Student: Sabaru I.

Angela-Magdalena
Anul I: Economie Teoretică şi Aplicată – Master Didactic

10.10.2022

Tema: Nevoi versus resurse în bibliotecile publice în perioada pandemiei

Am ales să vorbesc despre un subiect pe care-l cunosc din interior, unul drag sufletului
meu şi – din păcate – prea puţin cunoscut la nivelul societăţii. Am ales să povestesc despre
bibliotecile publice din capitala României într-o perioadă ce a reprezentat o provocare pentru
fiecare dintre noi…
Ei bine, v-aţi întrebat vreodată oare cum au trecut acestea prin perioada pandemiei?
Cum au supravieţuit, cum s-au reinventat, cum – în vremuri de criză – au reuşit să-şi
depăşească limitările (unele dintre acestea comune la nivelul întregii societăţi, altele
specifice domeniului), cum au reuşit să-şi mobilizeze resursele de creativitate pentru a
suplini lipsa altor resurse… dar şi cum au reuşit să mobilizeze şi să coaguleze în jurul
lor comunitatea… cum au reuşit să ofere dar şi să primească sprijin (şi nu vorbesc doar
despre sprijinul material)?
Da?
Nu?
Şi pentru că–mi plac poveştile (da, şi din acest motiv am ales să fiu bibliotecar) şi sper
că încă vă mai plac şi vouă, am să vă spun astăzi o poveste…
Povestea mea nu este una despre Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, nici despre balauri
cu şapte capete sau cai vrăjiţi… deşi poate că vom ajunge uneori cu gândul la astfel de
personaje. Este o poveste despre oameni obişnuiţi care, în situaţii neobişnuite au ajuns să-şi
folosească fricile şi lipsa de acces la resurse pentru a creea un alt tip de resurse, unele la
care poate ne-am gândit insuficient înainte şi – din păcate – chiar şi după ce a trecut perioada
cea mai grea a pandemiei.
Povestea începe însă, ca orice poveste, cu “A fost odată…”!
A fost odată martie 2020.
Au fost întâi nişte zvonuri, cititori care ne spuneau că se va întâmpla şi la noi, că au apărut
deja cazuri în România dar încă nu ni se comunică oficial pentru a se evita panica…
Lucrurile s-au succedat într-un ritm ameţitor, aproape nimeni nu a avut timp să se pregătească
pentru ce a urmat…
Întâi un telefon de la Sediul Central al instituţiei, prin care eram anunţaţi să poziţionăm un
scaun în uşă, pentru a împiedica accesul utilizatorilor, pentru ca în doar câteva ore să vină
deja anunţul de a închide şi a pleca acasă.
Atât. Nimic despre ce va urma, ce vom face, dacă şi cum vom lucra în continuare…
Am plecat deci acasă doar cu cel mai apropiat dosar de pe birou, cel cu evidenţa
participanţilor la ultimele întâlniri din proiectele în derulare, părinţi şi copii din proiectul
“Copii unici, părinţi implicaţi” şi respectiv adolescenţii din proiectul “Cât de SF va fi viaţa
mea?”. A fost doar un gest reflex, neştiind ce va urma, doar un mod de a păstra cumva o
legătură cu activitatea din acel moment, o ancoră la normalitate…
A fost un gest care şi-a dovedit abia ulterior rostul, un rost pe care de fapt chiar noi i l-
am creat pe parcurs, punându-ne la lucru fricile şi nevoile: nevoia de sens, nevoia de
comunitate, nevoia de predictibilitate, de utilitate, de împărtăşire a unor trări, emoţii
copleşitoare uneori. Experienţe, soluţii, resurse disponibile sau… insuficienţa acestora, toate
au ajuns să lucreze pentru noi în acele vremuri.
Da, poate că nicicând nu am avut o ocazie mai bună de a proba în practică zicala “nevoia te
învaţă“ decât în acele momente în care accesul la resurse era mai complicat decât oricând,
iar nevoile depăşeau orice cunoscuserăm anterior. Cât despre curajul fricosului, ce să mai
vorbim, s-a dovedit a fi motorul multor soluţii ingenioase, dar am să vă las să descoperiţi
singuri dacă este adevărat sau nu…
Să-ncepem cu nevoile sau cu resursele?
Vom începe prezentarea la fel ca în viaţa reală, pornind de la nevoi (chiar dacă abordarea de
atunci, cel puţin cea la nivel conştient, a fost cu pornire de la resurse de fapt), deşi acestea s-
au dovedit pe parcurs a fi mult mai multe decât cele cu care am plecat la drum.
De la ce am plecat de fapt, ce nevoi am crezut noi atunci că avem?
Ei bine, noi am plecat de la nevoia de măcar un minim de predictibilitate, de la nevoia de
sens, de utilitate, de… “a face ceva” în nişte momente în care se părea că nu prea poţi
face nimic şi, nu în ultimul rând, de a face tot posibilul pentru a ne păstra o sursă de
venit (da, tot o formă de luptă pentru supravieţuire)!
De la ce resurse am plecat?
