Compunerea descriptivă

Descrierea de tip tablou

Introducere (precizăm locul care va fi descris şi momentul din zi/anotimpul sau alt reper temporal. În plus, o
imagine ne poate introduce în atmosfera peisajului).
,,Răsăritul soarelui apăruse peste marea albastră, care se aşternea în faţa ochilor mei cu o lumină puternică,
iar ceața uşor-uşor se pregătea să plece. Ajuns la malul mării, am devenit dintr-o dată visător, privind către
întinderea nesfârşită a mării, unde fantasmele păreau că prind contur. ‘’
a) planul depărtat-perspectiva din care privim peisajul.
,,Vedeam cum în depărtare, o barcă, precum o jucărie abandonată, părea să stea în loc. Parcă nici marea nu se
mai vedea prea bine, iar apa începea să prindă diferite culori. ‘’
b) planul apropiat
,,Mirosul sărat al apei şi jocul valurilor parcă mă purtau în alte lumi, iar câteva scoici colorate, aruncate pe
mal, se jucau cu picioarele mele. Razele soarelui erau îndrăzneţe şi şi-au făcut loc pe bolta cerească,
străpungând-o. Pe plajă, insectele, pescăruşii sau păsările perindau bucuroase făcând zarvă, încât vocile
oamenilor abia se mai auzeau. Nisipul fin reuşea să mă impresioneze şi să mă poarte pe aripi de fericire. ‘’
Se reia o imagine/un detaliu care subliniază o anumită perspectivă, cea mai importantă în perceperea spaţiului
descris.
,,Parcă eram suspendat deasupra tuturor. Nisipul fin ca mătasea îmi gâdila tălpile, iar briza îmi şoptea ce va
urma: soarele avea să pună stăpânire încet-încet peste întreaga suflare. Observam cum frânturi de bucurii se
topeau şi se ascundeau în nisipul care înghiţea apa. ‘’
Încheiere
,,Marea mi-a dat impresia că natura respira, că totul era natural şi plin de magie, deoarece aceasta săruta
nestingherită cerul… ‘’
Descrierea toamnei
Anotimpul ruginiu, plin de culoare și de farmec a sosit. În drumul său, peste pământul încărcat de verdeață,
toamna, precum un pictor priceput, preschimbă culoarea peisajului în tonuri calde de galben-maroniu.
Atingerea toamnei a preschimbat peste noapte și frumosul parc din apropierea casei mele.
Rânduiți în linie dreaptă, de-a lungul și de-a latul aleilor din parc, stau de veghe zeci de trunchiuri de copaci,
care de care mai bătrâni și mai semeți. Frunzișul des al acestora, colorat în auriu, reflectă o culoare gălbuie
asemănătoare unor flăcări, astfel încât copacii par niște lumânări aprinse, care luminează aleile pustii ale
parcului.
Din trunchiurile puternice ale copacilor, cu scoarță verzuie, se ridică zeci de crengi groase, ca niște brațe de
uriaș. Pe acestea se odihnesc pentru o scurtă perioadă de timp frunzele uscate și îngălbenite de vremea rece a
toamnei. Coronamentul ruginiu este atât de des, încât razele soarelui, și așa timide, abia răzbesc prin el. La
fiecare adiere de vânt, brațele copacilor se mișcă și odată cu ele frunzele încep să cadă într-o ploaie
multicoloră. Spre deosebire de o ploaie normală, în care stropii de ploaie se îndreaptă direct spre pământ,
ploaia de frunze ruginii este haotică, iar fiecare pare a avea drumul său. Un drum sinuos, precum un dans
armonios, care pare fără sfârșit, mă impresionează.
Frunzele veștede urcă și coboară neîncetat, de parcă ar fi nehotărâte în care parte să o apuce. Într-un final se
așează pe solul zvântat și pe aleile deja îngălbenite ale parcului și încep să formeze covorul ofilit de toamnă.
