Instalatii in Constructii

Curs 1 - Confortul cladirilor 2
Curs 2 - Instalatii de incalzire 10

Curs 2 (Anexa de calcul) - Exemplu dimensionare Sistem inc
locala 19
Curs 3 - Instalatii de incalzire cu apa calda si apa fierbinte 21
Curs 4 - Dimensionarea conductelor instalatiilor de incalzire cu
apa calda 30
Curs 5 - Corpuri de incalzire 37
Curs 6 - Evaluarea necesarului de caldura pentru incalzire si
preparare apa calda de consum 46
Curs 7 - Cazanele instalatiilor de incalzire centrala 53
Curs 8 - Sisteme neconventionale de incalzire 61
Curs 9 - Ventilatia cladirilor. Notiuni generale. Ventilarea naturala 71
Curs 10 - Ventilatia cladirilor. Ventilatia artificiala 86
Curs 11 - Instalatii de climatizare 92
Curs 12 - Instalatii electrice 98
Curs 13 - Executarea instalatiilor electrice interioare 108
Intrebari grila curs 1 114
Intrebari grila curs 5 si 6 135
Producerea Energiei Electrice si Termice II - notite de curs 157
Distributia energiei termice - Suport de curs 239
Bibliografie curs 315
IV CCIA – Instalaţii în construcţii
Curs nr. 1. Noţiuni de termofiziologie
NOŢIUNI DE TERMOFIZIOLOGIE
1.1. Noţiuni generale

Proiectarea spaţiilor închise (a clădirilor) este o problemă complexă care poate fi rezolvată prin acţiunea
simultană a unor factori de natură tehnică, socială, psihologică şi ergonomică, ca urmare a unui calcul de optimizare
multicriterială, având în vedere confortul (tehnic şi psihologic) şi economia de energie, dar cu o permanenta atenţie
îndreptată asupra satisfacerii cerinţelor obiective şi subiective legate de funcţiile vitale ale omului privind:
- posibilitatea efectuării cu eficienţă maximă atât a muncii fizice cât şi a celei intelectuale;
- posibilitatea efectuării unor activităţi de recreere, odihnă şi somn în condiţii optime.
Prin Instalaţii în Construcţii se definesc ansamblurile de aparate, echipamente,

dispozitive, inclusiv cele de mǎsurǎ, automatizare şi control, capabile sǎ asigure într-un spaţiu
închis, condiţiile optime de mediu, în vederea desfǎşurǎrii în bune condiţii a activitǎţilor de
producţie, studiu, recreere, odihnǎ şi somn.
Noţiunea de confort tehnic cuprinde toţi parametrii realizaţi şi controlaţi cu instalaţii,
care influenţează direct dispoziţia omului şi acţionează asupra simţurilor acestuia, cum ar fi:
confortul termic, acustic, olfactiv şi vizual.
Perceperea şi aprecierea elementelor de bază ale confortului de către om sunt influenţate
atât de unii factori psihologici cât şi de evoluţia şi echilibrul psihologic al omului. Psihicul
omului depinde şi de factori independenţi cum ar fi: vârsta, sexul etc., care influenţează şi
aprecierea nivelului de confort tehnic. Astfel poate apare senzaţia de plăcut ca optimul rezultant
al parametrilor de confort tehnic şi psihologic (figura 1.1).
Figura 1.1. Parametrii care determină senzaţia de confort
Confortul reprezintă senzaţia subiectivă ce apare în corpul uman pe baza acţiunii

complexe a unor parametrii fizici şi psihici.
Confortul subiectiv al persoanelor dintr-un spaţiu închis depinde de foarte mulţi factori,
care pot fi grupaţi astfel (conform principiului lui Blanchere):
Temperatură – confort termic;
umiditate şi circulaţie a aerului – confort termic;
miros şi respiraţie – confort olfactiv;
pipăit şi atingere;
factori acustici – confort acustic;
văz şi efecte ale culorilor – confort vizual;
vibraţii şi mişcări ale clădirii;
factori speciali (aporturi solare, ionizaţie), factori de siguranţă, factori legaţi
de programul zilnic şi factori economici.
1
1.2. Confortul olfactiv
Perceperea mirosurilor nu este un proces spontan, ea având loc doar la respiraţie intensă
a aerului, când viteza acestuia este de 2…4 ori mai mare decât în cazul respiraţiei normale.
Condiţia realizării metabolismului corpului uman într-un spaţiu închis este preluarea de
oxigen O2 şi cedarea de dioxid de carbon CO2 (tabelul 1.1). În urma procesului de respiraţie
aerul ajunge prin căile respiratorii superioare şi inferioare în plămâni, de unde, ajunge la ţesuturi,
prin sânge. De asemenea, tot prin sânge, dioxidul de carbon este preluat de la ţesuturi, ajunge în
plămâni, de unde este expirat.
Tabelul 1.1. Debitul de CO2 expirat

M Aer inspirat CO2 expirat O2 consumat
Activitate
[W/pers] [m3/h] [l/h] [l/h]
Stare de repaus - 0,3 12 14
Muncă intelectuală 120 0,375 15 18
Muncă fizică foarte uşoară 150 0,575 23 27
Muncă fizică uşoară 190 0,75 30 35
Muncă fizică grea >270 >0,75 >30 >35
Concentraţia de CO2, în aerul exterior este de 300…400 ppm (cm3/m3), iar în aerul din
locuinţe este de cca. 900 ppm. Limita maxim admisibilă a concentraţiei de CO2 în aerul inspirat
este de 1000 ppm 1 .
Nivelul de excitaţie faţă de unele mirosuri este foarte redus, organul olfactiv având o
caracteristică importantă şi anume, aceea de adaptare. După un anumit timp, datorită perceperii
continue, intensitatea senzaţiei de miros scade (figura 1.2).
Figura 1.2. Scăderea intensităţii senzaţiei de miros în timp
1.3. Confortul acustic
Un alt element de bază care contribuie la realizarea confortului general într-un spaţiu
închis este confortul acustic. Trebuie să se facă diferenţa între sunet şi zgomot. Sunetul, poate fi definit
în funcţie de sensul de interpretare, astfel:
- dacă este considerat un fenomen fizic, atunci acesta reprezintă vibraţia elementară a
materiei elastice care se propagă în mediul de transport sub formă de undă;
1
numărul lui Pettenkofer
2
- poate fi definit ca fiind excitaţia externă a organului auditiv al vietăţilor, care conduce la
diverse reacţii din partea acestora;
- dacă se consideră efectul estetic şi de înţeles, sunetul are un conţinut de informaţie sub
formă codificată, pe care creierul o decodifică, iar perceperea corectă a sunetului
influenţează hotărâtor confortul uman.
Elementul principal al relaţiilor între oameni este vorbirea, iar orice moment care deranjează înţelegerea
vorbirii creează nesiguranţă şi, odată cu aceasta, inconfort.
Zgomotul poate fi definit ca fiind acele efecte ale sunetului, percepute negativ de către
om, diferenţa dintre zgomot şi sunet o face omul prin interpretarea acordată.
Limitele admise ale nivelului de zgomot echivalent interior, pentru diferite funcţiuni,
corespunzător prescripţiilor STAS-ului 6156 şi Standardului European CEN 1752 sunt
prezentate în tabelul 1.2.
Tabelul 1.2. Limita admisă a nivelului de zgomot interior conform STAS 6156 şi CEN 1752
Limita admisă a nivelului de
zgomot interior
STAS 6156 CEN 1752
Denumirea încăperii
Nivel Nivel
acustic Categoria acustic
[dB (A)] [dB (A)]
Camere de locuit în locuinţe, cămine, hoteluri, case de oaspeţi 35 - -
Cabinete de consultaţii, săli de operaţie, saloane peste 3 locuri 35 - -
A 30
Săli de studiu, biblioteci 35 B 33
C 35
A 30
Săli de clase, amfiteatre, săli de conferinţe, laboratoare, birouri de
40 B 35
lucru mici
C 40
A 35
Birouri administrative şi de lucru cu publicul 45 B 40
C 45
A 30
Grădiniţe - B 40
C 45
A 35
Săli de restaurant, unităţi de alimentaţie publică, săli de mese,
50 B 45
unităţi prestări servicii
C 55
A 40
Depozite - B 45
C 50
Săli pentru calculatoare, birouri de dactilografiere, laboratoare
55 - -
tehnologice
1.4. Confortul vizual
Viaţa umană este în strânsă legătură cu ambientul vizual, deoarece informaţiile sunt percepute într-o
proporţie de 90% pe cale vizuală, iar activitatea este şi ea legată de văz în majoritatea cazurilor.
Confortul vizual este starea conştientă, care apare datorită acţiunilor fiziologice şi
psihologice, ce exprimă satisfacţia faţă de mediul ambiant.
3
Mediul ambiant vizual într-un spaţiu închis apare dacă acesta este iluminat şi are două
componente:
încăperea, delimitată de suprafeţe opace sau transparente (componenta pasivă);
lumina, care face vizibilă încăperea (componenta activă)
Omul percepe doar lumina care ajunge la ochi, văzul exact însemnând şi perceperea corectă a culorilor.
Acestea sunt considerate ca fiind corespunzătoare dacă ele coincid cu culorile percepute la lumină naturală, de unde
rezultă nevoia iluminatului natural prin ferestre, luminatoare etc.
Senzaţia de confort vizual reprezintă concordanţa dintre iluminat şi calitatea luminii,

caracterizată de culoarea luminii sau de temperatura acesteia.
Efectul plǎcut al culorilor constǎ în faptul cǎ un ambient mai puţin iluminat prezintǎ
confort vizual dacǎ este rezultatul unei lumini bogate în culori calde, iar un ambient luminos
prezintǎ confort vizual dacǎ este rezultatul unei lumini reci. Din punct de vedere al redării
culorilor, confortul vizual poate fi analizat pe baza diagramelor Kruithoff, care reprezintă
variaţia iluminării E în planul de lucru, cu temperatura luminii T (figura 1.3).
Figura 1.3. Diagramele Kruithoff: a) când se cunoaşte temperatura T∗a sursei de lumină;
∗∗
b) când se cunoaşte iluminarea E
Din analiza acestor diagrame, rezultă că o sursă de lumină cu temperatura T∗ poate crea
diferite senzaţii observatorului în funcţie de valoarea iluminării:
¾ pentru E<Ea∗, iluminatul este perceput ca fiind rece;
¾ pentru Ea∗< E< Ef∗, sunt îndeplinite condiţiile confortului vizual;
¾ pentru E> Ef∗, iluminatul este perceput ca fiind nenatural (deranjant).
Pentru o valoare dată a iluminatului E∗∗, senzaţia vizuală subiectivă creată depinde de
temperatura luminii:
¾ la TI – iluminat nenatural;
¾ la TII – confort vizual;
¾ la TIII – iluminat rece.
1.5. Confortul termic
Noţiunea de confort termic are un caracter subiectiv, ea depinzând de comportamentul fiecărui individ în
raport cu mediul ambiant.
Prin factori de confort termic se înţelege acel grup de factori legaţi de ambientul termic,
care defineşte starea de confort la un moment dat.
S-a constatat o corelaţie între confortul termic şi parametrii microclimatului, care pot fi:
4
a) Parametrii fizici:
- temperatura aerului interior;
- temperatura medie de radiaţie a suprafeţelor delimitatoare;
- umiditatea relativă a aerului interior, respectiv presiunea parţială a vaporilor de
apă în aer;
- viteza aerului interior;
b) Parametrii legaţi de capacitatea de acomodare a corpului uman în vederea menţinerii
echilibrului termic:
- producţia de căldură a corpului uman, căldura cedată, termoreglarea;
- rezistenţa termică a îmbrăcămintei şi influenţa acesteia asupra evaporării.
Echilibrului termic este influenţat la rândul său de doi factori de bază:
1) căldura produsă de corp, care depinde în primul rând de activităţile depuse, de vârstă, sex etc.;
2) căldura cedată de corp, care depinde de îmbrăcăminte, dar şi de ceilalţi parametri enumeraţi
anterior.
Senzaţia de confort termic se defineşte ca fiind acea stare conştientă care exprimă
satisfacţie (mulţumire) faţă de ambientul termic existent şi a cărei evaluare se realizează cu
ajutorul scării subiective de confort cu şapte nivele: +3 (foarte cald); +2 (cald); +1 (uşor cald);
0 (neutru); -1 (răcoare); -2 (rece); -3 (frig).
Senzaţia de confort termic este definită prin indicele de confort B:

B = C + 0,25 ⋅ (t i + θ mr ) + 0,1 ⋅ x − 0,1 ⋅ (37,8 − t i ) ⋅ v i (1.1)
unde: C – constantă care are valoarea –9,2 în perioada rece şi –10,6 în perioada caldă;
ti – temperatura interioară, [°C];
θmr – temperatura medie de radiaţie a încăperii, [°C];
x – conţinutul de umiditate al aerului interior, [gr/kg aer uscat];
vi – viteza curenţilor de aer interior, [m/s].
1.5.1. Temperatura aerului interior

Condiţia ca în încăperi să se realizeze un confort termic corespunzător este ca, la o
anumită temperatură a aerului interior ti să se realizeze o temperatură medie optimă a suprafeţelor
delimitatoare pentru realizarea unui schimb normal de căldură prin radiaţie între corpul uman şi
mediul ambiant.
Criteriul de confort termic în clădiri poate fi ilustrat printr-o relaţie grafică (figura 1.4)
între temperatura aerului din încăpere, temperatura aerului exterior şi temperatura peretelui,
rezultând că valoarea medie a temperaturii aerului interior poate fi cuprinsă între 17 şi 24°C
pentru realizarea unui confort termic corespunzător în încăperi, conform reglementărilor în
vigoare din România.
1.5.2. Temperatura medie de radiaţie (θmr)

Din punct de vedere matematic, temperatura medie de radiaţie reprezintă, o medie
ponderată a produselor suprafeţelor specifice şi temperaturile specifice ale acestora, fiind de fapt,
o rezultantă a efectului de radiaţie asupra unui corp aflat în interiorul încăperii, a suprafeţelor
calde (corpuri de încălzire) şi suprafeţelor reci:
∑Sj ⋅ θ j
θ mr = (1.2)
∑Sj
Din graficul prezentat în figura 1.5 rezultă că temperatura ti poate fi aleasă între 19 şi
23°C, în condiţiile în care temperatura θmr are valori echivalente cuprinse între 16 şi 25°C, cu
5
respectarea corelaţiei dată de zona haşurată şi anume: la creşterea lui ti trebuie să scadă θmr şi
invers.
Temperatura peretelui, θi [°C]
Prea cald 30
Temperatura medie
zo
de radiaţe, θmr [°C]

Temperatura aerului
20 20 ki =0,5 W/m2K
tc=23°C
exterior, te [°C]
18
na de
10 25 ki =1,0 W/m K
2
16 0 ki =1,5 W/m2K
20
−10 tc=19°C
14 tc=21°C
12 −20 15
Prea rece te=−10°C
10
18 20 22 24 10 15 20 25 30
Temperatura aerului interior, ti Temperatura aerului interior, ti [°C]
Figura 1.4. Realizarea confortului termic Figura 1.5. Diagrama de confort în funcţie de temperatura
funcţie de temperatura interioară, temperatura aerului interior,de temperatura medie de radiaţie şi de
exterioară şi temperatura peretelui temperatura resimţită
Temperatura de confort, care mai este denumită şi temperatura resimţită, poate fi

considerată ca medie aritmetică între temperatura aerului interior şi temperatura medie de
radiaţie a suprafeţelor delimitatoare ale încăperii (relaţia 1.3).
t i + θ mr
tc = [°C] (1.3)
2
De asemenea, în diagrama din figura 1.5 sunt trasate şi dreptele de variaţie a coeficienţilor globali de
transfer termic, ki, ai elementelor exterioare de construcţie, ce asigură temperaturile interioare necesare. Din analiza
lor rezultă faptul că în ţara noastră, până în anul 1997, gradul de izolare termică al pereţilor exteriori ne situează în
afara zonei de confort (ki=1,4 W/(m2⋅K)].
1.5.3. Umiditatea relativă a aerului interior

Formele sub care acţionează apa asupra clădirilor şi a materialelor de construcţii pot fi menţionate astfel:
- apa din teren acţionează prin presiune sau prin ascensiune capilară asupra anvelopei clădirilor;
- apa meteorologică, sub forma intemperiilor (ploaie, zăpadă), acţionează asupra elementelor de închidere ale
clădirilor (acoperiş, pereţi exteriori);
- apa iniţială de construcţie rezultă în urma procesului de punere în operă a clădirii (turnări de beton, tencuieli
umede etc.) acţionează în masa elementelor de construcţie;
- apa de exploatare rezultă din procesul funcţional-tehnologic care se desfăşoară în clădiri (băi, bucătării,
laboratoare etc.);
- apa higroscopică derivă din umiditatea aerului interior şi exterior, funcţie de structura fizică a materialului de
construcţie;
- apa de condens rezultă în urma condensării vaporilor de apă pe suprafaţa şi în masa elementelor de construcţie
exterioare (pereţi de închidere, terase, planşee de pod etc.);
- apa de natură biologică rezultă din procesele de respiraţie şi de evaporare a apei de pe suprafaţa pielii omului.
Umiditatea aerului interior poate fi exprimată prin:
- umiditatea absolută xi, definită prin masa apei conţinută într-un volum de aer, iar pentru o
temperatură şi o presiune dată, umiditatea absolută este limitată de o valoare maximă numită
umiditate de saturaţie xs, a cărei valoare este influenţată de valoarea temperaturii din încăpere;
- umiditatea relativă a aerului interior ϕi, reprezintă raportul între umiditatea absolută şi cea de
saturaţie şi are valori cuprinse între 50 şi 90%, în funcţie de destinaţia încăperilor şi de modul de
ventilare a acestora. Valorile optime ale umidităţii relative a aerului în încăperile clădirilor civile şi
social-culturale sunt de 55…65%, funcţie de temperatura aerului interior de 20…23°C (figura 1.6).
1.5.4.Viteza aerului
Este indicat ca viteza de mişcare a aerului din încăpere să nu fie accentuată, deoarece
apare senzaţia de curent dacă aerul în mişcare are o temperatură mai mică decât aerul interior şi
6
jetul este îndreptat spre părţi ale corpului. În zona cuprinsă de la pardoseală până la 2 m înălţime
în camerele de locuit şi birouri cu o temperatură de 20…22°C, viteza de mişcare a aerului de
0,1…0,15 m/s este considerată admisibilă (figura 1.7).
60
Temperatura aerului interior, ti
50
Senzaţie de zăpuşeală
40
30 Zonă de
confort
20 Aer uscat
10
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 Umiditatea relativă, ϕi
Figura 1.6. Diagrama de confort umiditate relativă – temperatura aerului interior
26
Temperatura aerului
din încăpere, ti [°C]
ϕi =0,3
Zonă de confort ϕi =0,5
24
22 ϕi =0,7
20
18
0 0,2 0,4 0,6 0,8 1,0 1,2
Viteza aerului din încăpere, vi [m/s]
Figura 1.7. Diagrama de confort funcţie de temperatură şi viteza aerului
Conform lui Mayer şi Fanger, inconfortul curentului de aer (ICA), poate fi calculat în
funcţie de gradul de turbulenţă a aerului interior (Tu), de viteza de mişcare a aerului interior (vi)
şi de temperatura resimţită (tc) cu relaţia 1.4:
ICA = (34 − t c ) ⋅ (v i − 0,05) ⋅ (0,37 ⋅ v i ⋅ Tu + 3,14 ) [%]
0 , 62
(1.4)
1.5.5. Felul activităţii şi îmbrăcămintea

Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (ISO-7730) a prevăzut pentru definirea
confortului termic şase factori principali, adăugând la cei patru parametrii ai microclimatului
interior şi intensitatea muncii iM, exprimată în met 2 (degajare de căldură a omului) şi rezistenţa
termică a îmbrăcămintei Rcl, exprimată în clo 2 . Confortul termic ţinând seama de felul activităţii
şi al îmbrăcămintei, poate fi apreciat şi sub formă grafică (figura 1.8) pentru o valoare a
umidităţii relative a aerului în încăpere ϕi=50% şi, indică astfel, temperatura optimă resimţită tc
în corelaţie cu rezistenţa termică a îmbrăcămintei Rcl sau Rh, cu intensitatea muncii iM şi cu
energia metabolică M. Viteza aerului trebuie considerată vi=0 pentru activităţi cu iM≤1 met şi
vi=0,3 pentru iM>1.
2
1 met = 58 W/m2
2
1 clo = 0,155 m2K/W
7
Figura 1.8. Temperatura optimă resimţită în corelaţie cu rezistenţa termică a îmbrăcămintei, cu

intensitatea muncii şi cu energia metabolică
8
INSTALAŢII DE ÎNCĂLZIRE
2.1. Consideraţii generale privind sistemele de încălzire a locuinţelor

Tehnica încălzirii s-a dezvoltat treptat în timp, paralel cu celelalte ramuri ale tehnicii, pe măsura progresului
civilizaţiei şi a dezvoltării continue a producţiei. Sistemele de încălzire au evoluat în decursul timpului de la focul liber
la actualele sisteme moderne de încălzire centralizată.
Primele instalaţii de încălzire moderne au fost cele cu abur, introduse spre mijlocul secolului al XVIII –lea,
iar cele cu apă caldă la începutul secolului al XIX – lea. În România, pentru prima oară s-a folosit un sistem
centralizat de încălzire la clădirile Teatrului Naţional (în anul 1856) şi Ateneului Român (1888), folosind agent
termic su formă de aer cald. La sfârşitul secolului al XIX – lea, clădirile mari din ţara noastră au fost înzestrate cu
încălzire centrală cu abur, iar după 1916 ele s-au extins şi la clădirile mijlocii.
O instalaţie de încălzire a unei clădiri (construcţii) are rolul de a realiza:

menţinerea în încǎperi a unei temperaturi cât mai uniforme, situatǎ în jurul valorii cerute,
atât în plan orizontal cât şi în plan vertical;
în încǎperi, o temperaturǎ a suprafeţelor elementelor de construcţii astfel încât sǎ evite, pe
cât posibil, fenomenul de radiaţie rece, precum şi fenomenul de condensare a vaporilor de
apǎ pe suprafaţa acestor elemente;
o reglare a temperaturii interioare în funcţie de necesitǎţi, ţinând în acelaşi timp seama de
inerţia termicǎ a elementelor de construcţii;
o încǎlzire fǎrǎ poluarea aerului din încǎperi (degajǎri de praf, noxe, zgomote etc.),
precum şi fǎrǎ poluarea mediului înconjurǎtor;
o încǎlzire fǎrǎ curenţi perturbatori ai aerului din încǎpere;
soluţii eficiente şi economice atât din punct de vedere al instalaţiilor cât şi al exploatǎrii.
În prezent se utilizează două sisteme de încălzire:
¾ Sisteme de încălzire locală, caracterizate prin faptul că locul de obţinere al căldurii este
chiar încăperea care urmează să beneficieze de această căldură, generatorul, purtând
denumirea de sobă, cedând direct căldura produsă prin arderea unui combustibil sau prin
efect Joule (cazul încălzirii electrice);
¾ Sisteme de încălzire centrală, caracterizate prin aceea că producerea căldurii se realizează
în echipamente speciale (cazane) şi este distribuită printr-un sistem de ţevi sub formă de
agent termic în toate încăperile ce urmează să fie încălzite şi care sunt echipate cu corpuri
de încălzire corespunzătoare să cedeze căldura necesară.
La alegerea unei soluţii de încălzire se ţine seama de:
- gradul de uzură al clădirii;
- gradul de izolare termică corespunzător;
- combustibilul de care se poate beneficia şi de posibilităţile de aprovizionare existente;
- gradul de complexitate al clădirii (numărul de nivele, numărul şi dimensiunile
încăperilor etc.);
- gradul de utilizare, respectiv cu ce echipament poate fi prevăzută instalaţia de
încălzire (de la o instalaţie simplă la o instalaţie complet automatizată);
- posibilităţile materiale de care dispune beneficiarul;
- aspectele tehnice, adică instalaţia preconizată a fi utilizată să poată asigura în toate
încăperile locuinţei, indiferent de destinaţie, poziţii şi utilare, condiţiile solicitate;
- aspectele economic, adică atât cheltuielile de investiţii, cât şi cele de exploatare să fie
cât mai reduse, primele putându-se recupera într-un timp cât mai scurt.
Clasificarea sistemelor de încălzire se poate face după:
a) tipul încălzirii (modul de amplasare a sursei termice):
Curs nr. 2. Instalaţii de încǎlzire
încălzire localǎ;
încălzire centralǎ;
încălzire la distanţǎ;
b) natura agentului termic:
încǎlzire cu apǎ caldǎ;
încǎlzire cu apǎ fierbinte;
încǎlzire cu abur de presiune joasǎ;
încǎlzire cu abur de presiune medie;
încǎlzire cu aer cald;
c) tipul combustibilului:
gaz metan;
combustibil lichid uşor (CLU);
motorină;
combustibil solid (lemn, cărbune etc.);
energie electrică;
surse regenerabile;
d) tipul instalaţiei de încălzire:

prin convecţie (radiatoare, convectoradiatoare, registre etc.);
prin radiaţie (panouri şi plinte radiante, încălzire prin pardoseală sau tavan etc.);
e) modul în care se asigurǎ parametrii din interiorul încǎperilor:

instalaţii pentru încǎlzire normalǎ;
instalaţii pentru încǎlzire de gardǎ.
2.2. Aspecte teoretice generale privind încălzirea locală
Încălzirea locală este cea mai simplă instalaţie întrucât cuprinde în ansamblul ei atât sursa
termică cât şi suprafaţa de încălzire. Se recomandă a fi utilizată la:
- clădiri mici cu maximum 3; 4 niveluri;
- complexe de clădiri mici dispersate pe suprafeţe mari (mediu rural);
- clădiri de locuit individuale;
- clădiri cu caracter sezonier (organizare de şantier, depozite de materiale etc.);
- monumente istorice, locaşuri de cult etc.; încălzirea locală prezintă o serie de avantaje:
cost de investiţii redus, posibilitatea încălzirii numai a spaţiilor utilizate, folosirea tuturor
categoriilor de combustibili gazoşi, lichizi şi solizi, instalarea rapidă cu mijloace locale,
exploatare uşoară deci puţin costisitoare etc.
Ca dezavantaje se pot menţiona:

- suprafeţele încălzitoare au dimensiuni mari şi ocupă mult spaţiu în încăperea în care
sunt amplasate;
- randamentele termice sunt mult mai reduse în raport cu alte sisteme de încălzire;
- necesitatea prevederii de coşuri pentru fiecare sobă sau grup de sobe;
- inconveniente de ordin igienic şi pericol de incendiu în manipularea combustibilului.
Clasificarea sistemelor de încălzire locală se poate face după:

- modul de acumulare şi cedare a căldurii: sobe cu sau fără acumulare;
- combustibilul folosit: sobe cu arderea combustibilului solid (cărbuni, lemne, deşeuri
etc.), lichid (păcură, motorină etc.), gazos (gaze naturale, biogaz, butan etc.);
- natura materialului din care sunt executate: sobe din zidărie de cărămidă şi teracotă,
sobe metalice etc.
2
O categorie aparte o reprezintă „încălzirea electrică".
2.3. Sisteme de încălzire cu sobe cu acumulare de căldură
Elementul de bază îl constituie soba, fixă (figura 2.1) sau mobilă (figura 2.2), care poate fi
realizată din zidărie, cărămidă sau plăci din faianţă, de forme geometrice diferite, a cărei
caracteristică principală este faptul că prin arderea combustibilului în focar o dată sau de două ori
pe zi, timp de câteva ore, căldura rezultată este acumulată în pereţii acesteia şi cedată lent încăperii.
3
2
1
Figura 2.1. Sobă de teracotă
fixă: a – vedere din faţă; 5
c
b – vederea laterală;
c – secţiune; 1 – focar;
2 – canale de fum verticale; Figura 2.2. Secţiune printr-o sobă de teracotă mobilă:
3 – cărămidă arsă; 4 – dale 1− focarul; 2− canale de gaze de ardere; 3− canal de
din faianţă; 5 – uşă metalică evacuare gaze de ardere la coşul de fum; 4− dale de
faianţă; 5− elementele de sprijin mobile ale sobei
2.3.1. Sobe fixe