Aici e mult mai simplu: un dosar cu câteva date de contact de utilizatori, propriile telefoane
mobile şi… mult haos! ( P.S. experienţa ne-a dovedit însă că altele au fost cele mai preţioase
resurse, pe acestea le vom descoperi însă pe parcurs).
 Ei, şi dacă până şi Universul se spune că a luat naştere din Haos, noi a trebuit să
punem cumva Haosul la lucru, să construim cumva un “Univers Paralel”, unul ceva mai
prietenos decât cel care părea să nu ne mai tolereze!
Cu ce-am pornit?
Cu “bucăţica de haos” pe care ni se părea că o stăpânim ceva mai simplu, cu păstrarea
legăturii cu adolescenţii implicaţi în proiectul pe care-l aveam în derulare în momentul în
care s-a anunţat: „Stop joc!”
Cumva intuitiv ne-am gândit că ei vor fi mai deschişi şi mai bine echipaţi din punct de
vedere al abilităţilor digitale, obişnuiţi să comunice folosind mijloacele electronice, reţelele
sociale şi, de ce nu, mai motivaţi să afle continuarea poveştii pe care o începuserăm în cele
două întâlniri din proiect pe care apucaserăm să le avem. Vorbiserăm împreună despre
carieră/cariere, completaseră câteva chestionare vocaţionale, iar acum aşteptau interpretarea
chestionarelor şi recomandările, dar şi ceva îndrumare pentru realizarea CV-urilor lor.
Subliminal însă, e foarte probabil că ne-am îndreptat în primul rând către ei şi pentru
că speram să ne ajute, să ne înveţe la rândul lor (căutam instinctiv şi alte resurse deci). Erau
mult mai bine familiarizaţi cu tehnologia decât noi (ambele bibliotecare din filiala în care
lucrez suntem destul de departe de a face parte din generaţia nativ-digitală), puteam învăţa
interacţionând cu ei sau chiar întrebându-i punctual în diverse situaţii.
După cum vedeţi, deşi pe atunci nu ne-am gândit la asta, am identificat în adolescenţi
atât o nevoie ce se cerea satisfăcută, cât şi o resursă a cărei utilitate crescuse brusc!
Cum am procedat?
Tehnic vorbind, au fost doar câteva activităţi, destul de simple:
- le-am trimis individual via e-mail rezultatele chestionarelor vocaţionale şi
recomandările personalizate,
- am construit un grup WhatsApp cu persoanele interesate să continuăm discuţiile,
- am facilitat şi condus - folosind mijloacele electronice de comunicare - realizarea câte
unui draft de CV şi respectiv scrisoare de intenţie pentru fiecare dintre participanţii
interesaţi (fiecare participant şi-a realizat de fapt propriul portofoliu de candidatură
folosind atât cercetarea proprie, cât şi ideile apărute de la toţi participanţii la discuţiile
pe care le-am facilitat).
Experinţa trăită a însemnat însă mult mai mult decât aspectele ei tehnice. A implicat
sentimentele de apartenenţă la o comunitate, a însemnat sprijin reciproc (şi nu doar în ceea ce
priveşte cunoştinţele puse la comun, ci şi resurse emoţionale create şi multiplicate în cadrul
grupului), a însemnat motivare, curaj, sens, a însemnat învăţare bidirecţională, creativitate,
soluţii „out of the box”, descoperire şi promovarea de talente. S-a râs mult, dar s-au
împărtăşit şi îngrijorări şi tristeţi, ne-am amuzat şi motivat împreună, sau ne-am oferit câte un
umăr virtual unii altora, atunci când a fost nevoie. Am creat – la scară mică, ce-i drept – un
model pilot al unei societăţi în care am arătat că resursele pot fi extinse mult peste limitele
cunoscute, dacă oamenii sunt cumva forţaţi să observe că sunt în aceeaşi barcă, iar
supravieţuirea ţine de modernizarea acesteia (iar la aceasta trebuie să contribuie fiecare cu
abilităţile pe care le stăpâneşte cel mai bine), nu de scăderea numărului pasagerilor…
Dacă în ceea ce priveşte relaţia cu adolescenţii - de la iniţierea ei, la modul de derulare
şi rezultate aşteptate – totul a fost mai mult sau mai puţin previzibil, controlabil şi aşteptat, nu
în acelaşi fel au stat lucrurile în ceea ce priveşte al doilea “proiect” al perioadei de lock-down,
cel al continuării relaţiei cu copiii de vârstă mica (cca. 3-9 ani) şi cu părinţii acestora.
Acesta a apărut de fapt într-un mod la care nu am apucat să ne gândim…
A apărut cumva din crearea (cumva împinşi de la spate să ne depăşim timiditatea, lipsa de
încredere, etc.) unui excedent de resurse, apoi din frustarea de a nu avea o piaţă de
desfacere pentru nişte resurse create cu destul consum fizic şi psihic, frustare accentuată
cumva şi de faptul că ştiam că există nevoi pe care resursele create de noi le-ar fi putut
satisfice, dorinţa de a reuşi să punem împreună cererea şi oferta!

