a tăbărât asupra noastră, a spus că se
temea235 și, crezând că noi toți vom pieri și că vom cădea în mâinile inamicilor, inventând tot felul
de falsuri, pe care, cu meșteșug, putea să le răspândească, a rostit: „Seniori și bărbați
preaînțelepți, vedeți că ne aflăm aici în cea mai mare nevoie, și că nu ne vine nici un ajutor, de
nicăieri. Deci, lăsați-mă să mă întorc în patria mea, Romania 236, iar eu, fără nici o îndoială, voi
face astfel încât multe corăbii să vină aici pe mare, pline cu grâu, vin, orz, carne, făină și brânză și
cu toate bunurile care ne sunt necesare. Voi face în așa fel ca să fie aduși spre vânzare cai, și să se
întemeieze aici o piață, pe uscat, sub protecția împăratului. Iată, acestea toate cu credință vi le
promit și mă voi ocupa de ele. Încă și servitorii mei și cortul meu sunt în tabără, de unde puteți
crede cu tărie că mă voi întoarce cât de repede posibil”. Astfel și-a încheiat cuvântul. A plecat
acel dușman, și a lăsat toate ale sale în tabără, și în călcare de jurământ este și va rămâne 237.

Cu privire la etnicitatea oștenilor puși sub comanda generalului bizantin, el însuși un

mixobarbar, există o singură semnalare, cea a cronicarului Fulcher de Chartres, exprimată cu
ocazia traversării dificile a deșertului Pisidiei, în perioada iulie-august 1097. În deșertul
Pisidiei238, Fulcher de Chartres, capelanul contelui Balduin de Boulogne, amintește că, în ciuda
lipsurilor, moralul trupelor era totuși foarte ridicat iar frățietatea dintre cruciații din atâtea
neamuri era o dovadă a harului divin:

Sed quis unquam audivit tot tribus linguae in uno exercitu, cum ibi adessent Franci, Flandri,
Frisi, Galli, Allobroges, Lotharingi, Alemanni, Baioarii, Normanni, Angli, Scoti, Aquitani, Itali,
Daci, Apuli, Iberi, Britones, Graeci, Armeni?... sed qui linguis diversi eramus, tamquam fratres
sub dilectione Dei et proximi unanimes esse videbamur (Dar cine a auzit vreodată de un așa
amestec de limbi într-o singură oaste? Erau franci, flamanzi, frizieni, gali, allobrogi,

233 Ana COMNENA, Alexiada, vol. II, pp. 133-139.

234 Generalul Tatikios, legatul imperial care însoțea armata cruciată.
235 „Tatikios, văzând atunci că foametea era mare (căci capul de bou se vindea cu trei stateri de aur) și pierzând
orice speranță de a cuceri Antiohia, a plecat de-acolo; s-a îmbarcat pe corăbiile romeilor care se aflau ancorate în
portul Soudi și s-a îndreptat spre Cipru...” (ANA COMNENA, Alexiada, vol. II, p. 130).
236 Numele nu se mai referă la Asia Mică ci la modul în care își numeau bizantinii propriul imperiu în perioada
respectivă. Pentru stabilirea unor legături între împărăția Romania și numele patriei noastre, România, vezi: Pr. Dr.
Mircea Cristian PRICOP, Tezaurul identitar românesc, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2013, pp. 59-69.
237 Gesta IV, 16.
238 Gesta IV, 10.

87
 lotharingieni, alemani, bavarezi, normanzi, englezi, scoțieni, aquitani, italieni, daci, apulieni,
iberieni, bretoni, greci și armeni...Dar deși vorbeam diverse limbi, eram oricum frați în dragostea
față de Dumnezeu și păream a fi de cea mai apropiată rudenie) 239.

Desigur că Fulcher, participant la cruciadă, nu a vrut să epuizeze aici toate națiile creștine
participante la eliberarea Orientului, ci să sublinieze că, în ciuda diferențelor de sânge, de limbă
și de obicei, ostașii (cel puțin cei de rând) au conlucrat excepțional chiar și în cele mai grele
condiții.
Cu privire la daci, menționați de Fulcher doar o singură dată, în contextul traversării
deșertului anatolian, ca participanți la prima cruciadă, identificarea lor ar fi posibilă în patru
variante: a) Prin asimilarea lor cu scandinavii. E drept că în două cronici - Historia
Normannorum (finalizată în jurul anului 1015), de Dudo de Saint Quentin și în continuarea
evenimentelor descrise de aceasta, Gesta Normannorum Ducum (finalizată în jurul anului 1070)
de Guillaume de Jumièges, Regatul Danemarcei (Dania) este numit Dacia, însă această
substituire de nume – favorizată de asocierea reală dintre goți și daci în timpul marilor migrații
(secolele IV-VIII) - nu a avut nici un impact real asupra societății și nici asupra literaturii istorice
contemporane celor doi cronicari.
Prima utilizare de impact a fost cea a administrației papale, care, de-abia începând cu
1192, în actele ei, definește Scandinavia drept Dacia. Din 1196, în majoritatea documentelor
topogafice cuvântul Daneis este înlocuit cu Dacus. Între 1220 și 1230, ordinele catolice
dominican și franciscan mendicant și-au stabilit centre monahale în Danemarca, intitulată în
documentele lor ca regio Dacia, precum și în întreaga Scandinavie, numită provincia Dacia240.
Așadar nu este probabil ca scandinavii să fi fost numiți daci la momentul finalizării cronicii lui
Fulcher de Chartres, scrisă în mai multe etape: 1101, 1106 și între 1124-1127.
b) Prin asimilarea lor cu unul dintre popoarele migratoare așezate în zona carpatică
(ungurii, bulgarii, pecenegii, cumanii sau uzii) din rândul cărora împăratul bizantin își recruta
mercenarii. În trupele acestor mercenari se vor fi aflat și români, urmașii adevăraților daci.
Totuși, ca o excepție de la regula medievală a arhaizării denumirilor, observăm că scriitorii
apuseni contemporani cu autorul Gestei nu aplică această normă la neamurile din estul Europei.
Ei amintesc neamurile pe care le-au întâlnit în drumul lor sau care făceau parte din armata
bizantină, direct, fără a le arhaiza numele. Pe de altă parte Fulcher însuși îi numește pe
mercenarii pecenegi, greci și armeni, pe unguri și pe bulgari cu denumirile lor reale, fără să
existe vreun fragment al operei sale în care să le atribuie vreo denumire arhaizantă.
Un plagiator timpuriu al operei lui Fulcher, Bartolf de Nangis, decedat în Siria pe la 1109,
menționează etniile care alcătuiau populația Constantinopolului la venirea cruciaților, trăind
pașnic în metropola lumii. El enumeră, cu denumirile reale, pe greci, bulgari, alani, cumani,
pecenegi, italici, venețieni, romani, daci, englezi, amalfitani, turci, evrei, cretani și arabi, precum
și convertiți din mai multe neamuri241.
Un alt contemporan al său, Raymond D’Aguilers, însoțitor al contelui Raymond de
Toulouse și al episcopului Adhemar de Puy, în lucrarea sa Historia Francorum qui ceperunt
Jerusalem (1099), consemnează:

239 FULCHER DE CHARTRES, Historia Hierosolymitana, liber I, cap. XIII, 4-5, ed. Heinrich HAGENMEYER,
Carl Winters Universitätsbuchhandlung, Heilderberg, 1913, p. 203.
240 John FIELD, Dacus=Dane in English place names, în Nomina, vol.I, 1977, p. 32.
241 FULCHER DE CHARTRES, Historia Hierosolymitana, ed. Heinrich HAGENMEYER, pp. 176-177, nota 1.

88
 Am ajuns la Durazzo. Am crezut că ne aflam pe pământul nostru, gândindu-ne că împăratul și
supușii lui erau frații și tovarășii noștri...Pentru că în față și în spate, de-a dreapta și de-a stânga,
turci, cumani, uzi, tanaci (tanaces), pecenegi și bulgari pregăteau o ambuscadă împotriva
noastră242.

