Practica pedagogica – tema de lucru nr.

5
Profesor coordinator DPPD – ASE: Lect. Univ. dr. Vladimir-Aurelian ENĂCHESCU
Titlul temei de lucru: Tehnici de lucru cu elevii dificili

Materialul urmărit reliefează câteva aspecte esenţiale pentru lucrul cu copiii cu cerinţe
educaţionale speciale. Ca o atenţionare, aş remarca faptul că: respectarea cu rigurozitate a
acestor cerinţe speciale din partea educatorului este cu atât mai importantă cu cât nivelul
limitărilor este mai mare, respectiv elevul prezintă mai multe componente care fac dificilă
munca de educare!
Metoda aplicată cu succes în acest caz, unul ce pare dintre cele mai dificil de
gestionat, a implicat atât ştiinţă, cât şi artă, atât fermitate, cât şi empatie, atât motivaţie, cât şi
tărie din partea educatorului, dar, mai ales, coerenţă, răbdare şi respectarea unor condiţii
(atât din partea educatorului, cât şi din partea familiei elevului… în ultimă instanţă).
Am notat următoarele elementele principale ale tehnicii folosite:
- în primul rând, evaluarea cât mai obiectivă a elevului şi stabilirea unor obiective cât
mai îndrăzneţe, dar realiste,
- evaluarea mediului de viaţă al elevului, al factorilor care îi frânează procesul
educativ şi respectiv al celor care l-ar putea ajuta,
- identificarea potenţialelor surse de sprijin în procesul educativ (aliaţi din familie,
dar şi elemente din mediu),
- comunicarea transparentă şi fermă cu familia, solicitarea sprijinului din partea
celorlalţi,
- argumentarea şi susţinerea planului de acţiune ales, responsabilizarea tuturor,
explicarea impactului pe care greşelile (sau doar lipsa de coerenţă) le pot avea asupra
succesului procesului, explicarea faptului că progresul implică răbdare şi
responsabilitate din partea tuturor celor din anturajul copilului şi că fiecare greşeală
poate duce la regres, la pierderea achiziţiilor obţinute cu mult efort,
- folosirea unor metode creative, permanent verificate, adaptate, schimbate dacă e
cazul; educatorul studiază permanent, este atent la ce funcţionează şi ce nu, foloseşte
elementele din mediul de viaţă al elevului ca mijloace de învăţare,
- educatorul are nevoie de multă rezistenţă la frustrare şi o extrem de mare
capacitate de auto-motivare; cu cât cazul este unul mai dificil, cu atât educatorul va
avea nevoie de o motivaţie de un nivel mai înalt pentru a putea rezista, iar de cele mai
multe ori, aceasta va fi una de ordin foarte personal (căci este nevoie de multă iubire
pentru a putea rezista tăvălugului emoţional în care va fi la un moment târât pe
parcursul procesului),
- metoda reclamă implicare 100% din partea educatorului, orice procent în minus poate
duce la distrugerea întregului eşafodaj construit anterior!
Momentele cheie ale procesului pe care le-aş reţine în mod special:
o atenţia asupra comportamentelor greşite care nu trebuie întărite (părinţii
greşiseră foarte mult, fără să vrea, doar pentru că nu puteau rezista încărcăturii
emoţionale… şi recompensau comportamentele negative ale copilului)!
o scoaterea copilului din mediul familiar, cel care era asociat cu neputinţele şi
furiile lui, dar şi cu accesul la mijloacele de a eluda procesul de transformare
şi a rămâne în zona familiară (şi înlăturarea, desigur a părinţilor ca factori cu
potenţial risc de sabotare involuntară a procesului),
o rezistenţa psihică şi fermitatea educatorului,
o răbdarea educatorului, siguranţa acestuia că reuşita procesului ţine de
persistenţă, că este nevoie de acumularea treptată a unor achiziţii pentru a se
atinge acel moment de insight care va favoriza integrarea acestora,
o permanenta grijă pentru binele suprem al elevului,
o transferul de putere către educator este absolut necesar în faza critică a
procesului,
o continuitatea procesului (după ce se trece de faza critică) va asigura păstrarea
achiziţiilor şi dezvoltarea în continuare (transferul metodei de lucru către cei
din familie).