Dar cum au fost create resursele excedentare?

Iniţierea proiectului a fost justificată de o nevoie reală, preocuparea pentru copii,
pentru bunăstarea lor emoţională şi dezvoltarea lor mentală chiar în condiţii mai puţin
propice.
Problema a apărut însă la implementare, când s-a dovedit că instituţia nu avea resurse
suficiente pentru a continua aşa cum a început…
Care-i “povestea poveştii” cu surprize?
Ea sună cam aşa:
 Până să ne dezmeticim ce se întâmplă, ne-am şi trezit membri în nenumărate grupuri
de lucru pe WhatsApp, unele mai active şi vocale decât altele, cu timp de lucru
nelimitat (practic trebuia să fim cu arma la picior 24/24, 7/7, deşi nu eram decât
rezervişti neinstruiţi)…
 A apărut şi primul grup WhatsApp care părea a avea ceva mai multă legătură cu
activitatea noastră, „Tolba cu poveşti”, grup pentru care fuseseră selectaţi
bibliotecarii consideraţi a avea talent de povestitor…
 Desigur, nimeni nu ne-a întrebat dacă noi înşine ne-am descoperit până acum acest
talent, dacă suntem suficient de extroverţi pentru a ne expune la un asemenea nivel,
dacă dispunem de mijloacele tehnice pentru a ne achita de sarcini…
Şi totuşi, deşi în acele momente nu a fost deloc confortabil, retrospectiv suntem
nevoiţi să recunoaştem că aceasta s-a dovedit a fi varianta câştigătoare, căci ieşirea din
zona de confort arareori se face de bună-voie… iar istoric vorbind, fără ieşirea din
zona de confort, rareori s-au produs salturi în evoluţia omenirii!
 Au apărut apoi cerinţele! Trebuia să citim (de preferat să interpretăm) poveşti în faţa
camerei de filmat şi să trimitem apoi înregistrările către departamentul care se ocupa
cu prelucrarea, integrarea în proiect şi difuzarea on-line a acestora, pentru a ajunge în
casele celor mai mici dintre iubitorii de carte.
 Au apărut, desigur, limitările. Nu toţi dispuneam de dispozitive performante şi de
condiţii locative care să ne permită înregistrarea video, nu toţi ne consideram
telegenici, nu toţi aveam puterea de a citi degajaţi poveşti în faţa camerelor de
filmat…
 Au apărut, inevitabil, idei pentru a depăşi limitările: ne înregistram audio,
fotografiam câteva cadre din cărţi, apoi Departamentul Marketing se ocupa de partea
de montaj, pentru a realiza în final un mic filmuleţ pe care să-l difuzeze către cât mai
mulţi beneficiari.
Aparent, soluţia era perfectă! Au început să curgă înregistrările de poveşti,
bibliotecarii au prins gustul cititului la microfon, părea că totul va merge uns şi
totuşi…
 Avântul nostru a fost rapid frânat de o altă limitare! Departamentul montaj nu avea
resurse fizice suficiente pentru volumul de muncă pe care ar fi trebuit să-l acopere…
aşa că foarte puţine dintre poveştile în care puseserăm suflet puteau ajunge în final la
destinatarul lor, ceea ce însemna resurse (şi aşa limitate) irosite şi, desigur, frustrare
(şi numai de o nouă sursă de frustrare nu aveam nevoie în acele momente…).
 Se pare că acela a fost punctul de inflexiune, momentul în care am spus STOP
oricărei irosiri de resurse şi energie şi am căutat variante pentru a utiliza la maximum
fiecare resursă!
 Am gândit astfel: poveştile au fost citite pentru copii, cum aş putea face eu, unul dintre
creatorii acestor resurse, pentru a face ca măcar produsele mele să ajungă la ei?
Iar de aici a pornit cea mai frumoasă poveste şi amintire pe care o am dintr-o
perioadă destul de neplăcută pentru toată lumea!
 Am trimis povestea audio înregistrată mai întâi către o mămică din grupul de