Tanacii rămân „neidentificați” până astăzi de către istoricii primei cruciade. Tagma
militară a „nemuritorilor” (athanatoi), cu care ar putea fi suprapuși tanacii, nu mai este
menționată după războiul dintre bizantini și normanzi (1081-1085) în nici un document literar
sau administrativ, ceea ce atestă faptul că fusese deja desființată la momentul venirii
cruciaților243.
c) Identificarea numelor oferite de Fulcher și Raymond - daci, respectiv tanaci (?) - cu
românii sud-dunăreni (vlahii) încorporați în armata bizantină, pare a fi o opțiune demnă de luat
în seamă244. Ana Comnena menționează recruți vlahi în oastea tatălui său245. În ajunul bătăliei de
la Lebunion (marți, 29 aprilie 1091) lui Alexius i s-au alăturat „5000 de munteni îndrăzneți și
gata de atac” în lupta contra pecenegilor246. Această ipoteză este totuși improbabilă, fiindcă
nicăieri în istoriografia medievală nu se acordă românilor sud-dunăreni denumirea de daci. Ei
sunt amintiți exclusiv ca blachi, blaki, blasi, vlahi. Nu este valabil și în cazul românilor de la
nordul Dunării, care deși amintiți ca vlahi sau valahi, cronicile îi denumesc și după numele antic
al zonei în care a existat cândva regatul lui Decebal, respectiv daci.
d) Prin asimilarea termenilor oferiți de Fulcher, Bartolf și Raymond - daci, tanaci (?) - cu
românii de pe malul stâng al Dunării. Mai întâi prin așezarea geografică, apoi prin romanitatea
lor, prin armele și portul specifice și nu în ultimul rând prin credința creștină, românii de la
nordul Dunării au reprezentat întotdeauna un avanpost al civilizației în mijlocul migratorilor, fără
să se confunde vreodată cu aceștia. Intrați în solda împăratului bizantin, mereu însetat de forțe
proaspete, românii au alcătuit corpuri de oaste, fie în asociere cu alte grupe de mercenari
balcanici, fie de sine stătătoare, așa cum reiese din exprimarea cronicarilor amintiți mai sus. De
remarcat este și așezarea dacilor lui Fulcher între italienii de Nord (itali) și cei de Sud (apuli),
subliniind, poate, apropierea lingvistică dintre ei. Bartolf de Nangis, la rândul lui, așează pe
dacii din Constantinopol imediat după venețieni și romani. Ambii cronicari par să facă referire,
prin logica poziționării termenilor, la înrudirea lingvistică a italienilor cu românii.
În sprijinul acestei ipoteze, pe care o îmbrățișez, vine punctul de vedere avizat al
savantului Heinrich Hagenmeyer, care atribuie termenului de „daci” folosit de către Fulcher
înțelesul de locuitori ai teritoriului cuprins între Dunăre, Tisa și Prut, care probabil aparțineau
trupelor trimise de Alexius cu Tatikios 247. Cum populația majoritară a acestei regiuni a fost
mereu cea românească, este ușor de înțeles că referirea se făcea exclusiv la membrii ei. Desigur,
grecii și armenii sunt amintiți și ei, cu același prilej, în compania generalului Tatikios.
Moștenirea cruciată a marilor domnitori, purtată cu titlu de onoare pe veșmintele, stemele
și pe sigiliile voievodale, nu se trage doar din acele „cruciade târzii” la care oștile noastre au
participat (Nicopole, 1396 și Varna, 1444). Mărturii ale prezenței noastre semnificative în marile
242 August C. KREY, The First Crusade - the accounts of eye-witnesses and participants, pp. 65-66.
243 John W. BIRKENMEYER, The Development of the Komnenian Army, Koninklilje Brill NV, Leiden, 2002, p.
8, nota 8.
244 John W. BIRKENMEYER, The Development of the Komnenian Army, pp. 30, 76-77, 124.
245 Ana COMNENA, Alexiada, vol. II, pp. 12, 16, 71.
246 Ana COMNENA, Alexiada, vol. II, pp. 16-17. Vezi: Prof. Drd. Marin COJOC, Cruciadele și populația
românească din sudul Dunării, în Mitropolia Olteniei, nr. 4-6, iulie-decembrie, Craiova, 1990, pp. 53-67.
247 FULCHER DE CHARTRES, Historia Hierosolymitana, ed. Heinrich HAGENMEYER, pp. 176-177, nota 1.

89
campanii din Orient încep chiar de la Prima Cruciadă (unde suntem amintiți, în asociere cu
mercenarii cumani și pecenegi, la doi dintre cronicari) și continuă până spre secolul al XIII-lea,
când oastea împăratului Frederic Barbarosa, pornită în Cruciada a III-a, este suplimentată pe la
anii 1189-1190, cu un contingent de 40.000 de „vlahi și bulgari”, căreia i se mai adăuga încă
unul format din „vlahi și sârbi” în număr de 60.000 de oșteni. În ciuda posibilelor exagerări ale
cronicarilor apuseni, trebuie totuși să înțelegem că nu puțini români, alături de alte neamuri
ortodoxe, au îmbrățișat idealul cruciat.
Cruciada I, pentru noi, românii, deprinși a ne considera / a fi considerați în ultima vreme
– parțial din inconștiență, parțial din „strădania” vehementă a unor cărturari de cetățenie română
– o obscură notă de subsol a istoriei, se poate înfățișa ca un câmp istoric (pe nedrept puțin
explorat) de mare preț, în care s-a forjat cea mai viguroasă trăsătură a ființei noastre: aceea de
apărători ai Creștinismului.

Armatele române au menținut în Răsărit fără întrerupere steagurile cu cruce ale lui Constantin 248.

Ca atare, trebuie să ne recuperăm de urgență dreptul acesta istoric, prin cunoașterea

temeinică și afirmarea curajoasă a sa, din care își trag obârșia cu mândrie cele mai dezvoltate
națiuni europene. Apartenența la această distincție de noblețe a neamului nostru se află, fără doar
și poate, în strânsă legătură cu durabilitatea noastră în timp, reprezentând un ideal superior, o
idee-forță în jurul căreia se pot contura, iar și iar, bazele unui „descălecat” românesc, ale unui
nou avânt și – de ce nu? – ale unei noi descinderi în istorie.

9. Gesta Francorum. Cartea și autorul

Prima relatare completă a Cruciadei I care a ajuns până la noi este cunoscută sub numele
generic de Gesta (Faptele). Titlul ei complet este Gesta Francorum et Aliorum
Hierosolymitanorum (Faptele francilor și ale celorlalți pelerini ierusalimiteni), definind, sub
acest acoperiș emblematic, drumul spre Răsărit și aspirația unirii cu Acesta; saltul în hăul
renunțării, al privațiunilor și al pericolului în căutarea Excepției mântuitoare.
Este cea mai veche și printre cele mai prețioase izvoare ale istoriei Primei Cruciade, sursă
de inspirație pentru alte cronici, fie că autorii acestora au participat sau nu la evenimentele
descrise în paginile sale. Scrierea ei a început cu mult înainte ca Prima cruciadă să se încheie.
Cartea a fost publicată înainte de sfârşitul anului 1101, deoarece Ekkehard de Aura a văzut şi a
folosit o copie a acesteia în Ierusalim, în acel an. Nu există prefaţă sau o dedicaţie, nici vreun
cuvânt înainte adresat cititorului. Caracterul de jurnal de călătorie al cronicii dă impresia unui
finisaj minimal, care nu a intenționat să anihileze, spre fericirea noastră, impresiile personale și
observațiile de bivuac ale autorului.
Tudebodus, abatele Guibert de Nogent, Robert Călugărul, arhiepiscopul Baudri de Dol,
citează masiv din „cărticica rustică” a Anonimului. Nici mai titrații Raymond d’Agiles,