Sobele fixe sunt cele mai economice, necesită o întreţinere uşoară şi se folosesc în încăperile
care au caracter permanent, acolo unde condiţiile din interior nu se schimbă. Pot fi clasificate în:
¾ sobe grele, cu pereţi foarte groşi, la care capacitatea de acumulare a căldurii este de
8…10 ore, la o alimentare cu combustibil clasic (lemne, cărbune, gaze naturale etc.) de
1…2 ori pe zi; ele sunt utilizate în zonele cu temperaturi exterioare foarte scăzute
te=(-15…-21)°C;
¾ sobe semigrele, cu pereţi groşi, la care capacitatea de acumulare a căldurii este de 5…8
ore la o alimentare cu combustibil clasic de 2…3 ori/zi; ele sunt utilizate de asemenea în
zonele cu temperaturi exterioare scăzute te=(-15…-18)°C;
¾ sobe uşoare, cu pereţi subţiri (60...90 mm), la care capacitatea de acumulare a căldurii
este de 3…5 ore, la o alimentare cu combustibil clasic de 3…4 ori/zi; ele sunt utilizate de
asemenea în zonele cu temperaturi exterioare scăzute te=(-12…-15)°C;
Aceste sisteme de încălzire sunt caracterizate de randamente variind între (65…85)%,

valoarea maximă putând fi atinsă în cazul în care sobele sunt bine construite, cu pereţi etanşi şi
cu tiraj corespunzător.
Asigurarea unei repartizări cât mai bune a căldurii în camera de încălzit se poate realiza
printr-o distribuţie a canalelor de evacuare a gazelor de ardere (inferioare, superioare, ascedente,
descendente) astfel încât la partea inferioară a sobei să se găsească densitatea cea mai mare de
căldură. Temperatura superficială a unei sobe de teracotă este variabilă în cursul unui ciclu
complet de încălzire şi răcire (figura 2.3), la o exploatare raţională putându-se asigura o
3
stabilitate termică aproape normală a încăperii materializată printr-o amplitudine a temperaturii
aerului din interior Ati= ±3°C.
1 Randamentul în astfel de condiţii
140 este ridicat, iar consumul de căldură tinde
Temperatura specifică, [°C]
120
către optim.
4
100 2.3.2. Sobe mobile
80 Sobele mobile, sunt folosite pentru
3
60 încălzirea încăperilor cu regim intermitent
40 de încălzire (casele de odihnă), cu
20 2
posibilitatea trecerii dintr-o cameră în alta,
funcţie de necesitate. Sunt caracterizate
0 2 4 6 8 10 printr-o putere termică mai mică decât cele
ore
fixe (pentru pereţi cu grosimea de până la 65
Figura 2.3. Variaţia temperaturii suprafeţelor la o mm, q≤2000 W/m2, iar pentru pereţi cu
sobă de teracotă: 1 – suprafaţa focarului; grosimea >65 mm, q≈2500 W/m2), precum
2 – suprafaţa exterioară a sobei;
şi de o capacitate de acumulare a căldurii
3 – suprafaţa totală; 4 – temperatura medie
mai redusă.
Soba (fixă sau mobilă) fiind un corp de încălzire, se recomandă:
1. să fie amplasată la distanţă mică de elementele de construcţie exterioare, în scopul
uniformizării repartiţiei căldurii pe verticală şi eliminării curenţilor de aer rece în apropierea
pardoselii. Acest mod de amplasare a sobelor creează greutăţi în ceea ce priveşte evacuarea
gazelor de ardere la coş deoarece, acesta este, de regulă, amplasat către mijlocul clădirii;
2. să aibă înălţime redusă pentru a reduce diferenţa mare între temperatura aerului de la
nivelul plafonului şi cea a aerului de la nivelul pardoselii.
Condiţiile de care trebuie să se ţină seama la construcţia şi montarea coşurilor de fum,

pentru evacuarea gazelor de ardere în exterior, sunt:
¾ realizarea de temperaturi ridicate a gazelor de ardere (până la ≈200°C), ceea ce
impune o stabilitate la arderea materialului din care este executat coşul;
¾ faţa interioară a coşurilor să fie pe cât posibil netedă;
¾ evitarea tronsoanelor orizontale;
¾ coşul de fum în exetrior (pe terasa sau acoperişul clădirii) trebuie să depăşească
cu minimum 50 cm cel mai apropiat obstacol.
Pentru racordarea sobelor la coşul de fum se recomandă:

racordarea se face numai la coşuri din zidărie, cu etanşare bună;
evitarea de racorduri lungi, orizontale (în cazul legăturilor cu burlane din tablă,
lungimea maximă este de 1,5 m pe orizontală între tablă şi coş, asigurându-se
totodată şi o pantă minimă de 10...15°);
fiecare sobă să aibe coşul ei (în cazul montării a două sobe alăturate la un coş,
racordurile se distanţează între ele pe verticală cu 500 mm)
2.4. Sisteme de încălzire cu sobe fără acumulare de căldură
Acest mod de încălzire este asigurat cu sobe metalice, mobile sau fixe cu gabarite reduse,
în cazul încăperilor cu un regim intermitent de încălzire (locuinţe individuale, multifuncţionale,
organizări de şantiere etc.).
Sobele metalice se caracterizează prin aceea că: realizează o încălzire rapidă a încăperii,
pot acoperi vârfurile de sarcină în perioada rece cu temperaturi exterioare foarte scăzute,
utilizează orice fel de combustibil (lichid, gazos sau solid), lipsa acumulării de căldură,
4
alimentarea aproape continuă cu combustibil, temperatură ridicată a pereţilor sobei etc.
Avantajul acestor sisteme de încălzire este acela al încălzirii rapide a încăperii, dar cu
înrăutăţirea confortului termic (radiaţii termice puternice între sobă şi locatarii încăperii) şi cu
mărirea pericolului de incendiu.
Sobele metalice sunt prefabricate şi ele se executǎ într-o gamǎ variatǎ, diferenţiate doar
de natura combustibilului folosit. Ele sunt dotate cu dispozitive cu acţiune manualǎ sau automatǎ
pentru ardere şi reglare, realizând randamente termice de peste 70%.
2.4.1. Sobele metalice pentru combustibil solid

Aceste tipuri de sobe sunt executate cu tablă din oţel căptuşită cu cărămidă de şamotă sau
din fontă cenuşie, având următoarele caracteristici tehnice (figura 2.4): randamente de
(70...80)%; putere termică unitară cuprinsă între 1000 şi 6000 W/m2, temperatura suprafeţelor
laterale variază între 100 şi 300°C.
Figura 2.4. Caracteristicile termice

ale sobei metalice cu combustibil
solid: 1 – randament;
2 – temperatura gazelor de ardere,
[°C]; 3 – cǎldura sensibilǎ pierdutǎ
cu gazele de ardere; 4 – pierderi de
cǎldurǎ cu gazele de ardere
În funcţie de evacuarea gazelor de ardere în exterior, se construiesc sobe cu evacuare

directă – tiraj direct (figura 2.5a) şi sobe cu evacuare indirectă – tiraj indirect (figura 2.4b) adică
cu drum şi canal al gazelor de ardere (sus-jos-sus).
1
4
8
8 3 2
2
3
1
4
5 7
6
5
6
a) b)
Figura 2.5. Secţiune printr-o sobă metalică pentru combustibil solid: a) cu evacuare directă a
gazelor de ardere; b) cu evacuare şicanată a gazelor de ardere; 1 – focar; 2 – perete metalic;
3 – căptuşală din cărămidă de şamotă; 4 – uşă acces combustibil; 5 – orificiu introducere aer necesar
combustiei; 6 – cenuşar; 7 – canale de evacuare gaze de ardere; 8 – racord la coş
5
2.4.2. Sobe metalice pentru combustibil lichid
Sobele metalice pentru combustibil lichid sunt executate în exclusivitate din metal şi
reprezintă avantajul că pot funcţiona continuu fără realimentare cu combustibil sau reaprinderea
focului pe o perioadă destul de lungă de timp (12...48 h) în funcţie de necesarul de căldură. O
sobǎ metalicǎ pentru combustibil lichid se compune dintr-o carcasǎ metalicǎ emailatǎ prevǎzutǎ
cu orificii pentru circulaţia aerului, care are în interior un focar de formă cilindrică executat tot
din tablă şi, prevăzut la partea inferioară cu un arzător cu vaporizare, respectiv rezervorul de
combustibil. Alimentarea arzătorului cu combustibil se realizează cu un regulator cu nivel
constant, care are şi rol de element de siguranţă (figura 2.6).
b)
Figura 2.6. Sobǎ metalicǎ pentru combustibil lichid:
a) schema sobei; b) cuplaj arzǎtor – regulator; 1 – focar;
2 –arzǎtor; 3 – carcasǎ metalicǎ; 4 – rezervor de
combustibil; 5 – regulator; 6 – racord la coş; 7 –robinet;
8 – plutitor pentru nivel constant; 9 – plutitor cu
siguranţǎ; 10 – robinet de închidere
a)
Reglarea se poate face în trepte, la puteri cuprinse între 1/5 şi 1/1 din puterea nominalǎ
care, poate atinge valori de 6500W, la un consum de 0,8 l/h.
2.4.3. Aparate de încălzire cu gaze

Aparatele de încălzire cu gaze fac parte din categoria sobelor metalice fără acumulare de
căldură, având o construcţie specială şi fiind compuse dintr-un focar amplasat la partea
inferioară, împreună cu: un arzător în formă de tub prevăzut cu duze, un dispozitiv de siguranţă
şi racorduri la coş sau direct în exterior. Pe traseul gazelor de ardere de la focar la exterior se
prevede o şicană cu rol de antirefulare. Funcţie de puterea termică ele se pot racorda direct la un
coş (figura 2.7a) sau în exterior printr-un canal (figura 2.7b).
3
4
5
Figura 2.7. Aparate de încălzire
1 4 cu gaze: a) racordare directă la
8
coşul de fum; b) racordare directă
2b 3 în exterior; 1 – focar; 2 – arzător;
1
7
2a – conducta de gaz; 2b – duze;
2a 2 3 – şicane contra refulării;
2 6 4 – elementul încălzitor;
5 – racord la coşul de fum;
6 – grilaj metalic de protecţie;
7 – canal de aer proaspăt;
a)
b) 8 – canal evacuare gaze de ardere
6
2.5. Sobe de construcţie specială (şemineuri)
Şemineurile sunt sobe cu foc deschis cu vatră,

racordate la coşuri de fum în legătură directă cu
exteriorul (figura 2.8). Acest mod de încălzire este
folosit ca foc de agrement, transmisia căldurii
realizându-se în cea mai mare parte prin radiaţie.
Randamentul acestui sistem de încălzire este, însă,
destul de scăzut, de ≈(20...30)%, puterea termică
variind între 3500 şi 4500 W/m2 de suprafaţă deschisă
a) de şemineu.
La ora actuală se construiesc şemineuri cu
grătar din fier, cu posibilităţi de reglare a aerului
necesar arderii, cu colectarea cenuşii într-un vas special
şi chiar cu posibilitatea de recuperare a căldurii din
gazele de ardere.
Combustibilul utilizat este, în general, lemnul.
Viteza curenţilor de aer în secţiunea deschisă este de 0,2
m/s, iar conţinutul de CO2 în gazele de ardere este de
(1...2)%.
2.6. Elemente de calcul a instalaţiilor de

încălzire locală
2.6.1. Pierderile de căldură

Calculul necesarului de căldură la clădirile
b)
încălzite cu sobe (Φ) se poate realiza fie pe baza SR
1907/2001, fie cu relaţia simplificată 2.1, specificată
în STAS 3607:
Figura 2.8. Sobă cu focar deschis n
(şemineu): a) vedere generală; b) elemente Φ = (1 + c) ⋅ V ⋅ ∑ q i [W] (2.1)
i =1
componente; 1 – grătar; 2 – hotă;
3 – cărămidă refractară; 4, 5 – clapete de unde: qi – pierderea specifică de căldură prin
reglare; 6 – vas pentru colectat cenuşă; elementul de construcţie, [W/m2] pentru patru zone de
7 – uşă de curăţire şi cu rol de grilă temperaturi exterioare, θe, stabilite pe teritoriul ţării
noastre, în funcţie de lungimile L, [m] stabilite cu
relaţiile 2.2 şi 2.3 – figura 2.9 a, b, c şi d:
* pentru pereţi exteriori, ferestre şi uşi:
V
L= [ m] (2.2)
A el
* pentru pardoseli şi tavane:

L = h [m] (2.3)
2
cu: Ael – aria elementului de construcţie considerat, [m ];
h – înălţimea încăperii, [m];
c – coeficient de corecţie al pierderilor de căldură prin transmisie (c=0,40 – pentru clădiri
expuse acţiunii vântului; c=0,25 – pentru clădiri adăpostite);
V – volumul încăperii, [m3].
7
a) b)
c) d)
Figura 2.9. Pierderile specifice de căldură, qi, [W/m2]: a) pentru temperatura exetrioară medie de calcul
θe=-12°C; b) pentru temperatura exetrioară medie de calcul θe=-15°C; c) pentru temperatura exetrioară
medie de calcul θe=-18°C; d) pentru temperatura exetrioară medie de calcul θe=-21°C; 1 – ferestre
simple; 2 – terase; 3 – tavan spre pod sau ferestre duble; 4 – pardoseală; 5 – perete exterior
2.6.2. Calculul şi alegerea sobelor

Alegerea sobelor se face în funcţie de importanţa clădirii şi gradul de confort din
încăperi, recomandându-se pentru clădirile de locuit şi celor similare acestora, care necesită un
grad de confort ridicat şi un consum redus de combustibil, sobe cu acumulare de căldură (sobe de
teracotă).
Suprafaţa utilă, A, de încălzire a sobelor cu acumulare de căldură se face în ipoteza
folosirii a două focuri în 24 de ore, pentru realizarea unor temperaturi interioare de (18...20)°C la
temperaturile exterioare minime, care pot fi depăşite timp de maximum 20% din durata perioadei
de încălzire. Astfel, suprafaţa utilă de încălzit se determină cu relaţia 2.4.
(1 + m) ⋅ Φ
A= [m 2 ] (2.4)
qs
unde: m – coeficient de majorare, a cărui valoare se alege în funcţie de elementele ornamentale
ale sobei, care nu cedează căldură (m=0,3...0,5);
qs – fluxul termic unitar cedat de sobă, [W/m2].
Pentru stabilirea dimensiunilor constructive ale sobei (număr de rânduri de plăci şi

numărul de plăci pe un rând) se pot utiliza valorile din tabelul 2.1.
În cazul clădirilor cu un grad de confort mai redus, precum şi la cele care se încălzesc
temporar, se pot utiliza sobe fără acumulare de căldură, dimensionarea acestora constând, în
8
general, în alegerea tipului de sobă, regimul ei de funcţionare fiind practic continuu. Acest lucru
înseamnă că fluxul termic cedat de sobă trebuie să acopere pierderile de căldură ale încăperii în
care este montată aceasta.
Tabelul 2.1. Caracteristicile constructive ale sobei de teracotă cu suprafaţa utilă A
2.6.3. Dimensiunile coşului de fum

La alegerea tipului de coş, a dimensiunilor lui (Asc), precum şi a numărului de sobe ce se
pot racorda la el, este necesar să se ţină seama de: tipul şi poziţia sobei, de natura combustibilului
folosit, de regimul de funcţionare etc.
În funcţie de suprafaţa utilă a sobei, dimensiunile minime ale coşului de fum sunt:
- la sobe cu Au< 4 m2 ⇒ Asc=13×13 cm;
- la sobe cu Au= (4...5) m2 ⇒ Asc=13×19 cm;
- la sobe cu Au= (5...7) m2 ⇒ Asc=19×19 cm;
- la sobe cu Au= > 7,5 m2 ⇒ Asc=19×26 cm.
9
Instalaţii în construcţii
Exemplu de calcul pentru dimensionarea unei sobe fixe cu acumulare de cǎldurǎ
DIMENSIONAREA SISTEMELOR LOCALE DE ÎNCĂLZIRE
Să se dimensioneze sistemele de încălzire locală, pentru fiecare încăpere, din cadrul

locuinţei individuale, a cărei partiu de construcţie este prezentat în figura 1. Clădirea are faţada
orientată pe direcţia E, este amplasată în interiorul localităţii Craiova, fiind considerată
adăpostită din punct de vedere al acţiunii vântului şi având următoarele caracteristici
constructive:
- pereţii exteriori, ai camerelor de locuit, sunt din cărămidă de argilă arsă, în trei straturi:
două straturi de tencuială, unul interior din mortar de var, respectiv unul exterior, din tencuială
de ciment, între care se află stratul de cărămidă din argilă arsă;
- pereţii exteriori, ai băii şi bucătăriei, sunt din cărămidă de argilă arsă, placaţi pe interior
cu faianţă şi având următoarea structură: un strat de tencuială exterioară din mortar de ciment,
stratul de cărămidă din argilă arsă şi stratul de faianţă cu adeziv;
- pereţii interiori, ai camerelor de locuit, sunt din BCA, în trei straturi: două straturi de
tencuială din mortar de var la interior şi exterior, între care se găseşte stratul de BCA;
- pereţii interiori, ai băii şi bucătăriei, sunt din BCA, de asemenea placaţi cu faianţă pe
suprafaţa interioară dinspre aceste încăperi, şi având următoarea structură: un strat de tencuială
din mortar de var la interior, stratul de BCA şi stratul de faianţă cu adeziv;
- ferestrele de la baie şi bucătărie sunt pe tocărie şi cercevele din lemn, simple, cu două
foi de geam, cu deschidere interioară, fără etanşare specială;
- ferestrele de la camerele de locuit şi de pe holul de acces în clădire sunt pe toc şi
cercevele din lemn, duble, cu două foi de geam;
- uşile exterioare din stejar în lungul fibrelor, iar cele interioare din placaj încleiat;
- pardoseala pentru camerele de locuit are următoare structură: placă de beton armat cu
densitatea de 2500 kg/m3, şapă de egalizare din beton simplu cu densitatea de 1800 kg/m3, un
strat de covor PVC cu suport textil şi parchet de stejar;
- pardoseala pentru bucătărie, baie şi holul de acces în locuinţă are următoare structură: placă
de beton armat cu densitatea de 2500 kg/m3, şapă de egalizare din beton simplu cu densitatea de
1800 kg/m3, şi gresie;
- plafonul peste spaţiile de locuit are următoarea alcătuire: strat de tencuială interioară din
mortar de var pe suport de trestie, placă de beton armat cu densitatea de 2500 kg/m3, şapă de
egalizare din beton simplu cu densitatea de 1800 kg/m3, saltea din vată minerală cu densitatea de
60 kg/m3, strat de hidroizolaţie bituminoasă şi podea de lemn din brad.
1
Instalaţii în construcţii
Exemplu de calcul pentru dimensionarea unei sobe fixe cu acumulare de cǎldurǎ
30
30
60 152 320 30
60 Baie
Dormitor
204
200
22°
160
325
201
80 130
210 20°
80
80
92
90
210
90 30
211 210 480
Bucătărie
Cameră de zi
205
202
18°
95
202
325
80 130
210 20°
Antreu
90
210
80
130
90
210
Cameră de zi
385
80
203 120
130
20°
300 130
90
210
Figura 1. Partiul clădirii analizate
2
Curs nr. 3. Instalaţii de încǎlzire cu apǎ caldǎ şi apǎ fierbinte
INSTALAŢII DE ÎNCĂLZIRE CU APĂ CALDĂ ŞI APĂ FIERBINTE
3.1. Clasificarea sistemelor de încălzire cu apǎ caldǎ
Sistemele de încălzire cu apă caldă utilizează drept agent termic apa caldă cu temperatura
maximă de 95°C şi se pot clasifica în funcţie de particularităţile de alcătuire sau funcţionare astfel:
a) după temperatura agentului termic la ieşirea din cazan:
instalaţii cu apă caldă, de medie temperatură, cu temperatura de regim până la 95°C;
instalaţii cu apă caldă, de joasă temperatură, cu temperatura de regim până la 65°C;
b) după modul de circulaţie a apei calde în reţeaua de distribuţie a agentului termic:

instalaţii cu circulaţie naturală, cunoscute şi sub denumirea de “termosifon” sau
“gravitaţionale”;
instalaţii cu circulaţie forţată;
.
c) după numărul conductelor de distribuţie a agentului termic:

instalaţii cu două conducte (instalaţii bitub);
instalaţii cu o singură conductă (instalaţii monotub);
d) după schema de asigurare sau a legăturii cu atmosfera:

instalaţii deschise, asigurate cu sisteme de asigurare cu vase de expansiune deschise;
instalaţii închise, asigurate cu sisteme de asigurare cu vase de expansiune închise;
e) după modul de amplasare a conductelor de distribuţie:

instalaţii cu distribuţie inferioară;
instalaţii cu distribuţie superioară;
f) după soluţia de alcătuire a reţelei de distribuţie:

reţele arborescente;
reţele radiale;
reţele inelare;
g) după gradul de răspuns la condiţiile de stabilitate termică şi hidraulică:

instalaţii cu reglare termo-hidraulică locală;
instalaţii cu reglare termo-hidraulică centrală;
instalaţii cu gestiune globală a energiei;
h) după componenţa transmisiei de căldură în spaţiul încălzit:

instalaţii cu suprafeţe convective (static sau dinamic);
instalaţii cu suprafeţe convecto - radiative;
instalaţii cu suprafeţe radiative.
3.2. Instalaţii de încǎlzire cu circulaţie naturalǎ
Astfel de instalaţii reprezintǎ şi la ora actualǎ, pentru ţara noastrǎ, o soluţie utilizabilǎ în
zonele izolate, lipsite de energie electricǎ pentru alimentarea unor componente de modernizare.
Cunoscute sub denumirea „prin termosifon” sau „prin gravitaţie”, astfel de instalaţii se utilizeazǎ
la clǎdiri de locuit, individuale sau colective, puţin dezvoltate pe orizontalǎ şi în mare mǎsurǎ pe
verticalǎ. Instalaţiile de încǎlzire cu circulaţie naturalǎ sunt caracterizate prin:
- amplasarea sursei de agent termic în aceeaşi clǎdire cu consumatorii de energie termicǎ;
- circulaţia agentului termic se realizeazǎ datoritǎ presiunii termice;
1
- presiuni disponibile mici pentru vehicularea agentului termic
- reţeaua de distribuţie a agentului termic are diametre relativ mari, necesitând
configuraţii cu rezistenţe locale minime;
- costuri mai ridicate ale lor în comparaţie cu alte tipuri de instalaţii de încǎlzire.
În funcţie de particularitǎţile constructive şi arhitecturale ale clǎdirii, astfel de instalaţii se
pot realiza în varianta monotub sau bitub, cu distribuţie inferioarǎ, superioarǎ sau mixtǎ.
3.2.1. Instalaţii bitub cu distribuţie superioarǎ

Astfel de instalaţii sunt pretabile în cazul clǎdirilor care nu dispun de un subsol tehnic în
care sǎ se poatǎ monta conductele de distribuţie a agentului termic cu pantǎ continuǎ cǎtre
coloanele de alimentare a corpurilor de încǎlzire. O astfel de instalaţie de încǎlzire poate fi
realizatǎ în urmǎtoarele variante constructive:
1. Varianta cu conductǎ de ducere (tur) montatǎ la partea superioarǎ, conducta de
întoarcere (retur) fiind montatǎ la nivelul pardoselii sau sub aceasta. Aceastǎ variantǎ de realizare
a instalaţiei prezintǎ avantajul unei circulaţii mai bune a apei în conducte datoritǎ faptului cǎ, la
presiunea termicǎ realizatǎ prin rǎcirea apei în corpurile de încǎlzire se adaugǎ şi presiunea produsǎ
de rǎcirea apei în coloane, atât pe conducta de ducere cât şi pe conducta de întoarcere;
2. Varianta cu ambele conducte de distribuţie, atât cea de ducere (tur) cât şi cea de întoarcere
(retur) la partea superioarǎ, prezintǎ dezavantajul unei mişcǎri greoaie a apei în conducte;
3. Varianta cu vas de expansiune deschis, VED (figura 3.1a) este utilizatǎ la majoritatea
clǎdirilor prevǎzute cu pod. Vasul de expansiune deschis se foloseşte în general în instalaţiile de
încǎlzire cu combustibil solid, în acest caz, putându-se monta pe pardoseala podului, de preferat
în apropierea coşului de fum (în cazul în care acesta existǎ), luându-se mǎsuri corespunzǎtoare
de izolare termicǎ.
4
2
3
1
4
3
b)
a)
Figura 3.1. Instalaţie de încǎlzire bitubularǎ cu distribuţie superioarǎ şi circulaţie naturalǎ: a) instalaţie
cu vas de expansiune deschis (VED); b) instalaţie cu vas de expansiune închis (VEI); Cz – cazan;
B – schimbǎtor de cǎldurǎ; C.î – corp de încǎlzire; DA – ventil automat de dezaerisire; SS – supapǎ de
siguranţǎ; Acc – apǎ caldǎ de consum; Ar – apǎ rece; Rs – robinet de semnalizare; Rdr – robinet cu
dublǎ reglare; AG – alimentare şi golire; R1, R2 – robinete; CA – conductǎ dezaerisire; Rc – robinet
pentru circulaţie; Rg – robinet golire; 1 – conductǎ de ducere (tur); 2 – conductǎ de semnalizare;
3 – conductǎ de siguranţǎ; 4 – conductǎ de întoarcere (retur)
Vasul de expansiune este un regulator de presiune. Orice sistem care utilizează fluide (gaze sau lichide)
sub presiune este echipat cu un vas de expansiune. Un vas de expansiune previne creşterea sau scăderea bruscă
2
a presiunii ca urmare a creşterii sau scăderii temperaturii fluidului din sistem. Vasul de expansiune are rolul de
a menţine presiunea unui sistem între anumite limite determinate de temperaturile maxime şi minime la care acesta
este supus. Din punct de vedere constructiv, vasul de expansiune este o incintă închisă, împărţită în două
compartimente de către o membrană flexibilă. În unul din compartimente se află un gaz (în general un gaz inert)
aflat la o anumită presiune. Celălalt compartiment este conectat la sistemul căruia i se asigură reglarea presiunii.
Presiunea din compartimentul în care se află gazul inert este în general egală cu presiunea de repaus a
sistemului.Creşterea temperaturii va duce la creşterea volumului fluidului din sistem ceea ce implicit va deforma
membrana în sensul creşterii volumului, controlându-se astfel presiunea.
4. Varianta cu vas de expansiune închis, VEI (figura 3.1b) perminte montarea acestuia
într-un spaţiu adiacent cazanului, astfel cǎ dezaerisirea se poate face prin dispozitive automate de
dezaerisire amplasate în zona superioarǎ a instalaţiei.
Indiferent de varianta constructivǎ aleasǎ, prepararea apei calde de consum se asigurǎ
prin intermediul schimbǎtoarelor de cǎldurǎ (B), alese şi poziţionate astfel încât sǎ permitǎ
circulaţia agentului termic primar pe baza presiunii termice.
Reglarea necesarǎ asigurǎrii stabilitǎţii hidraulice se realizeazǎ prin prereglarea
robinetelor cu dublǎ reglare care preiau diferenţele de presiune neacoperite rezultate din calculul
reţelei de distribuţie. Contorizarea se face numai la nivelul consumului de combustibil, deoarece
pe circuitul de agent termic apar probleme legate de pierderile de sarcinǎ care nu pot fi acoperite
de presiunea termicǎ disponibilǎ.
3.2.2. Instalaţii bitub cu distribuţie inferioarǎ

Se folosesc în cazul clǎdirilor care dispun de subsol tehnic corespunzǎtor amplasǎrii
sursei de agent termic pentru încǎlzirea clǎdirii şi preparǎrii apei calde de consum, precum şi a
conductelor de distribuţie a agentului termic cu panta necesarǎ cǎtre coloanele de alimentare ale
corpurilor de încǎlzire.
Instalaţiile bitubulare cu distribuţie inferioarǎ se pot realiza în douǎ variante de echipare
(figura 3.2) diferenţiate prin sistemul de asigurare, de preparare a apei calde de consum şi a
modului de dezaerisire.
1
3
2
1
5
4 4
5
a) b)
Figura 3.2. Instalaţie de încǎlzire bitubularǎ cu distribuţie inferioarǎ şi circulaţie naturalǎ: a) instalaţie
cu vas de expansiune deschis (VED); b) instalaţie cu vas de expansiune închis (VEI); Cz – cazan;
B – schimbǎtor de cǎldurǎ; C.î – corp de încǎlzire; DA – ventil automat de dezaerisire; SS – supapǎ de
siguranţǎ; Acc – apǎ caldǎ de consum; Ar – apǎ rece; Rs – robinet de semnalizare; Rdr – robinet cu
dublǎ reglare; AG – alimentare şi golire; R1, R2 – robinete; CA – conductǎ dezaerisire; Rc – robinet
pentru circulaţie; Rg – robinet golire; 1 – conductǎ de ducere (tur); 2 – conductǎ de semnalizare;
3 – conductǎ de siguranţǎ ducere; 4 – conductǎ de întoarcere (retur); 5 – conductǎ de siguranţǎ întoarcere
3
Ca şi în cazul instalaţiilor bitubulare cu distribuţie superioarǎ, şi cele cu distribuţie
inferioarǎ pot fi studiate din punct de vedere al preparǎrii apei calde de consum prin prisma
combustibilului utilizat, existând atât posibilitatea preparǎrii locale cât şi a preparǎrii centrale. În
cazul preparǎrii centrale, dacǎ înǎlţimea subsolului tehnic nu permite asigurarea înǎlţimii minime
pentru obţinerea presiunii termice necesare circulaţiei agentului termic prin schimbǎtoarele de
cǎldurǎ, se pot utiliza alte surse independente.
Varianta de echipare a instalaţiei cu vas de expansiune deschis (figura 3.2.a) necesitǎ
spaţiu corespunzǎtor pentru amplasarea vasului, care poate fi poziţionat în podul clǎdirii (dacǎ
acesta existǎ) sau, în zona superioarǎ a instalaţiei (casa scǎrii) dacǎ spaţiul permite. În plan
vertical, pe lângǎ spaţiile necesare coloanelor de agent termic, sunt asigurate şi cele necesare
amplasǎrii conductelor de siguranţǎ şi de preaplin de la vasul de expansiune deschis.
În cazul variantei de echipare a instalaţei cu vas de expansiune închis şi dispozitive
automate de dezaerisire, principalul avantaj constǎ în eliberarea plafonului ultimului etaj de
reţeaua de dezaerisire şi a podului de spaţiul necesar amplasǎrii vaului de expansiune, ceea ce
face ca instalaţia sǎ devinǎ mai elasticǎ, fǎrǎ a se influenţa buna ei funcţionare.
Amplasarea sursei de cǎldurǎ şi a sistemului de asigurare la nivelul subsolului, asigurǎ o
mai bunǎ exploatare a instalaţiei.
Stabilitatea hidraulicǎ este asiguratǎ şi în acest caz printr-o dimensionare a reţelei
orizontale şi verticale de distribuţie, la care se adaugǎ aportul robinetelor cu dublǎ reglare, care
preiau excedentul de presiune.
3.2.3. Instalaţii de încǎlzire monotubulare

