Managementul clasei de elevi

Ioniță (Boulean) Claudia-Gabriela

Profesorul, sursa de autoritate și putere

Introducere
De fiecare dată când se rostește cuvântul dascăl/profesor, unii dintre noi au în minte portretul
unei anumite persoane care întruchipează tot ceea ce credem noi că reprezintă modelul de dascăl.
Pentru alții, reprezentarea dascălului este constituită dintr-o sumă de trăsături, selectată din
mulțimea de exemple oferită pe timpul anilor de școală. Unii psihopedagogi consideră că primul
dascăl care ne marchează existența este învățătorul, deși sunt mulți aceia care pot mărturisi că
există numeroși dascăli care au contribuit semnificativ la dezvoltarea lor ulterioară. Cert este un
lucru: toate aceste moduri diferite de percepere/concepere a modelului profesorului ideal au un
numitor comun, și anume, leagă imaginea dascălului de acțiunea de îndrumare, orientare,
formare, altfel spus, de aceea de educație.
Una dintre principalele funcții ale cadrului didactic este cea de conducere. Prin specificul său,
procesul educativ presupune o serie de activități de îndrumare, control, conducere, planificare,
evaluare, care, în cea mai mare măsură, sunt prescrise tuturor, dar realizate într-o manieră diferită
de fiecare cadru didactic. Expresia unui ansamblu de moduri de comportamente manifestate
frecvent în conduita unui profesor și care dau măsura felului de a fi al acestuia în ceea ce privește
conducerea, organizarea activităților din clasă, controlul și sancțiunea diverselor conduite ale
elevilor, planificarea conținuturilor de predare-învățare, rezolvarea dificultăților apărute în
diferite momente în clasă, stimularea și întreținerea interesului pentru învățare al elevilor,
evaluarea progreselor cognitive ale acestora poate fi considerată stilul educațional al unui
profesor.
Astfel, putem caracteriza stilul autoritar prin faptul că profesorul este cel care va decide
obiectivele, activitățile, etapele de desfășurare a acestora, mijloacele, metodele ce vor fi folosite,
sarcinile de realizat de către fiecare membru al grupului, printr-o atitudine generală rece și
impersonală, spiritul de echipă fiind anihilat de egoism și individualism.
În ceea ce privește controlul exercitat de un profesor în clasă, se evidențiază două concepte:
autoritate și putere.
Noțiunea de autoritate “se susține pe un sistem impersonal de norme și valori, care întrunește
măcar parțial consensul celor aflați sub autoritatea unei persoane. În situații de anomie, puterea
poate fi un mijloc de susținere a autorității”.
Noțiunea de putere „denotă modalitățile brutale, lipsite de normativitate consensuală, prin
care un individ îi supune pe ceilalți voinței sale” (Peters, R., 1966, Etics and Education, p. 22).
 Controlul pe care profesorul îl exercită asupra elevilor este rezultatul unui amestec subtil de
putere personală și de autoritate, derivate atât din statutul său de profesor, cât și din sistemul de
reguli care operează în școală și în clasă.
Eficiența profesorului în planul conducerii este determinată de patru factori:

 Charisma – capacitatea de a atrage și de a influența oamenii prin propria personalitate;

 Ascendența – capacitatea de a obține controlul asupra unei situații prin simpla prezență a
persoanei respective;
 Resursele informative și intelectuale;
 Resursele de putere – capacitatea unui cadru didactic de a organiza activitatea unei clase.