părinţi ale căror contacte le aveam în dosarul salvator, una pe care o simţeam mai
apropiată. Era cumva un episod pilot (testare de piaţă, dacă ar fi să ne exprimăm în
limbaj economic) în condiţii de risc cât mai mic. Feedbackul pozitiv primit m-a
determinat să mai încerc şi cu un alt cuplu părinte-pitic, apoi cu al treilea… si am
ajuns în final la ideea construirii unui grup de WhatsApp cu părinţi şi piticii lor.
Colega mea de filială (autoare şi ea a unor astfel de înregistrări) a acceptat şi ea
provocarea, astfel că am fost 100% alături pentru a multiplica resursele, dar şi pentru a
ne sprijini emoţional pentru munca deloc uşoară la care ne-am înhămat!
Botezarea grupului nu a fost deloc dificilă. Am pornit de la ideea că este nevoie
de un întreg sat pentru a creşte un copil, aşa că numele i-a venit firesc, „Satul lui
Coşbuc”/Poveşti în „Satul lui Coşbuc” (n.n. lucrez în Filiala George Coşbuc a
BMB).
Ce a urmat?
Nici în cele mai frumoase vise n-am fi anticipat:
- un sat care a fost cu fiecare zi mai coagulat,
- un râu cu poveşti care a curs întâi dinspre bibliotecari către sat, pentru ca apoi să-şi
culeagă afluenţi din aproape toate casele din sat…
- o mare de experienţe împărtăşite, un izvor nesecat de creativitate – căci sătenii s-au
întrecut în împărtăşirea (deci multiplicarea resurselor) pe grup a modalităţilor pe
care le-au descoperit sau chiar le-au inventat pentru a-şi ajuta copiii să treacă cât mai
frumos, sănătos şi cu folos printr-o perioadă care a reprezentat o mare provocare
pentru noi toţi,
- un ocean de umanitate (oamenii au trecut în cel mai firesc mod de la împărtăşirea de
soluţii practice, la împărtăşirea de emoţii, la acordarea de sprijin emoţional celor care
treceau la un moment dat prin momente mai grele…)!
Ce a însemnat experienţa acestui sat?
- Dincolo de plăcuta surpriză a redescoperirii profund umanului din oameni,
- dincolo de un instrument extrem de util, care ne-a ajutat pe toţi – fie ei iniţiatori,
coautori sau beneficiari ai proiectului – să traversăm mai liniştiţi, mai fericiţi, mai
stabili emoţional o perioadă caracterizată de cel mai înalt grad de instabilitate din câte
traversaserăm până în acel moment cei mai mulţi dintre noi (despre ceea ce traversăm
acum încă nu era cazul la acea vreme…),
- dincolo de resursele create pe parcursul proiectului (şi nu vorbim doar despre
rezultatele directe, ci şi despre cele indirecte, despre imaginile minunate pe care
oamenii din grup le-au oferit, au fost postate pe Facebook-ul filialei şi au adus
zâmbete, idei şi speranţă şi pentru urmăritorii noştri care nu făceau parte din sat),
- acest sat poate fi şi o modestă dovadă a faptului că un sistem (un model economic)
care se bazează pe punerea în comun a resurselor (ne referim în mod special aici la
cele creative), sprijinul emoţional reciproc, implicarea şi responsabilitatea asumată în
mod spontan de cât mai mulţi (nimeni nu a fost obligat să contribuie cu resurse:
imagini, reţete, idei de jocuri sau poveşti citite, dar foarte mulţi au făcut-o, pornind de
la puterea exemplului oferit întâi de bibliotecari, apoi de un membru timid, apoi
altul…) nu este neapărat o utopie, ci poate fi un model de succes, cel puţin în
situaţii de criză!

De ce am ales o astfel de temă la ECONOMIE?

Sper că acum alegerea mea şi-a dovedit raţiunea…
E despre nevoi, despre resurse, despre cerere şi ofertă, despre mecanismele pieţei şi,
mai cu seamă, despre OAMENI, căci se cuvine a nu uita că omul este centrul, sursa,
raţiunea de a exista şi principala resursă a acestei ştiinţe!