248 Nicolae IORGA, Sinteza bizantină, Ed. Minerva, București, 1972, p. 165.

90
Ekkehard de Aura ori Fulcher de Chartres nu se sustrag influenței Gestei, deși îi prelucrează
informațiile în aluatul propriei experiențe de participanți.
Autorul Gestei, supranumit Anonimul (Anonymus), este un normand din sudul Italiei. În
afară de numele său, tot ceea ce poate fi cunoscut despre viața și persoana sa, poate fi extras din
însăși lucrarea lui. El l-a însoţit pe Bohemund, pe care îl numește „domn” (dominus), adică
senior al său, de la asediul oraşului Amalfi până la capturarea Antiohiei. Alte argumente al
apartenenței sale normando-italiene sunt: utilizarea unor construcții și cuvinte specifice (piscina,
merula, tenda), abundența de nume ale micilor conducători normanzi din sudul Italiei,
cunoștințele sale despre Bizanț și despre ținuturile sarazinilor sunt mai precise decât ale unui
francez sau ale unui nordic (dovada unei familiarizări anticipate), pomenirea exagerată (menită
să impresioneze pe „cei de acasă”) a Apuliei (probabil locul său de obârșie), printre ambițiile de
cucerire ale mărețului și înfricoșătorului atabeg Kerbogha al Mosulului.
Vocabularul său este destul de limitat. Incapabil de a descrie în mod adecvat realizările
diverşilor cruciaţi, el deformează gradul superlativ al adjectivelor folosite, atât de des, încât
ocazional consideră necesar să treacă la pozitivul simplu ca mijloc de deosebire.
Din perspectiva folosirii persoanei I, ne dăm seama că anonimul nostru a îmbrățișat cauza
Sfintei Cruci la Amalfi, în vara anului 1096, a traversat marea împreună cu Bohemond, la
Dirachium (Durazzo) și a mărșăluit prin Peninsula Balcanică, urmând Via Egnatia, până la
Constantinopol, fiind încartiruit în suburbiile acestuia. Nu asistă la depunerea jurământului față
de împăratul Alexius, dovadă că nu făcea parte din statul major al armatei lui Bohemond, însă
dezavuează cu fermitate ceea ce el consideră (poate sub influența lui Tancred) o abjurare a
comandanților de la țelul Cruciadei prin viclenia împăratului. Participă la asediul Niceei și la
bătălia de la Dorylaeum. La sfârșitul lunii octombrie 1097 îl întâlnim în tabăra lui Bohemond,
participând la asediu, în partea de răsărit a fortificațiilor Antiohiei. Luptă alături de cavaleri,
respingând cu multă vărsare de sânge, ofensiva garnizoanei antiohiene, pe 6 martie 1098. La
asediul final al metropolei, Bohemond l-a ales în prima grupă de asalt. După ce creștinii au fost
la rândul lor asediați de Kerbogha, anonimul a luptat în bătălia de pe 10 iunie și a participat la
contruirea zidului care izola fortăreața Antiohiei. A fost prezent la descoperirea Sfintei Lănci în
catedrala Sfântului Petru. În ultima sforțare a cruciaților împotriva lui Kerbogha, după ce a postit
și s-a împărtășit împreună cu toți camarazii săi, a luptat călare și i-a urmărit pe turci, după
înfrângerea acestora. A fost atât de impresionat de ceea ce a trăit la Antiohia, încât asediului și
luptei cu Kerbogha, cărora le adaugă o succintă descriere a marii cetăți, le alocă optsprezece din
cele treizecișinouă de capitole ale lucrării sale. Regretă mult moartea legatului papal Adhemar de
Puy și citează din învățăturile acestuia. Participă alături de Bohemond la cucerirea cetății Marra
și se întoarce la Antiohia cu seniorul său. Aici drumurile lor se vor despărți. Bohemond va părăsi
marea armată pentru a lua în stăpânire Antiohia.
Anonimul a plecat spre Ierusalim, hotărât să-și respecte jurământul de pelerin,
alăturându-se corpului de oaste aflat sub conducerea lui Raymond de Saint Gilles. Participă la
dificilul asediu al cetății Arqa (Archas) și la marșul spre Cetatea Sfântă, de-a lungul coastelor
Mediteranei.

91
 La Ierusalim el luptă în oastea lui Raymond și pătrunde în cetate în asaltul final de pe 15
iulie 1099. Asistă la masacrul din cetate și participă la pelerinajul expiatoriu de la Mormântul
Sfânt. Este interesat de deciziile adunării marilor seniori, care îl alege pe Godefroy conducător
suprem al noului stat, deși nu participă efectiv la deliberări. Menționează și alegerea noului
patriarh al Ierusalimului, Arnulf.
Ultima lui consemnare, entuziastă ce-i drept, este legată de victoria strălucită de la
Ascalon, din 12 august 1099, asupra oștilor fatimide și de intrarea triumfală a armatei cruciate în
Ierusalim.
Asupra profesiei sau a stării sociale din care făcea parte savanții au emis, de-a lungul
timpului, opinii variate, care nu au întâlnit până astăzi un consens. Unii cercetători îl consideră
un preot sau un cleric, bazându-se pe anumite expresii teologice și pe formulele doxologice care
încununează fiecare secțiune a cărții în parte.
Pe de altă parte, s-a putut constata, având drept argument stilul său literar și lipsa de
referiri la alte lucrări, că anonimul nu dispunea de un grad foarte mare de educaţie, spre
deosebire de cronicarii preoți. Biblia este practic singura lucrare pe care acesta o citează. Punctul
său de vedere oarecum laic în legătură cu evenimentele, ocazionalele remarci impersonale despre
cler, sau participarea în luptă, au îndreptat criticii moderni către convingerea că a fost un cavaler,
deşi lipsa lui de intimitate cu conducătorii ar indica faptul că a fost un cavaler de rang inferior,
destul de împovărat financiar. Din propria lui mărturie, în ultimele luni ale Cruciadei, rămâne
fără cal, trecând în rândul pedestrașilor, cărora le cunoaște și le apreciază suferința și bărbăția.
Stilul său este adeseori compasiv față de luptătorii de rând, considerați de el adevărați pelerini ai
Domnului.
Indiferent de rangul și de situația lui socială, credința sinceră a anonimului nu poate fi
contestată. Acceptă fără rezerve autenticitatea Sfintei Lănci, dă crezare (și poate că este părtaș
viziunii) apariției Sfinților Militari în fruntea armatei strălucitoare, care i-a panicat pe turci, pe
dealurile din spatele oștii lui Kerbogha și pune, fără pic de îndoială, pe seama intervenției
providențiale, neașteptatele victorii repurtate asupra dușmanilor.
Ceea ce impresionează cu adevărat în jurnalul său, în ciuda lacunelor intelectuale și a
implicitelor exagerări de moment, este puterea autorului de a evalua nepărtinitor firul general al
evenimentelor și al persoanelor, detașarea față de opiniile divergente (alimentate, uneori, de
invidie și materialism) ale principilor cruciați, aprecierea vitejiei și a dibăciei inamicului, precum
și nuanța de tragic, impregnată parcă în fiecare cuvânt al său, nostalgie specifică oamenilor care
au pierdut mult și care și-au redescoperit sensul în cauza Împărăției lui Dumnezeu.
Valoare istorică a lucrării este dată de calitatea de martor ocular al autorului și de stă nu
numai în faptul că a fost scrisă de către un martor ocular şi participant, dar rezidă de asemenea în
faptul că a fost alcătuită „la cald”, pe parcursul călătoriei şi publicată imediat, după o revizuire
superficială, cel mai devreme după bătălia din Ascalon, din 12 august 1099, ultimul eveniment
menţionat și cel mai târziu în anul 1100.
Două din cele șase copii manuscrise ale Gestei care au supraviețuit până la noi au la
sfârșitul cronicii (nu se știe dacă interpolată sau nu) o Descriere a Sfintelor Locuri din Ierusalim,
pe care am anexat-o prezentei traduceri, pe de o parte pentru înțelegerea itinerariului unui pelerin
92
al veacului al XI-lea la Locurile Sfinte iar pe de alta, ca și consecință firească (presupusă totuși) a
vieții anonimului.