Aceste instalaţii de încǎlzire sunt caracterizate prin faptul cǎ distribuţia agentului termic
se face în zona superioarǎ, iar colectarea, în zona inferioarǎ, coloanele fiind realizate, în acest
caz, cu o singurǎ conductǎ. Comparativ cu instalaţia de încǎlzire bitubularǎ cu distribuţie
superioarǎ, diferenţele apar la alcǎtuirea coloanelor şi la modalitatea de racord a corpurilor de
încǎlzire la coloane.
Cel mai adesea, instalaţiile de încǎlzire monotubulare sunt realizate fie în varianta cu
racordare unilateralǎ (figura 3.3 I), caz în care corpurile de încǎlzire sunt racordate numai pe o
parte a coloanei, fie în varianta cu racordare bilateralǎ (figura 3.3 II), caz în care corpurile de
încǎlzire sunt racordate pe ambele pǎrţi ale coloanei.
Figura 3.3. Instalaţie de monotubularǎ cu circulaţie naturalǎ: I – cu racordare unilateralǎ a corpurilor

de încǎlzire; II – cu racordare bilateralǎ a corpurilor de încǎlzire; VED - vas de expansiune deschis
(VED); Cz – cazan; C.î – corp de încǎlzire; a şi d – alimentare în serie; b – alimentare cu conductǎ de
ocolire realizatǎ axial cu coloana; c şi e – alimentare cu conductǎ de ocolire dezaxatǎ; 1 – conductǎ de
distribuţie (tur); 2 – conductǎ de colectare (retur)
4
În cazul variantelor coloanelor „a” şi „d” (figura 3.3) apa se rǎceşte succesiv în corpurile
de încǎlzire, cǎderea de temperaturǎ totalǎ între ducere şi întoarcere fiind de 20K, repartizatǎ
neuniform între corpurile de încǎlzire. Acest lucru conduce la valori ale temperaturii de
alimentare cu atât mai scǎzute cu cât numǎrul corpurilor de încǎlzire înseriate este mai mare şi,
implicit, la necesitatea mǎririi suprafeţelor de încǎlzire cu cât acestea sunt amplasate la nivelele
inferioare. Un alt dezavantaj major îl reprezintǎ faptul cǎ nu se pot prevedea robinete de reglare
la fiecare corp de încǎlzire, deoarece acestea ar opri circulaţia agentului termic pe coloanǎ.
Pentru sporirea eficienţei în alimentarea cu energie termicǎ a corpurilor de încǎlzire se
poate recurge la varianta de scurtcircuitare a corpurilor de încǎlzire, adicǎ, la montarea unor
conducte de ocolire, axate sau dezaxate (figura 3.3 b, c, e). Astfel, se poate asigura o alimentare
cu agent termic de temperaturǎ mai ridicatǎ ca urmare a amestecului apei din coloanǎ cu cea de
la corpul de încǎlzire precedent.
3.3. Instalaţii de încǎlzire cu circulaţie forţatǎ
Aceste instalaţii de încǎlzire prezintǎ, ca particularitate principalǎ faţǎ de cele cu

circulaţie naturalǎ, faptul cǎ circulaţia agentului termic se realizeazǎ cu una sau mai multe
pompe, montate pe conducta de ducere sau întoarcere, la care se adaugǎ aportul presiunii
termice. Astfel de instalaţii de încǎlzire pot fi adoptate pentru toate categoriile de clǎdiri,
indiferent de desfǎşurarea lor în plan sau pe verticalǎ şi, chiar dacǎ devin dependente de energia
electricǎ necesarǎ acţionǎrii pompelor, economiile realizate datoritǎ micşorǎrii diametrelor
conductelor le fac competitive şi cu cea mai largǎ aplicabilitate.
Instalaţiile de încǎlzire cu circulaţie forţatǎ pot fi realizate în douǎ variante de ditribuţie:
a) cu distribuţie centralizatǎ, caz în care sursa de agent termic este unicǎ pentru întreaga clǎdire şi
poate fi amplasatǎ la subsol, parter sau la un nivel tehnic amplasat la partea superioarǎ a clǎdirii,
contorizarea consumului de energie termicǎ se face pentru întreaga clǎdire, racordarea corpurilor
de încǎlzire se face la coloane comune, distribuţia agentului termic la coloane, se realizeazǎ printr-
o reţea cu douǎ conducte amplasate la partea inferioarǎ sau superioarǎ a clǎdirii (figura 3.4). Astfel
de instalaţii pot fi grupate în trei categorii: a) instalaţii bitub cu echilibrare hidraulicǎ prin robinete
cu dublǎ reglare şi asigurare cu vas de expansiune deschis; b) instalaţii bitub cu echilibrare
termohidraulicǎ localǎ şi asigurare cu vas de expansiune închis; c) instalaţii monotub cu
echilibrarea termohidraulicǎ localǎ şi asigurarea cu vas de expansiune închis.
b) cu distribuţie individualǎ, destinat cu precǎdere clǎdirilor de locuit (clădiri cu P+1…3 niveluri şi
un număr de până la 4 apartamente pe nivel) şi celor publice (terţiare) care au activitǎţi individuale,
deoarece este necesarǎ funcţionarea independentǎ pentru fiecare consumator a instalaţiilor de
încǎlzire. O astfel de instalaţie de încălzire (figura 3.5) cuprinde patru părţi principale, cu
modificări esenţiale, privind modul de racordare a corpurilor de încălzire la reţeaua de alimentare
cu apă caldă.
Analizând din punct de vedere al modului în care este conceput, al modului de funcţionare şi
exploatare şi al rezultatelor obţinute se poate evidenţia eficienţa ridicată a sistemului de încălzire în
comparaţie cu sistemul de încălzire cu preparare, distribuire şi racordare centralizată a
apartamentelor. De aceea el este recomandat a fi utilizat pentru încălzirea locuinţelor multifamiliale.
Dintre particularităţile acestui sitem de încălzire sunt de menţionat următoarele:
centrala termică este comună pentru toate apartamentele şi cuprinde întregul
echipament pentru prepararea şi distribuţia, atât a apei calde pentru încălzire, cât şi pentru
prepararea apei calde menajere;
reţeaua de distribuţie primară, care face legătura între centrala termică şi apartamente,
este de asemenea comună pentru întreaga clădire;
legătura între coloane şi instalaţia din apartamente se face prin intermediul unor
module termohidraulice care au rolul de separare a consumatorilor de instalaţia generală,
în vederea unei mai bune gestionări a căldurii în apartamente;
5
Figura 3.4. Instalaţie de încǎlzire bitubularǎ cu circulaţie prin pompare: a) instalaţie cu distribuţie
inferioarǎ; b) cu distribuţie superioarǎ; Cz – cazan; C.î – corp de încǎlzire; Rs – robinet de semnalizare;
Rdr – robinet cu dublǎ reglare; Ri – robinete; Rc – robinet pentru circulaţie; Rg – robinet golire;
VED – vas de expansiune deschis;Pc – pompǎ de circulaţie; TR – teu de reglare; VA – vas de dezaerisire;
Ra – robinet pentru dezaerisire; Rga – robinet pentru umplere-golire; CD – conductǎ de dezaerisire;
1, 2, 3, 4, 5 – coloane
Figura 3.5. Sistem de încălzire cu preparare şi distribuţie centralizată şi racordarea individuală cu

module termice a apartamentelor: 1 – cazan; 2 – vas de expansiune; 3 – pompe de circulaţie;
4 – schimbător de căldură; 5 – reţea de distribuţie generală; 6 – coloane;7 – modul termohidraulic;
8– reţea de distribuţie de apartament; 9 – corpuri de încălzire
6
reţeaua de distribuţie secundară (bucla) din apartamente este dependentă de
configuraţia şi distribuţia încăperilor, putându-se utiliza oricare din soluţii: radială,
arborescentă sau inelară (figura 5.1b);
evaluarea energiei termice şi electrice consumate se face atât local, fiecare apartament
fiind dotat cu un contor de căldură şi de energie electrică, cât şi central, în centrala
termică existând contoarele generale, de căldură şi de energie electrică care
înregistrează consumurile totale de energie pe clădire.
3.4. Module termohidraulice
Modulele termohidraulice reprezintă mici staţii termice care asigură legătura între reţeaua
de distribuţie primară şi bucla de apartament şi permit reglarea, contorizarea şi distribuirea
agentului termic la corpurile de încălzire.
După modul de alcătuire al modulelor termohidraulice (MTH) acestea se pot clasifica în:
1. module termohidraulice cu racordare directă la coloana de alimentare cu agent
termic MTH1 (figura 3.6) - au ca elemente componente de bază: un robinet de reglare a
debitului de agent termic, un robinet de reglare hidraulică, un contor de căldură, un contor de
apă, prize de temperatură şi vane de închidere (izolare). Acest tip de module termohidraulice
prezintă avantajul simplităţii atât în ceea ce privesc elementele componente cât şi în ceea ce
priveşte modul de exploatare. Principalul dezavantaj constă în faptul că toate variaţiile de debit
care au loc pe bucla de apartament ca urmare a reglării cantitative, se transmit reţelei de
distribuţie principale şi, prin intermediul acesteia, mai departe la sursa termică, respectiv şi la
ceilalţi consumatori (celelalte apartamente), producând unele disfuncţionalităţi ale sistemului de
alimentare cu căldură;
Figura 3.6. Schema modulului termohidraulic cu racordare directă MTH1: a) varianta simplă;
b) varianta cu distribuitor – colector; 1 – coloană de alimentare cu apă caldă; 2 – vane de închidere
(izolare); 3 – prize de temperatură; 4 – robinet de reglare; 5 – termostat de cameră; 6 – corp de
încălzire; 7 – contor de căldură; 8 – robinet de închidere; 9 – contor de apă; 10 – distribuitor;
11 – colector
Funcţionarea modulului termohidraulic cu racordare directă la coloana de alimentare cu

agent termic în varianta simplă este următoarea: apa caldă de la centrala termică ajunge la modul
cu prametrii impuşi de condiţiile exterioare. Termostatul de cameră comandă închiderea sau
deschiderea admisiei agentului termic în funcţie de temperatura interioară dorită, realizând astfel
o reglare locală al debitului de agent termic. În acelaşi timp cu circulaţia apei calde prin bucla de
apartament se măsoară şi consumul de căldură cu ajutorului contorului de căldură, care
prelucrează datele primite de la sondele de temperatură şi de la debitmetrul de apă montat pe
conducta de întoarcere. Robinetul de reglare are rol de a echilibra hidraulic toate modulele dintr-
o locuinţă, atunci când aceasta este compusă din mai multe apartamente. Această schemă poate fi
7
folosită numai în cazul în care la bucla din apartament se foloseşte distribuţia arborescentă sau
inelară, adică în varianta cu un singur racord de ducere şi unul de întoarcere.
În cazul în care la alimentarea corpurilor de încălzire din apartament se foloseşte
distribuţia radială, modulul termohidraulic este prevăzut cun un distribuitor – colector din care se
fac racordurile la fiecare corp de încălzire. Acelaşi tip de modul termohidraulic mai poate fi
utilizat în cazul locuinţelor DUPLEX sau TRIPLEX, unde alimentarea cu agent termic a fiecărui
nivel din apartament se face cu o reţea de conducte racordată la distribuitorul şi colectorul
modulului.
2. module termohidraulice cu
racordarea la coloana de
alimentare cu agent termic prin
intermediul unei butelii de
egalizare a presiunilor MTH2
(figura 3.7) - au ca şi componente
de bază: o butelie de egalizare a
presiunilor, pompa de circulaţie, o
clapetă de sens, un ventil de reglare
hidraulică şi vane de închidere.
Particularitatea acestui modul
termohidraulic constă în separarea
regimului hidraulic din reţeaua de
distribuţie principală de cel din bucla
de apartament datorită bateriei de
egalizare a presiunilor, de aici
rezultând avantajul acestui tip de
modul termohidraulic, care la orice
variaţie de debit de agent termic din
bucla de apartament nu influenţează
Figura 3.7. Schema modulului termohidraulic cu butelie de regimul hidraulic din reţeaua de
egalizare a presiunilor MTH2: a) varianta simplă;
distribuţie principală şi odată cu
b) varianta cu distribuitor – colector; 1 – coloană de
alimentare cu apă caldă; 2 – vane de închidere (izolare); acesta nici ceilalţi consumatori.
3 – prize de temperatură; 4 – butelie de egalizare a Domeniul de utilizare a modulelor
presiunilor; 5 – pompă de circulaţie pe bucla de termohidraulice cu racordare cu
apartament; 6 – clapetă de sens; 7 – termostat de cameră; butelie de egalizare a presiunilor este
8 – corp de încălzire; 9 – robinet de reglare; 10 – contor de acelaşi ca şi în cazul modulelor
apă; 11 - contor de căldură; 12 – distribuitor;13 – colector termohidraulice cu racordare directă
la coloana de alimentare cu agent
termic, chiar dacă constructiv prezintă două componente suplimentare. Modulul termohidraulic cu
racordare cu butelie de egalizare a presiunilor poate fi echipat şi cu un distribuitor – colector
(figura 5.6 b) în funcţie de complexitatea locuinţei (apartamente DUPLEX , TRIPLEX etc.).
3. module termohidraulice cu racordarea la coloana de alimentare cu agent termic prin

intermediul unui SATELIT MTH3 (figura 3.8) - au ca element de bază un aparat tip satelit,
compus din două rezervoare, unul exterior prin care circulă apa caldă care vine din reţeaua de
distribuţie şi unul interior, în care este depozitată apa caldă de consum.
Ambele rezervoare, sunt îmbrăcate într-o manta de izolaţie termică şi o carcasă metalică.
Agentul termic din reţeaua principală de distribuţie cu parametrii practic constanţi (90/70°C),
circulă prin rezervorul exterior, acesta având acelaşi rol pe care-l are bateria de egalizare a
presiunilor de la modulul termohidraulic cu racordare cu butelie de egalizare a presiunilor. Pe
circuitul de încălzire pompa de circulaţie asigură vehicularea apei calde în bucla de apartament
(conductă de ducere, corpuri de încălzire, conductă de întoarcere).
8
Figura 3.8. Schema modulului

termohidraulic cu SATELIT (MTH3):
1 – coloană de alimentare cu apă caldă;
2 – robinete de închidere (izolare);
3 – prize de temperatură; 4 – rezervor de
apă caldă de consum; 5 – rezervor de apă
caldă pentru încălzire; 6 – SATELIT;
7 – ventil cu trei căi de amestec;
8 – pompă de circulaţie pe bucla de
apartament; 9 – clapetă de sens;
10 – termostat de cameră; 11 – corp de
încălzire;12 – robinet de reglare a
debitului termic; 13 – contor de apă;
14 - contor de căldură
Termostatul de cameră acţionează asupra ventilului de amestec, realizând parametrii apei

calde necesariasigurării condiţiilor de confort termic din încăperi.
Amestecul apei în ventilul cu trei căi se face între apa caldă din racordul SATELIT cu apa
caldă din conducta de ducere care vine din coloană.Avantajul racordării prin modul
termohidraulic de tip MTH3 constă în faptul că se poate contoriza întreaga cantitate de căldură
consumată de un apartament atât pentru încălzire cât şi pentru prepararea apei calde de consum.
Astfel, beneficiarului (proprietarul apartamentului) îi este oferită posibilitatea de a se gospodări
singur din punct de vedere al energiei termice consumate atât pentru încălzire cât şi sub formă de
apă caldă de consum.
9
Curs nr. 4. Dimensionarea conductelor instalaţiilor de încǎlzire cu apǎ caldǎ şi apǎ fierbinte
DIMENSIONAREA CONDUCTELOR INSTALAŢIILOR DE ÎNCĂLZIRE

CU APĂ CALDĂ ŞI APĂ FIERBINTE
Calculul de dimensionare a reţelelor instalaţiilor de încǎlzire urmǎreşte stabilirea

diametrelor conductelor de alimentare a corpurilor de încǎlzire.
Pentru calculul hidraulic al conductelo sunt necesare urmǎtoarele operaţiuni preliminare:
stabilirea schemei de calcul a instalaţiei de încǎlzire (reţea de distribuţie, coloane,
racorduri etc.);
înscrierea debitelor de cǎldurǎ pe tronsoanele care alcǎtuiesc schema de calcul;
înscrierea lungimilor tronsoanelor, utilizând datele rezultate din planurile de montare şi
schema coloanelor;
cunoaşterea parametrilor agentului termic (temperatura de ducere, θd, [°C] şi, de
întoarcere, θî, [°C]);
cunoaşterea presiunii disponibile (dacǎ este cazul) din circuitul instalaţiei;
stabilirea materialului din care sunt confecţionate conductele.
4.1. Pierderi de sarcinǎ în conducte
Pentru curgerea agentului termic prin conductele unei reţele de încǎlzire cu apǎ caldǎ, din
punct de vedere termohidraulic, se considerǎ urmǎtoarele ipoteze simplificatoare:
1. mişcarea fluidului în regim permanent;
2. regimul de curgere este cel turbulent, conducta fiind consideratǎ hidraulic rugoasǎ în
zona prepǎtraticǎ fiind valabilǎ relaţia Colebrook – White (relaţia 4.1):
1 ⎛ 2,51 k ⎞
= −2 ⋅ lg⎜⎜ + ⎟⎟ (4.1)
λ ⎝ Re⋅ λ 3,71 ⋅ d i ⎠
unde: λ - coeficientul lui Darcy;
Re – criteriul Reynolds, determinat cu relaţia 4.2, în funcţie de viteza de curgere a
agentului termic prin conductă, [m/s] (relaţia 4.3), de diametrul conductei, di, [mm] şi de
viscozitatea dinamică a agentului termic, [m2/s] (relaţia 4.4);
w ⋅ di
Re = (4.2)
υ
m m 4⋅m
w= = = [m/s] (4.3)
S ⋅ ρ π ⋅ di
2
π ⋅ d i2 ⋅ ρ
⋅ρ
4
η
υ= [m2/s] (4.4)
ρ
în care: ρ - densitatea agentului termic, [kg/m3], determinată din tabelele de vapori saturaţi
funcţie de temperatura medie a agentului termic;
η - viscozitatea cinematică a agentului termic, [Pa⋅s], determinată din tabelele de vapori
saturaţi funcţie de temperatura medie a agentului termic;
k – rugozitatea absolutǎ, definitǎ ca fiind înǎlţimea asperitǎţilor. Pentru conductele
utilizate curent în instalaţiile de încǎlzire cu apǎ caldǎ rugozitǎţile absolute au valori în funcţie de
materialul utilizat:
¾ conducte din oţel (OL), trase sau laminate: kOL=(0,02...0,06) mm;
1
¾ conducte din cupru (Cu), trase sau laminate: kCu=(0,001...0,002) mm;
¾ conducte din materiale cu structurǎ termoplasticǎ (POL): kPOL=0,007 mm.
Dacǎ acest parametru se raporteazǎ la diametrul interior al conductei, di, se obţine un nou
parametru, care poartǎ denumirea de rugozitate relativǎ, ε (relaţia 4.5):
k
ε= (4.5)
di
3. curgerea se considerǎ izotermǎ (relaţia 4.6) sau neizotermǎ (relaţia 4.7):

dρ
=0 (4.6)
dθ
dρ
≅ 0,168 + 0,0057 ⋅ θ m [kg /(m 3 ⋅ K )] (4.7)
dθ
unde: θm – temperatura medie a fluidului în conducte, [°C], determinatǎ cu relaţia 4.8, în funcţie
de temperatura cu care agentul termic intrǎ în conductǎ, θ1, [°C], respectiv de temperatura cu care
agentul termic iese din conductǎ, θ2, [°C]:
θ1 + θ 2
θm = [ o C] (4.8)
2
Calculul hidraulic prin care se stabilesc şi diametrele conductelor din instalaţiile de

încǎlzire cu apǎ caldǎ se face aplicând relaţia 4.9:
. 2
V ⎛λ⋅l ⎞
Δp = 6,25 ⋅ 10 4 ⋅ 4
⋅⎜ + ∑ ξ ⎟ [Pa ] (4.9)
D ⋅ρ ⎝ D ⎠
.
unde: V - debitul de fluid vehiculat prin conductǎ, [kg/s], determinat cu relaţia 4.10:
. Φ
V= [kg / s] (4.10)
c ⋅ ΔT
în care: Φ - debitul de cǎldurǎ, [kW];
c – cǎldura masicǎ specificǎ a agentului termic, [kJ/(kg⋅°C)], determinată din tabelele de
vapori saturaţi funcţie de temperatura medie a agentului termic;
ΔT=θd - θî – diferenţa dintre temperatura agentului termic din conducta de ducere, θd, [°C]
şi cea din conducta de întoarcere, θî, [°C].
Înlocuind expresia de calcul a debitului de fluid (relaţia 4.10) în formula de calcul hidraulic
(relaţia 4.9), rezultǎ expresia generalǎ de calcul a acesteia (relaţia 4.11), precum şi expresiile de
calcul pentru pierderea de sarcinǎ liniarǎ, R, [Pa/m] (relaţia 4.12), respectiv pentru pierderea de
sarcinǎ localǎ, Z, [Pa] (relaţia 4.13):
2
⎛ Φ ⎞
4 1 ⎛λ⋅l ⎞
Δp = 6,25 ⋅ 10 ⋅ ⎜ ⎟ ⋅ 4 ⋅⎜ + ∑ ξ ⎟ [ Pa ] (4.11)
⎝ c ⋅ ΔT ⎠ D ⋅ ρ ⎝ D ⎠
2
⎛ Φ ⎞ λ⋅l
R = 6,25 ⋅ 10 4 ⋅ ⎜ ⎟ ⋅ 5 [Pa / m] (4.12)
⎝ c ⋅ ΔT ⎠ D
v2
Z= ⋅ ρ ⋅ ∑ ξ [ Pa ] (4.13)
2
2
Pierderile de sarcinǎ liniarǎ unitare, R, sunt date în tabele funcţie de debitul de agent termic
Φ, [W] sau [kW], vehiculat prin conducte cu diametrul D, [mm], cu viteza v, [m/s] (relaţia 4.14)
.
sau în funcţie de debitul masic, M , [kg/h] sau [l/h] sau [l/s] (relaţia 4.15):
R = f (Φ , v, D ) [ Pa / m ] (4.14)
⎛ . ⎞
R = f ⎜ M, v, D ⎟ [Pa / m] (4.15)
⎝ ⎠
4.2. Metodologie de dimenionare a conductelor instalaţiilor bitubulare cu circulaţie

naturalǎ
Pentru o instalaţie de încǎlzire

bitubularǎ cu circulaţie naturalǎ
(figura 4.1) având caracteristicile
termice şi geometrice stabilite pe baza
planurilor de execuţie se cunosc
parametrii agentului termic pe cele
douǎ conducte (ducere şi întoarcere)
θd/θî, iar rǎcirea agentului termic pe
conducte se neglijeazǎ.
Pentru dimensionarea acestui
sistem de încǎlzire se va parcurge
urmǎtorul algoritm de calcul:
P1. Se determinǎ, cu relaţia 4.16,
presiunea disponibilǎ, H Dx , a
consumatorului cel mai dezavantajat
(este vorba de cel mai depǎrtat corp de
încǎlzire de sursa de agent termic şi
totodatǎ cel mai jos plasat), în cazul
nostru fiind vorba de consumatorul cu
Figura 4.1. Schema de calcul a unei instalaţii bitubulare puterea termicǎ Φ21, [kW], având cota
cu distribuţie inferioarǎ şi circulaţie naturalǎ de montare h1:
H D2.1 = g ⋅ h 1 ⋅ (ρ i − ρ d ) [ N / m 2 ] sau [ Pa ] (4.16)

unde: ρd – densitatea agentului termic pe conducta de ducere, determinatǎ din tabelele apǎ-abur
funcţie de temperatura acestuia, [kg/m3];
ρî – densitatea agentului termic pe conducta de întoarcere, determinatǎ din tabelele apǎ-
abur funcţie de temperatura acestuia, [kg/m3];
g=9,81 m/s2 – acceleraţia gravitaţionalǎ localǎ.
Presiunea disponibilǎ trebuie sǎ asigure acoperirea pierderilor de sarcinǎ locale şi liniare pe

tronsoanele ce alcǎtuiesc circuitul consumatorului cel mai dezavantajat în raport cu sursa de agent
termic, în acest caz fiind vorba de tronsoanele 3.1, 3, 4, 5 şi 7.
P2. Se calculeazǎ pierderile de sarcinǎ liniare medii (relaţia 4.17) pentru circuitul cel mai
dezavantajat:
(1 − a ) ⋅ H D2.1
R 2m.1 = n
[Pa ] (4.17)
∑lj
j=1
unde: a=0,33 – cota parte a pierderilor locale de sarcinǎ;

3
n
∑ l j - lungimea totalǎ a circuitului cel mai dezavantajat din punct de vedere hidraulic, [m]
j=1
(pentru situaţia consideratǎ determinatǎ cu relaţia 4.18):

5
∑ l j = 2 ⋅ (l 3.1 + l 3 + l 4 + l 5 + l 7 ) [ m] (4.18)
j=1
P3. Se stabilesc, din tabele, diametrele preliminare ale tronsoanelor circuitului celui mai
dezavantajat, în funcţie de sarcina termicǎ a agentului termic pe tronson şi de pierderea de sarcinǎ
liniarǎ unitarǎ medie, D x = f (Φ x , R 2m,1 )[mm] ;
P4. Se valideazǎ rezultatele obţinute prin îndeplinirea condiţiei ca suma pierderilor de sarcinǎ
locale şi liniare sǎ nu depǎşeascǎ presiunea disponibilǎ (relaţia 4.19):
∑ (R ⋅ l + Z)circ. 2.1 ≤ H D
2.1
(4.19)
unde pierderile locale de sracinǎ se determinǎ cu relaţia 4.20:
Z circ. 2.1 = Z 'circ. 2.1 ⋅ (∑ ξ)circ. 2.1 [Pa ] (4.20)
'
cu Z circ. 2.1 reprezentând pierderea de sarcină unitarǎ pe circuit funcţie de viteza de curgere a
agentului termic prin conducte (tabelul 4.1).
Tabelul 4.1. Pierderile de sarcinǎ unitare locale Z’

Pierderea Pierderea Pierderea
Viteza apei specificǎ de Viteza apei specificǎ de Viteza apei specificǎ de
calde, v, [m/s] sarcinǎ, Z’, calde, v, [m/s] sarcinǎ, Z’, calde, v, [m/s] sarcinǎ, Z’,
[Pa] [Pa] [Pa]
0,010 0,05 0,100 5,00 0,450 100,00
0,015 0,10 0,120 7,00 0,500 125,00
0,020 0,20 0,140 10,00 0,600 180,00
0,025 0,30 0,160 12,00 0,700 245,00
0,030 0,50 0,180 16,00 0,800 320,00
0,035 0,60 0,200 20,00 0,900 405,00
0,040 0,80 0,220 24,00 1,000 500,00
0,045 1,00 0,240 29,00 1,100 605,00
0,050 1,30 0,260 34,00 1,200 720,00
0,060 1,80 0,280 39,00 1,300 845,00
0,070 2,50 0,300 45,00 1,400 980,00
0,080 3,20 0,350 61,00 1,500 1130,00
0,090 4,10 0,400 80,00 1,600 1280,00
P5. Se dimensioneazǎ circuitul consumatorului cu puterea termicǎ Φ22, [kW], calculându-se

succesiv:
- presiunea disponibilǎ, cu relaţia 4.21:
H D2.2 = g ⋅ (h 1 + h 2 ) ⋅ (ρ i − ρ d ) − ∑ (R ⋅ l + Z )3+ 4 +5+ 7 [ N / m 2 ] sau [Pa ] (4.21)
- pierderea de sarcinǎ liniarǎ unitarǎ medie, cu relaţia 4.22:

(1 − a ) ⋅ H 2D.2
R m2.2 = n
[Pa ] (4.22)
∑lj
j=1
n
unde: ∑ l j - lungimea totalǎ a circuitului, [m], relaţia 4.23:
j=1
4
2
∑ l j = 2 ⋅ (l 2.1 + l 2 ) [m] (4.23)
j=1
- diametrele tronsoanelor de conducte în funcţie de sarcina termicǎ a agentului termic pe tronson şi

de pierderea de sarcinǎ liniarǎ unitarǎ medie, D 22 = f (Φ 22 , R 2m.2 )[mm] ;
- validarea rezultatelor cu condiţia de echilibru hidraulic 4.24:

∑ (R ⋅ l + Z)circ. 2.2 ≤ H D
2.2
(4.24)
Dacǎ presiunea disponibilǎ este prea mare, depǎşind 10% din valoarea pierderilor de
sarcinǎ, se apeleazǎ la robinetul cu dublǎ reglare care se monteazǎ pe corpul de încǎlzire,
introducându-se astfel o pierdere localǎ de sarcinǎ, Z 2RF.2 şi astfel, pierderea totalǎ de sarcinǎ pe
circuitul corpului de încǎlzire 2.2 va fi:
∑ (R ⋅ l + Z)circ. 2.2 + Z RF ≅ H D
2.2 2.2
(4.25)
2.2
Se stabileşte treapta de reglare a robinetului cu dublǎ reglare, TRF , (relaţia 4.26) funcţie de
.
debitul maxim de fluid care traverseazǎ robinetul, V 22 , [l/s], determinat cu relaţia 4.27, şi pierdere
localǎ de sarcinǎ suplimentarǎ, Z 2RF.2 , determinatǎ cu relaţia 4.28.
.
2.2
TRF = f ( Z 2RF.2 , V 2.2 ) (4.26)
. Φ 2.2
V 2.2 = [l / s ] (4.27)
c p ⋅ (θ d − θ i ) ⋅ ρ
Z 2RF.2 = H 2D.2 − ∑ (R ⋅ l + Z)circ. 2.2 [Pa ] (4.28)
P6. Se dimensioneazǎ circuitul consumatorului cu puterea termicǎ Φ23, [kW], calculându-se

succesiv:
H 2D.3 = g ⋅ (h 1 + h 2 + h 3 ) ⋅ (ρ i − ρ d ) − ∑ (R ⋅ l + Z)2 +3+ 4+5+ 7 [ N / m 2 ] sau [Pa ] (4.29)
- pierderea de sarcinǎ liniarǎ unitarǎ medie, cu relaţia 4.30:

