MANAGEMENTUL CLASEI DE

ELEVI
 Clasa de elevi-domeniul de aplicare a
managementului general

In anul 1941 a avut loc revolutia manageriala, iar managementul se aplica organizatiei si
presupune distribuirea pe nivele ierarhice a membrilor organizatiei.
I . „ŞCOALA-DISCIPLINĂ”.CONCEPTE
Educaţia este o acţiune organizată care presupune, cu necesitate, acceptarea şi
respectarea unor cerinţe, reguli şi dispoziţii elaborate şi impuse din exterior, concomitent
cu instituirea unor modalităţi de control asupra acceptării şi respectării lor.
Disciplina impune câteva reguli, astfel asigurând ordinea exterioară
indispensabilă oricărei acţiuni organizate.
Mecanismele de a preveni, interveni şi a rezolva problemele disciplinare
presupune strategii de intervenţie ale cadrului didactic, de natură managerială; prevenţia
este mult mai importantă valoric decât rezolvarea postfactum ale unor situaţii de criză.
Grupul-clasă, şi chiar şi cadrul didactic, tinde să-i valorizeze pe aceia care se
supun foarte uşor normelor explicite, dar este bine să-i aprecieze şi pe dizidenţi, pentru
curajul de care dau dovadă în a critica.
Semnificaţiile conceptului „disciplină” sunt următoarele:
- d.p.v. social „acceptare şi supunere la regulile de convieţuire socială stabilite
conform cu cerinţele de organizare şi ordonare ale muncii şi vieţii sociale”;
- d.p.v. şcolar „formarea elevilor în vederea respectării cu stricteţe a cerinţelor
învăţământului şi a regulilor de conduită în şcoală şî în afara acesteia”.
Autoritatea profesorului nu se reduce la posesia cunoştinţelor de specialitate, ci
derivă şi din capacitatea acestuia de a alterna strategiile didactice, adaptându-le
sistemelor educaţionale, de a repartiza responsabilităţi elevilor (apelând chiar şi la
delegare) de a mobiliza elevul spre cooperare, de a purta un dialog real profesor-elev.
În opinia lui Iverson şi Froyen , managementul problemelor disciplinare este
esenţial pentru crearea unui demers de predare-învăţare ordonat, orientat spre rezolvarea
sarcinilor, care să asigure elevilor mai multă independenţă şi autonomie în procesul de
socializare.
Disciplina se referă în genere la acceptarea anumitor scopuri şi a normelor de
conduită necesare pentru realizarea lor. În şcoală se au în vedere mai ales metodele prin
care cadrul didactic exercită controlul asupra clasei, respectiv acţiunile întreprinse de el
pentru a curma sau a preveni abaterile elevilor de la normele de conduită şcolare. Privită
ca atare, disciplina şcolară apare din capul locului ca fiind de importanţă majoră pentru
buna desfăşurare a activităţii de instruire şi atingerea obiectivelor scontate.
Într-adevăr, pentru a se putea concentra la lecţie sau pentru a participa activ la
dobândirea cunoştinţelor, elevii au nevoie de o oarecare linişte. Dacă ei nu sunt atenti la
activităţile de învăţare şi nu acţionează rezonabil, nu-şi vor însuşi subiectul sau tema
predată.
 De aceea apare oarecum firească ideea ca şi cadrul didactic (acestuia revenindu-i
în mare măsură şi responsabilitatea asigurării în clasă a climatului propice învăţării) să
insiste asupra ordinii şi comportării disciplinate a elevilor. Dar dacă învăţătorul consumă
mult timp cu problemele de disciplină, aşa cum se întâmplă uneori, atunci nici el şi nici
elevii nu vor realiza ceea ce şi-au propus. Pe de altă parte, solicitarea frecventă a ordinii
şi liniştii, ea însăşi sursă de dezorganizare a atenţiei, poate duce în cele din urmă la
apariţia unei inhibiţii excesive la elevi, a „surdităţii psihice” a acestora. În sfârşit, nu
poate fi exclusă nici eventualitatea „coalizării” lor în scopul producerii unor „şicane”
celui pe care, în sinea lor, îl consideră un fel de opresor.