Tipuri de autoritate:
Autoritatea epistemică este a știutorului, a aceluia care este competent într-un domeniu.
Subiectul (elevul) recunoaște autoritatea unui purtător (profesor) în virtutea încrederii sale în
persoana respectivă. Orice autoritate trebuie recunoscută în baza unei justificări de natură
intuitivă sau rațională (argumentativă), justificare pe care se sprijină încrederea în purtătorul
autorității, iar pentru obținerea acesteia profesorul ar trebui să aibe două mari trăsături: o mai
mare competență decât elevii și sinceritate.
Autoritatea deontică este a superiorului, a aceluia care prin poziție poate da directive care
trebuie să fie ascultate. Domeniul autorității deontice nu mai vizează acele fapte care pot fi
adevărate sau false, pot avea grade diferite de probabilitate și care descriu o situație de fapt, ci
directive care spun ceea ce trebuie să fie și care transmit o decizie de a acționa într-un anume fel.
Ce fel de autoritate are profesorul?
Profesorul trebuie să posede ambele tipuri de autoritate. Profesorul are autoritate deontică
deoarece este superior, cel îndreptățit prin legi și regulamente să pună note și să ia decizii cu
privire la desfășurarea procesului instructiv-educativ, și autoritate epistemică în raport cu elevul
din puntul de vedere al competențelor pe care le posedă într-un domeniu.
Profesorul autoritar sau profesorul prieten al elevului?
Multe cadre didactice aflate la început de drum aleg să dezvolte una din următoarele extreme:
ori încearcă să fie prietenii mai mari ai elevilor, ori încearcă să se impună apelând la o poziție
complet autoritară. Ca orice extremă, ambele perspective au dezavantaje importante.
Profesorul prieten al elevului riscă să depășească unele limite și să producă apariția unui
conflict de rol (spre exemplu, profesorul care prinde un elev copiind o să acționeze ca profesor,
sancționând comportamentul nepotrivit, sau ca prieten, caz în care ar trece cu vederea?). Este
bine ca profesorul să își dea seama că elevul nu trebuie să trăiască lucrurile împreună cu el așa
cum le-ar trăi împreună cu un prieten. Deasemenea, trebuie să conștientizeze că elevii testează
permanent limitele, iar un profesor prieten va reuși cu greu să reziste acestei presiuni în creștere
din partea elevilor. În concluzie, cadrul didactic din categoria prieten al elevului trebuie să învețe
să spună „nu”. Prin acest demers sprijină dezvoltarea elevilor, deoarece stabilesc reguli clare de
comportament.
Dacă un profesor prieten al elevului trebuie să învețe să spună „nu” atunci când este necesar,
cea de-a doua categorie, profesorul autoritar, va trebui să învețe să spună „da”.
Profesorul autoritar consideră că elevii au doar obligații, nu și drepturi, și folosește
duritatea drept unic mod de a-i convinge să respecte anumite reguli. El poate să le producă
anxietate elevilor săi, poate să provoace contradicții (elevii cu o personalitate mai puternică vor
simți nevoia să reacționeze la rândul lor și vor intra în „război” cu cadrul didactic). Uneori
excesul de autoritarism este o consecință a lipsei de experiență. Dascălii la început de carieră pot
să adopte o astfel de atitudine din cauza nesiguranței și așteptărilor foarte înalte. Dar există
destule situații în care întâlnim autoritarism și la profesorii cu experiență.
Există prejudecata că un profesor autoritar se bucură de mai mult respect în ochii elevilor săi.
Acest lucru este de multe ori încurajat de către părinți, care consideră că un profesor dur are mai
multe șanse să le disciplineze copiii. Deasemenea, perspectiva autoritaristă pare mai facilă în
construcția didactică, în sensul că un profesor sever, care nu admite replică din partea elevilor,
este mai puțin „deranjat” de întrebări incomode, în clasa lui este mai multă liniște și indicațiile
sale sunt ascultate și duse la îndeplinire mai repede de către elevi. Totuși, prețul plătit pentru a
obține aceste lucruri este unul destul de ridicat în planul dezvoltării emoționale a elevilor.
Comportamentul excesiv de autoritar
În context școlar, acest comportament produce unele probleme, printre care:
Învățarea se produce mai greu. Cu toate că tindem să credem contrariul, s-a observat că
elevii tind să fie atenți asupra comportamentului pe care îl afișează în fața profesorului, astfel
încât acesta din urmă să nu fie deranjat și să îi sancționeze într-un fel sau altul; rezultatul fiind
distragerea atenției de la conținuturile predate și concentrarea pe ceea ce trebuie să facă astfel
încât să fie pe placul profesorului, învățarea propriu-zisă rămânând în plan secund. În concluzie,
calitatea mediului în care se produce învățarea are un impact semnificativ asupra reținerii
informației și, de asemenea, motivația pentru studiu are și ea de suferit.
Regulile impuse sunt respectate, dar nu și acceptate. Iluzia respectării regulilor este
condiționată de spectrul amenințător al profesorului. Atunci când acesta nu mai este prezent,
dispare și necesitatea de a respecta regulile. De multe ori se constată că elevii care învățau
datorită fricii induse de către un profesor, vor înceta să o mai facă atunci când scapă de
„amenințare”.
Cel mai important este de știut că scopul școlii nu este de a-i face pe copii să memoreze ceva
pentru moment, ci mult mai mult decât atât. În final este mai importantă atitudinea generală pe
care elevul o are față de procesul de învățare decât ceea ce el a învățat efectiv. Informația
acumulată se uzează și se uită în timp, dar atitudinea pozitivă față de învățare este ceea ce îi
conferă copilului de astăzi, și adultului de mâine, șanse de succes în viață.
De cele mai multe ori acest mod autoritarist de a reacționa față de elevi eșuează pe termen
lung, pentru că principalele instrumente ale profesorului autoritarist sunt interdicția și pedeapsa.
În ceea ce privește interdicția, aceasta nu dă roade fiindcă prin simplul fapt că i se interzice
ceva unui copil, acest lucru îl poate face pe acesta să devină curios în legătură cu „fructul oprit”.
Problema constă în faptul că un profesor autoritarist nu explică elevilor săi de ce pune interdicția
și apelează la expresii simple, impersonale precum „nu ai voie să....”, sau orice altceva care
începe cu „nu”.
Pedeapsa este, deasemenea, instrumentul care aduce elemente negative în relația dintre cadrul
didactic și elevii săi. De cele mai multe ori, pedeapsa îi spune unui copil ce să nu facă, dar nu îi
spune și ce să facă. Acest lucru duce la situații în care pedeapsa oprește un comportament
nedorit, dar acesta este înlocuit de alt comportament la care profesorul nu se aștepta și care are
rezultate la fel de nedorite sau mai grave. O altă ipostază este aceea în care pedeapsa se supune
unei legi a obișnuirii. La început o pedeapsă poate să fie eficientă, a doua oară are încă o anumită
putere, dar a zecea oară copilul va începe să râdă atunci când este amenințat cu pedeapsa.
Revenind la stilul autoritar, putem conchide că acest stil denotă putere, presiune, dominație.
Profesorul utilizează acești factori în relațiile cu elevii, asumându-și singur responsabilitatea
pentru deciziile privitoare la clasă. Elevii sunt supuși unui control strict, impus rapid, având drept
suport frica. Profesorul poate recurge la umilirea elevului în fața clasei, mizând pe efectul de
undă, în ideea că îi va determina și pe ceilalți elevi la o ascultare necondiționată. Acest stil de
conducere are adesea ca rezultat o atmosferă de ostilitate și induce elevilor sentimentul
neputinței, al competiției, al unei dependențe înalte și al înstrăinării de obiectul de studiu
respectiv. Adesea, într-o atmosferă de autoritate, elevilor le este teamă să facă încercări, astfel
dezvoltându-se lipsa de încredere în sine și pesimismul.
Într-un rezumat, Kenneth Moore prezintă trăsăturile principale ale stilului autoritar (Moore,
K., 1992, Classroom Teaching Skills, p. 254):