(1 − a ) ⋅ H D2.3
R m2.3 = n
[Pa ] (4.30)
∑lj
j=1
n
unde: ∑ l j - lungimea totalǎ a circuitului, [m], relaţia 4.31:
j=1
2
∑ l j = 2 ⋅ (l1 + h 3 ) [ m] (4.31)
j=1
- diametrele tronsoanelor de conducte în funcţie de sarcina termicǎ a agentului termic pe tronson şi

de pierderea de sarcinǎ liniarǎ unitarǎ medie, D 23 = f (Φ 23 , R 2m.3 )[ mm] ;

∑ (R ⋅ l + Z)circ. 2.3 ≤ H D
23
(4.32)
5
Dacǎ presiunea disponibilǎ este prea mare, depǎşind 10% din valoarea pierderilor de
sarcinǎ, se apeleazǎ la robinetul cu dublǎ reglare care se monteazǎ pe corpul de încǎlzire,
2.3
introducându-se astfel o pierdere localǎ de sarcinǎ, Z RF .
P7. Se dimensioneazǎ circuitele coloanelo T4, T1 şi T3 parcurgând aceleaşi etape, urmǎrind ca în

noduri sǎ se obţinǎ egalitatea pierderilor de sarcinǎ exprimatǎ prin expresiile 4.33...4.35:
∑ (R ⋅ l + Z )T 2 ≅ ∑ (R ⋅ l + Z )T 4 (4.33)
∑ (R ⋅ l + Z )T1 ≅ ∑ (R ⋅ l + Z )T 3 (4.34)
∑ (R ⋅ l + Z)T 2 ( T 4 ) + ∑ (R ⋅ l + Z )4 ≅ ∑ (R ⋅ l + Z)T 3( T1) (4.35)
P8. Se dimensioneazǎ circuitul sursei de producere a agentului termic, adicǎ a apei calde,
calculându-se succesiv:
H sursa
D = g ⋅ h b ⋅ (ρ i − ρ d ) [ N / m 2 ] sau [ Pa ] (4.36)
- pierderea de sarcinǎ liniarǎ unitarǎ, cu relaţia 4.37:

(1 − a ) ⋅ H sursa
R m2.3 = D
[Pa ] (4.37)
2 ⋅ lb

∑ (R ⋅ l + Z )b ≤ H D
sursa
(4.38)
6
Figura 4.1. Schema de calcul a unei instalaţii bitubulare

cu distribuţie inferioarǎ şi circulaţie naturalǎ
Tabelul 4.1. Pierderile de sarcinǎ unitare locale Z’

Pierderea Pierderea Pierderea
Viteza apei specificǎ de Viteza apei specificǎ de Viteza apei specificǎ de
calde, v, [m/s] sarcinǎ, Z’, calde, v, [m/s] sarcinǎ, Z’, calde, v, [m/s] sarcinǎ, Z’,
[Pa] [Pa] [Pa]
0,010 0,05 0,100 5,00 0,450 100,00
0,015 0,10 0,120 7,00 0,500 125,00
0,020 0,20 0,140 10,00 0,600 180,00
0,025 0,30 0,160 12,00 0,700 245,00
0,030 0,50 0,180 16,00 0,800 320,00
0,035 0,60 0,200 20,00 0,900 405,00
0,040 0,80 0,220 24,00 1,000 500,00
0,045 1,00 0,240 29,00 1,100 605,00
0,050 1,30 0,260 34,00 1,200 720,00
0,060 1,80 0,280 39,00 1,300 845,00
0,070 2,50 0,300 45,00 1,400 980,00
0,080 3,20 0,350 61,00 1,500 1130,00
0,090 4,10 0,400 80,00 1,600 1280,00
7
Curs nr. 5. Corpuri de încǎlzire
CORPURI DE ÎNCĂLZIRE
5.1. Criterii de utilizare a corpurilor de încălzire şi clasificarea corpurilor de încălzire.
CORPURILE DE ÎNCĂLZIRE sunt schimbătoare de căldură alimentate cu agent

termic apă sau abur, care emit căldură prin radiaţie şi convecţie şi servesc la încălzirea
încăperilor.
Senzaţia de confort a ocupanţilor încăperii este mai bună în cazul corpurilor de încălzire
ce prezintă o cotă de radiaţie mai mare.
Utilizarea unuia sau altuia dintre tipurile de corpuri de încălzire se decide în funcţie de
destinaţia clădirii şi de criteriile relative ce definesc corpul de încălzire. Pentru clădirile civile
(de locuit, sociale, culturale, administrative etc.) alegerea corpurilor de încălzire se realizează
funcţie de următoarele criterii specifice: estetică, performanţa termică, preţul, durabilitatea,
rezistenţa la şocuri şi lovituri, compatibilitatea materialului corpului de încălzire cu alte metale
din instalaţia de încălzire, posibilităţile de igienizare, uşurinţa montării etc.
În cazul încăperilor în care se desfăşoară activităţi de producţie, la alegerea corpurilor de încălzire
se urmăreşte şi adecvarea acestora la specificul activităţii şi la particularităţile de mediu ale încăperii.
Corpurile de încălzire trebuie să îndeplinească următoarele calităţi:
¾ Rezistenţă mecanică la lovituri;
¾ Rezistenţă la acţiunea corosivă a mediului;
¾ Posibilităţi de curăţire uşoară în medii încărcate cu pulberi, praf, scame etc. (se recomandă
evitarea corpurilor de încălzire cu convecţie puternică, respectiv a celor cu aripioare);
¾ Temperatura superficială sub limita de asigurare precizată prin reglementările în vigoare
(Normativul I.13), în cazul încăperilor cu pericol de explozie.
Clasificarea corpurilor de încălzire se poate face astfel:

a) după materialul din care sunt confecţionate, corpurile de încălzire pot fi din:
- fontă;
- aluminiu;
- oţel;
- cupru etc.;
b) după proporţia convecţie – radiaţie din totalul emisiei termice, se disting:
- corpuri de încălzire prin radiaţie şi prin convecţie (radiatoare de orice fel şi ţevi cu aripioare);
- corpuri de încălzire aproape exclusiv prin convecţie (convectoarele);
c) după modul de realizare, corpurile de încălzire pot fi:
- din elemente;
- din panouri de tablă;
- simple sau multiple;
- cu sau fără aripioare;
- din ţevi netede (tubulare);
- din ţevi şi tablă.
5.2. Alegerea, dimensionarea, amplasarea, montarea şi racordarea corpurilor de încălzire
Alegerea unui corp de încălzire se face ţinând seama de: parametrii maximi de temperatură şi
presiune ai agentului termic la care rezistă corpul ales; mărimea spaţiilor de montare existente în
încăpere şi posibilitatea acestuia de a satisface eventualele condiţii impuse de specificul încăperii sau de
activităţile ce se desfăşoară în ea; avantajele şi dezavantajele fiecărei categorii de corpuri de încălzire.
1
Dacă într-o aceeaşi instalaţie de încălzire centrală se utilizează mai multe tipuri de
corpuri de încălzire, se recomandă utilizarea unor corpuri de încălzire cu valori ale exponentului
de reglare cât mai apropiate.
Calculul de dimensionare a corpurilor de încălzire se face în conformitate cu prevederile
generale ale STAS 1797/1, corelate cu prevederile particulare ale normelor de fabricaţie, ale
instrucţiunilor de utilizare, ale prospectelor şi agrementelor corpurilor de încălzire.
Mărimea şi numărul corpurilor de încălzire montate într-o încăpere se determină prin calcul
astfel încât puterea termică a acestora, Φc, să fie egală cu necesarul de căldură al încăperii, Φ.
Corpul de încălzire ales trebuie să aibă dimensiunile de gabarit corelate cu cele ale spaţiului de
montare existent în încăpere.
Atunci când, pentru corpul de încălzire, se cunoaşte puterea termică nominală pe element,
numărul de elemente al corpului de încălzire, se determină cu relaţia:
Φ
N= [elemente] (5.1)
Φn ⋅ a ⋅ ct ⋅ cr ⋅ cm ⋅ ch ⋅ cv
Atunci când, pentru corpul de încălzire, se cunoaşte puterea termică nominală pe unitatea de
lungime, lungimea, L, a corpului de încălzire, se determină cu relaţia:
Φ
L= [ m] (5.2)
Φn ⋅ ct ⋅ cr ⋅ cm ⋅ ch ⋅ cv
unde: Φn – puterea termică nominală pe element, [W/element] pentru corpurile de încălzire cu
elemente, respectiv, puterea termică nominală pe unitatea de lungime, [W/m], alese din norme,
instrucţiuni, agremente, prospecte, în funcţie de tipul corpului de încălzire;
a – coeficient adimensional de corecţie, aplicabil doar la radiatoarele din fontă (tabelul 5.1),
depinzând de numărul N’ al elementelor ce alcătuiesc radiatorul calculat cu relaţia:
Φ
N' = [elemente] (5.3)
Tabelul 5.1. Coeficientul de corecţie, a, cu numărul de elemente pentru radiatoarele din fontă
Numărul de
1...10 11...13 14...17 18...24 25...40 41...50
elemente N’
Coeficientul
1,00 0,99 0,98 0,97 0,96 0,95
de corecţie a
ct – coeficient adimensional de corecţie pentru diferite medii de temperatură, altele decât
cea nominală (tabelul 5.2);
Tabelul 5.2. Coeficientul de corecţie, ct, cu diferenţa medie de temperatură

Temperatura Temperatura interioară a încăperii θi, [°C]
agentului
termic θd/θî, 5 10 12 15 16 18 20 22 25
[°C]
La corpuri de încălzire cu exponentul n=4/3
95/75 1,47 1,35 1,30 1,23 1,20 1,16 1,11 1,07 1,00
90/70 1,35 1,23 1,18 1,11 1,09 1,04 1,00 0,96 0,89
85/65 1,23 1,11 1,07 1,00 0,98 0,89 0,89 0,85 0,78
70/55 0,94 0,84 0,80 0,73 0,71 0,63 0,63 0,59 0,54
55/45 0,68 0,58 0,54 0,49 0,47 0,43 0,40 0,36 0,31
La corpuri de încălzire cu exponentul n=1,3
95/75 1,45 1,34 1,29 1,22 1,20 1,15 1,11 1,07 1,00
90/70 1,34 1,22 1,18 1,11 1,09 1,04 1,00 0,96 0,89
85/65 1,22 1,11 1,07 1,00 0,98 0,94 0,89 0,85 0,79
2
agentului
termic θd/θî, 5 10 12 15 16 18 20 22 25
[°C]
70/55 0,95 0,84 0,80 0,74 0,72 0,68 0,64 0,60 0,54
55/45 0,69 0,59 0,55 0,50 0,48 0,44 0,41 0,37 0,32
cr – coeficient adimensional de corecţie care ţine seama de modul de racordare a corpului
de încălzire (tabelul 5.3);
cm – coeficient adimensional de corecţie care ţine seama de locul de motare a corpului de
încălzire (tabelul 5.4);
Tabelul 5.3. Coeficientul de corecţie, cr, cu racordarea
* mod de racordare permis la corpurile a căror lungime este ≤1,2 m;

** valabil numai pentru apă cu temperatura pe tur <100°C.
Tabelul 5.4. Coeficientul de corecţie, cm, cu montarea
ch – coeficient adimensional de corecţie care ţine seama de altitudinea, h, deasupra

nivelului mării (tabelul 5.5);
Tabelul 5.5. Coeficientul de corecţie, ch, cu altitudinea
Altitudinea h,
0 500 1.000 1.500 2.000
[m]
Coeficientul de
1,00 0,97 0,95 0,93 0,91
corecţie ch
cv - coeficient adimensional de corecţie care ţine seama de culoarea vopselei suprafeţei
exterioare a corpului de încălzire, diferită de cea normală (considerată a fi vopseaua de culori
deschise, fără pigmenţi metalici). Pentru corpurile de încălzire livrate gata vopsite de către
producător cv=1,00, iar pentru corpurile de încălzire vopsite pe şantier se aplică valorile cv=1,00
pentru vopsea normală, fără pigmenţi metalici, respectiv cv=0,97 pentru vopsea cu pigmenţi metalici.
La amplasarea corpurilor de încălzire, se urmăreşte:

funcţionarea acestora cu eficienţă maximă prin montarea lor la partea inferioară a
încăperilor, în vecinătatea suprafeţelor reci;
corelarea lor cu elementele de construcţie, evitându-se stânjenirea amplasării mobilierului, a
utilajelor, a circulaţiei persoanelor, a celorlalte instalaţii, precum şi accesul la hidranţii de incendiu;
3
montarea la parapetul ferestrelor, paralel cu pereţii finisaţi sau în imediata lor apropiere;
la casa scării, amplasarea se face de regulă la parter. Dacă necesarul de căldură nu poate fi
acoperit de corpurile de încălzire amplasate la parter se recomnadă amplasarea de corpuri
de încălzire şi la nivelele imediat superioare;
mascarea corpurilor de încălzire în cazul încăperilor destinate copiilor preşcolari cât şi în
alte încăperi cu risc de arsuri prin atingere, dacă agenţii termici utilizaţi au parametrii
ridicaţi, în încăperi cu cerinţe estetice speciale, sau la cererea beneficiarilor.
Montarea corpurilor de încălzire se realizează utilizând accesoriile de prindere indicate de

furnizorul corpurilor de încălzire (console, suporturi, susţinătoare), respectându-se indicaţiile
producătorului referitoare la numărul accesoriilor utilizate şi distanţele relative dintre acestea şi
faţă de elementele de construcţie. În general, la un corp de încălzire se montează minimum două
console şi un susţinător.
Racordarea corpurilor de încălzire la coloanele unei instalaţii de încălzire se poate face în
cele cinci feluri indicate în tabelul 4.3, variantele de racordare influenţând emisia termică a
corpurilor de încălzire. De regulă se folosesc racordările cu circulaţia agentului termic sus-jos, care
conduc atât la obţinerea celor mai mari valori ale puterilor termice, cât şi la reducerea
dimensiunilor corpurilor. În general, corpurile de încălzire cu lungimea <1,2 m se racordează pe
aceeaşi parte (dacă construcţia corpului de încălzire permite acest lucru), iar corpurile cu lungimi
>1,2 m se racordează în diagonală.
Pentru legarea corpurilor de încălzire la coloane, se recomandă respectarea distanţelor
minime între corp şi coloană, prescrise de normativul I 13. Când nu se pot respecta aceste distanţe,
racordarea se face în diagonală.
În cazul altor scheme de racordare (de exemplu, în cazul distribuţiei individuale monotub
orizontală în pardoseală), legarea corpurilor de încălzire se face conform cu instrucţiunile tehnice
ale furnizorului elementelor de racordare folosite.
5.3. Radiatoare din elemente

Radiatoarele din elemente se realizează prin asamblarea demontabilă (cu nipluri) sau
nedemontabilă (prin sudură) a unor elemente de radiator identice, confecţionate, după caz, din
fontă, tablă din oţel, aluminiu, aliaj de
aluminiu etc.
Agentul termic încălzitor circulă prin
coloanele elementului, acest tip de radiatoare
fiind folosite în mod curent în clădirile civile.
5.3.1. Radiatoare din fontă
Elementele de radiator din fontă
produse în România sunt de două feluri:
- cu coloane unite (figura 5.1. a),
de secţiune eliptică (STAS 7363), ce pot
avea două sau trei coloane;
- cu coloane libere (figura 5.1. b),
de secţiune circulară (STAS 7364), ce pot
avea 4, 6 sau 9 coloane.
a) b) Parametrii maximi de lucru pentru cei
doi agenţi termici încălzitori, apă şi abur, în
Figura 5.1. Radiatoare din fontă fabricate în funcţionarea acestor tipuri de radiatoare sunt:
România: a) cu coloane unite (STAS 7363); b) cu
1. pentru cele cu coloane unite:
coloane libere (STAS 7364)
- temperatura maximă de lucru: 140°C
pentru apă, respectiv 151°C pentru abur;
4
- presiunea maximă de lucru: 6 bar pentru apă, respectiv 4 bar pentru abur;
- presiunea de încercare: 11 bar pentru ambele tipuri de agenţi termici;
2. pentru cele cu coloane libere:
- temperatura maximă de lucru: 115°C pentru apă, respectiv 133°C pentru abur;
- presiunea de încercare: 8 bar pentru ambele tipuri de agenţi termici.
5.3.2. Radiatoare din aluminiu

Elementele radiatoarelor din aluminiu sau din aliaj de aluminiu se obţin prin turnare sub presiune
sau prin extrudare. Ele pot avea una, două sau mai multe coloane prin care circulă agentul termic
încălzitor, pe suprafaţa externă fiind mai multe aripioare de diverse forme şi dimensiuni care conferă
fiecărui model constructiv individualitatea sa.
Elementele se îmbină între ele prin nipluri din oţel sau fontă, cu filet stânga-dreapta şi se
etanşează cu garnituri din clingherit, elastomeri etc., pentru evacuarea aerului şi a gazelor
degajate din apă fiind necesar un robinet de dezaerisire montat pe radiator.
Radiatoarele din aluminiu se utilizează în instalaţiile de încălzire cu agent termic apă caldă cu
temperatura maximă de 95°C (sau 110°C), presiunea maximă de 6 bar şi exponent de reglare n=4/3,
având diferite caracteristici constructive şi termice.
Radiatoarele din aluminiu prezintă următoarele avantaje dar şi dezavantaje:
- Avantaje: aspect estetic modern şi montare uşoară; puteri termice mari pe unitatea de lungime;
spaţiu redus de ocupare în încăperi; masă mică (de aproximativ 4 ori mai redusă decât a
radiatoarelor din fontă);
- Dezavantaje: durată de viaţă mai mică comprativ cu radiatoarele din fontă; preţ de achiziţie, în
lei/kW, mare; rezistenţă mică la şocuri şi lovituri; pot prezenta zgomote în funcţionare, provocate
de aerul şi gazele degajate în apă şi neevacuate corect; necesită uneori un tratament al apei cu
inhibitori speciali, contra degajărilor de hidrogen; incompatibilitate cu unele metale (împreună cu
corpul se formează pile electrice).
5.3.3. Radiatoare din oţel

Radiatoarele din oţel sunt asemănătoare cu cele din fontă, elementele lor confecţionându-se
din tablă ambutisată, sudată pe contur şi prin puncte între coloane. Elementele se îmbină între ele
prin sudură şi cu nipluri. Cele mai des întâlnite radiatoare din oţel sunt cele confecţionate din tablă
DIN, cu diferite caracteristici termice şi constructive.
Parametrii maximi ai agentului încălzitor (apă caldă sau fierbinte) sunt în funcţie de tipul constructiv
următorii: construcţie normală: θmax=110°C şi pmax=4 bar; construcţie specială: θmax=140°C şi pmax=6 bar.
Radiatoarele din oţel au ca principale avantaje: aspect plăcut; rezistenţă la şocuri şi
lovituri; montare uşoară şi preţ de achiziţie mic; masă moderată (de aproximativ 3 ori mai redusă
decât a celor din fontă).
Ca dezavantaje ale radiatoarelor din oţel se pot enumera: puteri termice pe unitatea de lungime
mici sau moderate la unele tipuri constructive; spaţiu mare necesar montării în încăpere; durată de viaţă
scăzută sau medie, din cauza coroziunii; cheltuieli mai mari în exploatare.
5.4. Radiatoare - panou
Sunt corpuri de încălzire plate, confecţionate din tablă din oţel de foarte bună calitate, cu
grosimea de 1,25...1,30 mm. Prin ambutisare şi prin sudarea tablei pe contur şi în câmp, rezultă
un panou platcu două colectoare şi mai multe canale de circulaţie a apei. Panoul poate fi sau nu
prevăzut la spate cu aripioare ondulate de tablă din oţel subţire (aproximativ 0,4 mm), prinse prin
sudură. Prin cuplarea în paralel a două sau trei panouri, aşezate unul în spatele celulilalt se
5
realizează mai multe tipuri
constructive. Majoritatea tipurilor
constructive de radiatoare – panou
au şi un capac superior perforat şi
două rame laterale.
Gama înălţimilor de
fabricaţie este variată (de la 300 la
900 mm), iar lungimile pot varia de
asemenea într-o plajă largă de valori
(de la 300 la 3000 mmm), în trepte
normalizate, precizate de fiecare
producător în parte.
Parametrii maximi ai
agentului termic utilizat (apa caldă)
sunt în mod curent 110ºC şi,
respectiv 6 bar, dar sunt şi radiatoare
care admit presiuni până la 10 bar.
Figura 5.2. Radiatoare – panou Vogel&Noot
Cele mai utilizate tipuri de
radiatoare-panou sunt cele produse
de firma austriacă Vogel&Noot
(figura 5.2) cu diferite caracteristici tehnice şi constructive: 5 tipuri constructive realizate într-o
gamă de 5 înălţimi (300, 400, 500, 600 şi 900 mm) şi 19 lungimi (400, 520, 600 720, 800, 920,
1000, 1120, 1200, 1320, 1400, 1600, 1800, 2000, 2200, 2400, 2600, 2800 şi 3000 mm).
Pe spatele radiatorului, în cazul în care nu există decupaje speciale pe ramele laterale, se
află sudate 4 sau 6 urechi de prindere necesare la montare. La unele radiatoare, aceste urechi de
prindere pot lipsi, rolul lor la montare fiind asigurat de decuplaje speciale practicate în ramele
laterale ale radiatorului.
Aceste tipuri de radiatoare se utilizează de regulă în clădirile civile, parametrii maximi ai
agentului termic utilizat în acest tip de radiatoare fiind:
Presiune maximă de lucru: pmax=10 bar;
Temperatura maximă de regim: θmax=110°C;
Exponent de reglare: n=1,30.
5.5. Corpuri de încălzire tubulare

Corpurile de încălzire tubulare sunt realizate, de regulă, cu ţevi netede din oţel, în
construcţie sudată, după forma constructivă existând: registre, serpentine şi corpuri de încălzire
speciale pentru grupuri sanitare.
5.5.1. Registre clasice
Ca şi în cazul serpentinelor, corpurile de încălzire tip „registre clasice” au construcţie
robustă, se prevăd cu mufe sau flanşe şi pot fi igienizate/curăţate cu uşurinţă. În schimb, prezintă
puteri termice mici sau medii pe unitatea de lungime de corp şi au un design mai puţin atrăgător
decât alte corpuri de încălzie.
Registrele clasice sunt corpuri de încălzire cu ţevi netede din oţel, având diametre uzuale
între 50 şi 80 mm, presiune maximă de utilizare pmax=16 bar, temperatură maximă a agentului
termic (apă caldă, apă fierbinte sau abur) tmax=150°C şi, exponent de reglare (conform STAS
1797/3) n=5/4.
După modul de aşezare a ţevilor, registrele pot fi:
- orizontale având puterile termice nominale, în funcţie de numărul de ţevi orizontale şi
de înălţimea de gabarit, H, [mm]: - registrele verticale din ţeavă D 76 mm 139,4 W/m
6
la ΔT= 60 K, respectiv 199,7 W/m la ΔT= 80 K; - registrele orizontale din ţeavă D
76 mm 153,9 W/m la ΔT= 60 K, respectiv 220,5 W/m la ΔT= 80 K;
- verticale, cu unul (I) sau două (II) rânduri de ţevi.
5.5.2. Serpentine
Corpurile de încălzire tip serpentine au construcţie robustă, se prevăd cu mufe sau flanşe
şi pot fi igienizate/curăţate cu uşurinţă. Prezintă puteri termice mici sau medii pe unitatea de
lungime de corp şi au un design mai puţin atrăgător decât alte corpuri de încălzie.
Serpentinele sunt corpuri de încălzire cu ţeava din oţel netedă, având diametre uzuale
termic (apă caldă şi/sau apă fierbinte) tmax=150(max 200)°C şi, exponent de reglare (conform
STAS 1797/3) n=5/4.
Aceste tipuri de corpuri de încălzire sunt utilizate, de obicei, la încălzirea clădirilor
industriale, a atelierelor, garajelor, depozitelor, serelor etc., având puterea termică nominală
pentru ţeava de D 42,5 mm de 96,8 W/m la ΔT= 60 K, respectiv 138,7 W/m la ΔT= 80 K.
5.5.3. Corpuri de încălzire speciale pentru grupuri sanitare

Denumite curent „radiatoare port-prosop”,
ele se realizează din ţevi rotunde sau aplatizate, de
mici dimensiuni, din oţel, oţel inoxidabil, aluminiu
şi alte materiale, presiunea maximă de utilizare
fiind de 10 bar la o temperatură maximă de 110°C
şi având un coeficient de reglare n=1,30.
Cele mai utilizate radiatoare port-prosop sunt
cele produse de firma VOGEL&NOOT din Austria
(modelul DELLA - figura 5.3), o caracteristică a
acestor radiatoare fiind aceea că ele pot fi dotate şi
cu un element termoelectric care permite utilizarea şi
în perioada în care nu se furniezază agent termic.
Gama de fabricaţie cuprinde trei înălţimi
Figura 5.3. Radiatoare port-prosop constructive standardizate (700, 1000, respectiv 1800
Vogel&Noot -Austria mm) şi cinci lungimi (400,500, 600, 750 şi 900 mm),
în funcţie de care variazǎ şi puterea termicǎ
nominalǎ (359...1641)W.
De asemenea, o altă gamă de radiatoare port-prosop
utilizate în ţara noastră, este radiatorul MAIOR (figura 5.4),
confecţionate din aluminiu sub forma unor registre cu lăţimi de
până la 100 mm (valoare standardizată 90 mm). Ele sunt executate
de firma NOVA FLORIDA şi se livrează în blocuri de 3, 4, 5 şi 6
elemente, dimensiunile, puterile termice pentru condiţiile standard
(θd=90°C, θr=70°C şi θi=20°C), fiind cuprinse între (235, 253, 290,
327, 364, 400 şi 437)W.
5.6. Radiatoare din ţeavă şi tablă

Aceste tipuri de corpuri de încălzire sunt cunoscute sub
denumirea de “convectoradiatoare”, incluzând o gamă largă de
modele constructive, fiind realizate din elemente confecţionate
Figura 5.4. Radiator din ţeavă şi tablă ansamblate nedemontabil (prin sudare) şi
MAIOR – NOVA FLORIDA prevăzute cu racorduri, mufe sau flanşe.
7
Au avantajul unor puteri termice medii sau mari pe unitatea de lungime de corp,
principalul dezavantaj fiind acela al operaţiilor de igienizare care se execută greu, conducând
adesea la deteriorarea radaitorului.
Cel mai cunoscut este convectoradiatorul-panou CRP, simplu sau dublu, compus dintr-un
registru de ţevi din oţel peste care sunt sudate două foi din tablă subţire (panouri), prevăzute cu
numeroase fante înclinate ce au rol de activare a fenomenului de transfer termic prin convecţie.
Acest tip de corp se racordează la instalaţia interioară de încălzire prin mufe sau flanşe, putând
avea de la 4 la 28 de elemente, cu lungimea unui element de 60 mm.
Agentul termic încălzitor poate fi apa cu temperatură maximă de 150°C şi presiune
maximă de 16 bar, sau abur cu temperatura maximă de 151°C şi presiune maximă de 4 bar,
puterile termice realizate fiind de 57; 73,3 ; 88,4 ; 101,6 ; 130,4 ; 156,9 W/elem – pentru agent
termic sub formǎ de apǎ caldǎ, respectiv, 91 ; 117 ; 141 ; 164 ; 210 ; 253 W/elem – pentru agent
termic sub formǎ de abur.
5.7. Convectoare
Convectoarele (figura 5.5) sunt corpuri de încălzire care se compun în general din două
piese importante, independente din punct de vedere constructiv:
1. element încălzitor –
constituit din una sau mai
multe ţevi prevăzute cu
aripioare longitudinale sau
transversale;
2. masca – care asigură pe de
o parte circulaţia aerului
din încăpere peste
elementul încălzitor şi, pe
de altă parte, ieşirea aerului
cald pe la partea superioară
Figura 5.5. Convector: 1- ţevi încălzitoare; 2 – aripioare; prin orificii special
3 – distribuitor (collector); 4 – record de intrare (ieşire); prevăzute.
5 – mască; 6 – clapetă de reglare; 7 – buton de acţionare a
clapetei; 8 – jaluzele; 9 – dibluri; 10 – glaf; A, B, C, D, H, Masca poate avea o clapetă mobilă
L – cote ce depind de tipul convectorului; a, b ≥100mm care să permită reglarea manuală
sau automată a debitului de aer
cald.
Tipul de convector ce prezintă înălţimi reduse poartă denumirea de “plintă”, iar în cazul
în care este montat în pardoseală poartă denumirea de “convector de pardoseală”. Convectoarele
de pardoseală sunt indicate în locurile în care nu este posibilă montarea convectoarelor înalte
(sub geamuri, la intrările sau ieşirile în/din hale etc., atât în locuri publice – saloane auto, galerii
– cât şi vile).
Pentru activarea fluxului de căldură cedat de convectoarele de pardoseală, acestea se
echipează cu ventilator tangenţial, cu viteză de rotaţie reglabilă continuu în funcţie de
temperatura solicitată în încăperea în care sunt montate. Cele mai utilizate convectoare de
pardoseală cu ventilator sunt cele tip PURMO sau tip Aquilo FMT.
Datele tehnice ale convectoarelor Aquilo sunt:
Materialul schimbătorului de căldură: conducte din cupru cu lamele din aluminiu;
Materialul casetei: tablă din oţel zincat pe ambele părţi, în
interior
lăcuită prin prăfuire în culoare neagră;
Materialul grilei: fag şi stejar, băiţuit sau lăcuit, duraluminiu
8
sau oţel inoxidabil;
Racorduri apă: 2×G ½” – filet interior;
Presiunea de lucru: 10 bar;
Temperatura maximă: 110°C;
Presiunea de probă: 13 bar;
Elementele convectorului: dezaerator manual, robinet de evacuare,
două carcase laterale ale schimbătorului, set
de conexiuni flexibile din oţel inoxidabil, de
lungime 10 cm cu filet GW/GZ 1/2″. La
convectorul Aquilo FMT mai apar în plus
ventilatoarele care funcţionează la 12 V.
9
Curs nr. 6. Evaluarea necesarului de cǎldurǎ pentru încǎlzire şi preparare apǎ caldǎ de consum
EVALUAREA NECESARULUI DE CǍLDURǍ PENTRU ÎNCǍLZIRE ŞI