10. Notă asupra ediției

Această primă ediție a traducerii în limba română a Cronicii anonime a Primei Cruciade
a folosit drept sursă principală textul editat de Beatrice A. Lees, publicat la Oxford, în 1924 249.
Traducerea a urmat fidel textul, nu fără dificultatea pe care ți-o pune în față latina medievală,
presărată din belșug cu regionalisme specifice Italiei normande.
Gesta are 39 de capitole. Gruparea acestor capitole în secțiuni și cărți a creat dezbateri la
nivelul savanților. În ediția lui Jacques Bongars (1611), care se bazează pe două manuscrise
(astăzi neidentificate), precum și în trei manuscrise ale Gestei (unul păstrat la Madrid, de la
începutul secolului al XIV-lea și două de la Vatican, ambele din secolul al XII-lea), textul este
împărțit în patru cărți, la rândul lor divizate în opt secțiuni, fiecare secțiune finalizându-se cu o
doxologie și cu formula „Amin”. Fiecare secțiune se ocupă de un anumit eveniment militar din
cadrul Cruciadei, începând cu bătălia de pe râul Vardar și încheind cu bătălia de la Ascalon.
Cartea întâi, al cărei conținut este format din capitolele 1-4, coincide cu secțiunea I. Cartea a
doua, care coincide cu secțiunea a II-a, include capitolele 5-8. Cartea a treia conține capitolul 9.
Cartea a patra are cel mai întins text, cuprins între capitolele 10-39 (secțiunile III-VIII).
Secțiunea a III-a conține capitolele 9-11. Secțiunea a IV-a conține capitolele 12-13, secțiunea a
V-a conține capitolele 14-17, secțiunea a VI-a are drept întindere capitolul 18, secțiunea a VII-a
capitolele 19-29 iar secțiunea a VIII-a capitolele 30-39.
Savanții Beatrice A. Lees și Heinrich Hagenmeyer, deși subliniază faptul că această
împărțire este deficitară, datorită disproporției dintre conținuturile cărților, ea reprezintă, cel mai
probabil, organizarea dată de autorul anonim, care nu a mai apucat să aranjeze textul decât până
la capitolul al nouălea și ca atare, în edițiile lor păstrează forma inițială.
Împărțirea modernă, uzitată de cei mai mulți cercetători, are zece cărți având o distribuire
a capitolelor mai echilibrată (I: 1-4; II: 5-8; III: 9; IV: 10-11; V: 12-13; VI: 14-17; VII: 18; VIII:
19-20; IX: 21-29 și X: 30-39). Practic, s-a operat divizarea cărții a IV-a în șapte cărți cu conținut
mai restrâns.
Pentru a păstra rigoarea textului dar și pentru a susține demersul citirii, am ales să respect
împărțirea originală a Gestei, cu menționarea în subtitlu a secțiunii. Pentru ușurință, numerotarea
cărților și a secțiunilor s-a făcut cu cifre romane iar cea a capitolelor cu cifre arabe.

11. Tabel cronografic

249 Anonimy Gesta Francorum et Aliorum Hierosolymitanorum, edited by Beatrice A. Lees, Oxford, Clarendon
Press, 1924, 156 p.

93
 1089, septembrie: Conciliul de la Melfi, în cadrul căruia papa Urban II ridică, în
prezența solilor bizantini, excomunicarea aruncată de Grigorie VII asupra împăratului Alexius I
Comnenul.
1089: Ca urmare a hotărârilor de la Melfi, basileul Alexius convoacă, în același an, un
sinod la Constantinopol, unde s-a hotărât redeschiderea bisericilor de rit latin din Constantinopol,
precum și restaurarea numelui papei în dipticele Marii Biserici. În același timp, Alexius ia
decizia să-l sprijine pe Urban II în conflictul acestuia cu antipapa Guibert, favoritul împăratului
german.
1090: Împăratul bizantin trimite papei o solie de prietenie, purtând cu ea tratatul
Sfântului Teofilact al Bulgariei (1050-1108) care exprima cu tact, într-un mod complet
nejignitor, punctul de vedere al teologiei ortodoxe referitor la practicile liturgice distincte dintre
apuseni și răsăriteni. Concluziile tratatului ortodox erau că nu există nici un fundament real
pentru ca între Biserica Romei și celelalte Biserici Apostolice să existe vreodată o schismă.
1095, 1-7 martie: Conciliul de la Piacenza. Solii basileului Alexius au fost prezenți. Ei
au expus, la invitația Papei, situația din Orient. Enumerarea dezastrelor prin care trecuse
Răsăritul creștin în ultimele decenii i-a convins pe conciliari că siguranța întregii Creștinătăți era
pusă în primejdie și că, mai devreme sau mai târziu, fiecare va fi obligat să ia arma în slujba
Crucii Domnului nostru Iisus Hristos și a Bisericii Sale. Diplomații lui Alexius au făcut apel la
responsabilitatea creștină de a proteja pe cei aflați la nevoie. Atât Papa cât și episcopii au plecat
de la Piacenza impresionați de elocvența trimișilor imperiali250.
1095, 18-28 noiembrie: Conciliul de la Clermont. Pe 27 noiembrie, în fața unei mulțimi
impresionate, Urban a ținut o predică mobilizatoare, în urma căreia: „francii care au ascultat
acestea au pus de îndată să le fie cusute cruci pe umerii drepți, zicând că ei merg în unanimitate
pe urmele lui Hristos, de Care au fost mântuiți din mâna iadului”251.
1096, 1-8 martie: Petru Eremitul și Gautier „cel Sărac” (Guvalterius Sinehabere)252,
senior de Boissy Sans-Avoir, pun în mișcare așa-numita „cruciadă a săracilor”, considerată de
cercetători prima etapă a Cruciadei I.
1096, iunie-august : Alte grupuri formate din germani și francezi, cum ar fi cel condus
de călugărul Gottschalk, cel al lui Emich, conte de Leisingen sau cel al predicatorului Volkmar,
au sfârșit tragic fiind distruse aproape complet de oștile maghiare pentru comportamentul haotic,
jafurile și crimele pe care le săvârșiseră pe drum.
1096, iulie: Hugo de Vermandois, fratele regelui Filip I al Franței, pornește în Cruciadă.
1096, 1 august: Petru Eremitul și Gautier „cel Sărac” ajung la Constantinopol.
1096, 6 august: Cruciații lui Petru Eremitul sunt traversați pe malul asiatic al Bosforului.
La Nicomidia, pe seama unei discordii între facțiuni, francezii își aleg drept conducător pe
Geoffroy Burel iar germanii și italienii pe Rainold. Cartierul general al celor două facțiuni este
fixat la Kivotos/Civitot. Petru Eremitul pierde din ce în ce mai mult controlul asupra trupelor.