Aleea asfaltată, tristă până mai ieri, acum este veselă și se mândrește cu straiele ruginii cu care este îmbrăcată.
Atunci când vântul suflă cu putere, covorul de frunze se unduiește precum un covor magic; se ridică de la sol,
se mișcă asemenea unei iluzii, iar apoi revine tăcut pe aleea adormită.
Nici țipenie de om nu se avântă prin aleile pustii ale parcului. Încremenirea este totală, semn că atmosfera de
aici nu este prielnică pentru o plimbare. Singurul mușteriu, care cutreieră nestingherit parcul amorțit, este
vântul rece de toamnă. Acesta își plimbă răsuflarea rece printre trunchiurile copacilor și împrăștie frunzele
care cad fără oprire. Atunci când vântul se oprește, natura împietrește, iar peisajul pare un tablou reușit de
toamnă, surprins excelent de pensula unui pictor îndrăgostit de anotimpul jocului de culoare, al luminilor și al
umbrelor, toamna.
Descrierea unei zile de iarnă
În dimineața cea mohorâtă, din cerul de decembrie care se întindea ca o țesătură cenușie de cărbuni peste
turlele bisericii și peste scheletele plopilor din vale, nu se abătea niciun fulg de nea. Era un ger uscat, iar sub
picioare, noroiul înțepenit al șoselei suna ca o nucă găunoasă.
Era o duminică dimineața atât de apăsătoare, încât nu aveam chef, nici măcar, să mă joc pe playstation. Stam
înfofolit la geam și priveam strada goală, încremenită. Nici mașini, nici oameni nu-i tulburau liniștea înghețată.
Respirația caldă forma aburi pe geamul degerat, care se lipeau, stricându-i transparența. Încercând să mă
înveselesc, am desenat o față zâmbitoare pe aburii de pe geam. Prin micuțul punct al ochiului de pe fața
zâmbitoare am zărit ceva micuț și alb, strălucitor, ca o bobiță de diamant. Era un fulgușor de nea, gingaș. Cu
o mișcare rapidă am îndepărtat urmele respirației de pe geam. Voiam să văd mai bine fulgul. Cadrul geamului,
dintr-o dată, se umplu de o mare de alb, cernută din cer. Ningea de-a binelea, iar eu priveam uluit jocul fulgilor
nemaivăzuți. Unii erau mari cât o portocală, alții, mai mici cât o minge de ping-pong. Sau cel puțin așa îi
vedeam eu. Printre acești coloși, alți fulgi mai mici, mărunți cât un nasture de sidef. În dansul lor pornit din
înălțimi, se zbenguiau în jurul turlelor bisericii, fugărindu-se greoi prin aer. Se așezau pentru o clipă pe creasta
zidurilor împrejmuitoare, iar apoi, unii cădeau neputincioși în șanț, iar alții se lipeau de poarta neagră, formând
o poleială strălucitoare.
Iarna este frumoasă dacă fulgii săi veseli sunt peste tot. Când apar, natura îmbracă haine de gală, iar copiii îi
admiră strălucirea și farmecele de cristal.
O compunere despre un început însorit de primăvară, în care este descrisă o zi însorită de primăvară.
Soarele blând de primăvară cuprinde natura adormită cu brațele sale luminoase. Dornic să împartă bucurie și
speranță, își plimbă strălucirea peste pământul zbicit. Cu atingerea-i vrăjită dezmiardă firișoarele de iarbă și
le anunță să se pregătească de răbufnirea verde. Subțiri și mlădioase, firișoarele scot căpșorul din pământ și se
îmbăiază în valul călduț de lumină al mândrului soare.
Păsărelele felurite prind de veste că soarele a dat tonul schimbărilor de primăvară. Zboară vesele din pom în
pom și se joacă cu mugurii proaspeți ai copacilor. Din când în când, gustă din nectarul lor, iar de plăcere înalță
triluri de bucurie și de mulțumire că primăvara fermecată s-a instalat pe pământ.