Stabilirea şi menţinerea disciplinei în clasă este, desigur, o problemă dificilă, dar
şi mai dificil este să-i arăţi cuiva cum trebuie să procedeze în acest sens. Dificultatea este
dată, în primul rând, de faptul că strategiile şi tehnicile care s-au dovedit eficiente într-o
situaţie se vădesc mai puţin eficiente în alta. În al doilea rând, elevii aceleiaşi clase se
comportă uneori în mod cu totul diferit la lecţiile altor profesori şi, uneori, chiar la lecţiile
aceluiaşi cadru didactic: cuviincioşi şi disciplinaţi într-un caz, necuviincioşi şi
indisciplinaţi în altul.
Controversele privind disciplina, încă nerezolvate, sunt constituite în teorii
distincte din cadrul pedagogiei moderne şi contemporane:
Teoria disciplinei permisiv-liberale, originară în concepţia lui J.J. Rousseau,
postulează faptul că orice constrângere exterioară prin dispoziţii, ordine, interdicţii sau
pedepse înăbuşă manifestările spontane ale copilului, (potrivit tendinţelor sale naturale) şi
constituirea personalităţii sale.
Teoria disciplinei autoritare, potrivit căreia natura umană prin esenţa ei este
predispusă spre manifestări negative, iar pentru atenuarea şî înfrânarea lor sunt necesare
măsuri severe de constrângere.
Dincolo de inconsecvenţa conduitei elevilor, explicabilă parţial şi prin
particularităţile psihice specifice vârstei (vârsta aduce şi o oarecare stabilitate în
comportament), faptele semnalate demonstrează că disciplina este rezultanta interacţiunii
mai multor factori, cota de contribuţie a fiecăruia dintre aceştia fiind greu de stabilit. Pot
afirma că disciplina este în mare măsură funcţia unei bune instruiri şi deci nu poate fi
privită separat de metodele de instruire şi cele de stimulare a motivaţiei învăţării folosite
de cadrul didactic.
Evident, elevilor trebuie să li se acorde o oarecare libertate de mişcare sau
acţiune, în afara acestora activitatea însăşi neputând fi concepută. Libertatea acordată
trebuie să fie însă limitată la activităţile compatibile cu scopul şi obiectivele lecţiei sau a
unităţii instrucţionale.
II . PRINCIPII . PREGĂTIRI NECESARE
Sharon R. Berry ,în „ 100 de idei eficiente în disciplina la clasă”, un reputat
doctor în filozofie, aduce în prim-plan câteva strategii de menţinere a disciplinei la clasă.
Studiile arată că principalele cauze care facilitează apariţia unor manifestări nedorite în
clasă sunt :
- inconsecvenţa cadrului didactic;
- planificarea ineficientă a dascălului;
- lipsa de respect a dascălului ridică uneori probleme.
În general, tulburările de conduită ale elevului sunt şi consecinţe ale unui management
defectuos al clasei.
 II . 1 . PRINCIPII FUNDAMENTALE . PREGĂTIRI PREALABILE
a) Principiile sunt:
- Dovada autodisciplinei.
- Relaţia cu părinţii elevilor este bine să fie una de colaborare/cooperare.
b) Pregătirile care sunt necesare pentru a asigura un climat confortabil, care să
asigure disciplina clasei sunt:
- Estetizarea sălii de clasă pentru a putea desfăşura ore ordonate şi disciplinate;
- Cooptarea elevilor, dar şi a părinţilor în acest demers;
- Menţinerea unui microclimat plăcut;
- Organizarea;
- Stabilirea de secvenţe repetitive pentru fiecare activitate educativă;
- Folosirea aşezării băncilor ca pe o metodă de realizare a unei bune discipline;
- Stabilirea împreună cu elevii a regulilor clasei ;
- Încurajarea elevilor care respectă regulile;
- Punctualitatea este esenţială;
- Pregătirea temeinică a activitătii de predare ; utilizarea diverselor metode
interactive;
- Adaptarea sarcinilor de predare la capacităţile de învăţare ale elevilor;
- Nu se vor utiliza materiale care solicită prea mult timp pentru prezentare şi care
pot crea confuzie;
- Respectarea stilurilor diferite de învăţare ale elevilor, precum şi caracteristicile
lor de personalitate;
- Concentrarea asupra a ceea ce elevii vor face şi mai puţin asupra a ceea ce ei vor
citi, vor scrie, vor spune;
- Dirijarea sarcinilor de învăţare către niveluri superioare ale gândirii;
- Asigurarea ocaziilor ca elevii să se organizeze şi să se grupeze în echipe.