250 Bernoldi Chronicon, MGH, SS, V, 462. Cantor, 1958, p. 89.

251 Gesta I, 1.
252 Gesta I, 2.

94
 1096, 15 august: Ducele Godefroy de Bouillon pornește spre Răsărit, împreună cu frații
săi Eustache și Balduin de Boulogne.
1096, septembrie: Bohemond de Taranto și nepotul său Tancred depun jurământul de
cruciați, la asediul cetății Amalfi.
1096, 20-29 septembrie: Corpul germano-italian condus de Rainold cucerește fortăreața
Exerogorgo (Xerigordon) dar este asediat la rândul său de armata sultanului Kilij Arslan.
1096, octombrie: Oștile conduse de Robert al Normandiei, Ștefan de Blois și Robert al
Flandrei pornesc spre Ierusalim.
1096, octombrie: Legatul papal, episcopul Adhemar de Puy și Raymond IV, conte de
Toulouse și de Saint Gilles, cu oștile provensale, pornesc în Cruciadă.
1096, octombrie: Petru Eremitul se întoarce la Constantinopol.
1096, 7 octombrie: În schimbul promisiunii că va fi cruțat, Rainold și câțiva cavaleri își
trădează camarazii, deschizând porțile castelului Exerogorgo și trecând de partea turcilor. Toți
cruciații din fortăreață sunt masacrați.
1096, 21 - 23 octombrie: Sfârșitul „cruciadei săracilor”. Turcii zdrobesc trupele
conduse de Geoffroy Burel, care în mod imprudent ieșiseră în întâmpinarea dușmanului. Civitot
este trecut prin sabie. Doar câteva mii de fugari sunt salvate de escadra bizantină venită în ajutor
și transportate la Constantinopol.
1096, 23 decembrie: Oastea lui Godefroy ajunge la Costantinopol.
1096, 25 decembrie: Oastea lui Bohemond serbează Crăciunul la Castoria.
1097, 18 februarie: Tancred înfrânge, pe râul Vardar, trupele pecenege ale împăratului.
1097, 20 februarie: Armata lui Godefroy traversează Bosforul.
1097, 27 februarie: Armatele lui Bohemond și Raymond de Saint Gilles ajung în
apropiere de Constantinopol.
1097, 26 aprilie: Trupele lui Bohemond și ale lui Raymond traversează Bosforul și se
alătură lui Godefroy.
1097, 6 mai: Cruciații ajung la Niceea.
1097, 14 mai: Godefroy și Bohemond încep asediul Niceei.
1097, 16 mai: Raymond și Adhemar de Puy se alătură la asediu. O primă oaste turcească
trimisă în ajutorul Niceei este respinsă.
1097, 21 mai: Cruciații resping oastea condusă de către însuși sultanul Kilij Arslan.
1097, 3 iunie: Robert Normandul, Ștefan de Blois și Robert de Flandra ajung la Niceea.
1097, 17-18 iunie: Trupele și aparatele de asediu bizantine aflate sub comanda
generalului Tatikios se alătură cruciaților. O flotilă de mici dimensiuni este transportată pe lacul
Ascania, unde, sub comanda amiralului Butumites, blochează ruta de aprovizionare a cetății.
1097, 19 iunie: Niceea capitulează în fața trimișilor împăratului.
1097, 26 iunie: Cruciații părăsesc Niceea. Însoțiți de contingentul de „daci” comandat de
Tatikios, ei mărșăluiesc spre trecătoarea Dorylaeum. Oastea se împarte în două grupe.
Bohemond, conții de Flandra și de Blois împreună cu generalul Tatikios înaintează cale de o zi
față de restul armatei.

95
 1097, 1 iulie: Bătălia de la Dorylaeum. Rezistența eroică a primului grup, sosirea la timp
a grupei a doua, precum și inițiativa providențială a episcopului Adhemar obțin o victorie
decisivă împotriva lui Kilij Arslan.
1097, iulie-august: Traversarea deșertului Pisidiei, cu multe pierderi de vieți omenești.
1097, aprox. 15 august: Ocuparea Iconiului.
1097, 10 septembrie: Înfrângerea oștii emirului Hasan al Capadociei și ocuparea
Heracleei. Balduin de Boulogne și Tancred se despart de marea armată și pătrund în Cilicia.
1097, septembrie - octombrie: Balduin ocupă Tarsul Ciliciei. Dispută între el și
Tancred. Tancred ocupă marile orașe Mopsuestia și Adana, precum și mai multe castele din
împrejurimi. Marea armată urmează traseul Cezareea – Placentia – Coxon. Traversarea munților
Anti-Taurus a pus mari dificultăți cruciaților. La ieșirea din munți cruciații ocupă Maraș
(Germaniceea). Balduin și Tancred se alătură marii armate la Maraș.
1097, 17 octombrie: Balduin părăsește marea oaste și se îndreaptă spre Edesa.
1097, 20 octombrie: Cruciații cuceresc Podul de Fier al Antiohiei.
1097, 18 noiembrie: Expediție împotriva turcilor din fortăreața Harenc.
1097, 23 noiembrie: Construirea turnului Malregard.
1097, 28 decembrie: Expediție fără succes în cătarea de provizii efectuată de Bohemond
și Robert de Flandra.
1097, 29 decembrie: Victorie a turcilor din Antiohia asupra cruciaților.
1097, 31 decembrie: În căutare de provizii, Bohemond și Robert de Flandra dau peste
marea armată musulmană condusă de către emirul Duqaq al Damascului în vederea despresurării
Antiohiei. Cei doi reușesc să zdrobească oștile damaschine.
1098, ianuarie: Foamete cumplită în tabăra cruciată. Petru Eremitul și Guillaume
Tâmplarul dezertează dar sunt prinși de Tancred.
1098, începutul lui februarie: Generalul Tatikios părăsește tabăra cruciată și se retrage
în Cipru. Acest gest a fost interpretat de cruciați ca o trădare.
1098, 9 februarie: Cruciații sunt prinși între oștile Antiohiei și cele ale emirului Ridwan
al Alepului. Din nou, geniul militar al lui Bohemond preschimbă înfrângerea inițială într-o
strălucită victorie.
1098, 4 martie: În portul Sfântul Simeon sosește o flotă engleză, sub comanda prințului
exilat Edgar Atheling (care intrase ca mercenar în slujba împăratului Alexius), încărcată cu
materiale de asediu, provizii și cu luptători de elită britanici și scandinavi (varangi). Edgar
Atheling va cuceri portul Latakia de la oamenii corsarului Guynemer (aliatul lui Balduin de
Boulogne), în numele Bizanțului, sporind astfel neîncrederea apusenilor față de împărat.
1098, 5-6 martie: Bohemond și Raymond întreprind o expediție până la portul Sfântul
Simeon. La întoarcere sunt atacați și înfrânți de turci. Concomitent cruciații din tabără, conduși
de Godefroy, dobândesc o mare victorie împotriva garnizoanei antiohiene. Cu ajutor din partea
celorlalți prinți Bohemond reușește să-i prindă din urmă pe turcii care organizaseră ambuscada
și să recupereze proviziile și materialul de asediu.
1098, 8-19 martie: Cruciații construiesc fortul Machumeria.