Nici gândăceii și nici insectele nu rămân nepăsătoare la semnalele din cer ale discului de aur. Gândăceii ies
din ascunzătorile în care s-au pitulat peste iarnă și-și expun corpurile microscopice razelor vrăjite ale soarelui.
Insectele își întind aripile diafane, iar soarele cu atingeri blânde le dezmorțește și le colorează în curcubeie de
culori. Când prind o pală de vânt, se lasă purtate spre înălțimi, de unde privesc cum natura începe să
întinerească și să îmbrace straiele verzi ale primăverii.
Când fiecare vietate de pe pământ este trezită la viață, soarele anunță că oaspeții primăverii vor sosi în curând.
De acolo de sus, din locul în care este țintuit, soarele vede cârduri de păsări călătoare îndreptându-se spre locul
pe care tocmai l-a înverzit. Când vor ajunge în locul pregătit, stolurile de păsări, obosite de lunga călătorie de
peste mări și țări, vor găsi o oază de liniște și de verdeață. Se vor instala și vor începe să cuibărească, iar
primăvara se va bucura când va auzi primele țipete ale păsărilor tocmai ieșite din ou.
Așa arată un început de primăvară, anotimpul în care natura se trezește la viață, iar vietățile se trezesc din
adormirea de peste iarnă. Toate cele de pe pământ iubesc primăvara și de ce nu ar face-o, când primăvara este
atât de bună cu ei?
O compunere în care este descrisă o zi de vară caniculară. O zi în care soarele arde puternic sus pe cer, iar
razele lui toride pârjolesc natura. Compunerea conține adjective la diferite grade de comparație.
Deși e dimineață, soarele arde sus pe cer, așa cum nu a mai făcut-o de multă vreme. Se anunță o zi foarte
încinsă. După cum a început această zi, ar putea fi cea mai fierbinte și mai nemiloasă zi din acestă vară. Cerul
mai puțin albastru decât de obicei pare a fi decolorat de ascuțișul razelor trimise de discul solar. Niciun nor,
oricât de mic, nu se încumetă să dea ochii cu soarele care dogorește nepăsător.
La fel de speriat este și vântul. Nu are curajul necesar să-și arate chipul răcoros nici măcar o clipită. Încearcă
din când în când să adie ușor, dar nu are puterea să se lupte cu soarele atotputernic. Atunci când își face simțită
prezența, răsuflarea sa este foarte fierbinte, asemenea respirației unui balaur, care scuipă flăcări pe nări.
La sol situația este și mai dramatică. Iarba este mai uscată ca niciodată și îngălbenită fără vreme. Acolo unde
copacii nu fac umbră, pământul este pârjolit ca după un incendiu devastator. Dar poate cel mai mult suferă
copacii. Primind mai puțină apă decât de obicei, fac eforturi disperate să reziste drepți în fața soarelui nemilos.
Seceta foarte mare le-a uscat până și voința de a rămâne verzi. Par aduși de spate, asemenea unor bătrâni
apăsați de greutatea anilor mulți. Frunzișul copacilor nu mai este la fel de mare ca astă-primăvară, iar culoarea
de un verde sănătos s-a transformat într-un verde-gălbui bolnăvicios.
Cele mai puțin supărate pe urgia vremii sunt câteva șopârle. Cu pielea multicoloră, strălucind în bătaie razelor
soarelui, se odihnesc sub cerul liber, chiar dacă afară temperaturile au devenit insuportabile. Piatra pe care
stau deja trebuie să fie încinsă la maximum, dar șopârlele nu par a băga de seamă. La fel de leneșe ca de obicei,
își întind mai bine corpul pentru a capta cât mai mult din căldura soarelui. Indecis, dacă să se bucure sau să se
întristeze de această zi toridă, este lacul din apropiere. În luciul său, razele soarelui se joacă vesele împrăștiind
în jur reflexe puternice și valuri de căldură. Mai puțin adânc decât de obicei și poate cel mai puțin întins de
când se știe el, lacul privește drept în ochi rotundul aprins al soarelui. Îl întreabă dacă are de gând să fie la fel
de capricios toată luna lui cuptor. Soarele îi răspunde printr-un zâmbet malițios, împrăștiind pe suprafața
lacului raze usturătoare.