PREPARARE APǍ CALDǍ DE CONSUM
Necesarul de căldură pentru asigurarea parametrilor de confort termic în cadrul unui

obiectiv (clădire) cuprinde, în general, necesarul de căldură pentru: încălzire, preparare apă caldă
de consum (acc), ventilaţie, tehnologie şi pierderi în reţelele de transport şi distribuţie.
Q T = Q înc + Q acc + Q v + Q th + ΔQ rt ,d [kW] (6.1)
6.1. Calculul necesarului de căldură pentru încălzire conform normativului SR

1907-1/2000
Necesarul de căldură pentru încălzire poate fi determinat prin patru metode:

- Metoda caracteristicii termice a clădirii;
- Metoda de calcul pe conturul exterior al clădirii;
- Metoda de calcul bazatǎ pe coeficienţii globali de izolare termică „G”;
- Metoda conform Normativului SR1907-1/1997.
Dintre aceste metode, primele douǎ sunt metode rapide de calcul care permit evaluarea
necesarului de cǎldurǎ pentru întreaga construcţie, cea de a treia permite evaluarea necesarului
total anual de cǎldurǎ pentru întreaga construcţie ţinând seama şi de aporturile de cǎldurǎ pasive
şi din interiorul construcţiei, iar cea de a patra metodǎ, este o metodǎ exactǎ de calcul, care
permite evaluarea necesarului de cǎldurǎ pentru fiecare încǎpere şi dimensionarea corpurilor de
încǎlzire.
Algoritmul de calcul a necesarului de cǎldurǎ pentru încǎlzire prin metoda SR 1907/2001
presupune parcurgerea urmǎtorului algoritm de calcul:
1. Se notează pe planul clădirii, într-un cerc desenat în fiecare încăpere, numărul încăperii şi
temperatura interioară de calcul, conform SR 1907-2/2000;
2. Se înscriu în formularul de calcul caracteristicile geometrice şi termotehnice ale elementelor
de construcţie prin care încăperea pierde căldură: dimensiuni, rezistenţe termice, diferenţe de
temperatură;
3. Se calculează pierderea de căldură prin transmisie, QT, în funcţie de care se calculează
rezistenţa termică specifică medie:
θi − θe
QT = ∑ CM ⋅ m ⋅ A ⋅ + Qs [W] (6.2)
R'
unde: CM – coeficient de corecţie al necesarului de căldură de calcul funcţie de masa specifică a
construcţiei (mpi) 1 ;
m – coeficient de masivitate termică a elementelor de construcţie exterioare, determinat
conform relaţiei 6.3:
m = 1,225 − 0,05 ⋅ D (6.3)
2
în care: D – indicele inerţiei termice a elementului de construcţie, calculat cu relaţia :
1
pentru clădiri de locuit şi similare lor şi pentru clădiri social-culturale cu pereţi interiori realizaţi din beton celular
autoclavizat, cărămidă cu grosime mai mică de 0,125 m, având planşee despărţitoare din beton armat cu grosime
≤0,10 m, sau din alte materiale de construcţie uşoară (mpi≤400kg/m2) CM=1, iar pentru celelalte construcţii
(mpi≥400kg/m2) CM=0,94.
1
n
D = ∑ R stj ⋅ s mj (6.4)
j=1
unde : Rstj - rezistenţa specifică la permeabilitate termică a stratului j, [(m2·ºC)/W];

smj - coeficient de asimilare termică al materialului stratului j, [W/(m2·ºC)], conform
SR1907-1/2000.
A – aria suprafeţei fiecărui element de construcţie, determinată conform STAS 6472/3, [m2];
R ' - rezistenţa termică specifică corectată a elementului de construcţie considerat,
determinată prin calcul termotehnic întocmit în conformitate cu prevederile reglementărilor tehnice
în vigoare (STAS 6472/3), [(m2·ºC)/W] cu relaţia 6.5. Aceasta rezistenţa termică pe care trebuie
să o aibă un element de conducţie exterior pentru a permite obţinerea pe suprafaţa interioară a
unei temperaturi θi (de confort) şi care să fie mai mare decât temperatura punctului de rouă θτi.
1 1 n Ψj ⋅ l j
= +∑ [(m2·ºC)/W] (6.5)
R ' R j=1 A
în care: R - rezistenţa termică unidirecţională, [(m2·ºC)/W], determinată în funcţie de elementul
de anvelopă cu una din relaţiile:
- pentru elemente exterioare:
1 δ 1
R= +Σ + [(m2·ºC)/W] (6.6)
αi λ αe
- pentru elemente interioare:
1 δ 1
R= +Σ + [(m2·ºC)/W] (6.7)
αi λ αi
- pentru pardoseli în contact cu solul:

1 δ
R= +Σ [(m2·ºC)/W] (6.8)
αi λ
unde: αi – coeficientul de convecţie termică de la aerul din interiorul încăperii la suprafaţa
elementului de anvelopă cu care acesta vine în contact, [W/(m2⋅ºC)];
αe – coeficientul de convecţie termică de la suprafaţa exterioară a elementului de
anvelopă la aerul din mediul înconjurător, [W/(m2⋅ºC)];
δ
∑ - rezistenţa termică la transmiterea căldurii prin conducţie prin straturile elementelor
λ
de anvelopă caracterizate de grosimea δ în [m] şi coeficientul de conductivitate termică specific
materialelor utilizate λ [W/(m⋅ºC)].
Ψj – coeficientul liniar de transfer termic, pentru puntea termică de tip j (colţuri clădiri,
intersecţii pereţi, boiandrugi, plăci pe sol, centuri în ziduri, grinzi de rezistenţă, soclu subsol,
tâmplărie etc.), [W/(m⋅ºC)];
lj – lungimea punţii termice de tip j, [m];
Qs – flux termic cedat prin sol, [W], determinat cu relaţia:
θi − θp m s θi − θe 1 θ i − θ ej
Qs = A p ⋅ + CM ⋅ ⋅ ⋅ A bc + ⋅ ⋅ A bcj (6.9)
Rp ns R bc ns R bc
unde: Ap – aria cumulată a pardoselii şi a pereţilor aflaţi sub nivelul terenului (relaţia 6.10), [m2];
A p = A pl + p ⋅ h (6.10)
2
pentru elementele de construcţie cu D≥4,5, se consideră m=1; pentru tâmplăria exterioară se consideră D=0,5;
pentru elementele de construcţie în contact cu solul precum şi planşeele pentru subsolurile neîncălzite se consideră
m=1.
2
în care: Apl – aria plăcii pe sol sau a plăcii inferioare a subsolului încălzit, [m2];
p – lungimea conturului pereţilor în contact cu solul, [m];
h – cota pardoselii sub nivelul terenului, [m].
Rp – rezistenţa termică specifică cumulată a pardoselii şi a stratului de pământ cuprins
între pardoseală şi adâncimea de 7 m de la cota terenului sistematizat, sau a stratului de apă
freatică, (relaţia 6.8), [(m2·ºC)/W];
ms – coeficient de masivitate termică a solului, (figura 6.1), determinat în funcţie de
adâncimea stratului de apă freatică, H şi, de adâncimea de îngropare a pardoselii, h;
ms
θeo
B
h
0,9 θi
H
g A
0,8 C
L max = AC + CB
0,7
0,6
0,5
0,4 L max = π/2⋅(2H-h)
0,3
2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 L max [m]
Figura 6.1. Variaţia coeficientului de masivitate termică, ms, cu grosimea solului
ns – coeficient de corecţie care ţine seama de conductivitatea termică a solului (figura

6.2), determinat în funcţie de adâncimea de îngropare a pardoselii faţă de cota zero a solului, h şi,
de conductivitatea termică a materialului din care este alcătuit stratul de pământ luat în
considerare;
ns
1,8
1,7
h=0m
1,6
h=1m
1,5
h≥2m
1,4
1,3
1,2
1,1
λ [W/mK]
1,0
1 1,2 1,4 1,6 1,8 2,0
Figura 6.2. Diagrama de determinare a coeficientului de corecţie ns
Abc – aria unei benzi cu lăţimea de 1 m situată de-a lungul conturului exterior al
suprafeţei Ap, [m2];
3
Rbc – rezistenţa termică specifică a benzii de contur la trecerea căldurii prin pardoseală şi
sol către aerul exterior, [(m2·°C)/W];
θej – temperatura interioară convenţională de calcul pentru încăperile alăturate, [°C];
Abcj – aria unei benzi cu lăţimea de 1 m situată de-a lungul conturului care corespunde
spaţiului învecinat care are temperatura θi, [m2];
θp – temperatura, fie în sol la adâncimea de 7 m de la cota terenului sistematizat, în cazul
inexistenţei stratului de apă freatică, fie a stratului de apă freatică.
Valorile temperaturii θp funcţie de zona în care este amplasată construcţia sunt:
Zona Temperatura θp,
[°C]
I 11
II 10
III 9
IV 8
⎛ ∑A⎞
4. Se determină adaosul Ao şi Ac şi se calculează valoarea Q T ⋅ ⎜1 + ⎟,
⎝ 100 ⎠
unde: Ao - adaosul pentru orientare (tabelul 6.1) folosit în scopul diferenţierii necesarului de
căldură al încăperilor diferit expuse radiaţiei solare, afectând numai pierderile de căldură ale
încăperilor cu pereţi exteriori;
Tabelul 6.1. Adaosul pentru orientare

Orientare N NE E SE S SV V NV
Ao, [%] +5 +5 0 -5 -5 -5 0 +5
Ac – adaosul pentru
compensarea efectului suprafeţelor reci,
în scopul corectării bilanţului termic al
corpului omenesc în încăperea în care,
elementul de construcţie cu rezistenţă
termică redusă, favorizează
intensificarea cedării căldurii, prin
radiaţie, a corpului. Valoarea acestui
coeficient de adaos afectează numai
pierderile de căldură ale încăperilor a
căror rezistenţă termică specifică
medie, Rm, nu depăşeşte 10
[(m2·ºC)/W] (figura 6.3):
A c = f (R m )
A T (θ i − θ e ) ⋅ C M (6.11)
Rm =
QT
în care: AT – aria suprafeţei totale a
încăperii (reprezentând suma tuturor
ariilor suprafeţelor delimitatoare), [m2];
5. Se determină sarcina termică

pentru încălzire, de la temperatura
Figura 6.3. Diagrama de determinare a adaosului pentru exterioară la temperatura interioară, a
compensarea efectului suprafeţelor reci aerului infiltrat prin neetanşeităţile
uşilor şi ferestrelor şi a aerului pătruns
4
la deschiderea acestora Qi, ca valoare maximă între sarcinile termice Qi1 şi Qi2 :
Qi1 – sarcina termică pentru încălzirea, de la temperatura exterioară convenţională de calcul
la temperatura interioară convenţională de calcul, aerului infiltrat prin neetanşeităţile uşilor şi
ferestrelor şi a aerului pătruns la deschiderea acestora determinată, ţinând seama de numărul de
schimburi de aer necesar în încăpere din condiţiile de confort fiziologic (relaţia 6.12):
[ ] ⎛ A ⎞
Q i1 = n ao ⋅ C M ⋅ V ⋅ ρ ⋅ c p ⋅ (θ i − θ e ) + Q u ⋅ ⎜1 + c ⎟ [W] (6.12)
⎝ 100 ⎠
Qi2 – sarcina termică pentru încălzirea de la temperatura exterioară convenţională de
calcul la temperatura interioară convenţională de calcul, aerului infiltrat prin neetanşeităţile
uşilor şi ferestrelor şi a aerului pătruns la deschiderea acestora, determinată funcţie de viteza
convenţională a vântului (relaţia 6.13):
{ [ ] } ⎛ A ⎞
Q i 2 = C M ⋅ E ⋅ ∑ i ⋅ L ⋅ v 4 / 3 ⋅ (θ i − θ e ) + Q u ⋅ ⎜1 + c ⎟ [W] (6.13)
⎝ 100 ⎠
unde: nao – numărul de schimburi de aer necesar în încăpere din condiţii de confort fiziologic,
tabelul 6.2.
Tabelul 6.2. Numărul de schimburi de aer în încăpere pentru diferite clădiri
Nr. ⎡ m 3 /s ⎤ ⎡ m3 /h ⎤
Tipul clădirii Tipul camerei nao, ⎢ ⎥ nao, ⎢ ⎥
crt. 3 3
⎣⎢ m ⎦⎥ ⎣⎢ m ⎦⎥
Camere de locuit 0,22×10-3 0,792
1. Clădiri de locuit şi similare lor Bucătării 0,33×10-3 1,190
Băi 0,33×10-3 1,000
7×10 −3 ⋅N p
2. Şcoli - -
V
7×10 −3 ⋅N p
3. Grădiniţe - -
V
7×10 −3 ⋅N p
4. Creşe - -
V
7×10 −3 ⋅N p
5. Spitale - -
V
Np – numărul de persoane; V – volumul încăperii, [m3];
cp – căldura specifică la presiune constantă a aerului la temperatura θi, [J/(kg·ºC)];

ρ - densitatea aerului la temperatura θi, [kg/m3];
Qu – necesarul de căldură pentru încălzirea aerului pătruns la deschiderea uşilor
exterioare (relaţia 6.14), [W]:
Q u = U ⋅ A u ⋅ n ⋅ (θ i − θ e ) ⋅ c M
[W] (6.14)
2
în care: U=0,36 – pierderea specifică de căldură la deschiderea unei uşi exterioare, [J/(m ⋅°C)];
Au – aria uşilor exterioare care se deschid, [m2];
n – numărul deschiderilor uşilor exterioare într-o oră, în funcţie de specificul clădirii;
E - factor de corecţie cu înălţimea (pentru încăperi din clădiri cu mai puţin de 12 nivele
E=1, iar pentru clădiri cu mai mult de 12 nivele, valoarea coeficientului E se alege din tabelul 6.3);
i – coeficient de infiltraţie a aerului prin rosturi, [(s/m)4/3];
v4/3 - viteza convenţională a vântului de calcul, în funcţie de zona eoliană în care se
încadrează localitatea unde este amplasată clădirea (tabelul 6.4).
5
Tabelul 6.3. Valorile factorului de corecţie cu înălţimea
Numărul de nivele ale clădirii
Etajul
12 15 18 20 21
P1 1,180 1,230 1,265 1,295 1,340
1 1,140 1,200 1,230 1,265 1,315
2 1,120 1,170 1,200 1,230 1,285
3 1,090 1,150 1,175 1,200 1,285
4 1,070 1,130 1,155 1,180 1,230
5 1,040 1,110 1,135 1,160 1,210
6 1,020 1,080 1,120 1,150 1,200
7 1,000 1,060 1,110 1,130 1,185
8 1,000 1,040 1,090 1,110 1,190
9 1,000 1,010 1,065 1,090 1,150
10 1,000 1,000 1,030 1,060 1,130
11 1,000 1,000 1,010 1,030 1,110
12 1,000 1,000 1,000 1,000 1,080
13 1,000 1,000 1,000 1,000 1,050
14 1,000 1,000 1,000 1,000 1,020
peste 14 1,000 1,000 1,000 1,000 1,000
Tabelul 6.4. Viteza convenţională a vântului de calcul

Amplasamentul clădirii
Zona eoliană În localitate În afara localităţii
v v4/3 v v4/3
I 8,0 16,00 10,0 21,54
II 5,0 8,55 7,0 13,59
III 4,5 7,45 6,0 10,90
IV 4,0 6,35 4,0 6,35
OBS: Pentru toate nivelele situate deasupra etajului 12 al clădirilor din interiorul oraşelor , vitezele vântului de calcul corespund
clădirilor amplasate în afara localităţilor.
6. După determinarea necesarului de căldură pentru încălzirea aerului infiltrat prin

rosturile uşilor şi ferestrelor exterioare sau la deschiderea acestora, se calculează fluxul total de
căldură necesar pentru încălzirea încăperii considerate cu relaţia 6.15, după care se reiau paşii
algoritmului, calculându-se necesarul de căldură pentru încălzirea fiecărei încăperi a clădirii
considerate, necesarul total de căldură pentru încălzire determinându-se cu relaţia 6.16.
⎛ ∑A ⎞
Q = Q T ⋅ ⎜1 + ⎟ + Qi [W] (6.15)
⎝ 100 ⎠
n
Q înc = ∑ Q j (6.16)
j=1
unde: j – numărul de încăperi ale locuinţei.

7. După determinarea necesarului de căldură conform metodologiei prezentate anterior,
se verifică temperaturile pe suprafaţa interioară a elementelor de construcţie. Temperatura pe
suprafaţa interioară a elementelor de construcţie fără punţi termice, în câmp curent, se determină
cu relaţia:
θi − θe
Tst = θ i − (6.17)
αi ⋅ R '
Pentru evitarea producerii condensului pe suprafaţa interioară a unui element de
construcţie (pereţi, plafon) este necesar ca temperatura θi pe suprafaţa interioară a elementului de
construcţie să fie mai mare cu (1...1,5)°C decât temperatura punctului de rouă θr a stării aerului
din încăpere (ti, ϕi):
6
θ i ≥ θ r + 1...1,5 o C (6.18)
În ceea ce priveşte rezistenţele termice, condiţia de evitare a fenomenului de condens pe
suprafaţa interioară a elementelor de construcţii este ca rezistenţa termică să fie mai mare sau
egală cu rezistenţa termică de evitare a fenomenului de condensare Rcd.
6.2. Calculul necesarului de căldură pentru prepararea apei calde de consum
Necesarul de căldură pentru scopuri igienico-sanitare se determină în funcţie de natura

consumatorului cu relaţia:
1
Q ac = ⋅ G ac ⋅ c ⋅ (t ac − t ar ) [W] (6.19)
3,6
unde: Gac – debitul de apă caldă de consum 3 , [kg/h];
c=4,18 – căldura specifică a apei, [kJ(/kg⋅°C)];
tac=60 – temperatura apei calde, [ºC];
tar=(10…15) – temperatura apei reci, [ºC].
Indicii de consum pentru necesarul de căldură pentru prepararea apei calde menajere sunt
dependenţi de numărul de persoane N (relaţia 6.20) şi de căldura consumată pentru prepararea
apei calde menajere Q cac (tabelul 6.5).
Q cac ⋅ N
Q ac = (6.20)
2...2,5
Tabelul 6.5. Căldura consumată pentru prepararea apei calde menajere

Qacc
Nr.crt. Tipul clădirii
[W/loc] [kcal/h·loc]
1. Case de locuit 290…320 250…275
2. Cămine 260…320 225…275
3. Spitale 410…490 350…420
4. Şcoli 93…105 80…90
5. Instituţii 350…465 300…400
6. Valoare medie - 700…800
Consumul specific de apă caldă menajeră pentru diferite clădiri este prezentat în tabelul 6.6.
Tabelul 6.6. Consumul specific de apă caldă menajeră

Nr.
Destinaţia clădirii l/zi/pers
crt.
- lemne 30
Preparare locală
- gaze 60
1. Locuinţe
Preparare centrală - permanent 75
După program 120
2. Cămine - duş comun 60
3. Hoteluri 60
4. Spitale 120
5. Spălătorii 20…60
6. Intreprinderi - duş 20…60
3
parametru greu de determinat
7
Curs nr. 7. Cazanele instalaţiilor de încǎlzire centralǎ
CAZANELE INSTALAŢIILOR DE ÎNCĂLZIRE CENTRALĂ
Cazanele sunt instalaţii termice care utilizeazǎ fie cǎldura obţinutǎ prin arderea unui
combustibil în focare proprii fie cǎldura recuperatǎ din gazele fierbinţi rezultate din procese
tehnologice. De asemenea, cazanele, pot folosi energia electricǎ pentru producerea de apǎ caldǎ,
apǎ fierbinte sau abur.
Cazanele cu focar propriu pot fi definite ca fiind un ansamblu de suprafeţe de transfer de
cǎldurǎ între gazele de ardere ca agent termic primar şi apa, aerul sau aburul, ca agent termic
secundar. Astfel de cazane au înglobate în ansamblul lor constructiv instalaţia de ardere a
combustibilului (arzǎtor sau grǎtar), precum şi diverse aparate anexe (cele de comandǎ, reglare,
protecţie şi automatizare).
Clasificarea cazanelor se poate face dupǎ mai multe criterii:
a) Dupǎ natura fluidului produs, respectiv presiunea şi temperatura de regim:
- cazane de apǎ caldǎ – instalaţie care produce apǎ caldǎ la o temperaturǎ de cel
mult 115C, utilizatǎ în afara instalaţiei, în circuit închis. Cel mai adesea, astfel de cazane produc
apǎ caldǎ cu temperatura de 90C la presiuni de (2....10)bar, folosind la intrare apǎ caldǎ provenitǎ
de la returul instalaţiei de încǎlzire, cu temperatura de 70C. Cazanele de apǎ caldǎ sunt numite
obişnuit „cazane de încǎlzire” şi sunt utilizate pentru încǎlzirea, prepararea apei calde de consum
necesare clǎdirilor civile, industriale şi agro – zootehnice;
- cazane de apǎ fierbinte – instalaţie care produce apǎ fierbinte la o temperaturǎ mai mare
de 115C (frecvent 150/70C), utilizatǎ în afara instalaţiei, la presiuni mai mari decât presiunea
atmosfericǎ (6...15)bar;
- cazane de abur – instalaţie care produce abur la o presiune mai mare decât cea
atmosfericǎ şi care este utilizat, de asemenea, în afara instalaţiei;
b) Dupǎ natura combustibilului utilizat:
- cazane cu combustibil gazos;
- cazane cu combustibil lichid;
- cazane cu combustibil solid;
- cazane mixte (cu mai multe tipuri de combustibili);
c) Dupǎ natura materialului din care sunt executate suprafeţele de transfer de cǎldurǎ:
- cazane din oţel;
- cazane din fontǎ;
- cazane din cupru etc.;
d) Dupǎ spaţiul prin care circulǎ gazele de ardere şi apa (aburul):
- cazane ignitubulare (cu ţevi de fum), la care gazele de ardere circulǎ prin ţevi iar
apa printre ţevi;
- cazane acvatubulare (cu ţevi de apǎ), la care apa circulǎ prin interiorul suprafeţei
de transfer de cǎldurǎ, iar gazele de ardere circulǎ printre ţevi;
e) Dupǎ modul de construcţie:
- cazane cu focar tubular sau focar camerǎ, cu unul sau mai multe tambure;
- cazane cu suprafeţe de transfer de cǎldurǎ din ţevi netede, cu suprafeţe nervurate,
în spiralǎ;
- cazane cu suprafeţe de transfer de cǎldurǎ din cu aripioare, secţionale, cu suprafeţe
speciale, aşezate orizontal sau vertical etc.;
1
f) Dupǎ natura consumatorilor:
- cazane pentru scopuri gospodǎreşti (încǎlzire, apǎ caldǎ de consum, ventilare etc);
- cazane pentru scopuri tehnologice (spǎlare, uscare, umidificare etc).
La alegerea tipului optim de cazan, din varietatea mare de tipuri constructive, trebuie sǎ se
ţinǎ seama, pe lângǎ calculele tehnico – economice, şi de urmǎtoarele aspecte:
1. Materialul de bazǎ din care este realizat cazanul – fontǎ sau oţel. Cele din fontǎ au pereţi
groşi obţinuţi prin turnare, sunt mai grele, dar rezistente la coroziune şi variaţii de
temperaturǎ, au suprafeţe mari de transfer de cǎldurǎ (suprafeţe nervurate) şi au o duratǎ
mare de funcţionare. Cazanele din oţel sunt mai ieftine, mai uşor de utilizat, executate din
ţevi simple, plǎci sau ţevi cu aripioare, putând fi realizate şi cu condensaţie (adicǎ cu
condensarea parţialǎ sau totalǎ a vaporilor de apǎ din gazele de ardere);
2. Combustibilul utilizat – gazos (gaz natural şi GPL, deoarece nu produc funingine, arde
complet, iar produsele nocive din gazele de ardere (CO şi NO) sunt neglijabile); lichid
(CLU sau pǎcurǎ); solid (lemne, deşeuri vegetale, cǎrbune superior – huilǎ, antracit);
3. Randamentul termic în exploatare – trebuie sǎ fie cât mai ridicat (>90% în cazul utilizǎrii
combustibililor lichizi şi gazoşi, cu temperaturi ale gazelor de ardere la coş de
(150...180)C). În ultimul timp s-au dezvoltat intens cazanele cu condensaţie caracterizate
prin randamente >95% raportate la puterea calorificǎ inferioarǎ;
4. Aparatele anexe – de reglare, protecţie şi automatizare, pompe, vase de expansiune,
instalaţiile de tiraj, arzǎtoare etc.
7.2. Cazane murale de apǎ caldǎ
Sunt cazane mici, uşoare, cu sarcini termice reduse (10...30)kW care pot fi montate pe
pereţii încǎperii şi asigurǎ atât încǎlzirea cât şi apa caldǎ de consum, pentru o locuinţǎ.
Funcţioneazǎ cu GPL sau gaze naturale, cu tiraj natural sau forţat, fiind dotate de obicei cu
suprafeţe de transfer de cǎldurǎ, din ţevi cu aripioare şi arzǎtoare atmosferice (autoaspirante).
Datoritǎ echipamentului pe care-l conţin (figura 7.1 şi figura 7.2), aceste cazane pot fi
considerate minicentrale termice ce deservesc, în special, încǎlzirea locuinţei individuale.
Principalele caracteristici tehnice ale unor astfel de cazane sunt:
- Puterea termicǎ nominalǎ: 10...31 kW;
- Randament termic: 93%;
- Consum nominal de combustibil: - gaz natural (2,62...3,24) mcN/h;
- GPL (1,07...1,97) kg/h;
- Dimensiuni (hla): 684416325;
- Capacitate vas de expansiune închis: (7...8) l;
- Debit apǎ caldǎ de consum la 60C: (9,7...12,7)l/min;
- Putere electricǎ: (90 (130)....160) W;
- Presiune minimǎ pe circuitul de apǎ: 0,5 bar;
- Presiune maximǎ pe circuitul de apǎ: 3,0 bar;
- Temperatura apei calde pe circuitul de încǎlzire: (30...80)C.
Aceste cazane sunt dotate cu arzǎtoare atmosferice şi au o funcţionare „fǎrǎ supraveghere”

permanentǎ, fiind protejate şi controlate permanent prin dispozitive electronice. Aprinderea
amestecului gaz – aer se face prin iniţierea flǎcǎrii de cǎtre un electrod de aprindere, cu ajutorul
unui transformator de înaltǎ tensiune.
Cǎldura rezultatǎ din arderea combustibilului este preluatǎ de schimbǎtorul bitermic din
ţevi cu aripioare (2 – figura 7.1) şi transferatǎ apei care este transportatǎ prin instalaţia de încǎlzire
de cǎtre pompa de circulaţie. În cazul circuitului de apǎ caldǎ de consum, încǎlzirea este întreruptǎ
(pompa de circulaţie nu funcţioneazǎ) şi transferul de cǎldurǎ se face prin schimbǎtorul bitermic
la acest circuit.
2
Figura 7.1. Schema hidraulicǎ a cazanelor

murale cu tiraj forţat: A – tur încǎlzire;
B – ieşire apǎ caldǎ; C – intrare gaz;
D – intrare apǎ rece; E – retur încǎlzire;
1 – ventilator; 2 – schimbǎtor de cǎldurǎ
bitermic; 3 – sondǎ de temperaturǎ pentru
apǎ caldǎ; 4 – eletcrod de aprindere;
5 – arzǎtor; 6 – modulator gaz; 7 – supapǎ
de siguranţǎ; 8 – presostat de presiune
minimǎ; 9 – robinet de umplere;
10 – fluxostat pentru circuitul sanitar;
11 – bypass automat; 12 – manometru;
13 – pompǎ electricǎ cu dezaerator;
14 – termostat de supratemperaturǎ;
15 – sondǎ de temperaturǎ pentru
încǎlzire; 16 – vas de expansiune;
17 – presostat de aer
A – tur încǎlzire;
B – ieşire apǎ caldǎ;
C – intrare gaz;
D – intrare apǎ rece;
E – retur încǎlzire.
Figura 7.2. Schema hidraulicǎ a cazanelor murale cu tiraj natural:1 – hotǎ evacuare gaze de
ardere; 2 – schimbǎtor de cǎldurǎ din ţevi cu aripioare; 3 – schimbǎtor de cǎldurǎ din plǎci;
4 – electrod de aprindere; 5 – electrod de ionizare; 6 – arzǎtor; 7 – modulator gaz; 8 – supapǎ de
siguranţǎ; 9 – robinet de umplere; 10 – fluxostat pentru circuitul sanitar; 11 – bypass automat;
12 – vanǎ cu trei cǎi; 13 - manometru; 14 – pompǎ electricǎ cu dezaerator; 15 – termostat de
supratemperaturǎ; 16 – sondǎ de temperaturǎ pentru încǎlzire; 17 – vas de expansiune; 18 – sensor
fum; 19 – presostat de presiune minimǎ apǎ; 20 – sondǎ de temperaturǎ pentru apǎ caldǎ.
În varianta constructivǎ cu douǎ schimbǎtoare de cǎldurǎ (unul pentru încǎlzire din ţevi cu
aripioare – 2, celǎlalt, cu plǎci, pentru prepararea apei calde de consum – 3), cǎldura rezultatǎ din
arderea combustibilului este cedatǎ apei din circuitul de încǎlzire. Atunci când pe circuitul de apǎ
caldǎ de consum este sesizatǎ cerinţa unui debit de apǎ de cǎtre fluxoxtatul 10, este actionatǎ vana
cu trei cǎi 12 care face trecerea de pe circuitul de încǎlzire pe circuitul scurt prin schimbǎtorul de
3
cǎldurǎ cu plǎci (circuit primar), iar transferul de cǎldurǎ se face prin intermediul acestuia spre
circuitul de apǎ caldǎ de consum (circuitul secundar).
Gazele de ardere sunt evacuate cu ajutorul ventilatorului în cazul centralei cu tiraj forţat
(figura 7.1), respectiv prin depresiune la coş, în cazul centralei cu tiraj natural (figura 7.2). Ventilul
de evacuare al gazelor de ardere şi de alimentare cu aer (pentru centralele cu tiraj forţat) este alcǎtuit
din douǎ tuburi concentrice conectate la exteriorul încǎperii în care este amplasatǎ centrala.
7.3. Cazane cu condensaţie
Acest tip de cazan oferǎ cel mai înalt