96
 1098, 29 mai: Conducătorii cruciați decid să predea Antiohia lui Bohemond dacă
reușește să o captureze și dacă între timp basileul nu apare în ajutorul lor.
1098, 2 iunie: Ștefan de Blois dezertează.
1098, 3 iunie: Unul dintre comandanții antiohieni, armeanul Firuz, este convins de
Bohemond să se alăture creștinilor. Cruciații, conduși de Bohemond, ocupă turnurile aflate sub
comanda lui Firuz și de acolo ocupă în scurt timp întreaga cetate, cu excepția citadelei.
Guvernatorul selgiucid Yaghi Siyan este ucis.
1098, 5 iunie: Oștile Mosulului ajung la Antiohia pentru a o găsi deja ocupată de cruciați.
Atabegul Mosulului, Kerbogha (în Gesta apare drept Curbaram) era, de departe, cel mai
primejdios dintre conducătorii musulmani. Fost sclav-soldat, ridicat până pe treapta de atabeg
(„tată al principelui”), adică de regent al principelui minor al Mosulului, Kerbogha își extinsese
puterea asupra întregii câmpii a Mesopotamiei.
1098, 6-27 iunie: Asediul Antiohiei. Foametea din cetate atinge proporții apocaliptice.
Speranța că împăratul va sosi în apărarea lor le este spulberată cavalerilor de vestea că acesta, la
sfatul eronat al lui Ștefan de Blois, a decis retragerea spre Constantinopol.
1098, 14 iunie: Descoperirea Sfintei Lănci.
1098, 28 iunie: Cruciații atacă pe Kerbogha. Oștile creștine epuizate dobândesc victoria
în ciuda șanselor extrem de mici pe care le aveau împotriva armatei Mosulului. Fortăreața
Antiohiei se predă lui Bohemond.
1098, 1 august: Moartea lui Adhemar de Puy.
1098, 26 august: Marele vizir al Egiptului, Al-Afdal, cucerește Ierusalimul de la
selgiucizi.
1098, septembrie: Raymond cucerește Albara.
1098, noiembrie-decembrie: Raymond, Robert de Flandra și Bohemond asediază și
cuceresc Marra.
1098, 29 decembrie: Bohemond se întoarce la Antiohia, rămânând acolo în calitate de
principe.
1099, ianuarie-martie: Raymond, Tancred și Robert al Normandiei înaintează prin estul
munților Nosairi, ocupând o serie de cetăți și castele, printre care Hosn al Akrad (Krak).
Traversează valea Buqaia și asediază Arqa. În același timp, Godefroy, Robert de Flandra și
Bohemond înaintează de-a lungul litoralului Mediteranei până la Jabala, pe care o asediază. De
acolo Bohemond se întoarce la Antiohia iar Godefroy și Robert de Flandra fac joncțiunea cu
ceilalți prinți la asediul cetății Arqa.
1099, 13 mai – 7 iunie: Cruciații ridică asediul și mărșăluiesc spre Ierusalim, ocupând cu
ajutorul armelor (sau obținând supunerea emirilor) localitățile: Batroun, Byblos, Beirut, Sidon,
Tyr, Acra, Cezareea Palestinei, Rama și Emaus.
1099, 6 – 7 iunie: Tancred efectuează o expediție în Galileea, cucerind Betleemul. Se
întoarce la Ierusalim.
1099, 7 iunie – 15 iulie: Asediul Ierusalimului.
1099, 15 iulie: Cucerirea Sfintei Cetăți.
1099, 17 iulie: Adunarea marilor seniori cruciați.
97
 1099, 22 iulie: Godefroy de Bouillon este ales conducător suprem, însă el refuză titlul de
rege, preferându-l pe acela de Apărător al Sfântului Mormânt.
1099, 1 august: Este ales patriarh al Ierusalimului Arnulf Malecorne de Rohes.
1099, 12 august: Victoria de la Ascalon. Oștile vizirului Al-Afdal sunt zdrobite de
cruciații conduși de Godefroy. Sfârșitul Cronicii Anonime.
1100, 18 iulie: Moartea lui Godefroy de Bouillon.
1100, 25 decembrie: Balduin de Boulogne este încoronat rege al Ierusalimului.

12. Bibliografie

A. Izvoare:

1. ***Anonimy Gesta Francorum et Aliorum Hierosolymitanorum, edited by Beatrice A.

Lees, Oxford, Clarendon Press, 1924.
2. ***Anonimy Gesta Francorum et Aliorum Hierosolymitanorum, mit Erläuterungen
Herausgegeben, Heinrich Hagenmeyer, Carl Winter’s Universitätsbuchhandlung,
Heidelberg,1890.
3. ***Theodosii Diaconi de Creta capta, ed. H. Criscuolo, Leipzig, 1979.
4. ANA COMNENA, Alexiada, vol. I-II, Ed. Minerva, București, 1977, trad. Marina
Marinescu, prefață, tabel cronologic și note de Nicolae Șerban Tanașoca.
5. Bernoldi Chronicon, MGH, SS, V, 462. Cantor, 1958.
6. CHALCOCONDIL, Laonic, Expuneri istorice, Ed. Academiei Române, București, 1954,
trad. Vasile Grecu.
7. FULCHER DE CHARTRES, Historia Hierosolymitana, Ed. H. Hagenmeyer, Carl
Winter’s Universitätsbuchhandlung, Heilderberg, 1913.
8. GEOMETRES, Joannes, Carmina varia, PG 106, col. 927.
9. LIUTPRAND OF CREMONA, Report of his Mission to Constantinople, în Ernest F.
Henderson, Select Historical Documents of the Middle Ages , Ed. George Bell, London,
1910.

B. Cărți, studii, monografii:

1. ***, 100 de puncte fierbinți din istoria Bisericii, Ed. Sapientia, Iași, 2011, trad. Pr. Ioan
Bișog