Încurajarea cooperării şi competiţiei non-antagonică;
- Oferirea de posibilităti , chiar şi celor mai dificili elevi, de a accepta roluri
responsabile de conducători, deoarece acestea pot influenţa pozitiv atitudinea
acestora;
- Ideea că profesorul este mândru de ceea ce elevii devin şi de ceea ce ei
realizează trebuie transmisă acestora, fapt care asigură concentrarea ca manager pe
evoluţie (progres) şi nu pe perfecţiune;
- Cadrul didactic trebuie să fie un model pentru elevi prin modul în care face faţă
crizelor, dezamăgirilor, frustrărilor şi mâniei;
- Insistentă pe respectul faţă de ceilalţi adulţi;
- Respectul fată de elevi;
- Manifestarea optimismului pedagogic;
- Consecventa;
- Corectitudinea, fără discriminări şi favoritisme;
- Utilizarea ascultării active;
- Fără nervi, fără sarcasm, cadul didactic nu va umili elevii ;
- Fără reacţii exagerate şi fără a transforma incidentele minore în confruntări
majore;
 - Dascălul nu trebuie să intervină dacă ştie că un comportament nedorit va
dispărea de la sine, ci îl va ignora; nu va ameninţa cu nici o acţiune pe care nu poate sau
nu o va îndeplini;
- Tratarea comportamentului nedorit în mod individual; nu se generalizează şi nu
se culpabilizează întregul grup pentru acesta;
- Dacă unele comportamente nedorite sunt răspândite în întreaga clasă, dascălul
se va concentra asupra liderului acesteia; poate recurge şi la o probă sociometrică;
- Nu se vor pune elevii în postura de a-şi pârî colegii;
- Dovada clară a simţului umorului;
- Ironia este o formă a agresivităţii verbale; utilizată în exces şi în momente
nepotrivite, creează tensiune;
- Când profesorul a greşit, va trebui să recunoască acest lucru; poate să-şi ceară
chiar şi scuze;
- Alcătuirea unui istoric al clasei (album, mapă cu lucrări ale elevilor, diplome );
- Trimiterea către părinţi atât a informaţiilor negative, cât şi a celor pozitive,
începând cu cele pozitive. Se va avea în vedere permanenta legătură cu părinţii elevilor;
- Dascălul este bine să-şi propună zilnic să aibă mai degrabă interacţiuni pozitive
decât negative, atât cu clasa în general, cât şi cu elevii care creează probleme.
II . 2 . STRATEGII SPECIFICE
Sharon R. Berry oferă ca sfaturi :
- Adresarea către clasă când există certitudinea că toţi elevii ascultă;
- Stabilirea unui contact vizual permanent cu elevii;
- În vederea semnalării unui comportament (in)disciplinat al elevului, dascălul
aşază în dreptul său, pe bancă, steguleţe sau steluţe, diminuând sau mărind, după caz,
numărul lor;
- Evitarea întrebărilor al căror răspuns este aşteptat după o ordine previzibilă;
- Schimbarea metodei de lucru cu una de genul întrebare-răspuns, când cadrul
didactic simte că elevii au obosit să asculte;
- Orientarea elevilor către operaţia de extragere a unor principii de viaţă din
conţinutul predat;
- Solicitarea de sarcini precise de la elevi;
- Recunoaşterea cu voce tare a celor mai mici îmbunătăţiri în comportamentul
elevilor şi a oricărui comportament care place;
- Comunicarea cu elevul indisciplinat, prin întrebări de genul dacă şi cum poate
să-l ajute cadrul didactic;
- În situaţii dificile se va folosi o voce scăzută pentru discursul în clasă; nu se
ridică tonul, pentru ca elevul să depună un efort în plus pentru a asculta, în loc să
vorbească sau să facă gălăgie;
- Manifestarea răbdării;
- Recunoaşterea faptului că atunci când un elev persistă în indisciplină, acest fapt
este deseori un semn al unei nevoi mai profunde, de obicei nevoia de atenţie sau de
dragoste;
II . 3 . METODE DE INTERVENŢIE PERSONALĂ
Cadrul didactic poate utiliza ca metode de interventie personală :
- Explicarea clară în fata elevului în ce constă comportamentul lui nedorit;
 - Încerarea de a-l face să înţeleagă că ceea ce a făcut este un lucru dăunător pentru
întreaga clasă, evitând întrebări de genul: ,,De ce te porţi aşa?”, pentru că elevul-
problemă rareori ştie de ce !