Acesta este doar începutul celei mai călduroase perioade a anului, luna iulie, luna lui cuptor. Dintr-un prieten
al naturii, care aducea până mai ieri veselie și bucurie împrejur, acum, soarele se transformă într-un veritabil
dușman al acesteia.
Descrierea camerei mele preferate
O mare atenție acord camerei mele preferate în care îmi petrec cel mai mult timpul. Ajuns în fața camerei
mele, devin bucuros, deoarece privesc întinderea acesteia, unde toate obiectele care-i aparțin par să prindă
viață.
Se vede din holul casei mele o bibliotecă care vrea să-mi împărtășească tainele literaturii. Parcă nici mie nu-
mi vine să cred cât de fascinantă poate fi camera mea. Am fericirea să o îngrijesc și să nu o las în dezordine.
Hainele pe care le îmbrac sunt tot timpul frumos aranajate în dulapul gigantic, care îmbracă pe unul dintre
pereții dormitorului meu.
De asemenea, biroului din camera mea îi acord o atenţie specială. După ce îmi termin lecţiile, nu uit să fac
curăţenie pe acesta, iar pe sertarele lui încerc să le ţin cât pot de organizate, fiecărui dulap fiindu-i alocate
diferite obiecte. Astfel, dulapul de sus este plin cu cărţile din care învăţ la şcoală, cel din mijloc este umplut
cu caiete, iar cel de jos cu alte produse precum: creioane, pixuri, foi şi carneţele.
În apropierea biroului din camera mea există şi o bibliotecă. În mica bibliotecă, m-am îngrijit să aranjez toate
cărţile pe care le-am citit, dar şi pe cele pe care le voi citi. Aranjate în ordine alfabetică şi în funcţie de mărime,
pot consulta în orice moment cărţile pe care le doresc, fără a fi nevoit să răscolesc toată biblioteca.
Un alt element foarte important în camera mea este computerul. În faţa lui îmi petrec o mare parte din timpul
meu liber, jucând diferite jocuri sau stând la taclale cu prietenii pe hi5, pe twitter sau pe facebook. Până luna
trecută aveam pe birou un computer desktop cu monitor mare şi greu, care îmi făcea dificilă efectuarea
lecţiilor. Acum, pe biroul din camera mea tronează un laptop negru, care ocupă mai puţin de jumătate de birou,
partea neocupată de birou fiindu-mi în acest moment mai mult decât suficientă pentru a-mi desfăşura în bune
condiţii temele de casă.
Totodată, orga este un alt element esențial pentru camera mea, fiindcă în fața ei îmi petrec o mare parte din
timpul meu liber, lăsându-mă vrăjit de sunetul clapelor ei. O simbolistică aparte o constituie picture, de aceea,
în dormitorul meu se află un tablou-portret, alb-negru, cu membrii familiei mele.
Pereţii camerei mele sunt vopsiţi în alb. Atmosfera din camera mea este relaxantă, pentru că seara aprind
luminițele în formă de steluță, reușind să îmi ofere o stare de linişte şi de calm. Cu bucurie în suflet, confesez
că îmi place enorm mirobolanta mea cameră și nu voi dori să o schimb niciodată.
Descrierea școlii
O mare atenție acord școlii mele preferate, care a reușit să mă fascineze încă din primele clipe în care am
interacționat cu ea. Este o clădire gigantică ce emană energie pozitivă și dorință maximă de învățare. Este
locul care transformă viața fiecărui elev. Pe mine, Colegiul Național Grigore Moisil m-a făcut să descopăr o
lume aparte. Zidurile clădirii portocalii ascund poveștile foștilor elevi, care sunt triste sau vesele, iar
coridoarele școlii dau o notă caldă, dar și misterioasă, deoarece profesorii pășesc în viața acestuia cu dorința
de a dărui cunoaștere.