grad posibil de utilizare a combustibililor,
fiind cea mai avansatǎ tehnologie în
producerea de echipamente de încǎlzire de
înalt randament care, pe lângǎ consumul
redus de combustibil, asigurǎ şi o bunǎ
protecţie a mediului prin emisiile reduse de
noxe. Prin forma lor constructivǎ, aceste
cazane realizeazǎ o rǎcire puternicǎ a gazelor
de ardere, sub temperatura punctului de rouǎ,
punct unde are loc condensarea vaporilot de
apǎ rezultaţi din procesul de ardere al
combustibilului. Procesul de condensare
fiind un proces exoterm, adaugǎ un aport
energetic suplimentar, astfel încât, în funcţie
Figura 7.3. Schema funcţionalǎ a cazanelor cu de puterea calorificǎ inferioarǎ a
condensaţie: 1 – transformator electric; 2 – valva combustibilului, randamentul termic al
de gaze; 3 – tub Venturi; 4 – suflantǎ; 5 – arzǎtor; cazanului poate depǎşi uşor valoarea de
6 – schimbǎtor de cǎldurǎ; 7 – panou de comandǎ; 100% (s-a pus în evidenţǎ puterea caloricǎ
8 – manometru; 9 – termostat retur; 10 – pompǎ de superioarǎ).
circulaţie; 11 – termostat retur; 12 – vas condens; Aceste cazane fac parte din categoria
13 – presostat apǎ; 14 – termostat acelor cazane cu funcţionare cu aşa – zisa
supratemperaturǎ tur; 15 – termostat „ardere superioarǎ”, flacǎrǎ fiind împǎrţitǎ
supratemperaturǎ gaze; 16 – aerisitor automat;
într-o multitudine de flǎcǎri mici, rezultând
17 – bujie; 18 – ţeava evacuare gaze; 19 – punct de
astfel, pentru arzǎtor, o suprafaţǎ de radiaţie
testare ardere
foarte mare şi astfel rezultǎ o creştere a
transferului de cǎldurǎ prin adiaţie şi o
scǎdere a temperaturii flǎcǎrii şi a gazelor de ardere.
Aceste cazane (figura 7.3) funcţioneazǎ eficient la parametri reduşi (60/40C), deoarece
punctul de rouǎ al vaporilor de apǎ pentru gaze naturale este de (52...58)C, iar pentru combustibilul
lichid la (45...50)C, astfel încât caracteristicile tehnice pot atinge urmǎtoarele limite:
- Putere termicǎ: (25,20...220)kW;
- Randament termic: 108%;
- Conţinut apǎ: (5...52,90)l;
- Dimensiuni (Llh): 520320720.
Apa circulǎ în contracurent cu gazele de ardere, iar condensatul rezultat, foarte puţin acid,
se scurge cǎtre partea de jos a cazanului şi este dirijat printr-o conductǎ de plastic şi apoi evacuat
la canalizare.
4
7.4. Cazane de apǎ caldǎ ignitubulare
orizontale
13 Cazanele de apǎ ignitubulare (cu ţevi de fum)

sunt executate de obicei din oţel, fiind dotate cu
12 un focar tubular şi unul sau mai multe fascicole
de ţevi care reprezintǎ drumurile convective
11 (figura 7.4).
Cazanul este dotat cu un arzǎtor cu aer
insuflat, pentru combustibil lichid sau gazos, cu
tub de flacǎrǎ lung, de obicei reglabil, care
Figura 7.4. Cazan ignitubular orizontal cu douǎ asigurǎ dezvoltarea flǎcǎrii în tot focarul şi
drumuri: 1 – uşǎ frontalǎ; 2 – ţevile sistemului arderea în suprapresiune. Gazele de ardere
convectiv; 3 – turbulizator; 4 – vizor; formate în focar se întorc pe lângǎ pereţii
5 – arzǎtor; 6 – izolaţie termicǎ a uşii; focarului, ajungând la partea din faţǎ unde, uşa
7 – manta; 8 – focar; 9 – izolaţia termicǎ a de închidere le obligǎ sǎ intre în ţevile
cazanului; 10 – golire; 11 – racord apǎ fascicolului convectiv, fiind apoi colectate la
întoarcere; 12 – circuit apǎ; 13 – cutia de fum; partea din spate a cazanului şi evacuate în
14 – record apǎ ducere; 15 – tablou de comandǎ; exterior prin coş. În interiorul fascicolului
16 – racorduri auxiliare de apǎ caldǎ convectiv se aflǎ „turbulizatoare” în spiralǎ sau
în zig-zag care intensificǎ transferul de cǎldurǎ
între gazele de ardere şi ţevi. Apa intrǎ pe la partea inferioarǎ (sau superioarǎ), se încǎlzeşte şi este
trimisǎ la consumatori.
Tipuri cazane: BUDERUS (200...600
kW), CMI SIETA – Cluj Napoca (18,6 ... 140
kW), COMPACT – ACV Belgia, VIESSMANN
VITOPLEX (cu trei drumuri ptr gazele de ardere),
VITOLA – BIFERAL VIESSMANN.
7.5. Cazane de apǎ caldǎ

ignitubulare verticale
Cazanele de apǎ caldǎ ignitubulare

verticale au un focar tubular sau tip camerǎ
rǎcit cu apǎ şi un singur drum convectiv
executat cu ţevi din oţel sau cupru, verticale.
De obicei, sunt dotate cu arzǎtoare
autoaspirante (atmosferice) pentru gaze
naturale. Pot avea, de asemenea, o serpentinǎ
care înfǎşoarǎ ţevile de fum şi în care se
produce apǎ caldǎ de consum sau li se poate
ataşa un boiler (cazanele produse de FERROLI
– Italia, sau cazanele PROMETEU – CTMC
Iaşi).
Figura 7.5. Cazan de apǎ caldǎ ignitubular vertical
Cazanele cu ţevi de fum verticale,
cu boiler încorporat: 1 – boiler; 2 – circuit de
dotate cu arzǎtoare cu aer insuflat, pentru încǎlzire; 3 – ţevi de fum cu turbulizatoare în zig-zag;
combustibil lichid sau gaze naturale, pot fi 4 – izolaţia termicǎ a cazanului; 5 – pompǎ de
concepute astfel încât sǎ poatǎ prepara atât apǎ circulaţie; 6 – focar tubular; 7 – arzǎtor de gaz şi
caldǎ pentru încǎlzit, cât şi apǎ caldǎ de combustibil lichid; 8 – tablou de comandǎ;
consum, având boilerul încorporat în cazan, în 9 – racorduri pentru încǎlzire
5
jurul ţevilor de fum – cazanul HEAT MASTER produs de ACV Belgia - (figura 7.5).
Suprafaţa sa ondulatǎ, din inox, are rolul sǎ împiedice aderarea calcarului la pereţii sǎi.
Transmisia cǎldurii de la gazele de ardere cǎtre apa din boiler se face prin intermediul unui fluid
neutru aşa încât materialul nu se mai încǎlzeşte, iar crusta de piatrǎ se reduce la minimum, ceea ce
asigurǎ longevitate, fiabilitate şi performanţǎ în funcţionare.
7.6. Cazane de apǎ caldǎ acvatubulare
Cazanele de apǎ caldǎ acvatubulare pot fi realizate din fontǎ sau din oţel.
a) Cele din fontǎ se obţin prin asamblarea unor elemente identice care reprezintǎ o secţiune
transversalǎ prin cazan, de unde şi denumirea de „cazane secţionate”. Aceste cazane au la capete
elemente de închidere „faţǎ şi spate” şi „elemente de întoarcere” pentru gazele de ardere de pe un
drum pe altul. Cazanele din fontǎ se obţin prin turnare şi au suprafeţa de transmitere a cǎldurii mǎritǎ
la exterior, pe partea gazelor de ardere, prin existenţa unor „proeminenţe” sub formǎ de ace, conuri,
cilindri, trunchiuri de con, prisme etc., rezultând astfel 3...5 drumuri pentru gazele de ardere (figura
7.6 şi 7.7).
Figura 7.6. Cazan de apǎ caldǎ acvatubular cu Figura 7.7. Cazan de apǎ caldǎ acvatubular cu trei
cinci drumuri pentru gazele de ardere, cu drumuri pentru gazele de ardere, cu combustibil
combustibil lichid sau gazos (XR 4 CHAPPÉE – lichid sau gazos cu puterea termicǎ 40...200kW
Franţa): 1 – corpul cazanului; 2 – izolaţia (VITOROND – VIESSMANN – Germania):
termicǎ; 3 – guri vizitare; 4 – manta 1 – arzǎtor pentru combustibilul lichid sau gazos
demontabilǎ; 5 – tablou de comandǎ; 6 – vizor; (vitoflame); 2 – camera de ardere; 3 – guri de
7 – placa frontalǎ în care se fixeazǎ arzǎtorul vizitare; 4 – termoizolaţie; 5 – tablou de bord
b) Cele din oţel sunt executate din ţevi netede sudate între ele sub formǎ de cadre identice.
Se obţin sub forma unor cazane monobloc, cu focare tip camerǎ, cu unul sau mai multe drumuri
convective, fiecare element fiind legat de colectorul şi distribuitorul cazanului prin intermediul
unor ştuţuri. Pot fi cu patru drumuri pentru gazele de ardere (cazanul TERMOFAC Sǎcele) care
sǎ funcţioneze cu gaze naturale, combustibil lichid, lemne, brichete sau cǎrbuni superiori, cu
observaţia cǎ în cazul utilizǎrii combustibilului solid puterea termicǎ se reduce cu (30...35)%.
Cazanele cu un singur drum convectiv (ARCOM – IAECA Bucureşti – figura 7.8) sunt de înalt
randament (92%), având turbulizatori în zig-zag montaţi pe drumul convectiv, ceea ce face ca
fluxul termic unitar transmis cǎtre apǎ sǎ fie foarte mare (50...55) kW/m2, iar temperatura cu care
gazele de ardere sunt evacuate la coş sǎ fie redusǎ (150...160)C.
6
Figura 7.8. Cazan apǎ caldǎ acvatubular din oţel ARCOM – IAECA Bucureşti: 1 – ţevi exterioare;
2 – ţeavǎ despǎrţitoare; 3 – focar; 4 – sistem convectiv; 5 – platbandǎ de legǎturǎ; 6 – susţinere cazan;
7 – colector; 8 – distribuitor; 9 –piesǎ întoarcere gaze; 10 – distanţier; 11 – turbulizator în focar;
12 – turbulizator în sistemul convectiv; 13 – element închidere spate; 14 – uşǎ frontalǎ; 15 – izolaţie din
fibrǎ ceramicǎ; 16 – vizor; 17 – arzǎtor; 18 – colector de gaze; 19 – racord la coş; 20 – izolaţie termicǎ;
21 - manta
7.7. Cazane de apǎ caldǎ funcţionând cu combustibil solid
Cazanele mici de apǎ caldǎ (figura 7.9), cu puterea termicǎ <30kW, pot funcţiona cu lemne,
rumeguş, biomasǎ granularǎ, brichete sau cǎrbuni superiori cu putere calorificǎ inferioarǎ peste
12000 kJ/kg, fiind folosite eficient pentru încǎlzirea unor clǎdiri mici (locuinţe individuale).
Cazanele cu puteri termice utile maxime de 25, 40 şi 55 kW sunt prevǎzute cu un mecanism
de alimentare: un grǎtar special, un sistem de reglare dar şi un ventilator de evacuare a gazelor de
ardere cu douǎ turaţii. Ventilatorul aspirǎ gazele de ardere din partea de sus a cazanului şi permite
astfel intrarea aerului în orificiile regulatorului de aer. Gazele de ardere formate în focar vor parcurge
cele trei drumuri de evacuare, vor trece prin tuburile de fum prevǎzute cu turbulizatori, dupǎ care vor
fi evacuate pe coş. Randamentul unor astfel de cazane este de minim 90%, fiind caracterizate de emisii
poluante reduse şi funcţioneazǎ la o temperaturǎ prescrisǎ de maxim 85C.
7.8. Cazane de apǎ caldǎ electrice
Sunt cazane folosite pentru încǎlzire, producând agent termic la temperaturi de (30...100)C,
alimentate electric la 230 V (cazane cu puteri de 6...30kW) sau 400 V (cazane cu puteri de
6...1200kW).
Avantajele cazanului electric ar fi acelea cǎ un astfel de cazan nu necesitǎ conducte de
transport pentru combustibil, nu necesitǎ arzǎtor, coş de fum, mentenanţǎ permanentǎ, randamentele
fiind maxime, deoarece toatǎ energia electricǎ se transformǎ în energie termicǎ.
Ca şi în cazul celorlalte tipuri de cazane, cazanele electrice necesitǎ instalaţie hidraulicǎ
formatǎ din pompǎ, vas de expansiune, supape de siguranţǎ, corpuri de încǎlzire etc.
7
Figura 7.9. Cazan de apǎ caldǎ cu combustibil solid (BUDERUS): a) vedere; b) secţiune; 1 – tablou
comandǎ; 2 – schimbǎtor de siguranţǎ; 3 – uşǎ interioarǎ; 4 – uşǎ de acces combustibil; 5 – reglare aer;
6 – canal de aer; 7 – ventilator; 8 – uşa cenuşarului; 9 – capac de curǎţire; 10 – turbulizator;
11 –evacuare gaze de ardere; 12 – clapetǎ de explozie; 13 – camerǎ de ardere; 14 – izolaţie termicǎ;
15 – suprafeţe de încǎlzire verticale; 16 – aer primar; 17 – cenuşar; 18 – suprafeţe de încǎlzire
orizontale
Automatizarea unui cazan electric se face prin intermediul unei unitǎţi de reglare
electronicǎ a puterii în 30 de trepte, pentru o gamǎ de temperaturi cuprinse între 30C şi 100C,
un display electronic afişând temperatura agentului termic la ieşirea din cazan, treptele de putere
şi puterea absorbitǎ de la reţeaua de alimentare cu energie electricǎ.
8
Curs nr. 8. Sisteme neconvenţionale de încǎlzire
SISTEME NECONVENŢIONALE DE ÎNCĂLZIRE
Dezvoltarea surselor regenerabile de energie ca o resursǎ energeticǎ semnificativǎ şi

nepoluantǎ este unul din principalele obiective ale politicilor energetice mondiale care, în
contextul dezvoltǎrii durabile, au ca scop reducerea consumurilor energetice, creşterea în
alimentarea cu energie, protejarea mediului înconjurǎtor şi dezvoltarea tehnologiilor energetice
viabile. La nivelul anului 2000, ponderea surselor regenerabile în producţia totalǎ de energie
primarǎ pe plan mondial era de 13,8%.
Clǎdirile alimentate cu energie termicǎ regenerabilǎ trebuie privite ca un sistem energetic
complex, situat în contextul energetic al amplasamentului.
Atât prin modul de amplasare şi conformare a clǎdirilor cât şi prin mǎrirea funcţiei
conservative a acestora se urmǎreşte reducerea consumului de energie termicǎ în condiţiile
menţinerii sau sporirii confortului termic al ocupanţilor. Funcţia conservativǎ a clǎdirii este datǎ
de gradul de protecţie termicǎ exprimatǎ prin rezistenţǎ termicǎ globalǎ, care în cazul clǎdirilor
alimentate cu surse de energie regenerabilǎ presupun valori de (2,5...3,0) (m2⋅K)/W.
Instalaţiile de încǎlzire şi preparare a apei calde de consum, ce utilizeazǎ surse de energie
regenerabilǎ conduc la importante economii de energie termicǎ, însǎ necesitǎ, pentru perioadele
de vârf, fie o instalaţie clasicǎ alimentatǎ cu combustibil, fie o instalaţie electricǎ.
8.2. Instalaţii solare de încǎlzire
Instalaţiile solare termice realizeazǎ conversia energiei solare în energie termicǎ folositǎ
pentru încǎlzire şi preparare apǎ caldǎ de consum. Elementele principale care realizeazǎ
conversia sun captatoarele solare (colectoare solare), care au rol de a capta razele solare şi de a
transporta cǎldura cǎtre un agent termic (aer, apǎ, alte lichide).
Un sistem solar termic dimensionat şi exploatat corespunzǎtor poate acoperi (50...65)%
din necesarul anual de apǎ caldǎ de consum (aşa numita „ratǎ de acoperire solarǎ”), în timpul
verii rata de acoperire atingând cel mai adesea 100%.
Sistemele solare termice moderne au o duratǎ de viaţǎ estimatǎ la peste 20 de ani, sunt
foarte uşor de implementat şi necesitǎ o întreţinere minimǎ, fiind astfel o completare idealǎ în
tehnica modernǎ de încǎlzire.
Un sistem solar de încǎlzire trebuie sǎ îndeplineascǎ funcţiile de captare, stocare şi
transport al energiei solare la consumatori. Dacǎ toate cele trei funcţii sunt realizate de
elementele de construcţie (pereţi, planşee, suprafeţe vitrate, izolaţii termice etc.) atunci sistemul
solar de încǎlzire este pasiv. Pentru acest sistem de încǎlzire nu este necesar un nivel foarte
ridicat al radiaţiei solare, principalul dezavantaj fiind acela cǎ acesta, nu poate asigura utilizarea
energiei solare decât în apropierea elementelor de captare.
Pentru transportul la distanţǎ a energiei solare captate se utilizeazǎ ca agent termic apa
sau aerul, vehiculat cu ajutorul unor echipamente cu consum de energie electricǎ (pompe,
ventilatoare), caz în care sistemul este denumit sistem de încǎlzire activ.
În cazul unui sistem activ de încǎlzire solarǎ (figura 8.1), energia solarǎ este absorbitǎ de
captatoare solare, transportatǎ prin intermediul circuitului solar într-un rezervor de acumulare
termoizolat, unde este cedatǎ apei, care este utilizatǎ pentru consum menajer şi/sau ca agent
termic pentru încǎlzire. Pentru perioadele reci, în care aportul energetic solar nu acoperǎ
1
necesarul de cǎldurǎ al clǎdirii, instalaţia este prevǎzutǎ cu o sursǎ suplimentarǎ de energie
convenţionalǎ.
Regimul de captare şi transfer de
cǎldurǎ în întrega instalaţie solarǎ este
tranzitoriu, iar temperatura apei la ieşirea din
captatoare este variabilǎ.
Cu ajutorul acestor sisteme de
încǎlzire, în zilele senine, se poate obţine
energie chiar la temperaturi ale aerului mai
mici de -10°C, care se stocheazǎ prin
intermediul rezervorului de acumulare.
EXEMPLU:
Dacǎ o instalaţie de încǎlzire cu
diferenţa de temperaturǎ dintre ducere şi
întoarcere de 14°C este prevǎzutǎ cu un
sistem de captare a energiei solare, care
realizeazǎ o încǎlzire a agentului termic cu
Figura 8.1. Sistem solar de încǎlzire activ 7°C, acesta poate acoperi 50% din
necesarul energetic al instalaţiei respective,
dar, din cauza creşterii temperaturii de întoarcere, randamentul cazanului scade cu 3%.
Dacǎ necesarul de energie termicǎ a clǎdirii ar fi de 10 kW⋅h, la randament de 100%
pentru cazanul cu condensaţie, consumul de energie în instalaţie este de 10 kW⋅h, iar la
randamentul de 97%, consumul energetic va fi de 10,3 kW⋅h (10kW⋅h/0,97=10,3kW⋅h). Dacǎ
gradul de acoperire al instalaţiei solare este de 50% (adicǎ 5 kW⋅h) ⇒ un consum energetic
efectiv de: 10,3 kW⋅h – 5 kW⋅h=5,3 kW⋅h.
Instalaţiile solare pentru

prepararea apei de consum, dacǎ sunt
corespunzător dimensionate (figura
8.2), pot asigura ca soluţie unică,
alimentarea clădirilor de locuit cu apă
caldă menajeră la temperatura de 45°C
în sezonul de vară. O astfel de
instalaţie, cu aplicaţii în instalaţiile
pentru construcţii este prevăzută în
general cu următoarele echipamente
(figura 8.3):
¾ captatorul solar;
¾ dispozitive de stocare a
căldurii solare;
¾ reţea de conducte pentru
Figura 8.2. Sistem solar pentru prepararea apei transportul şi distribuţia călduri
calde de consum solare la consumator
(circuit solar);
¾ elemente de automatizare a întregului proces de producere, stocare, transport şi distribuţie
a căldurii solare;
¾ aparatura şi dispozitive de siguranţa şi control.
În lunile martie-aprilie şi septembrie-octombrie sistemul poate prelua însă doar o parte

din sarcina termică necesară produceri apei calde de consum. Sistemele de preparare a apei calde
2
de consum rămân în funcţie şi în sezonul rece
pentru că pot asigura chiar şi în zilele de iarnă
însorite o cantitate de căldură pentru
prepararea apei calde de consum.
Un termostat diferenţial monitorizează
continuu diferenţa de temperatură între
rezervor şi captator. Atunci când temperatura
apei la ieşirea din captator este cu 10°C mai
mare decât temperatura apei din boiler (se
recomandă reglare la (4...6)°C) termostatul
diferenţial permite circulaţia apei prin
rezervor.
Circulaţia apei este întreruptă atunci
când diferenţa de temperatură este de (2...4)°C.
În cazul în care sistemul solar nu face faţă
cererii sau nu funcţionează se poate porni o
Figura 8.3. Componentele sistemului de preparare altă sursă de energie (rezistenţă electrică sau
apă caldă de consum centrală termică de apartament).
Kitul hidraulic mai cuprinde: pompa de
circulaţie, termometre, unitatea de protecţie, racorduri de conexiune. Pentru evitarea îngheţului
apei din captator se utilizează glicolul. Glicolul se amestecă cu apa în cantitate stabilită în funcţie
de temperatura mediului ambiant. În rezervorul de acumulare (figura 8.4.a) se poate monta o
rezistenţă electrică de 2 sau 4 kW/230V (figura 8.4. b) prevăzută şi cu termostat (figura 8.4. c).
Existenţa unei rezistenţe electrice permite obţinerea a.c.c. chiar şi în cazul unei radiaţii scăzute
sau a creşterii accentuate necesarului de a.c.c.
a) b) c)
Figura 8.4. Elemente componente ale instalaţiei solare pentru prepararea apei calde de consum:
a) rezervorul de acumulare; b)rezistenţǎ electricǎ; c) termostat.
Din practică se cunoaşte că pentru un consum de 50 l/(om⋅zi) este necesară o suprafaţă a

captatorului de aproximativ 1,5m2 şi se poate acoperi în perioada de vară, necesarul de apă caldă
menajeră în proporţie de (90...100)%. În funcţie de mărimea sistemului solar realizat pentru
prepararea apei calde de consum şi de soluţia constructivă adoptată, se pot obţine (300...500)
kWh/(m2⋅an).
Sistemele solare implementate în instalaţiile pentru clădiri au performanţe energetice
ridicate rezultând, economii considerabile ale consumatorilor de combustibili şi reprezintă o
sursă economică şi, foarte importantă, nepoluantă de energie. Este important însă ca la alegerea
soluţiei tehnice să se ţină seama de caracteristicile climatice ale zonei şi particularităţile
construcţiei şi totodată se impune o analiză economică (cheltuieli de întreţinere, exploatare,
amortizate a investiţiei) a sistemului ales.
Evitarea valorificării potenţialului termic al energiei solare este un „lux” pe care nu ni-l
mai putem permite mult timp.
3
8.3. Instalaţii de încǎlzire cu pompe de cǎldurǎ
Pompele de căldură sunt instalaţii termice destinate valorificării potenţialului termic al

surselor cu temperaturi egale sau cu puţin mai mari decât cele ale mediului ambiant.
Pompele de căldură – ca sisteme de conversie a energiei – sunt maşini termice care pot
ridica calitatea căldurii de la un nivel scăzut de temperatură până la un nivel ridicat de
temperatură. Ele pot furniza în mod obişnuit căldură până la temperaturi de 120˚C.
Pentru încălzirea clădirilor, căldura este necesară la o temperatură mai mică de 90˚C,
ceea ce înseamnă că pompele de căldură pot fi folosite pentru întreaga piaţă din domeniul
încălzirii clădirilor, ceea ce reprezintǎ cca. 26% din consumul total de energie primară. Datorită
temperaturilor mai mari de 400˚C, necesare în industrie, pompele de căldură, în acest domeniu al
clǎdirilor industriale, pot furniza numai 2% din întregul necesar de căldură.
Principiul de bază al funcţionării pompelor de căldură a fost descoperit de austriacul Peter
Ritter von Rittinger în 1856. Principiul de funcţionare al pompei de căldură este invers celui al
frigiderului, adică preia agentul termic rece din sol, aer sau apǎ freatică şi îl transformă în agent
termic cald, pe când frigiderul preia aerul cald şi îl răceşte. Cu cât diferenţa de temperatură dintre
sursă şi mediul de încălzit este mai mică, eficienţa pompei de căldură este mai mare.
Pompa de căldură este un dispozitiv de transport care ridică nivelul de temperatură al

căldurii existente în mediul înconjurător pentru a putea fi folosită la încălzire.
Pompa extrage căldura solară stocată în mediul înconjurător – pământ, apă freatică sau
aer – şi o transformă la parametrii ridicaţi în energie necesară încălzirii locuinţelor şi apei calde.
Părţile componente principale ale unei pompe de căldură sunt: vaporizatorul (evaporatorul),
compresorul, condensatorul, subrăcitorul, ventilul de expansiune şi ţevile din cupru prin care
circulă agentul de răcire.
În timpul funcţionarii pompei de căldură (figura 8.5) există:
¾ un corp cu temperatură mai joasă (de exemplu temperatura mediului ambiant - aer, apă,
sol) care se numeşte sursă rece (şi care ajunge în vaporizator);
¾ un corp cu temperatură mai mică decât a sursei reci numit agent frigorific (acesta
conform principiului enunţat
poate prelua căldura sursei
reci);
¾ un corp care va trebui sa
primească, de la agentul
frigorific, căldură (în
condensator), numit agent
termic.
Agentul de răcire acţionează

într-un sistem închis de conducte,
ceea ce înseamnă că acesta nu are nici
un fel de contact cu mediul
înconjurător. Proprietatea agentului de
răcire este că vaporizează la
temperaturi scăzute de până la - 40°C.
Pentru a vaporiza, pompa de căldură
are nevoie de o cantitate de energie,
care este preluată din sursa de căldură
aer, pământ sau apă din pânza
freatică. Această cantitate de energie Figura 8.5. Schema de principiu a unei pompe de
este preluată prin intermediul unui cǎldurǎ
4
furtun colector care poate fi îngropat în pământ, fixat pe fundul unui lac, sau în puţuri forate în
pământ pentru a ajunge la pânza freatică, soluţia depinzând de amplasarea clădirii şi spaţiul pe
care clientul îl are la dispoziţie.
Energia preluată din aer/sol/apă este transmisă agentului de răcire din vaporizator. Prin
vaporizare agentul termic se transformă în gaz care este absorbit de compresor. Gazul este apoi
comprimat, prin comprimare temperatura acestuia creşte la (70...100)°C. Această căldură este
preluată de agentul termic (apa din instalaţia termică) prin intermediul condensatorului,
folosindu-se apoi pentru încălzirea clădirilor sau pentru a produce apă caldă.
Pompele de căldură funcţionează cu atât mai economic cu cat diferenţa între temperatura
mediului ales ca sursă de energie (sursa rece) si temperatura agentului termic din circuitul de
încălzire (sursa caldă) este mai redusă. De aceea se vor folosi sisteme de încălzire care
funcţionează la temperaturi coborâte: ventiloconvectoare, încălzire în pardoseală, în pereţi.
Pentru încălzirea locuinţelor şi prepararea apei calde menajere cele mai utilizate variante sunt:
Pompa de căldură aer-apă;
Pompa de căldură apă-apă;
Pompa de căldură sol-apǎ: - cu colectori orizontali sau cu sonde.
8.3.1. Pompe de căldură aer-apă

Pompele de căldură sistem aer-apă se pot utiliza pe durata întregului an. În clădiri
construite conform standardelor în vigoare, pompa de căldură sistem aer-apǎ poate funcţiona
monovalent sau monoenergetic în combinaţie cu o rezistenţă electrică.
Sursa de căldură – aerul - este foarte uşor de procurat şi este disponibil peste tot în
cantităţi nelimitate, prin aer se înţelege utilizarea aerului din exterior (aerului atmosferic). Nu se
acceptă utilizarea ca sursă de căldură în clădiri de locuit a aerului din interior pentru încălzirea
locuinţelor. Acest sistem de recirculare a aerului interior este permis numai în cazul încǎlzirii
clǎdirilor industriale.
În cazul surselor de căldură pentru aer, dimensionarea sursei de căldură se stabileşte în
funcţie de tipul constructiv şi de dimensiunea aparatului. Cantitatea necesară de aer este dirijată
de către un ventilator încorporat în aparat, prin canale de aer către vaporizator, care extrage
căldură din aer (figura 8.6).
a) b)
Figura 8.6. Pompe de căldura aer-apǎ: a) cu modulul de aer în interior; b) cu modulul de aer în exterior
Caracteristic acestei pompe de căldură este faptul că poate funcţiona foarte uşor atât în
încălzire în sezonul rece, dar şi în condiţionare în sezonul cald. Datorită temperaturilor scăzute
ale aerului în sezonul rece eficienţa pompei scade considerabil faţă de eficienţa pompelor care
folosesc ca sursă de căldură solul sau apa.
Dezavantajul major al sistemului este faptul că nu poate funcţiona monovalent la
temperaturi foarte scăzute (începând de la cca.-15ºC).
5
Pompa de căldură aer-apă are şi capacitatea de a împrospăta şi răci aerul din anumite
încăperi în paralel cu producerea apei calde menajere.
Aceste sisteme se pretează în special la dotarea caselor cu consum scăzut de energie (case
eficiente) sau la utilarea caselor pasive.
8.3.2. Pompe de căldură apă-apă