- Atitudinea dascălului trebuie să sugereze elevului că are încredere în el;
- Periodic,cadrul didactic să îi amintească elevului comportamentul pe care îl
aşteaptă de la el;
- Dacă elevul se comportă într-un anumit fel, înseamnă că acceptă şi consecinţele
care decurg din aceasta. Trebuie să-l ajutăm pe elev să înţeleagă că el şi-a ales sancţiunea;
- Îl vom asigura pe elev că ne interesează persoana sa;
- Dacă profesorul crede că e nevoie, îi va aminti consecinţele care se pot produce
atunci când problemele continuă;
- Dacă se repetă comportamentul nedorit, se poate încheia cu elevul un acord scris
cu privire la comportamentul său;
- Nu se va discuta situaţia elevului cu alte persoane; confidenţialitatea este
fundamentală;
- Se va lua legătura cu părinţii, dar cu tact, considerându-i aliaţi, nu salvatori;
- Izolarea, interzicerea participării la unele activităţi sunt eficiente mai ales pentru
elevul care doreşte să fie pe placul celorlalţi;
- Lauda şi încurajarea vor fi călăuză pentru profesor în activitatea de aplanare a
problemelor de disciplina.
III . TEHNICI NECESARE REZOLVĂRII PROBLEMELOR DE
DISCIPLINĂ
Managementul problemelor de disciplină, „conduct management”, este un
termen prezent în „School wide and Classroom Management. The Reflective Educator-
Leader”,studiu realizat de L. A. Froyen şi A. M. Iverson.
Autorii au alcătuit o listă a comportamentelor observabile:
- aprecierea simţului de răspundere
- corectarea comportamentului iresponsabil sau neadecvat
- ignorarea controlul proxemic
- admonestarea verbală blândă
- amânarea aşezarea diferenţiată a elevilor în clasă
- tehnica „timpului datorat”
- eliminarea
- înştiinţarea părinţilor/supraveghetorilor
- angajamentul scris
- stabilirea regulilor de comportament în afara clasei
- măsurile coercitive
III. 1 . Aprecierea simţului de răspundere : Profesorii pot monitoriza
comportamentul elevilor, pot vedea dacă acesta corespunde aşteptărilor şi dacă elevii
dovedesc simţ de răspundere. Profesorul trebuie să păstreze contactul vizual cu clasa, s-o
„scruteze” frecvent, să se mişte prin clasă în timpul lucrului independent, apreciind
efortul susţinut al elevilor sau comportamentul deosebit al acestora.
La fel de indicat este să aprecieze comportamenul adecvat prin zâmbet, înclinarea
aprobativă a capului, laude, remarci compatibile cu vârsta elevilor, în mod frecvent.
Comportamentul responsabil al acestora poate fi consemnat în scris, prin notificări
adresate direct elevului sau părinţilor/supraveghetorilor, incluzând certificate de merit.
De asemenea, profesorul poate să arate aprecierea dând elevului sarcini suplimentare şi
lăudându-l pentru eforturile lui zilnice.