Arhitectura nouă bucură privirile tuturor elevilor sau a părinților, completată de un mobilier modern și foarte
bine îngrijit. Scările strălucitoare și curate așteaptă pașii fiecăruia dintre noi, iar albul pereților din interior
luminează clasele, care sunt decorate cu sârguință și cu dăruire. Școala este echipată cu laboratoare din fiecare
domeniu, întrucât ne ajută enorm să învățăm mai ușor cu ajutorul experimentelor diverse pe care le facem.
Am convingerea că nu voi uita niciodată fermecătorul colegiu și clasa în care am învățat atâția ani și sunt
bucuros, deoarece am explorat fiecare colțișor care ascundea povești, ce vor constitui ,,praf de amintire’’.
Descrierea de tip tablou-Înserarea
Apusul soarelui își făcuse simțită prezența pe meleagurile satului bunicilor mei și observam cum lacrimile
stinsului soare se prelingeau pe norii mohorâți. Cu cât aceștia se făceau mai negri, cu atât înserarea ne saluta
voioasă. Ajuns în mijlocul grădinii casei alor mei, am devenit visător, deoarece întinderea nesfârșită a acesteia
îmi încânta privirea, iar paleta culorilor pe care florile le aveau parcă ajungeau să se întristeze de venirea
acestui moment al zilei. Parcă nici grădina nu mai vedea bine, iar aerul începea să se împrietenească cu o
temperatură mult mai scăzută.
Mirosul din natură și înserarea parcă mă purtau în alte lumi. Conștientizam că mă aflam în mediul rustic, drag
mie, dar nu mă așteptam să am asemenea emoții puternice. Din când în când, auzeam glasul licuricilor și câte
un iepure alergând, care nu-și găsea liniștea.
Totul mă fascina, mă impresiona și mă purta pe aripi de fericire. Eram suspendat deasupra tuturor și observam
cum frânturi de emoții se topeau și se ascundeau în sânul înserării cu care abia mă împrietenisem.
Acel moment al întâlnirii mele cu mirobolanta seară mi-a dat impresia că totul prinde sens, că este clipa
perfectă pentru a putea medita și nu voi uita niciodată faptul că am fost îmbrățișat de surprinzătoarea înserare.

Toamna, aur blând

O frunză uscată se desprinde din copacul copilăriei de la poarta bunicilor, apoi încă una și încă una… Se aștern
obosite la pământ, de parcă acolo vor să ajungă, de parcă glia le aștepta demult, de parcă nu mai simt nici lipsa
ramului, de parcă s-au sacrificat. Se aștern și-și odihnesc rămășițele. E toamnă și se simte în jur...
Și frunzele cireșului din fața casei bunicilor mei se rotesc în aer, de dragul unor vremuri ce au apus, pare că
acesta le este destinul. Amintirile zboară pe sus, pe deasupra mea, prin lacrimile ploii și se bucură de toamnă.
Îmi vine miros de mere, de struguri, de hărnicie, de tradiție… frumoasă vreme! E miros de veșnicie.
Apoi, mai vin miresme care îmi pătrund direct în suflet, miresme desprinse din trecut, via bunicului, din
orizontul de fum, din cerul tot mai apăsător, din soarele tot mai rece ce pleacă încet spre alte lumi.
E o dulceață de gutui care are mult dor. Miroase a tăcere, care vine odată cu toamna. Nu știu cum poate, de
unde vine și cum mi-o aduce, dar anotimpul meu preferat mereu îmi aduce tăceri.