98
2. ***Viețile Sfinților pe luna iulie, ediție îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura
Episcopiei Romanului și Hușilor, Roman, 1993.
3. ***Viețile Sfinților pe luna noiembrie, ediție îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura
Episcopiei Romanului și Hușilor, Roman, 1993.
4. ARBELLOT, François, Les chevaliers limousins à la première croisade (1096-1102),
Paris, Librairie René Haton, 1881.
5. Arhiepiscop CHRYSOSTOMOS, Relațiile dintre ortodocși și romano-catolici de la
cruciada a IV-a până la controversa isihastă, Ed. Vremea, București, 2001, trad. Raluca
Popescu, Mihaela Precup.
6. ARONBERG LAVIN, Marilyn, The Place of Narrative. Mural Decorations in Italian
Churches, 431-1600, The University of Chicago Press, Chicago and London, 1994.
7. BARNEA, Ion, ILIESCU, Octavian, Constantin cel Mare, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982 .
8. BARNEA, Ion, ȘTEFĂNESCU, Ștefan, Din istoria Dobrogei, III, Editura Academiei,
București, 1971.
9. BĂBUȘ, Pr. Prof. Dr. Emanoil, Bizantini, latini și musulmani în perioada cruciadelor,
Ed. Sophia, București, 2016.
10. BĂBUȘ, Pr. Prof. Dr. Emanoil, Bizanțul istorie și spiritualitate, Ed. Sophia, București,
2010.
11. BĂNESCU, Nicolae, Bizanțul și romanitatea de la Dunărea de Jos, Ed. Monitorul
Oficial, București, 1938.
12. BĂNESCU, Nicolae, Chipuri din istoria Bizanțului, Ed. Albatros, București, 1971.
13. BĂNESCU, Nicolae, Les duchés byzantins de Paristrion (Paradounavon) et de
Bulgarie, Ed. Cartea românească, București, 1946.
14. BECK, Hans-Georg, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin, Ed. Nemira,
București, 2012, trad. Vasile Adrian Carabă.
15. BIRKENMEYER, John W., The Development of the Komnenian Army, Koninklilje Brill
NV, Leiden, 2002.
16. BROWN, Peter, Întemeierea Creștinismului occidental. Triumf și diversitate.200-1000
d.Chr., Ed.Polirom, Iași, 2002, trad.Hans Neumann.
17. CAIRNS, Earle E., Creștinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii Creștine, Ed.
BEE International, Chișinău, 1992, trad. Doris Laurențiu și John F. Tipei.
18. CARDINI, Franco, Europa și islamul. Istoria unei neînțelegeri, Ed.Polirom, Iași, 2002,
trad.Dragoș Cojocaru.
19. CĂPRĂROIU, Denis, DENIZE, Eugen, Nașterea Europei Medievale, Ed.Cetatea de
Scaun, Târgoviște, 2008.
20. CĂZAN, Florentina, Cruciadele, Ed. Academiei Române, București, 1990.
21. COHN, Norman, The Persuit of the Millennium. Revolutionary Millenarians and
Mystical Anarchists of the Middle Ages, Oxford University Press, New York, 1970.
22. COJOC, Prof. Drd. Marin, Cruciadele și populația românească din sudul Dunării, în
Mitropolia Olteniei, nr. 4-6, iulie-decembrie, Craiova, 1990.
99
23. COLUMBEANU, S., VALENTIN, R., Cruciadele, Editura Enciclopedică Română,
București, 1971.
24. DAȘKOV, S. B., Împărați bizantini, Ed. Enciclopedică, București, 1999, trad. Viorica și
Dorin Onofrei.
25. DÂSCĂ, Dragoș, Părinții Bisericii despre război și stagiul militar, Ed. Doxologia, Iași,
2015.
26. DIEHL, Charles, Călătorii istorice și de artă, Ed. Sport-Turism, București, 1984, trad.
Ion Herdan, prefață de Răzvan Theodorescu.
27. DIEHL, Charles, Figuri bizantine, vol. I, Editura pentru literatură, București, 1969, trad.
Ileana Zara.
28. ELIADE, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol.I-III, Ed.Științifică și
Enciclopedică, București, 1988, trad.Cezar Baltag.
29. EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, Ed. IBMBOR, București, 1987, trad.
Pr. Prof. T. Bodogae.
30. FECIORU, Pr. Dumitru, Teologia icoanelor la Sfântul Ioan Damaschin, în Ortodoxia,
nr.1, ianuarie-martie, 1982.
31. FIELD, John, Dacus=Dane in English place names, în Nomina, vol.I, 1977.
32. FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005.
33. FROLOW, Anatol, Les reliquaires de la Vraie Croix, în col. Archives de l'Orient
Chrétien, nr. 8, Ed. Institut Français d'Etudes Byzantines, Paris, 1965.
34. GIBBON, Edward, Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, vol. III, Ed.
Minerva, București, 1976, trad. Dan Hurmuzescu.
35. GRĂMADĂ, Ilie, Cruciadele, Ed. Științifică, București, 1961.
36. HELMRATH, Johannes, Enea Silvio Piccolomini (Pius II.) - Ein Humanist als Vater des
Europagedankens? în: Themenportal Europäische Geschichte
(2007), http://www.europa.clio-online.de/2007/Article=118
37. HENDERSON, Ernest F., Select Historical Documents of the Middle Ages, Ed. George
Bell and Sons, London, 1910.
38. HERODOT, Istorii, vol.I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, trad. Adelina Piatkowski şi
Felicia Vanţ-Ştef.
39. HOFMANN, Karl, Der "Dictatus papae" Gregors VII. Eine rechtsgeschichtliche
Erklärung von Dr. Theol. Karl Hofmann, Ed. Ferdinand Schöningh, Paderborn, 1933.
40. HOFMANN, Karl, Der "Dictatus papae" Gregors VII. Eine rechtsgeschichtliche
Erklärung von Dr. Theol. Karl Hofmann, Ed. Ferdinand Schöningh, Paderborn, 1933.
41. ICĂ Jr., Ioan I., MARANI, Germano, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente,
documente, analize, perspective, Ed. Deisis, Sibiu, 2002.
42. IORGA, Nicolae, Istoria vieții bizantine, Ed. Enciclopedică Română, București, 1974.
43. IORGA, Nicolae, Sinteza bizantină, Ed. Minerva, București, 1972.
44. IORGA, Nicolae, Stări sufletești și războaie, Ed. Nemira, București, 1994.
45. JOTISCHKY, Andrew, Greek Orthodox and Latin Monasticism, în Orientalia
Lovaniensia Analecta, 98, The Sabaite Heritage in the Orthodox Church from the Fifth
100
 Century to the Present, ed. Joseph Patrich, Uitgeverij Peeters en Departement Oosterse
Studies, Leuven, 2001.
46. KAPLAN, Michel, Bizanț, Ed. Nemira, București, 2010, trad. Ion Doru Brana.
47. KREY, August C., The First Crusade - the accounts of eye-witnesses and participants,
Princeton University Press, Princeton, 1921.
48. LA BRUYÈRE, Jean de, Caracterele sau moravurile acestui veac, Ed. pentru literatură,
București, 1968, trad. Aurel Tita.
49. LE GOFF, Jacques, Civilizația Occidentului Medieval, Ed. Științifică, București, 1970,
trad.Maria Holban
50. LEE, Rev. Prof. Dr. Francis Nigel, Luther on Islam and the Papacy, Brisbane, 2000,
sursă electronică on line: http://www.historicism.net/readingmaterials/loiatp.pdf.
51. MAALOUF, Amin, Cruciadele văzute de arabi, Ed. Proiect, București, 2007, trad.
Marian Tiu.
52. MANTZARIDIS, Georgios, Morala Creștină, vol.II, Ed. Bizantină, București, 2006,
trad. diac.drd. Cornel Constantin Coman.
53. MARTENS, Dieter, Europäischer Friede und Türkenkrieg im Spätmittelalter, în volumul
editat de Heinz DUCCHARDT, Zwischenstaatliche Friedenswahrung in Mittelalter und
Früher Neuzeit, Köln, 1991.
54. MEYENDORFF, John, Teologia Bizantină, Ed.IBMBOR, București, 1996,
trad.Pr.Conf.Dr.Alexandru I.Stan.
55. MOLTMANN, Jürgen, Dumnezeu în creaţie, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, editori
Emil Jurcan şi Jan Nicolae.
56. MONTEFIORE, Simon Sebag, Ierusalim-biografia unui oraș, Ed. Trei, București, 2012,
trad. Luminița Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus.
57. MORRIS, Rosemary, The Two Faces of Nikephoros Phokas, BMGS 12, 1988, p. 92,
articol publicat online în Cambridge Core,
https://www.cambridge.org/core/services/aop-cambridge-core/content/view/
S0307013100001385.
58. NAJIM, Fr. Michel, FRAZER, T. L. , Antioch, A Brief History of the Patriarchate of
Antioch, sursă online: http://najim.net/ANTIOCHhistoryencyclopedia.pdf.
59. NICOLAE, mitropolitul Ardealului, Atitudini teologice contradictorii în problema
colonialismului, în MMS, nr.3-4, 1962
60. NICOLAE, mitropolitul Ardealului, Biserica și lumea în rapidă transformare, în MB,
nr.7-9, 1967.
61. NICOLAE, mitropolitul Ardealului, Studii de Teologie Morală, Ed.Arhiepiscopiei, Sibiu,
1969
62. NOICA, Constantin, Modelul cultural european, Ed.Humanitas, București, 1993.
63. OBOLENSKY, Dimitri, Un commonwealth medieval: Bizanţul, Ed.Corint, Bucureşti,
2002, trad.Claudia Dumitriu, postfaţă Nicolae Şerban Tanaşoca.
64. ORIGEN, Scrieri alese IV, PSB 9, Ed.IBMBOR, București, 1984, trad. Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae.
101
65. PAUL, Jacques, Biserica și cultura în Occident, vol. II, Ed. Meridiane, București, 1995,
trad. Elena-Liliana Ionescu.
66. PAYNE, Robert, The Dream and the Tomb. A History of the Crusades, Cooper Sqare
Press, New York, 2000.
67. PETIT, Louis, Un office inedit en l'honneur de Nicephore Phocas, în Byzantinische
Zeitschrift,  13, Leipzig, 1904.
68. PICCOLOMINI, Aeneas Silvio, Constantinopolitana clades, discurs politic ținut la
Frankfurt pe 15 octombrie,1454; în col. Pii II orationes politicae et ecclesiasticae, hg.
von Johannes Dominicus Mansi, 3 Bde., Lucca 1755-1757- 1759, hier Bd. 1, pp. 263-
285.
69. POP, Ioan-Aurel, „Din mâinile valahilor schismatici...”. Românii și puterea în Regatul
Ungariei Medievale (secolele XIII-XIV), Ed. Litera, București, 2011.
70. POPESCU, Pr. Prof. Niculae M., Preoți de mir adormiți în Domnul, Ed. Basilica,
București, 2015.
71. PRICOP, Mircea Cristian, Evenimentul care a schimbat istoria lumii: Cruciada lui
Heraclius (610-629), în revista teologică „Tomisul Ortodox” (serie nouă), ediția online
din 25 februarie 2018: https://tomisulortodox.ro/evenimentul-care-a-schimbat-istoria-
lumii-cruciada-lui-heraclius-610-629/.
72. PRICOP, Mircea Cristian, Byzantine Political-Religious Attitudes At The Dawn Of
Alexius I Comnenus (1081-1118) Reign, în vol. Identity And Dialogue In The Era Of
Globalization, Section: History, Political Sciences, International Relations, Iulian
Boldea, Cornel Sigmirean (editors), Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2019.
73. PRICOP, Mircea Cristian, Cruciada lui Nichifor II Fokas (963-969) și relansarea lumii
creștine în veacul al X -lea. Paradigma oșteanului ascet. Tragicul destin al unui mare
erou , în revista teologică „Tomisul Ortodox” (serie nouă), ediția online din 24 august
2018: http://tomisulortodox.ro/cruciada-lui-nichifor-ii-fokas-963-969-si-relansarea-
lumii-crestine-in-veacul-al-x-lea/.
74. PRICOP, Mircea Cristian, O posibilă mențiune a participării românilor nord-dunăreni la
prima cruciadă (1095-1099), în vol. Oltenia. Studii și comunicări. Arheologie-Istorie,
vol. XXV, Muzeul Olteniei, Craiova, 2018.
75. PRICOP, Mircea Cristian, O problemă delicată: creștinii și războiul, în revista teologică
„Tomisul Ortodox” (serie nouă), (ediția online) din 13 august 2018:
http://tomisulortodox.ro/o-problema-delicata-crestinii-si-razboiul/.
76. PRICOP, Mircea Cristian, Pelerinaj în căutarea ispășirii: Cruciada lui Ioan Tzimiskes
(969-976), în revista teologică „Tomisul Ortodox” (serie nouă), ediția online din 16
august 2018: https://tomisulortodox.ro/pelerinaj-in-cautarea-ispasirii-cruciada-lui-ioan-
tzimiskes-969-976/.
77. PRICOP, Mircea Cristian, Schisma cea Mare și cele două paradoxuri ale sale, în revista
„Tabor”, nr. 10, octombrie, editată de Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sătmarului,
Cluj Napoca, 2018.