Temperatura apei din pânza freatică are un nivel constant, aproape independent de
condiţiile meteorologice din timpul anului. Acesta este motivul principal pentru care pompa de
căldură apă-apă este ideală pentru funcţionarea monovalentă.
Pompa de căldură apă-apă primeşte energia acumulată în apa din pânza freatică şi o
cedează, cu ajutorul energiei electrice, către circuitul de încălzire al casei.
În cazul pompelor de căldură tip apă - apă, coeficientul de performanţă este
COP=(5,4...5,5), ceea ce înseamnă că 1 kWh de energie electrică absorbită produce, prin
intermediul pompei de căldură tip apă-apă, (5,4....5,5) kWh energie termică. Aceste valori mari
ale COP sunt atinse atunci când încălzirea casei se face cu sistemul "în pardoseală", şi scad cu
creşterea temperaturii agentului termic din circuitul de încălzire al casei.
Coeficientul de performanţǎ COP sau eficienţa termicǎ εPC se defineşte ca raport între
efectul util produs (energia termicǎ utilǎ, Eu) şi energia consumatǎ pentru obţinerea lui (energia
de acţionare, EA):
EU
ε PC = (8.1)
EA
Pentru reducerea la minim a costurilor cu energia electrică pe care le implică o pompă de

căldură, se recomandă cuplarea acesteia cu un sistem de încălzire solară care să producă apă
caldă în zilele însorite ale anului.
În cazul amplasării pompelor de căldură apă-apă trebuie analizată cu mare atenţie atât
compoziţia cât şi cantitatea apei ce o avem la dispoziţie.
Pentru implementarea acestui sistem avem nevoie de două puţuri. Unul ca sursă de apă,
iar celălalt pentru deversarea apei din pompa de căldură. Din experienţa specialiştilor se constată,
că acolo unde găsim cantitatea de apă cu destulă uşurinţă, acolo avem probleme cu deversarea,
din cauza nivelelor ridicate a apei din sol. În aceste cazuri fiind nevoie de forarea mai multor
puţuri de mai mică adâncime pentru a se putea deversa cantitatea de apă folosită de pompa de
căldură. Distanţa minimă dintre puţul de sursă şi puţul de deversare trebuie să fie de cel puţin
10 m, dar se recomandă o distanta de 15 m. La acest sistem se pot folosi şi fântâni săpate, deja
existente. La forarea puţurilor trebuie avută mare grijă ca apa scoasă dintr-un strat freatic să
ajungă înapoi în acelaşi strat. Nu se poate amesteca apa din diferite straturi freatice.
Posibilitatea utilizării pompelor de căldură apă-apă este condiţionată de 4 criterii de bază:
¾ să fie disponibilă cantitatea de apă necesară, în cazul caselor cca 3-5 m³/h;
¾ calitatea apei să fie potrivită utilizării ca sursă de energie (trebuie analizată să nu prezinte
acumulări de gaze, sau substanţe dizolvate);
¾ temperatura apei nu poate să scadă sub 7°C nici pe timp de iarnă. Pe partea de admisie a
apei trebuie instalat un filtru care să nu permită trecerea particulelor mai mari de 1 mm.
În cazul apelor cu conţinut ridicat de gaze, se va folosi un rezervor de aerisire.
¾ adâncimea fântânii (de unde se absaorbe apa) să nu fie mai mare de (15…20) m, în caz
contrar cheltuielile de pompare o să consume economiile realizate datorită randamentului
mai ridicat al acestor pompe de căldură.
6
8.3.3. Pompe de căldură sol-apă
Pompele de căldură sol-apă sau captator de căldură-apă sunt foarte asemănătoare cu
pompele de căldură de tipul apă-apă. Între sursa de căldură - solul sau captatorul de căldură – şi
agregatul compact al pompei de căldură circulă un agent intermediar, cu punct de congelare
scăzut. Datorită temperaturilor scăzute de funcţionare pentru agentul intermediar (de -5°C până
la -10°C) şi a vâscozităţii ridicate, pierderile de sarcină pe circuitul agentului intermediar sunt de
aproximativ două ori mai mari decât în cazul temperaturilor pozitive de regim. Răcirea agentului
intermediar se face cu numai 2 sau 3 K deci aproximativ jumătate din valoarea admisibilă pentru
apă. Din acest motiv, trebuie acordată o deosebită atenţie dimensionării corespunzătoare a
secţiunilor de curgere, cu scopul obţinerii unor valori reduse ale pierderilor de sarcină. Schema
de principiu a unei instalaţii de recuperare a căldurii din straturile de mare adâncime (rocă
fierbinte) ale Pământului este prezentată în figura 8.7.
Principiul de funcţionare al acestor
pompe de căldură sol-apă este asemănător
celor aer-apă, diferenţa fiind în sursa de
energie primară, adică sursa de unde se
sustrage energia necesară la prepararea
agentului termic. Aceste pompe de căldură
sol-apă, denumite şi pompe de căldură
geotermale – adică utilizând energia
termică înmagazinată în sol - colectează
energia din sol cu ajutorul unor circuite
închise de ţevi în care circulă un agent de
transfer termic (apă + glicol).
Acest lichid se pompează prin
aceste circuite de ţevi în sol la temperatura
de –5ºC. Lichidul, parcurgând traseul de
ţevi dispuse în sol, se încălzeşte la cca.
(10…15)ºC. Energia termică acumulată se
va transfera pompei de căldură prin
schimbătorul de căldură de pe partea rece
a pompei de căldură, energie care se va
folosi la prepararea agentului termic. În
Figura 8.7. Schema geotermală de putere bazată pe
conceptul „Rocă uscată fierbinte” timpul cedării energiei către schimbătorul
de căldură a pompei de căldura, lichidul
din ţevi se va răci din nou la -5ºC, astfel colectarea energiei începe din nou.
Circuitul închis de ţevi se poate introduce în pământ în plan orizontal (colectoare
geotermale orizontale), sau în plan vertical (sonde geotermale verticale). Alegerea soluţiei
optime se face pe baza posibilităţilor de la faţa locului. În cazul în care avem la dispoziţie
suprafaţa de teren necesară, unde să amplasăm colectoare geotermale orizontale, este
recomandabil să optăm pentru această soluţie, în caz contrar însă va trebui să optăm pentru sonde
geotermale verticale.
Pompa de căldură sol-apă este aceeaşi pentru ambele variante de amplasare a
colectoarelor geotermale. O altă foarte importantă proprietate a pompelor de căldură sol-apă este
aceea că au capacitatea de a răci (climatiza) casa pe timpul verii. Acest lucru se poate realiza în
două variante, şi anume prin răcire pasivă şi prin răcire activă.
În cazul răcirii pasive căldura este preluată din încăperi de către sistemele de distribuţie a
energiei din pereţi, tavan sau ventiloconvectoare şi transferată în pământ. Este ceea ce se
denumeşte generic ,,răcire pasivă”, deoarece funcţia de răcire este efectuată numai de solul
colector sau de către legătura la pământ. Funcţia de răcire activă transformă pompa de căldură
sol-apă într-un frigider.
Captarea "sursei reci" la pompa de căldură sol-apă se poate face:
7
¾ cu captatoare plane - îngropate la cca 1-1,5 m (se mai pot folosi captatoare sub formă de
spirală sau kunette);
¾ cu sonde de adâncime - ce pot ajunge de la 50 la 100 m (în cazuri speciale pot ajunge şi
la 250 m);
¾ cu vaporizare directă dispusă în captatoare plane din cupru.
Sistemele de captare din sol mai sunt numite şi sisteme cu "buclă închisă".
a. Amplasarea în plan vertical
O parte din căldura regăsită la nivelele superioare ale scoarţei pământului este generată
din interiorul acestuia. Pentru a utiliza această sursă de căldură se instalează sonde de căldură
geotermale în găuri forate la adâncimi între (10…200) m în pământ. Adâncimea găurilor forate
depinde atât de structura geologică a solului cât şi de necesarul de căldură al clădirii.
Numărul sondelor este determinat de doi factori, şi anume de proprietăţile termice ale
clădirilor (pierderi de energie termică, izolaţie, şi necesarul energetic), precum şi de componenţa
solului. Este uşor de înţeles că acel coeficient de transfer termic în cazul solului uscat, stâncos
diferă faţă de solul umed şi argilos.
Analizând situaţii extreme, o sondă poate furniza energie termică într-o cantitate de
(20…80) W/m2, care în cazul cel mai nefavorabil poate să însemne şi un număr de 4 ori mai
mare de sonde, faţă de situaţia favorabilă. Din acest motiv e bine de făcut o analiză geologică a
terenului. Sondele se vor amplasa la o distantă minimă de (7…8) m, însă distanţa recomandată
între sonde este de 10 m. Astfel se evită răcirea excesivă a sondelor şi implicit oprirea sistemului.
O întrebare frecventă, dar şi o abordare greşită, este că se crede că prin adâncimi mari se
urmăreşte atingerea temperaturilor mai ridicate. Astă este numai în parte obiectivul propus, în
această zonă (100….120)m creşterea de temperatură fiind de doar (2…5)°C. Prin foraje mai
adânci în primul rând se urmăreşte creşterea suprafeţei de transfer termic al sondei, ceea ce în
situaţii optime duce le reducerea numărului sondelor necesare.
b. Amplasarea în plan orizontal

Reţeaua de ţevi de obicei se aşează la o adâncime de 1,5 m în sol. Şi în acest caz, ca şi la
sondele verticale, o importanţă mare are componenţa solului. În funcţie de asta reţeaua de ţevi se
va întinde pe o suprafaţă de 2…4 ori mai mare decât suprafaţa ce trebuie încălzită. Se poate
observa că la această soluţie se va avea nevoie de un teren considerabil mai mare pentru
colectoare. Această soluţie se poate lua în considerare numai la case noi. În caz că suprafaţa şi
implicit lungimea colectorului nu va fi suficient de mare, circuitul se va răci excesiv, cea ce duce
la oprirea instalaţiei. Distanţa între ţevi în nici un caz nu poate fi mai mică de (0,5…0,8) m.
Amplasarea ţevilor se poate face în mai multe feluri, prin săparea de şanţuri, sau prin
totala decopertare a suprafeţei necesare, la o adâncime corespunzătoare. Extracţia aproximativă
de căldură se situează între (15…30) W/m2. Montajul se face doar într-un teren pe care nu se va
construi nimic, altfel solul nu va putea absorbi căldura.
Având în vedere că solul în apropierea colectoarelor va deveni mai rece, se ţine cont de
asta la amenajările din curte sau gradină. La amplasarea orizontală trebuie să avem grijă ca
lungimea buclelor colectoarelor să fie egale, ca randamentul sistemului să nu aibă de suferit.
Avantajele pompelor de căldură sunt :
9 Economii mari realizate faţă de orice alt sistem clasic;
9 Reduc cu (50…80)% costurile la încălzire si răcire;
9 Protejarea resurselor naturale şi a mediului (nu poluează);
9 Echipamente silenţioase;
9 Nu este necesară utilizarea coşurilor de fum;
9 Nu folosesc flacăra deschisă neexistând pericol de explozie;
9 Folosesc agenţi frigorifici ecologici;
9 Nu necesită personal de exploatare, funcţionând complet automatizat;
9 Fiabilitate ridicată şi perioada de funcţionare de 25 ani.
8
Figura 8.1. Sistem solar de încǎlzire activ Figura 8.3. Componentele sistemului de
preparare apă caldă de consum
Figura 8.2. Sistem solar pentru prepararea

apei calde de consum
Figura 8.5. Schema de principiu a unei
pompe de cǎldurǎ
a) b) c)
Figura 8.4. Elemente componente ale instalaţiei solare pentru prepararea apei calde de consum:
a) rezervorul de acumulare; b)rezistenţǎ electricǎ; c) termostat.
9
a) b)
Figura 8.6. Pompe de căldura aer-apǎ: a) cu modulul de aer în interior; b) cu modulul de aer în exterior
Figura 8.7. Schema geotermală de putere bazată pe

conceptul „Rocă uscată fierbinte”
10
Curs nr. 9. Instalaţii de ventilaţie a clǎdirilor. Noţiuni generale. Ventilaţia naturalǎ
INSTALAŢII DE VENTILARE
Rolul unei instalaţii de ventilare este de a stabili sau de a menţine condiţii de

temperatură, umiditate, conţinut de praf şi produse gazoase, compatibile cu un anumit grad de
confort, în prezenţa diverselor aporturi exterioare, respectând nivelul de zgomot şi de viteză
de deplasare a aerului compatibile cu acest confort.
Ventilarea poate fi în funcţie de modul în care aerul este circulat în incinte:
a) naturală – când aerul este circulat prin diverse „deschideri" ale clădirilor în mod
natural, sub efectul vântului sau al tirajului;
b) mecanică – când se foloseşte un dispozitiv mecanic (ventilator) care vehiculează prin
incintă aer exterior, sau un amestec de aer interior cu aer exterior.
Pentru a obţine în incintele ventilate condiţii de temperatură, presiune şi umiditate
prescrise (stabilite de normativele şi standardele în vigoare), aerul va trebui supus în
prealabil unui proces de tratare complexă, proces ce poate cuprinde încălziri, răciri,
umidificări, dezumidificări, filtrări, etc.
Principala problemă care se pune din punct de vedere al ventilǎrii este aceea de a evita şi
de a elimina mirosurile neplăcute sau de a elimina anumiţi vapori ce pot apare în incintă (vapori
ce pot fi periculoşi atât prin acţiunea directă asupra organismului cât şi prin posibilitatea de a da
naştere la inflamări, explozii, etc. - de exemplu benzina). În general, există un conţinut limită ce
nu trebuie depăşit şi pe baza acestuia se determină debitul de aer necesar.
În cazul ventilării în scopuri igienice a incintelor normale de locuit, rata de schimb a
aerului se determină funcţie de numărul de ocupanţi ai încăperii, fixând valoarea admisibilă a
conţinutului în acid carbonic (între l 0/00 şi l,5 0/00), limitând temperatura datorită degajărilor de
căldură sau a cantităţilor de vapori de apă în incintă.
Astfel, unei incinte având 10 persoane şi volumul de 50 m 3 (2,5x6x3,5), trebuie să-i furnizăm
0
35 m 3 de aer pentru ca şi concentraţia în CO2 să nu depăşească 1 /00.. Dacă se consideră o
3
incintă la care volumul pe persoană este 20 m , calculul arată că pentru a evita depăşirea
concentraţiei de CO2 sunt suficienţi 20 m3 de aer ventilat.
Dacă localul este ocupat continuu, ventilaţia orară necesară bazată pe un conţinut de
CO2 < l 0/00 este dată de relaţia:
p p
Vm = = [m3] (9.1)
1 − 0,4 0,6
unde: p - "producţia" orară de acid carbonic, [litri];
0,4 - conţinutul în CO2 al aerului exterior, [litri/m3].
Pentru adulţi în repaus, „producţia" orară de acid carbonic este p = 20 ... 25 1, deci Vm= 33
...42 m3. Pentru adulţi lucrând, p = 40 1, debitul de ventilaţie calculat după metoda de mai sus va
fi mai mare, de ordinul a ≈70 m3. În ceea ce priveşte creşterea nivelului de umiditate a aerului în
incintă, se ştie că aportul de umiditate al unei persoane aflate în stare de repaus este de 142
g/m3, ceea ce, la temperatura de 18°C reprezintă, pentru o umiditate relativă de ϕ= 50 %, o
creştere a umidităţii de 6... 8 %.
1
9.2. Organigrama unui sistem de ventilare
Circulaţia aerului pentru o instalaţie complexă de ventilare şi climatizare poate fi

reprezentată schematizat pe baza organigramei din figura 9.1, în care se pot urmări legăturile
dintre gurile de aspiraţie şi refulare, circuitele de aer, chesoanele de distribuţie sau de extracţie
a aerului, posibilitatea de realizare a recirculării unei părţi din aerul din incintă, ca şi
nivelul de presiune la care lucrează incinta.
de la incinta
spre incinta de ventilat
de ventilat
-
presiune interioară
+
guri DIFUZARE ADĂUGARE
circuite
INSUFLARE EXTRAGERE
chesoane CHESON CHESON

RECIRCULARE
INSUFLARE EXTRACŢIE
exterior
AER NOU REFULARE
Figura 9.1. Organigrama unui sistem de ventilare
Având în vedere organigrama de mai sus, în figura 9.2 se prezintă schema de

principiu a circuitelor unei instalaţii de ventilare pentru o incintă.
Figura 9.2. Schema de principiu a

circuitelor unei instalaţii de ventilare:
Vi - ventilator de insuflare; Vr – ven-
tilator de refulare; Rd – regulator de
debit; Ae – aer total evacuat din incintă;
Ar – aer recirculat; AN – aer nou introdus
în incintă; Ai – aer insuflat; Aa – amestec
de aer proaspăt şi aer recirculat; As – aer
de suprapresiune; Ad – aer de depresiune
În funcţie de nivelul de presiune realizat în incintă prin acţiunea simultană sau separată a
celor două ventilatoare, această se poate afla în stare de suprapresiune, caz în care aerul va
ieşi din incintă ca aer de suprapresiune (As), sau în stare de depresiune, caz în care aerul va
intra în incintă ca aer de depresiune (Ad).
2
9.3. Clasificarea sistemelor de ventilare
Având în vedere rolul pe care-l are o instalaţie de ventilare, trebuie să se ţină seama de
caracteristicile cerute aerului dintr-o incintă, care pot fi extrem de variabile, funcţie de tipul şi destinaţia
incintei, astfel încât, pentru anumite industrii instalaţiile de ventilare trebuie să fie complexe şi
automatizate, permiţând menţinerea foarte strictă a unor condiţii de ambianţă prestabilite.
Pornind de la consideraţiile de mai sus, instalaţiile de tratare a aerului pot fi împărţite în
5 categorii şi anume (tabelul 9.1):
• instalaţii de ventilare naturală – la care circulaţia aerului are loc pe baza diferenţei de
presiune sau/şi de temperatură ce rezultă între interiorul şi exteriorul incintei. Ea poate avea
loc prin neetanşeităţile uşilor şi ferestrelor, prin deschiderea acestora, prin asigurarea
efectului de tiraj al aerului, etc.
• instalaţii de ventilare mecanică – caracterizate de existenţa ventilatoarelor (unul sau două)
ce asigură intrarea respectiv evacuarea aerului aerului din incintă. În funcţie de decalajul
de presiuni realizat de cele două ventilatoare avem incinta sub depresiune (când aerul
exterior va pătrunde în incintă prin neetanşeităţi) sau sub suprapresiune (când aerul interior
va ieşi din incintă prin neetanşeităţi);
• instalaţii cu reîmprospătarea aerului – caz în care calitatea aerului interior este
ameliorată, în sensul realizării unui ecart între temperatura din incintă şi cea exterioară;
• instalaţii de climatizare – care asigură în orice perioadă a anului ambianţe confortabile,
cu parametri interiori fixaţi înainte, având rolul fie de a echilibra căldurile sensibile prin
aport sau prin evacuare de energie termică din incintă, fie de a echilibra căldurile latente,
în special în sezonul cald, prin reducerea gradului de umiditate;
• instalaţii de condiţionare a aerului – poate asigura, pe lângă echilibrarea căldurilor latente
şi a celor sensibile şi menţinerea, cu anumite toleranţe, a condiţiilor climatice fixate dinainte
pentru incinta respectivă. Practic aceste instalaţii se pot utiliza ca sisteme izolate, ele putând
funcţiona, la limită, fără aport de aer nou.
Tabelul 9.1. Clasificarea instalaţiilor de ventilare
LEGENDĂ
- fără funcţie;
I – încălzire;
R – răcire;
U – umidificare;
D – dezumidificare;
Un alt criteriu de clasificare a instalaţiilor de ventilare îl reprezintă numărul de circuite

de aer prin care se realizează evacuarea, respectiv introducerea aerului în incintă:
instalaţii de ventilare simplu flux – reprezintă instalaţiile de ventilaţie mecanică, la care
zona tratată (incinta), este menţinută în stare de depresiune sau de suprapresiune, după
cum ventilatorul folosit este de refulare sau de insuflare.
3
În figura 9.3 este prezentată
schema unei instalaţii de ventilaţie
simplu flux cu depresiune, în care
ventilatorul (Vr) extrage aerul din
incintă, realizând în aceasta o uşoară
depresiune. Datorită acestei depresiuni,
aerul exterior nou va pătrunde în incintă
prin neetan-şeităţile acesteia ca aer de
depresiune, presiunea din incintă fiind
mai scăzută decât presiunea atmosferică.
Figura 9.3. Ventilaţie simplu flux cu depresiune În figura 9.4 este prezentată
în incintă schema unei instalaţii de ventilaţie
simplu flux cu suprapresiune;
ventilatorul (Vi) introduce aerul din
incintă, realizând în aceasta o uşoară
suprapresiune. Datorită acestei
suprapresiuni, aerul viciat din incintă va
părăsi incinta prin neetanşeităţile
acesteia ca aer de suprapresiune,
presiunea din incintă fiind mai mare
decât presiunea atmosferică.
instalaţii de ventilare dublu flux
Figura 9.4. Ventilaţie simplu flux cu – caz în care instalaţia de
suprapresiune în incintă ventilare mecanică asigură
ventilarea incintei tratate cu
ajutorul a două circuite de aer, unul de insuflare şi unul de extracţie a aerului viciat,
(figura 9.5).
a) b) c)
d) e) f)
Figura 9.5. Ventilaţie dublu flux: a) circuit deschis; b) circuit deschis cu suprapresiune;
c) circuit deschis cu depresiune; d) circuit cu recirculare; e) circuit cu recirculare şi suprapresiune;
f) circuit cu recirculare cu depresiune
9.4. Instalaţii de ventilare naturală

Ventilarea naturalǎ se defineşte ca fiind operaţia de înlocuire a aerului dintr-o
încǎpere de un numǎr de ori, în timp de o orǎ, ca urmare a acţiunii independente sau
simultane a factorilor naturali (presiunea termicǎ şi presiunea vântului).
4
Dacǎ schimbul de aer al unei încǎperi se realizeazǎ prin neetanşeitǎţile acesteia (rosturi
din jurul ferestrelor şi uşilor, porii materialelor de construcţie) este vorba de o ventilaţie
naturalǎ, neorganizatǎ, caz în care, valoarea schimbului de aer este micǎ, n=(0,5...1,5)
schimburi de aer/h. Este posibil sǎ se înregistreze valori mai mari ale schimbului de aer, dar
numai în cazul când diferenţele de temperaturǎ dintre aerul din interiorul încǎperii şi cel din
exterior sunt mai mari, sau când viteza vântului este mare.
Dacǎ schimbul de aer al unei încǎperi se realizeazǎ prin deschideri având suprafeţe date,
amplasate la anumite înǎlţimi în pereţii exteriori, este vorba de o ventilaţie naturalǎ organizatǎ,
numǎrul de schimburi de aer pe orǎ depinzând de diferenţa de temperaturǎ dintre aerul din
interiorul şi exteriorul încǎperii, de viteza vântului şi de distanţa dintre axele deschiderilor prin
care aerul pǎtrunde/iese în/din încǎpere (n=3...5 schimburi aer/orǎ, valoarea micǎ fiind pentru
încǎperi cu înǎlţime de pânǎ la h≤3m).
9.4.1. Condiţii de realizare a ventilaţiei naturale

O încǎpere sau clǎdire se gǎseşte sub acţiunea simultanǎ a celor doi factori naturali
amintiţi (temperaturǎ a aerului şi viteza vântului), ceea ce face ca presiunea totalǎ pe suprafaţa
exterioarǎ a unui orificiu de ventilare naturalǎ sǎ rezulte din însumarea algebricǎ a celor douǎ
presiuni rezultate ca urmare a acţiunii celor doi factori (relaţia 9.2).
Δp = Δp i − Δp e = ( p x − g ⋅ h ⋅ ρ i ) − ( p v − g ⋅ h ⋅ ρ e ) = p x − [ p v − g ⋅ h ⋅ (ρ e − ρ i )] [ Pa ] (9.2)
unde: px – presiunea convenţionalǎ interioarǎ (1,33....7,225), [Pa];
pv – presiunea pe faţa exterioarǎ a clǎdirii datoratǎ acţiunii vântului, determinatǎ cu
relaţia 9.3, [Pa];
ρ
pv = K0 ⋅ v2 ⋅ e [Pa ] (9.3)
2
g=9,81 – acceleraţia gravitaţionalǎ, [m/s2];
h – distanţa de la planul de referinţǎ (planul neutru în care se înregistreazǎ echilibru între
presiunea interioarǎ şi exterioarǎ a aerului – figura 9.6) şi orificiul de ventilare, [m];
ρe – densitatea aerului exterior, corespunzǎtoare temperaturii acestuia, [kg/m3];
ρi – densitatea aerului interior, corespunzǎtoare temperaturii acestuia, [kg/m3];
v – viteza vântului de calcul, [m/s];
K0 – coeficientul aerodinamic corespunzǎtor zonei considerate de pe conturul exterior al
clǎdirii (K0=+0,6 – pe faţa clǎdirii vǎzutǎ de vânt, respectiv K0=(-0,3...-0,4) – pe faţa opusǎ celei
vǎzute de vânt).
Dacǎ se consideră o incintă încălzită, la temperatura ti=18°C (figura 9.6), temperatura
exterioară având valoarea te=0°C. Presupunând că în incintă sunt practicate orificii de
ventilaţie pe o faţă a incintei, orificii notate cu A (superior), respectiv B (inferior), principiul
de realizarea ventilaţiei este următorul: aerul interior, mai cald decât cel exterior, este mai uşor şi
are tendinţa de a se ridica la partea superioară a incintei. Ca urmare rezultă o diferenţă de
densitate a aerului şi deci o suprapresiune în zonele mai înalte ale incintei (clădirii), respectiv
o depresiune în zonele mai joase ale incintelor. Aerul va părăsi incinta prin A, fiind înlocuit în
acelaşi timp de aerul rece exterior care pătrunde prin B. Ca urmare a rezistenţei pereţilor la
trecerea aerului, pe pereţii exteriori ai incintei apar presiuni diferite, care se traduc printr-o
depresiune la partea joasă a incintei – zona B, şi o suprapresiune la partea superioară a incintei –
zona A. Se observă din figura 9.8 existenţa la jumătatea înălţimii clădirii unei mulţimi de puncte
pentru care există un echilibru între presiunea exterioară şi cea interioară şi care alcătuiesc aşa-
numita zonă neutră.
Temperatura exterioară nu este aceeaşi pe feţele diferite ale aceleiaşi incinte în
situaţia când aceasta este luminată de soare (figura 9.7): o faţă a clădirii se află în bătaia
razelor soarelui, în timp ce cealaltă se află la umbră. Ca urmare a radiaţiei solare, apare diferenţa
5
de temperatură între pereţii opuşi, ceea ce conduce la o diferenţă de presiune; aceasta dă
naştere la o circulaţie a aerului, prin incintă, dinspre faţa rece spre cea caldă. Circulaţia se face
prin pereţi sau prin orificii special practicate şi ea este cu atât mai puternică cu cât temperatura
este mai mare.
Figura 9.6. Ventilaţie prin diferenţa de Figura 9.7. Ventilaţie prin diferenţa de densitate
densitate dintre aerul interior şi cel exterior dintre aerul interior şi cel exterior
9.4.2. Dispozitive de ventilare naturalǎ

Dispozitivele de ventilare naturalǎ a clǎdirilor sunt diferenţiate dupǎ tipul clǎdirilor
(civile sau similare lor, respectiv industriale), fiind concepute pentru:
- introducerea şi evacuarea uşoarǎ a aerului;
- reglarea debitului de aer introdus (în special în perioada rece a anului);
- dirijarea aerului proaspǎt introdus spre anumite zone ale unei incinte în vederea
încǎlzirii lui în timpul iernii;
- mǎrirea debitului de aer evacuat;
- realizarea unui schimb minim de aer.
Unele dintre aceste dispozitive au fost concepute de aşa manierǎ încât sǎ poatǎ fi
combinate funcţional cu ventilatoare axiale sau centrifugale (cel mai adesea în instalaţiile de
ventilare se utilizeazǎ ventilatoare axiale) care sǎ intre în funcţiune în perioadele de timp în care
diferenţa de temperaturǎ între aerul interior şi cel exterior este micǎ, sau, atunci când, degajǎrile
de noxe, din anumite motive neprevǎzute, depǎşesc valorile pentru care aceste dispozitive au fost
dimensionate.
Cele mai utilizate dispozitive de ventilare naturalǎ sunt ferestrele mobile, coşurile de
ventilare, deflectoarele şi luminatoarele, cu observaţia cǎ, în cazul clǎdirilor civile şi similare lor,
cel mai adesea se folosesc primele douǎ tipuri, celelalte douǎ fiind utilizate în general în cazul
clǎdirilor industriale.
9.4.2.1. Festre mobile (ochiuri mobile)