Un fir de lacrimă mi se prelinge pe obraz, adusă de vântul acestui sezon. De departe se aude glasul bunicii și
parcă revăd zâmbetul bunicului. Aseară priveam spre cer, era o noapte senină, stelele licăreau în tihnă, ba
chiar mi se părea că se mișcau, în ritm, toate formând un cerc și se învârteau ca într-un vârtej… jocul lor mă
purta cu lumina lor departe, tot mai departe…
Ce rămânea să văd? Toate locurile, poveştile şi oamenii ca pe o vrajă de care nu mă mai pot desprinde, care
mă fac mereu să fiu viu, care mă poartă înainte...
Toamna mea îmi aduce romantism și momente tainice. Iar eu am nevoie de ea, de liniştea ei blândă, de ceaţa
ei albastră, de culorile copilăriei, de la un galben palid de tot, prin ruginiuri de tot felul, până la stacojiul cel
mai înfocat, dar toate conţinând aur. Căci toamna e de aur şi are aură. Aur stins, nu strălucitor. Aur blând,
primitor şi odihnitor. Cu nesfârşite nuanţe, ţintindu-mi inima.

Compunerea narativă
Compunerea narativă are la bază narațiunea, tipar textual predominant, ce constă într-o succesiune de
întâmplări, fixate într-un anumit timp și într-un spațiu.
-întâmplările sunt legate cauzal și urmăresc momentele subiectului-expozițiunea, intriga, desfășurarea acțiunii,
punctul culminant și deznodământul;
-prezența reperelor spațio-temporale;
-relatarea este făcută de un narator la persoana I sau a III-a;
-îți imaginezi un element declanșator al evenimentelor (un conflict, o intrigă);
-personajele participante la acțiune să fie adecvate contextului și nu le dai nume proprii decât dacă ți se
specifică acest lucru;
-creezi cel puțin un moment de suspans (un punct culminant) povestești apoi cum s-a soluționat conflictul (în
deznodământ);
-poți folosi interogații retorice (,,Ce se auzea în depărtare?, ,,Ce trebuia să facă?’’), semne punctuație cu rol
stilistic (punctele de suspensie, semnul exclamării), redarea unor elemente non-verbale (,,Zâmbetul lui forțat
trăda că ceva nu era în ordine…’’)
-finalul compunerii poate conține impresia despre întâmplarea povestită, un enunț moralizator (,,Acea
întâmplare m-a marcat profund și m-a ajutat să înțeleg…’’)
Compunerea narativă-Model
O întâmplare în vacanţa de vară
Din dulci amintiri, evoc o întâmplare care a reusit să mă fascineze şi care a contat enorm pentru mine, deoarece
am descoperit lucuri minunate şi am simtit că sunt iubit, iar suprizele vin când nu te astepti... Era o zi frumoasă
de vară din vacanţa mare. M-am trezit de dimineaţă, pe la ora şapte. Eram la bunici. După ce m-am dat jos din
pat, am înştiinţat-o pe bunica de faptul că vreau să fac o plimbare prin natură. Ea mi-a aprobat dorinţa şi mi-a
pregătit merinde.
Am plecat la drum mai devreme, pentru că soarele era pregătit să mă stropească cu lacrimile sale de foc. Cum
am urcat dealul din spatele casei, deodată, ceva mi-a atras atenția. Cum putea să fie posibil asa ceva?
Dintr-o dată, mi s-a părut că am intrat într-o altă lume. Totul mi se părea mai frumos. Regele soare îşi impusese
stăpânirea pe marele albastru, cerul. Roua rece a dimineţii era aşternută pe iarba verde şi pufoasă. Stoluri de
păsări zburau deasupra mea, împreună cu fluturi de diverse culori, care dansau în aer. Cerul senin, de un
albastru pur şi răcoarea dimineţii, care se făceau simţite prin hainele cu care eram îmbrăcat, mă îndemnau la
visare. Am mai stat un timp şi am admirat natura din picioare. Apoi m-am aşezat la umbra stăpânului pădurii
- un stejar înalt şi bătrân cât lumea, a cărei înălţime te ameţea doar când te uitai la el. M-am aşezat şi dintr-o
dată, din spate, am auzit un lătrat. M-am speriat de mama focului. Primul gând a fost să mă urc în copacul
copilăriei mele, stejarul cel bătrân. Dar am renunţat. Fiinţa care lătra şi-a arătat faţa. Era drăgălaşul meu câine,
Bobiţă. Sperietura a fost cumplită. Chiar şi după ce l-am luat în braţe pe Bobiţă, inima îmi bătea atât de tare,
de parcă ar fi vrut să-mi iasă din piept. Abia când Bobiţă a început să mă lingă vesel pe mână, m-am liniştit.