102
78. PRICOP, Mircea Cristian, Spiritual Connotations Of The Outbreak Of The First Crusade
(1095-1099). The „Terrors” Of The 11th Centrury, în vol. The chalenges of
communication.Contexts and strategies in the world of globalization, Section: History,
Political Sciences, International Relations, Iulian Boldea, Cornel Sigmirean, Dumitru
Mircea Buda (editors), Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2018.
79. PRICOP, Mircea Cristian, The Condition Of Papacy During The "Dark Century". A Brief
Presentation, în revista Journal of Romanian Literary Studies (JRLS), nr. 17, Arhipelag
XXI Press, Tîrgu Mureș, 2019.
80. PRICOP, Mircea Cristian, The First Crusade And The Forging Of The European
Concept, în vol. The chalenges of communication.Contexts and strategies in the world of
globalization, Section: History, Political Sciences, International Relations, Iulian Boldea,
Cornel Sigmirean, Dumitru Mircea Buda (editors), Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș,
2018.
81. PRICOP, Mircea Cristian, The Restauration Of Western Church Authority During The
Century Of ”Ascetic-Popes”, în revista Journal of Romanian Literary Studies (JRLS), nr.
17, Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2019.
82. PRICOP, Mircea Cristian, The Romanian Soldiers In The First Crusade (1095-1099),
According To A Primary Medieval Literary Source, în revista Journal of Romanian
Literary Studies (JRLS), nr. 14, Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2018.
83. PRICOP, Mircea Cristian, Un important document apusean: Dictatus Papae (1075)
(studiu și traducere), în revista teologică „Tomisul Ortodox” (serie nouă), nr. 10-12,
octombrie-noiembrie-decembrie, Ed. Arhiepiscopia Tomisului, Constanța, 2017.
84. PRICOP, Pr. Dr. Mircea Cristian, Ortodoxie, etnicitate, identitate europeană, Ed.
Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2012.
85. PRICOP, Pr. Dr. Mircea Cristian, Tezaurul identitar românesc, Ed. Arhiepiscopiei
Tomisului, Constanța, 2013.
86. REICH, Ronny, "God Knows Their Names": Mass Christian grave revealed in
Jerusalem, în Biblical Archaeology Review (BAR) vol. 22 No 2, March/April 1996.
87. RILEY-SMITH, J. S. C., PHILLIPS, Jonathan, MURRAY, Alan V. , PERRY, Guy, and
MORTON, Nicholas, A Database of Crusaders to the Holy Land | 1095 – 1149, sursă
online: https://www.hrionline.ac.uk/crusaders/person/?id=2.
88. RUNCIMAN, Steven, Istoria Cruciadelor, vol. I, Ed. Nemira, București, 2014, trad.
Ovidiu Cristea, Marian Coman, Maria Pakucs-Wilcocks.
89. RUNCIMAN, Steven, Maniheul medieval. Studiu asupra ereziei dualiste în Evul Mediu,
Ed. Nemira, București, 2016, trad. Mihai D. Grigore, Damian Alexandru Anfil.
90. RUNCIMAN, Steven, Teocrația bizantină, Ed. Nemira, București, 2012, trad. Vasile
Adrian Carabă.
91. RUNCIMAN, Steven, Ultima Renaștere bizantină, Ed. Nemira, București, 2016, trad.
Vlad Lupescu.
92. SETTON, Kenneth M., The Papacy and the Levant, vol.II, American Philosophical
Society, Philadelphia,1978.
103
 93. Sfântul AMBROZIE de Mediolanum, De oficiis ministrorum, I, 36, 179, PL 16.
94. Sfântul NICOLAE VELIMIROVICI, Pătimirea Bisericii, Ed. Sophia, București, Ed.
Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2010, trad. Laura Mărcean.
95. Sfântul TEOFAN MĂRTURISITORUL, Cronografia, Ed.Basilica, București, 2012, trad.
Mihai Țipău
96. SOLOVIOV, Vladimir, Rusia și Biserica Universală, Ed. Institutul European, Iași, 1994,
trad. Mioara Adina Avram.
97. SPULBER, C. A., Ecloga isaurienilor, Cernăuți, 1929.
98. ȘTEFĂNESCU, Prof. Marin, Filosofia creștină. Contribuție la înțelegerea filosofiei, Ed.
Universul, București, 1943.
99. TELEA, Lect.Univ.Dr.Marius, Orient, Occident și lumea islamică. Conflicte și încercări
de refacere a vechii unități romane, în volumul Biserica în era globalizării,
Ed.Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.
100. TERTULIAN, Despre idolatrie și alte srieri morale, Ed. Armacord, Timișoara,
2001, trad. Florentina Leucuția.
101. VINCENT, Nicholas, The Holy Blood: King Henry III and the Westminster Blood
Relic, Cambridge University Press, 2001.
102. WHELTON, Michael, Papi și Patriarhi, Ed. Theosis, Oradea, 2010, trad. Virgil
Baidoc.
103. YANNARAS, Christos, Conștiința eclesială, în Ortodoxia sub presiunea istoriei,
volum editat de Pr. Dr. Constantin Coman , Ed. Bizantină, București, 1995.
104. YANNARAS, Christos, Ortodoxie și Occident, în vol. Pr. Dr. Constantin Coman,
Ortodoxia sub presiunea istoriei, Ed.Bizantină, București, 1995.
105. ZIMMERMANN, Harald, Veacul întunecat, Ed. Științifică și Enciclopedică,
București, 1983, trad. Johanna Henning și Anca Mihăilescu.

13. Îndemn cititorului în deslușirea duhului scrierii de față

O călătorie ne stă în față, iubite cititor. O baie în adâncimea răcoroasă a minții unui
creștin de la anul 1000. O viață, trecută prin filtrul unei experiențe unice, a unui necunoscut, ne
îmbie la taifas. Un drum împreună spre buna înțelegere a limitelor umanului.

104
 Nu întâmplător, autorul cronicii a rămas anonim. Enigma care învelește numele său, va
înveli cândva numele nostru, făcându-ne, prin aceasta, frați cu el, în așteptarea „veacului ce va să
fie”, a trâmbiței Arhanghelului, a deschiderii cărții numelor și a primenirii stihiilor.
Așadar, cu smerenie de pelerin și cu multă înțelegere față de împlinirile și neputințele
vitejilor de odinioară, să începem Cruciada, odată cu scriitorul și istorisirea lui, mișcați de
nestatornicia celor de sub cer.
Ostenitorul acestei traduceri

105