III . 2 . Corectarea comportamentului iresponsabil sau neadecvat
Dascălul aduce la cunoştinţă elevilor un număr de acte comportamentale
neadecvate, observabile de către aceştia, care pot interveni pe parcursul unei zile. El este
cel care trebuie să determine dacă aceste comportamente pot fi controlate prin ignorare,
măsuri ulterioare de corecţie . Măsurile potrivite trebuie aplicate cu calm, fermitate şi
obiectivitate, iar elevii trebuie înştiinţaţi de la început care sunt măsurile cărora vor fi
supuşi în cazul comportamentului neadecvat .Profesorul trebuie să se asigure că măsura
corectivă este adecvată comportamentului care a cauzat-o.
III . 3 . Ignorarea
Profesorul trebuie să ignore un elev care poate reacţiona negativ la admonestarea
verbală blândă sau al cărui comportament neadecvat nu lezează desfăşurarea orei; trebuie
să găsească ocazii pentru a da exemple de comportamente responsabile şi iresponsabile,
să interacţioneze pozitiv cu elevul şi să ignore constant limbajul verbal sau corporal
neadecvat.
III . 4 . Controlul proxemic semnifică deplasarea în spaţiul elevului pentru a-i
supraveghea comportamentul.
III . 5 . Admonestarea verbală blândă
Ca metodă, aceasta se aplică atunci când elevul nu realizează că are un
comportament neadecvat. Profesorul se va adresa individual elevului în cauză, însoţind
admonestarea blândă cu exemple de comportament pozitiv alternativ.
III . 6 . Amânarea
Aceasta se aplică atunci când un elev încearcă în mod insistent să atragă atenţia
asupra propriei persoane, la momentul nepotrivit.
III . 7 . Aşezarea diferenţiată a elevilor în clasă
Cadrul didactic trebuie să aşeze mai aproape de catedră sau tablă pe cei care au
probleme de acuitate vizuală ori auditivă sau pe cei care necesită mai multă asistenţă. De
asemenea, aranjamentul trebuie să ţină seama şi de aptitudinile elevilor.
III . 8 .Tehnica „timpului datorat”
Aceasta tehnică se aplică în cazul în care timpul irosit în clasă din cauza
comportamentului neadecvat al elevului trebuie recuperat de acesta în timpul lui liber. Se
fixează intervale mici de timp pentru fiecare abatere. Profesorul trebuie să decidă care va
fi activitatea elevului în intervalul de „timp datorat”.
III . 9 . Eliminarea în spaţiul clasei, într-un loc special desemnat, a elevul ce cauzează
probleme. Profesorul stabileşte dinainte durata eliminării, astfel ca aceasta să fie
compatibilă cu vârsta sau nivelul elevului; se foloseşte un cronometru pentru a urmări
respectarea intervalului de către elev; elevii de vârstă mică trebuie însoţiţi până la locul
respectiv.
Dacă elevul are acelaşi comportament după ce revine la loc, va fi trimis înapoi;
profesorul trebuie să pregătească un formular care va trebui completat de elev, cu scopul
ca acesta să reflecteze asupra propriului comportament; de asemenea, va purta o discuţie
coerentă cu elevul.
III . 10 . Înştiinţarea părinţilor/supraveghetorilor
 Părinţii sau tutorii vor fi înştiinţaţi cu privire la comportamentul elevului şi li se
va sugera să inducă acestuia un comportament responsabil. Din păcate, metoda nu poate
fi aplicată în cazurile de comportament neadecvat,„cronic”.
III . 11 . Angajamentul scris reprezintă o soluţie cooperantă pentru rezolvarea
problemelor disciplinare în cazul în care măsurile de mai sus nu sunt eficiente. Acesta
include aşteptările profesorului, clar formulate, consecinţele negative ce decurg din
comportamentul elevului, precum şi intervalul de timp în care se aşteaptă remedierea.
Profesorul trebuie să-i înveţe pe elevi cum se alcătuiesc aceste angajamente şi să-i
ajute să aleagă şi să administreze singuri posibilele consecinţe şi măsuri.