Dar, dintr-o dată, Bobiţă a început să alerge de colo-colo şi să latre voios. Parcă voia să-mi spună ceva. Ce ar
fi putut să îmi spună un câine? Am hotărât să îl urmez. Spre surprinderea mea, căţelul m-a condus către casă.
În curtea bunicilor, tocmai sosiseră părinţii mei. După ce m-au îmbrăţişat, mi-au comunicat că au o surpriză
pentru mine, un codou pe care mi-l doresc de ceva vreme. M-au dus la maşina cu care veniseră. În portbagaj
mă aştepta o bicicleta mare, roşie. Era exact ce-mi doream! Împreună cu această bicicletă am bântuit pe
colinele satului bunicilor pe parcursul întregii vacanţe.
A fost o vacanță grozavă la care am visat și pe care am petrecut-o la bunici, iar dintre toate cele pe care le-am
avut până acum, aceasta a reușit să mă impresioneze. Mi-am propus să mai merg la aceștia şi altă dată. Acum,
Bobiţă a crescut, cred că este un dulău pe cinste. Abia aştept să bat uliţele satului pe bicicletă cu Bobiţă lângă
mine. Apoi, împreună, să ne pierdem în natura fermecătoare, din împrejurimile satului bunicilor, care a reușit
să-mi fure sufletul.
O întâmplare reală/imaginară petrecută la munte
Cu bucurie în suflet/Din dulci amintiri relatez o întâmplare care a reuşit să-mi schimbe viziunea asupra lumii,
dar şi anumite impresii despre viaţă. Era o zi mirobolantă de toamnă, iar tata a decis să vizităm muntele
Ceahlău. Împreună cu dragii mei părinţi, am ajuns la poalele regatului muntos. Era un peisaj nemaipomenit
care urma să mă înghită sau care voia să mă ajute să-i descifrez misterele care se ascundeau pe acolo.
Deodată, părinţii mei se simţeau obosiţi, iar eu eram curios să văd dacă aş fi putut să mă împrietenesc cu natura
ce stăpânea acel tărâm, însă un lucru mi-a atras atenţia. Cum putea fi posibil aşa ceva?
Susurul apei ce străbătea un râu reuşise să mă atragă în mrejele sale, însă admiraţia pe care o aveam nu mă
putea opri din loc. Cu cât mă apropiam de rău, cu atât mă simţeam mai straniu şi vedeam cum mă îndepărtez
de cabana în care se aflau părinţii mei. O adiere a vântului mi-a mângâiat chipul zâmbitor şi m-a făcut să simt
un fior. Am început să alerg, nu mă puteam opri, abia respiram. Am fost oprit de către cineva. Capătul râului
despărţea muntele în două tărâmuri, nicidecum, nu-şi avea sfârşitul într-un lac, vărsându-se pe versantul
acestuia, aşa cum mi se scurgea mie pe obraz o lacrimă de emoţie. Privind mai atent la tărâmul din faţa mea,
mi-am observat părinţii care mă strigau şi care-mi făceau semne ca să traversez. Eram derutat, confuz, abia
auzeam câteva litere, iar imaginea lor era înceţoşată. Voiam să traversez, dar ceva mă ţinea în loc. Era
copilăria, cu farmecul ei aparte, care mă ruga să nu o părăsesc. Dincolo ,,domnea’’ adolescența, cu alte
perspective şi impunea într-un mod obligatoriu, maturizarea. Trebuia să iau o decizie cât mai repede posibil.
