ÎNZĂPEZIŢII

Mugi furtuna până-n zori.

Bicisnic, soarele în nori rămase-ascuns; şi zori n-au fost.
Şi peste albul adăpost al altei zile s-au cernut steluţele de nea:
un scut, un romb, o floare, o mărgea.

Când cea de-a treia zi mijea, priveam spre-o lume nou creată în locul celei de-altădată.
Asupra albei vrăji, sihaştri, albaştrii cerului pilaştri;
Nici nouri sus, nici ţărână-n jur: un univers de-omăt şi-azur!

Priveliştile ce ştiam erau tărâm de basm prin geam;

În loc de şură şi hambare, cupole, turnuri şi altare;
În loc de ţarc pentru-orătănii, grămezi de metereze stranii;
Tufarii, un dâmb alb acum; troiene mari în loc de drum;
Iar cumpăna fântânii ni s-a părut turnu-nclinat din Pisa!

În răsărit, al lunii jar smălţa pădurea; avatar născut din farmecul lunar,
şiragul munţilor părea, cetate moartă, de cleştar,
întunecată ici-colea de câte-un pâlc de cetini sumbre, sau de-a ravinelor lungi umbre.
Pentru-o asemeni neagră lume fusese izvodită-anume
lumina fără foc prin care şi frigul căpăta culoare.

În ziua aceea, scurtă zi a lui decembre,

răsări un soare trist şi-ntunecat ca luna către scăpătat;
crestă o dungă sângerie pe bolţi şi, ca o profeţie de rău augur,
pierii grăbit nainte de-a fi asfinţit.
Chiar printr-un strai ţesut în casă din urzitura cea mai groasă ar fi răzbit cumplitul ger;
venea de undeva din cer, lua feţele în şfichi de bici, da iama-n vine ca un brici,
şi viscolul vestea.
Nebună, se asmuţea din est furtuna.

Oceanul l-auzeam cum geme pe ţărmul asuprit de vreme;

Simţeam cum pulsul lui greoi ne prinde-n ritmu-i şi pe noi.
Fără crepuscul, sura zi degrabă prinse-a se cerni şi noaptea-nvinse,
cărunţită de fulgi – o volbură cumplită şi-un du-te-vino în zigzag fără oprelişte şi prag.
Nu ne culcasem când zăpada acoperea toată ograda;
Prin geam, vedeam cum din uluci s-au închegat albe năluci.