III . 12 . Stabilirea regulilor de comportament în afara clasei
Dacă elevii sunt puşi să supravegheze activităţile din pauză, se vor mândri că sunt
trataţi ca nişte adulţi. Cei care încalcă regulile trebuie să suporte consecinţele. Profesorul
stabileşte o listă de tipuri de comportament acceptabil şi neacceptabil în spaţiul respectiv
şi o listă de măsuri în cazul nerespectării regulilor. Dascălul trebuie să identifice
modalităţi de permanentizare a supravegherii pe holuri şi să ofere un feed-back pozitiv
elevilor când comportamentul acestora s-a îmbunătăţit.
III . 13 . Măsurile coercitive trebuie utilizate cu grijă, deoarece sunt considerate
intervenţii radicale. Trebuie aplicate pe termen scurt şi planificate în raport cu tipul de
comportament rezistent la alte soluţii mai simple.
IV . PROBLEMATIZAREA CA SOLUTIE A PROBLEMELOR
DISCIPLINARE
Managementul relaţiilor interpersonale profesor-elev are ca obiect aptitudinile
manageriale în domeniul relaţiilor interpersonale pe care profesorul/conducătorul de grup
le exercită în raport cu elevii percepuţi ca grup (Froyen & Iverson).
Autorii prezintă problematizarea ca soluţie a problemelor disciplinare:
- implicarea profesorului în problemele elevului;
- capacitatea profesorului de a stăpâni comportamentul elevului la un moment
dat;
- direcţionarea elevului către auotevaluarea comportamentului;
- ajutorul acordat elevului pentru planificarea schimbării comportamentului;
- obţinerea angajamentului de respectare a planului de schimbare
a comportamentului;
- refuzul profesorului de a accepta scuze pentru eşecul planului de remediere a
comportamentului;
-profesorul nu trebuie să pedepsească elevul pentru întreruperea planului.
Pentru a facilita rezolvarea problemelor disciplinare, profesorul se poate implica
în situaţia elevului, poate să-şi exprime preocuparea pentru elev în calitate de persoană,
construind astfel o relaţie cu elevul. În felul acesta, profesorul poate să-şi ajute elevii să
reflecteze asupra propriilor dorinţe şi planuri, încercând totodată să înţeleagă opţiunile
acestora. În cazul în care elevul a făcut o alegere iresponsabilă, profesorul îl poate
întreba: ce îşi doreşte de fapt, ce nevoi are, cum şi-ar dori acesta să fie la şcoală.
Cadrul didactic trebuie să aibă capacitatea de a stăpâni comportamentul elevului
la un moment dat, fără să-i reamintească greşelile trecute; trebuie să încurajeze
onestitatea şi îi poate ajuta pe elevi să facă o alegere şi să fie responsabili în raport cu
propria opţiune.
 Elevul trebuie să primească sprijinul cadrului didactic în a emite singur o judecată
de valoare asupra propriului comportament; astfel, acesta din urmă va oferi reguli
comportamentale explicite şi repetate consecvent, îi va ajuta pe elevi să înţeleagă
implicaţiile sociale pe termen lung ale comportamentului lor, fără să impună un sistem de
valori unic. Profesorul trebuie să-i ajute pe elevi să-şi planifice schimbarea
comportamentului, adică să transpună problemele teoretice în practică, dând astfel
diverse sarcini elevilor; să-i ajute să identifice şi să aprecieze pertinenţa propriilor opţiuni
comportamentale. Planul trebuie extins după ce se înregistrează primele succese.
Trebuie să obţinem angajamentul elevului că va urma planul de schimbare a
comportamentului, dându-i acestuia impresia încheierii unui pact de onoare.
Angajamentul trebuie „pecetluit” dând mâna cu elevul sau punându-l să semneze un
contract scris în acest sens. Odată ce angajamentul a fost obţinut, elevul trebuie să-l pună
în practică imediat. Profesorul poate verifica periodic eficienţa acestuia.
Nu se acceptă scuze pentru eşecul planului de remediere a comportamentului.
Nu vom pedepsi şi nu vom critica elevul pentru întreruperea programului de reabilitare
comportamentală: pauza poate fi un mijloc eficient de implementare a măsurilor de
management al clasei.