Nu ştiam ce să fac, nu voiam să-mi părăsesc lumea fascinantă a copilăriei, însă vremea nu putea să mă ţină în
loc.
Deodată, am auzit un strigăt, era mama care dorea să mă trezesc din visare şi să mă îndrept către cabană,
deoarece aveam de parcurs anumite itinerarii. Abia atunci mi-am dat seama că vântul a fost cel care m-a făcut
să visez, să contemplez şi care mi-a anticipat destinul, anunţându-mă, într-un mod discret că voi ieşi din lumea
copilăriei cât de curând.
A fost o zi minunată, petrecută la poalele munţilor, împreună cu minunata mea familie, o zi pe pe care nu o
voi uita şi care m-a ajutat să înţeleg că orice clipă merită trăită la maximum, dar cu mare grijă.
Aplicație
Redactează un text narativ de 150-300 de cuvinte în care să relatezi o experiență personală fericită. În
compunerea ta vei insera o secvență descriptivă, una explicativă și una dialogată.
Cu bucurie în suflet, îmi amintesc și acum de una dintre cele mai fericite clipe din viața mea de până acum.
Nu am să uit niciodată de momentul în care am luat premiul I la un important concurs de desen, unul dintre
cele mai grele pe care le-am susținut vreodată.
Să explic ce înseamnă dificultatea unui concurs. Aceasta își face simțită prezența în clipa în care ești nevoit
să te implici enorm și să dai tot ce este mai bun pentru a reuși și ajunge la performanețele pe care ți le dorești.
Dificultate înseamnă și muncă continuă.
Eram la școală când ceva mi s-a întâmplat. Nu îmi imaginam că aș putea să devin fericit în urma unei vești pe
care am aflat-o. Cum era posibil așa ceva?
Știam că iubesc să desenez de când mă știu, dintotdeauna mi-a plăcut să îmi exprim gândurile și ideile sub
forma unor linii care, încetul cu încetul, capătă forme și culori. Întreaga clasă, de altfel, este plină cu desenele
mele, căci părinții mei le păstrează pe absolut toate. Participam din când în când la concursuri de desen, la
îndemnul doamnei profesoare de la școală, dar nu mă gândeam niciodată că voi fi pe primul loc.
-Cred că talentul te definește și ai creații excepționale, mi-a zis doamna profesor, de aceea, insist să participi
la acest concurs.
-Fără doar și poate, nu am să vă refuz și mă încred în spusele dumneavoastră.
A venit ziua cea mare, iar emoțiile nu păreau să dispară. M-am pregătit sufletește și am ajuns mai devreme cu
câteva minute.
Concursul era unul național de desen dedicat pictorului Nicolae Grigorescu. În comisie era o doamnă, care
mi-a atras atenția. Avea o rochie roșie ca macul, trupul zvelt, ochii albaștri precum cerul, iar părul blond ca
spicele grâului. Fizionomia dumneaei îi dădea un aer grațios și aparte.
Mă pregătisem pentru concurs cu maximă seriozitate și de fiecare dată îmi exersam calitățile. În fața comisiei,
am fost detașat și cu sufletul împăcat, mai ales că am avut o temă, care-mi plăcea mult. Am dat, astfel, tot ce
a fost mai bun, iar la sfârșit, chiar eram mulțumit de creația mea.
A fost prima dată când mă gândeam că, într-adevăr, lucrarea mea este bună și că, poate, voi lua o mențiune.
Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat, după câteva ore, că numele meu a fost strigst ultimul, deoarece
luasem premiul I al concursului și îmi aducea și o excursie în Italia, în galeriile pictorilor celebri ai Renașterii.
M-am simțit extrem de fericit pentru reușita mea și asta mi-a dat încredere și curaj să merg mai departe cu
pasiunea pe care o am. A fost o zi aparte pe care nu o voi uita niciodată și din care am învățat că munca cu
pasiune îți este răsplătită pe măsură.