 Pedepsește;
 Umilește;
 Impune;
 Cere imperativ;
 Critică;
 Exercită presiuni;
 Utilizeză o voce ascuțită;
 Domină;
 Este aspru;
 Inspiră teamă.
 Profesorul autoritar acceptă rareori să motiveze absențe, descurajează discuțiile și
controversele, nu acceptă să fie întrerupt, impune o disciplină severă și se așteaptă să fie ascultat
necondiționat. La orele unui asemenea profesor se execută ordine și nu se iau decizii comune.
De la autoritarism la agresivitate
Un comportament excesiv de autoritar poate să aibă consecințe și mai importante, deoarece el
poate să fie o sursă pentru conduite agresive în sala de clasă (din partea profesorului, dar și de la
elevi spre profesor sau direcționate elev-elev).
Există o graniță foarte subțire între bine și rău, între eficiență și dezastru; de aceea munca de a-l
educa pe celălalt este o meserie dificilă care aduce cu sine oboseală și multe momente de
frustrare. Frustrarea, de cele mai multe ori, duce la furie și este important ca profesorul să
dezvolte un management bun al acestor sentimente. În primul rând este util să vadă semnalele
care îi arată că urmează să intre într-o stare de nervozitate, ca apoi să se relaxeze înainte de a
scăpa lucrurile de sub control. În al doilea rând, și foarte importantă, este puterea de a face
distincție între mesaje sănătoase și mesaje nesănătoase. De obicei, se cade în capcana unor
mesaje de tipul mesajului- tu („tu ești de vină”, „din cauza ta”, „ești leneș”, etc.); aceasta este
reacția care-i umilește, îi acuză, îi pune la colț pe elevi, și care perturbă relația pe termen lung
dintre profesor și aceștia.
Opusul mesajului- tu este mesajul- eu, iar pentru a obține un răspuns pozitiv din partea
elevilor, profesorul ar trebui să utilizeze mesaje de tipul: „sunt furios”, „sunt dezamăgit”, „am
crezut că mă pot baza pe tine”, etc.; care îl vor face pe copil să-și accepte mai ușor greșeala. La
fel de importantă este și folosirea sincerității în fața clasei: „nu mă simt foarte bine acum/am o
problemă, ați putea să fiți mai puțin gălăgioși astăzi?”; prin care există multe șanse ca întreaga
clasă să se poziționeze într-o perspectivă afectivă, să aibă o reacție empatică la adresa
profesorului. Folosirea sincerității este chiar o strategie de persuasiune care pornește de la ideea
că elevilor le face plăcere să vadă că profesorul este tot un „om”, cu probleme ca și ei.
Severitatea pozitivă
Este important ca profesorul să ofere justificări elevilor pentru deciziile/acțiunile lui. Astfel,
elevii vor accepta mai ușor ceea ce are de spus și vor urma cerințele acestuia. Deciziile/acțiunile
justificate le oferă profesorilor posibilitatea să rămână fermi și să își păstreze statutul de instanță
superioară față de elev fără ca acest lucru să reprezinte o impunere autoritară.
Pentru a nu se ajunge la autoritarism este important ca profesorul să folosească un anumit tip
de severitate. Există două tipuri de severitate:

 Severitatea negativă, care presupune o reacție conflictuală și agresivă la orice

comportament nepotrivit al elevului.
 Severitatea pozitivă, care presupune sancționarea nerespectării comportamentelor
considerate importante din punct de vedere educațional; nerespectarea comportamentelor
nesemnificative din punct de vedere educațional nefiind tratată cu severitate.
Mai mult decât atât, în timp ce severitatea pozitivă este inflexibilă în privința atingerii
rezultatelor, dar nu și în privința metodelor, severitatea negativă este inflexibilă atât în
privința rezultatelor cât și a metodelor (se bazează pe concepția „Să facă doar cum spun
eu!”). Un profesor care cultivă o severitate pozitivă nu va tolera neîndeplinirea obiectivelor
educaționale, însă va da dovadă de flexibilitate în privința modului cum acționează elevii
dacă aceste rezultate sunt atinse. Un profesor care dezvoltă o severitate negativă nu admite ca
elevii să iasă din cuvântul său, cerându-le o supunere deplină.
Astfel, un profesor care utilizează o severitate pozitivă nu personalizează problemele,
judecă totul obiectiv, cerințele lui sunt ridicate și reprezintă provocări, iar rezultatele în
planul relațional cu elevii sunt foarte bune.
Umorul
Autoritatea profesorului în fața elevilor se poate câștiga în mai multe moduri. De cele
mai multe ori, cadrele didactice aleg calea cea mai ușoară, aceea a severității care impune.
Există însă și strategii mai subtile, una dintre acestea fiind umorul.
„În momentul în care i-ați făcut pe oameni să râdă, ei vă ascultă și le puteți spune aproape
orice”( Mortensen, K.W., 2004, Maximum Influence: The 12 Universal Laws of Power
Persuasion, p. 52). Și nu doar atât, dincolo de faptul că sprijină proiectul de autoritate al
profesorului, s-a demonstrat că umorul acționează și în direcția diminuării furiei.
Umorul este util și devine o parte importantă a actului didactic. El este un descriptor nu
doar al succesului didactic, ci și al modului în care fiecare elev din clasă va relaționa cu cei
din jurul său în momentul prezent și în viața de adult. Profesorii și părinții creează o presiune
puternică asupra elevilor prin așteptările lor ca aceștia să devină competenți la nivel social și
intelectual. Iată de ce umorul devine o sursă de eliberare de această tensiune și îi ajută pe
elevi să-și păstreze un nivel ridicat al respectului de sine chiar în condițiile unei autorități
care îi poate face să se simtă în inferioritate.
În concluzie, e important de subliniat că nu există stiluri de conducere în stare pură, în
fiecare clipă profesorul antrenează nuanțe și elemente în funcție de situație și nu sunt
recomandate dominantele autoritare.
Autoritatea este o relație concretă, care se stabilește în circumstanțe concrete, între
persoane cu trăsături distincte. Câmpul educațional circumscrie condițiile în care autoritatea
profesorului este pusă la încercare de către elevii săi; aici, oră de oră, profesorul își
consolidează sau își slăbește autoritatea, aici apar situațiile conflictuale, adică acele situații
care fac obiectul tehnicilor și strategiilor ce țin de managementul și de controlul clasei.
Bibliografie:
 Emil Stan, Managementul clasei, Editura Aramis, București, 2003;
 Pânișoară Ion-Ovidiu, Ghidul profesorului, Editura Polirom, Iași, 2017;
 Bochenski, J.M., Ce este autoritatea?, Editura Humanitas, București,
1992;
 Constantin Cucoș, Bogdan Balan, Ștefan Boncu, Simona Butnaru,
Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice,
Ediția a 2-a rev., Editura Polirom, Iași, 2008;