IV. 1 . Problematizarea de grup prin intermediul discuţiilor
Există mai multe tipuri de discuţii de grup:
- întâlniri care au ca teme prietenia, cinstea, temerile, succesul, handicapurile, sentimentul
de apartenenţă la grup, conformarea la un sistem de reguli .
- discuţii problematizante: relaţia programei de studiu cu situaţiile concrete din existenţa
cotidiană, deşi subiectele abordate pot depăşi nivelul strict al şcolii .
- şedinţe de diagnoză educaţională, legate de programa de studiu şi de eficientizarea
învăţării. Acestea au rolul de a promova parteneriatul dintre elevi şi profesori.
IV . 1 . 1 . Metode:
Toate problemele care privesc clasa ca grup sau elevul ca individ sunt subiecte
potrivite pentru discuţii menite să rezolve problemele existente, nu să învinovăţească sau
să pedepsească. Profesorul nu trebuie să se erijeze în judecător.
Oricum, el poate evalua metodele aplicate la nivel de grup. Dispunerea în cerc în
spaţiul destinat discuţiei este adecvată pentru aceste întâlniri de grup care nu trebuie să
depăşească 30-40 minute.
Elevilor trebuie să li se ofere ocazia de a interveni în discuţie, însă grupul nu
trebuie să întrerupă pe cel care vorbeşte pentru a corecta o idee sau a pune sub semnul
întrebării o anume poziţie.
Oricine recunoaşte cu uşurinţă disciplina rezultată în urma conducerii autoritare
şi, respectiv, permisive a clasei de elevi. Accent se pune pe disciplina rezultată ca urmare
a stilului de conducere democratică a clasei şi care este, se înţelege, de tip democratic.
Precum se ştie, disciplina de tip democratic, caracterizează, la modul general,
şcoala contemporană, avâna drept trăsături principale raţiunea, umanismul şi libera
acceptare din partea elevilor.
Aşa cum arată şi unii autori, ea „oferă explicaţii, permite discuţia şi invită
participarea copiilor în sensul stabilirii şi întăririi unor norme, ori de câte ori ei sunt în
stare s-o facă. Mai presus de toate, aceasta implică respectul pentru demnitatea
individului, face apel esenţial la autocontrol, repudiază formele de pedepsire nemiloasă,
abuzivă şi revendicativă, ca şi uzul sarcasmului, al ridiculizării şi intimidării”.
 În fapt, avem de-a face cu un alt mod de abordare a problemei cu o concepţie
esenţial diferită asupra disciplinei elevilor şi a modalităţilor de asigurare şi menţinere a
acesteia.
În interacţiunile educaţionale este indicat ca profesorul să manifeste
comportament empatic. Acesta presupune:
- apropierea de partenerul de comunicare
- presupune înţelegerea stării şi comportamnetului celuilalt
- se dobândeşte prin cultură psihologică şi experienţă specifică.
Libertatea elevului nu trebuie confundată cu neparticiparea, ascultarea
dependentă, ea reprezintă o condiţie de care se bucură orice individ în sens pedagogic.
Libertatea elevului se manifestă în plan educaţional prin autonomie, creativitate,
cooperare, antrenare, participare, manifestare. Este imporatntă atitudinea cadrelor
didactice în manifestarea libertăţii

Bibliografie
 Cerghit Ioan (coordonator)- Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă, E.D.P.,
Bucureşti, 1988

 Ionescu Mihaela- Managementul clasei, un pas mai departe în învăţarea prin

cooperare , Bucureşti, Editura Humanitas, 2003

 Iucu B. Romiţă- Managementul clasei de elevi , Iaşi, Editura Polirom, 2000

 Joita Elena- , Management şcolar ,Editura Gheorghe Cârtu Alexandru, Craiova,

1995

 Nicola Ioan- Microsociologia colectivului de elevi ,E.D.P., Bucureşti, 1974

 Păun Emil- Şcoala o abordare sociopedagogică, Iaşi, Editura Polirom, 1999

 Stan Emil- Profesorul între autoritate şi putere ,Bucureşti, Editura Teora, 1999