Ventilarea prin ferestre mobile rezultǎ ca urmare a deschiderii acestora. Dacǎ aerul
interior este mai cald decât cel exterior, atunci aerul exterior, la viteze mici ale vântului, pǎtrunde
în incintǎ pe la partea inferioarǎ a ferestrei, iar aerul interior iese din încǎpere pe la partea
superioarǎ a ferestrei. În timpul sezonului rece, prevenirea apariţiei curenţilor reci de aer nu este
posibilǎ, de aceea recomandându-se deschiderea ferestrelor pentru scurt timp, la anumite
intervale. În sezonul cald, intensitatea ventilǎrii depinde de viteza vântului şi de diferenţele de
temperaturǎ ce apar ca urmare a însoririi diferite a diverşilor pereţi, o ventilare mai eficientǎ (de
o intensitate mai mare) înregistrându-se în cazul în care ferestrele sunt amplasate pe pereţi opuşi.
6
9.4.2.2. Coşuri de ventilare
Coşurile de ventilare, reglementate în SR 6724 sub denumirea de canale ventilare
naturalǎ a incintelor, se prevǎd atât în cazul clǎdirilor civile, cât şi în cazul clǎdirilor social –
culturale, pentru evacuarea aerului din încǎperile interioare fǎrǎ ferestre (bǎi, cǎmǎri, WC – uri,
debarale, bucǎtǎrii cu ferestre exterioare amplasate spre curţi interioare) sau din anexe.
Debitul de aer evacuat prin intermediul unor astfel de dispozitive de ventilare este cu atât
mai mare cu cât presiunea termicǎ (tirajul), stabilit pe baza relaţiei 9.4, are o valoare mai mare.
Δp = g ⋅ h ⋅ (ρ e − ρ i ) = g ⋅ h ⋅ Δρ [ Pa ] (9.4)
în care: h – înǎlţimea coşului de ventilare, [m].
Diferenţa de temperaturǎ dintre aerul interior şi cel exterior este variabilǎ, în principal,
datoritǎ modificǎrii, în decursul anului, a temperaturii aerului exterior. În timp ce temperatura
aerului interior, θi, suferǎ modificǎri de ordinul a (4...10)°C, temperatura aerului exterior, θe,
cunoaşte variaţii de la (-21...+38)°C, existând şi situaţii în care cele douǎ temperaturi sunt egale
(θe=θi, adicǎ Δp=0), caz în care pentru a se asigura funcţionarea coşurilor de ventilare, se impun
unele mǎsuri, cum ar fi:
¾ instalarea la partea superioarǎ a coşului de ventilare a unui deflector;
¾ prevederea unui ventilator pe coşul de ventilare care sǎ fie pus în funcţiune în perioadele
cu tiraj scǎzut;
¾ montarea la baza coşului de ventilare a unui corp de încǎlzire.
Standardul Românesc SR 6724 prezintǎ
condiţiile tehnice referitoare la proiectarea şi
execuţia coşurilor de ventilare naturalǎ atât a celor
individuale cât şi a celor cu canal colector şi canale
deversoare (secundare). Astfel, pentru clǎdiri cu
maximum 4 nivele se recomandǎ utilizarea
sistemului de ventilare naturalǎ cu canale
individuale, la care absorbţia aerului viciat din
încǎpere se realizeazǎ prin intermediul unei grile
de ventilare cu secţiunea brutǎ de 200 cm2
(minimum 100 cm2 secţiune liberǎ) amplasatǎ pe
canalul de ventilare cât mai aproape de nivelul
plafonului (figura 9.8).
Pentru clǎdirile cu mai multe nivele (>4)
normele tehnice prevǎd (recomandǎ) utilizarea
unui sistem de ventilare naturalǎ cu canal colector
pentru toatǎ clǎdirea şi canale deversoare
(secundare) – figura 9.9 a şi b. Utilizarea unui asfel
de sistem de ventilare este eficient deoarece locul
ocupat este relativ mic şi acelaşi, indiferent de etaj,
la canalul colector putându-se racorda unilateral
sau bilateral (mai rar), mai multe canale secundare.
Figura 9.8. Coşuri de ventilare individuale
pentru clǎdiri cu maxim 4 nivele Distanţa dintre grilele de absorbţie a aerului trebuie
sǎ fie de cel puţin 2,20 m pentru a se înlǎtura riscul
de comunicare între douǎ încǎperi alǎturate sau situate la nivele succesive. Aria canalului
colector se stabileşte în funcţie de înǎlţimea activǎ medie, Hm, [m] (relaţia 9.5), şi de numǎrul
canalelor secundare racordate.
1 n
Hm = ⋅ ∑hn [ m] (9.5)
n 1
unde: n – numǎrul de deversoare (canale secundare), [bucǎţi];
7
hn – distanţa dintre axa grilei de absorbţie a deversorului n şi partea superioarǎ a coşului
de ventilare, [m], (figura 9.9 a şi b).
a) b)
Figura 9.9. Coşuri de ventilare pentru clǎdiri cu mai mult de 4 nivele: a) cu deversor pe o parte;
b) cu deversor pe douǎ laturi opuse
Pe baza valorilor înǎlţimii medii, Hm, se stabileşte numǎrul maxim de canale secundare
ce pot fi racordate la colectoare, în funcţie şi de aria secţiunii canalului colector (tabelul 9.2),
valori ce corespund cazului curent al blocurilor de locuinţe cu înǎlţimea etajelor de 2,75 m, când
temperatura exterioarǎ θe≤10°C, iar debitul evacuat din fiecare încǎpere este ≤ 20m3/h.
Tabelul 9.2. Numǎrul de canale secundare care pot fi racordate la canale colectoare având o
anumitǎ arie a secţiunii, în funcţie de înǎlţimea activǎ medie Hm, pentru blocuri de locuinţe
* nu sunt cuprinse şi canalele secundare ale ultimului nivel, deoarece acesta nu se racordeazǎ la canalul colector ci se executǎ
alǎturat acestuia
8
Atât canalele colectoare cât şi cele secundare se executǎ din elemente prefabricate
specificate în normele tehnice aflate în vigoare (oţel moale galvanizat cǎptuşite cu pǎturi din
fibrǎ de sticlǎ sau cu pǎturǎ tip k – flex).
9.4.2.3. Luminatoare
Luminatoarele sunt dispozitive pǎtrate sau dreptunghiulare, montate pe acoperiş, care
asigurǎ, pe de o parte, iluminarea naturalǎ a halelor industriale (în special a celor cu mai multe
deschideri) şi, pe de altǎ parte, ventilarea naturalǎ organizatǎ a acestora. La ora actualǎ, gama de
luminatoare utilizate la ventilarea construcţiilor tip hale industriale, cuprinde (tabelul 9.3 şi
figura 9.10):
- luminatoare simple, cu debite de aer vehiculate influenţate de schimbarea direcţiei vântului
(figura 9.10.a);
- luminatoare-deflectoare, a cǎror funcţionare nu este influenţatǎ de vânt (figura 9.10.b).
Tabelul 9.3. Caracteristici şi dimensiuni

pentru luminatoare tipizate utilizate la ventilarea
clǎdirilor industriale (hale industriale)
a)
Figura 9.10. Debite de aer evacuate de

luminatoare: a) la diferenţǎ mare de presiune; b) la
diferenţǎ de presiune micǎ b)
9
9.4.2.4. Deflectoare, luminator - deflector
Deflectoarele tradiţionale sunt confecţionate din metal şi sunt montate pe coama
acoperişurilor sau de o parte şi de alta a cestora, dar, din cauza consumurilor specifice ridicate de
material [kg/m3 aer evacuat], au fost înlocuite cu altele de dimensiuni mai mari, asemǎnǎtoare
luminatoarelor, care uneori realizeazǎ şi funcţia de iluminare naturalǎ (tabelul 9.4 şi figurile 9.11
şi 9.12)
Tabelul 9.4. Caracteristici şi dimensiuni pentru

luminatoare – deflectoare tipizate, utilizate la ventilarea
clǎdirilor industriale (hale industriale)
Figura 9.11. Variaţia debitului de aer

evacuate prin laminator deflector la
diferenţǎ de presiune de pânǎ la 2 Pa
Determinarea aproximativǎ a debitului de aer

evacuat prin dispozitive amplasate în plafonul halelor
industriale se poate face prin determinarea vitezei de
evacuare v2, [m/s], cu ajutorul relaţiei lui Hansen (relaţia
9.6) sau a relaţiei grafice 9.7, reprezentate în figura 9.13.
ΔT
g⋅h⋅
T1
v2 = [ m / s] (9.6)
2
⎛A ⎞
ξ 2 + ξ1 ⋅ ⎜⎜ 2 ⎟⎟
⎝ A1 ⎠
Figura 9.12. Variaţia debitului de aer

evacuate prin laminator deflector la
diferenţǎ de presiune de pânǎ la 10 Pa
10
ΔT
g⋅h⋅
T1 ξ1 + ξ 2
v2 = ⋅ = v *2 ⋅ C 0 [ m / s] (9.7)
ξ1 + ξ 2 ξ1 + ξ 2 ⋅ (A 2 / A1 ) 2
unde: g=9,81 m/s2 – acceleraţia gravitaţionalǎ;

ΔT=θev-θi [K], respectiv T1=273+θi [K] cu θev – temperatura aerului evacuat, [°C],
respectiv, θi – temperatura aerului introdus, [°C];
h – distanţa dintre axele orificiilor de introducere şi evacuare, [m];
ξ1, ξ2 – coeficienţii de rezistenţǎ localǎ ai orificiilor de introducere, respectiv de
evacuare;
A1, A2 – suprafeţele orificiilor de introducere, respectiv evacuare, [m2], determinate cu
realaţiile:
- pentru orificii identice de intrare şi evacuare:
.
M
A1 = A 2 = [m 2 ] (9.8)
μ ⋅ 2 ⋅ ρ e ⋅ (p v1 − p x )
- pentru orificii diferite de intrare şi evacuare:
.
M int r
A1 = [m 2 ] (9.9)
μ1 ⋅ 2 ⋅ ρ e ⋅ (p v1 − p x )
.
M evac
A2 = [m 2 ] (9.10)
μ 2 ⋅ 2 ⋅ ρ i ⋅ {p x − [p v 2 − g ⋅ h ⋅ (ρ e − ρ i )]}
.
unde: M - debitul masic de aer care circulǎ prin orificiu, [kg/s];
μ -coeficient de debit;
ρe, ρi – densitatea aerului exterior, respectiv, interior, [kg/m3];
pv1, pv2 – presiunile vântului exercitate pe suprafeţele aceloraşi orificii, [Pa], determinate
funcţie de viteza vântului, v, [m/s], respectiv de coeficienţii aerodinamici (+0,60 – pentru faţa
vǎzutǎ de vânt, respectiv -0,30 pentru faţa opusǎ celei vǎzute de vânt):
v 2 ⋅ ρe
p v1 = k 01 ⋅ [Pa ]
2
(9.11)
v 2 ⋅ ρe
p v 2 = k 02 ⋅ [Pa ]
2
11
Figura 9.1. Organigrama

unui sistem de ventilaţie
Figura 9.2. Schema de principiu a

circuitelor unei instalaţii de ventilat:
Vi - ventilator de insuflare; Vr – ven-
tilator de refulare; Rd – regulator de
debit; Ae – aer total evacuat din incintă;
Ar – aer recirculat; AN – aer nou introdus
în incintă; Ai – aer insuflat; Aa – amestec
de aer proaspăt şi aer recirculat; As – aer
de suprapresiune; Ad – aer de depresiune
Tabelul 9.1. Clasificarea instalaţiilor de ventilaţie
LEGENDĂ
- fără funcţie;
I – încălzire;
R – răcire;
U – umidificare;
D – dezumidificare;
12
a)
Figura 9.3. Ventilaţie simplu flux cu depresiune

în incintă
b)
Figura 9.4. Ventilaţie simplu flux cu

suprapresiune în incintă c)
e)
d)
g)
f)
Figura 9.5. Ventilaţie dublu flux: a) circuit închis; b) circuit deschis; c) circuit cu suprapresiune;
d) circuit cu depresiune; e) circuit cu recirculare; f) circuit cu recirculare şi suprapresiune;
g) circuit deschis cu depresiune
13
Figura 9.6. Schema de principiu şi

elementele componente ale unei
instalaţii de ventilaţie şi tratare a
aerului: 1 - intrare aer exterior;
2, 18, 20 - clapete de reglaj;
3A, 3B - schimbătoare de căldură;
3c - pompă; 4 - cameră de
amestec; 5 - filtru; 6, 9 – bate-
rii calde; 7 - baterie rece;
8 –umidificator (cameră de
pulverizare); 10, 16 – ventila-
toare; 11, 15 - amortizoare de
zgomot; 12 - distribuitor de aer;
13 - incintă; 14 - extragere aer
din incintă; 17 - evacuare aer;
19 -aer recirculat
Figura 9.8. Ventilaţie prin diferenţa de

densitate dintre aerul interior şi cel exterior
Figura 9.7. Schema de principiu simplificată:

a) reprezentarea monobloc; b) reprezentarea cu mai
multe ansambluri conectate între ele; c) reprezentarea
sub formă de module elementare
Figura 9.9. Ventilaţie prin diferenţa de densitate

dintre aerul interior şi cel exterior
Figura 9.10. Efectul termic al tirajului
14
Figura 9.12. Tipuri de aspiratoare

Figura 9.11. Ventilaţie prin coş statice
încălzit (S - sursa caldă)
15
Curs nr. 10. Instalaţii de ventilaţie mecanicǎ a clǎdirilor. Ventilaţia spaţiilor industriale
VENTILAREA MECANICĂ
10.1. Alcǎtuirea unei instalaţii de ventilare mecanicǎ pentru clǎdiri civile
Prin ventilaţie mecanică se înţeleg toate instalaţiile de ventilaţie unde mişcarea aerului
este produsă de unul sau mai multe ventilatoare aspirând sau refulând aerul.
Cu ajutorul instalaţiilor de ventilare mecanicǎ, în interiorul încǎperilor supuse ventilǎrii, se
pot asigura debite constante în timp, ceea ce permite diluarea permanentǎ a noxelor. Aerul poate
fi filtrat şi, dupǎ caz, încǎlzit, rǎcit, umidificat sau uscat. De asemenea, mişcarea aerului în
încǎperile ventilate poate fi dirijatǎ şi controlatǎ ca sens de deplasare, o parte din aerul evacuat din
încǎperi putând fi recirculat şi eventual recuperatǎ o anumitǎ cotǎ din cǎldura conţinutǎ de acesta.
Schema de principiu a unei instalaţii de ventilare mecanicǎpoate fi executatǎ în una dintre
urmǎtoarele variante:
- cu filtrarea şi încǎlzirea aerului (figura 10.1.a) – reprezentând cea mai simplǎ instalaţie
de ventilare mecanicǎ din punct de vedere funcţional, ce asigurǎ filtrarea aerului şi
încǎlzirea acestuia în perioada rece a anului;
- cu filtrarea şi încǎlzirea aerului şi atenuarea zgomotului (figura 10.1.b) – instalaţie de
ventilare mecanicǎ utilizatǎ în încǎperi cu nivel de zgomot limitat, la care, atât pe partea
de refulare cât şi pe partea de evacuare, se monteazǎ, fie în centrala de ventilare, fie pe
reţeaua de canale, atenuatoare de zgomot (AZ);
- cu filtrarea şi încǎlzirea aerului, atenuarea zgomotului şi recuperarea cǎldurii din
aerul evacuat (figura 10.1.c) – instalaţie de ventilare mecanicǎ ce presupune montarea
unui recuperator de cǎldurǎ amplasat în centrala de ventilare, pe acoperiş sau pe traseul
canalelor prizei de aer şi, respectiv, gurii de evacuare a aerului viciat în exterior.
a) b)
Figura 10.1. Schema unei instalaţii de ventilare

mecanicǎ generalǎ prevǎzutǎ cu: a) filtrarea şi
încǎlziea aerului; b) filtrarea şi încǎlziea aerului
şi atenuarea zgomotului; c) filtrarea şi încǎlziea
aerului, atenuarea zgomotului şi recuperarea
cǎldurii din aerul evacuat;VI – ventilator de
introducere a aerului; VE – ventilator de
c) evacuare a aerului (exhaustor); FP – filtru de
praf; BI – baterie de încǎlzire; AZ1, AZ2 – atenuatoare de zgomot pe canalul de refulare, respectiv, pe
canalul de evacuare; RC – recuperator de cǎldurǎ; PC – pompǎ de circulaţie; PA – prizǎ de aer proaspǎt
(exterior); GE – gurǎ de evacuare în exterior a aerului viciat; CRE, CRI, CRR – clapete de reglare a
debitului de aer pe circuitul de aer proaspǎt, evacuat, respectiv, recirculat; GR – gurǎ de refulare a
aerului; GA – gurǎ de aspiraţie (absorbţie) a aerului din încǎpere; CA – canale de aer; CV –centralǎ de
ventilare; IV – încǎpere ventilatǎ
În funcţie de poziţia celor trei clapete de reglare, a aerului proaspǎt CRE, a aerului evacuat
CRI, respectiv a aerului recirculat CRR, rezultǎ unul dintre cele trei regimuri posibile de
funcţionare a instalaţiei de ventilare mecanicǎ:
1
- clapetele CRE şi CRI deschise, respectiv clapeta CRR închisǎ – conduce la un regim de
funcţionare a instalaţiei de ventilare mecanicǎ, numai cu aer proaspǎt;
- clapetele CRE şi CRI închise, respectiv clapeta CRR deschisǎ – conduce la un regim de
funcţionare a instalaţiei de ventilare mecanicǎ, cu recirculare totalǎ;
- clapetele CRE, CRI şi CRR parţial deschise (cel mai uzual mod de utilizare a instalaţiei) –
conduce la un regim de funcţionare a instalaţiei de ventilare mecanicǎ, cu recirculare
parţialǎ.
Referitor la elementele/echipamentele constructive specifice unei instalaţii de ventilare
mecanicǎ, se au în vedere urmǎtoarele recomandǎri:
1. Priza de aer proaspǎt (PA), reprezintǎ elementul instalaţiei de ventilaţie mecanicǎ cu ajutorul
cǎruia se preia aerul proaspǎt din exterior. Locul de amplasare al acestui element este stabilit prin
reglementǎrile şi normele tehnice la o distanţǎ de cel puţin 2 m faţǎ de sol, în zone curate, ferite de
praf şi neînsorite, fiind recomandate amplasǎri în pereţi, ferestre sau spaţii verzi şi, dacǎ este
posibil, se poate combina cu o fântânǎ artezianǎ. Priza de aer proaspǎt este alcǎtuitǎ dintr-o ramǎ
metalicǎ prevǎzutǎ cu jaluzele fixe contra ploii şi plasǎ de sârmǎ;
2. Gura de evacuare în exterior a aerului viciat (GE), este, din punct de vedere al alcǎtuirii,
asemǎnǎtoare cu priza de aer, fiind amplasatǎ, de regulǎ, pe acoperiş sau terasǎ şi, mai rar, pe
pereţii exteriori pentru cǎ, atunci când aerul evacuat este încǎrcat cu vapori de apǎ sau grǎsimi,
murdǎresc sau umezesc tencuiala;
3. Distanţa dintre priza de aer proaspǎt şi gura de evacuare a aerului viciat, trebuie sǎ fie,
conform normelor şi reglementǎrilor tehnice, de minimum 10 m pe orizontalǎ, sau (5...8) m pe
verticalǎ pentru încǎperi de categoriile D, E, C de pericol de incendiu, dacǎ aerul nu conţine praf
în suspensie. În cazul încǎperilor A, B şi C de pericol de incendiu, cu degajǎri de praf, se
recomandǎ respectarea ambelor condiţii (minimum 10 m pe orizontalǎ şi (5...8) m pe verticalǎ. În
cazul altor categorii de încǎperi (unitǎţi nucleare sau laboratoare care lucreazǎ cu izotopi
radioactivi), distanţa pe orizontalǎ trebuie sǎ fie de minimum 20 m, iar evacuarea aerului viciat
trebuie realizatǎ printr-un coş a cǎrui înǎlţime trebuie sǎ depǎşeascǎ cu (3...4) m cea mai înaltǎ
coamǎ a acoperişurilor învecinate care se gǎsesc pe o razǎ de 50 m;
4. Centrala de ventilare, se amplaseazǎ la subsolul clǎdirilor, la niveluri intermediare sau pe
acoperiş, astfel încât sǎ fie cât mai aproape de încǎperile deservite, pentru a rezulta canale de
circulaţie a aerului mai scurte şi pentru a diminua rǎcirea/încǎlzirea aerului în reţeaua de canale.
Acest mod de amplasare, are în vedere atât nivelul de zgomot produs de centralǎ, cât şi
cheltuielile cu investiţia şi cu exploatarea sistemului (canalele de circulaţie a aerului cu lungimi
mari conduc la consumuri mari de material şi de energie electricǎ şi pierderi mari de sarcinǎ).
10.2. Sisteme de ventilare mecanicǎ pentru clǎdiri civile
Cele mai utilizate sisteme de ventilare mecanicǎ utilizate în cadrul clǎdirilor civile sunt:
a) prin refulare, cu filtrarea aerului şi încǎlzirea acestuia iarna (figura 10.2. a) – se utilizeazǎ în
cazul încǎperilor cu viciere redusǎ a aerului, cum ar fimagazine, expoziţii, sǎli de sport, ateliere
mecanice;
b) prin evacuare (figura 10.2. b) – este un sistem simplu, eficient şi ieftin, care presupune
compensarea aerului viciat evacuat prin aer proaspǎt preluat fie din încǎperi alǎturate, fie din
exterior, sau în mod organizat, prin prevederea unor instalaţii de încǎlzire. Se folosesc în cazul
încǎperilor cu grad ridicat de viciere a aerului prin gaze, vapori, mirosuri puternice sau
temperaturǎ mare, pentru a se împiedica împrǎştierea noxelor în încǎperi adiacente. Aceste
sisteme se folosesc în cazul incǎperilor de tip: bucǎtǎrii, garderobe, laboratoare, WC – uri, posturi
de transformare, camere obscure, încǎperi pentru acumulatoare;
c) prin refulare şi evacuare (figura 10.1 a, b ,c) - se utilizeazǎ la încǎperi mari tip cinematograf,
restaurant, magazin etc;
2
d) cu umidificarea aerului (figura 10.3) –
se prevǎd în cazul încǎperilor în care se
prescrie o umiditate minimǎ în tot timpul
anului. Deoarece iarna aerul exterior are
a) un conţinut redus de umiditate, prin
încǎlzirea aerului introdus aceasta scade
şi mai mult, aerul devenind uscat. Pentru
creşterea conţinutului de umiditate a
aerului exterior de la (1...3) gvapori/kgaer
uscat la (7...10) gvapori/kgaer uscat (valoare
b)
recomandatǎ în condiţii de confort
Figura 10.2. Scheme de alcǎtuire a instalaţiilor de termic), umidificarea se poate face pe cale
ventilare mecanicǎ: a) prin refulare; b) prin evacuare; adiabaticǎ prin pulverizare de apǎ în
GR – gurǎ de refulare a aerului; VI – ventilator de circuit închis, într-o camerǎ de
introducere a aerului; BI – baterie de încǎlzire; pulverizare (figura 10.3. a), sau pe cale
FP – filtru de praf; PA – prizǎ de aer proaspǎt izotermicǎ prin injectare de abur viu în
(exterior); GE – gurǎ de evacuare în exterior a aerului curentul de aer, într-o camerǎ de
viciat; VE – ventilator de evacuare a aerului umidificare CU şi pe canal (figura 10.3
(exhaustor); GA – gurǎ de aspiraţie (absorbţie) a b).
aerului din încǎpere
Figura 10.3. Scheme de alcǎtuire a

instalaţiilor de ventilare mecanicǎ: a) cu
încǎlzire şi umidificare adiabaticǎ; b) cu
umidificare izotermicǎ; GR – gurǎ de refulare
a aerului; VI – ventilator de introducere a
aerului; BI – baterie de încǎlzire; FP – filtru
de praf; PA – prizǎ de aer proaspǎt
a) (exterior); GE – gurǎ de evacuare în exterior
a aerului viciat; VE – ventilator de evacuare
a aerului (exhaustor); GA – gurǎ de aspiraţie
(absorbţie) a aerului din încǎpere;
CU – camerǎ de umidificare; PC – pompǎ de
circulaţie; CRE, CRI, CRR – clapete de reglare
a debitului de aer pe circuitul de aer
proaspǎt, evacuat, respectiv, recirculat
e) cu rǎcirea aerului vara (figura 10.4) – se pot realiza cu o baterie de rǎcire B.R, fie cu apǎ rǎcitǎ
având temperatura iniţialǎ (5...8)°C, fie cu freon cu temperatura de vaporizare (2...7)°C – figura
10.4.a. O altǎ modalitatea de rǎcire a aerului în sezonul cald presupune pulverizarea de apǎ rece în
curentul de aer, utilizând o camerǎ de pulverizare C.P (figura 10.4.b), situaţie în care trebuie
îndeplinitǎ condiţia ca temperatura apei pulverizate sǎ fie egalǎ cu temperatura superficialǎ
exterioarǎ a bateriei de rǎcire.
10.3. Ventilaţia spaţiilor industriale
Problema ventilaţiei industriale a apărut ca urmare a gravelor probleme de poluare atât a

mediului din zonele industriale (şi din zonele limitrofe acestora), cât şi a incintelor industriale.
Punerea în funcţiune a unui sistem de ventilare apare ori de câte ori la un loc de muncă se
emit mai multe noxe decât cele acceptate normal de condiţiile de igienă a muncii, de sănătate, de
securitate etc.
3
Figura 10.4. Scheme de alcǎtuire a

instalaţiilor de ventilare mecanicǎ: a) cu
rǎcire prin baterie; b) cu rǎcire prin
pulverizare de apǎ rece sau rǎcitǎ;
GR – gurǎ de refulare a aerului;
VI – ventilator de introducere a aerului;
BR – baterie de rǎcire; FP – filtru de praf;
PA – prizǎ de aer proaspǎt (exterior);
a) GE – gurǎ de evacuare în exterior a aerului
viciat; VE – ventilator de evacuare a
aerului (exhaustor); GA – gurǎ de aspiraţie
(absorbţie) a aerului din încǎpere;
CP – camerǎ de pulverizare; PC – pompǎ
de circulaţie; CRE, CRI, CRR – clapete de
reglare a debitului de aer pe circuitul de
aer proaspǎt, evacuat, respectiv, recirculat
b)
Pentru a putea alege corect instalaţia de ventilaţie necesară, trebuie făcută o analiză completă
a locului de muncă ce urmează a fi ventilat, astfel încât soluţia aleasă să rezolve problema de
evacuare a noxelor, dar şi să fie bine primită de utilizator, respectând confortul termic al acestuia.
Într-o incintă industrială, confortul locului de muncă este influenţat de o serie de factori,
cum ar fi: prezenţa unui curent de aer; prezenţa unui gradient de temperatură acceptabil pe
verticală; temperatura solului (prea mică sau prea mare); existenţa unui câmp termic radiativ
asimetric, dat de prezenţa unor ferestre reci, de surse de căldură doar de o parte a corpului
operatorului sau de nivele de umiditate relativă a aerului, schema de principiu a unei incinte
industriale ventilate fiind prezentatǎ în figura 10.5.
Figura 10.5. Schema de principiu a unei incinte industriale cu posturile de lucru aferente:
1 - posturi de lucru; 2 - sursă de poluare; 3 - captare poluanţi; 4 - reţea transport aer poluat;
5 - ventilator; 6 - epurare aer viciat; 7 - priză de aer; 8 - ventilaţie generală (aport de aer proaspăt,
eventual şi cu încălzire); 9 - ventilaţie generală (extragere aer viciat)
Alegerea unei soluţii de ventilaţie industrială se poate face parcurgând următoarea

succesiune de paşi:
4
a. definirea clară a clădirii şi a posturilor de lucru din ea, a tipului de proces
industrial ce are loc, a personalului folosit, a restricţiilor legate de mediu, de
temperatură precum şi a condiţiilor de păstrare în bune condiţii a clădirii;
b. determinarea şi clasificarea surselor de poluare, a caracteristicilor lor fizice şi
chimice;
c. alegerea soluţiei tehnice de captare şi de ventilare ţinând cont de:
- evoluţiile posibile ale procesului industrial şi de modificările pe care aceste
evoluţii le pot antrena în ceea ce priveşte sistemul de ventilaţie;
- eventualele incompatibilităţi între diverşi poluanţi (de exemplu praf şi
umiditate, acizi şi baze etc.) care necesită separarea lor;
d. determinarea parametrilor (viteza aerului, debitul, încălzirea) şi calculul instalaţiei
(determinarea pierderilor, de sarcină, a diametrului, a puterii instalate etc);
e. alegerea elementelor de circuit (guri de insuflare a aerului, tubulatura
necesară, ventilatoare, automatica necesară, etc);
f. amplasarea fizică a elementelor componente
g. punerea în funcţiune, valori de referinţă, asigurarea mentenanţelor.
Proiectarea şi realizarea unei instalaţii de ventilaţie individuale trebuie să armonizeze
cerinţele de confort cu cele de gestionare a sistemului de ventilaţie de către utilizator, fără a
afecta, involuntar, celelalte funcţii ale sistemului.
10.3.1. Tehnici de ventilare industrială locală

Numită şi ventilaţie prin aspiraţie localizată (figura 10.6), ventilarea industrială locală are
rolul de a capta poluanţii cât mai aproape de sursa de emitere a lor fără a-i dilua, fiind metoda
principală de ventilaţie atunci când se emit
cantităţi importante de noxe. Oricare ar fi
tehnica aleasă, va fi necesar să se compenseze
ieşirea aerului viciat cu poluanţi prin
introducerea unei cantităţi echivalente de aer
nou (sau aer de amestec filtrat). Debitele de aer
folosite în acest scop sunt mici, deci şi consumul
de energie pentru vehicularea lor va fi redus.
Pentru realizarea unei instalaţii de
ventilaţie locală prin aspiraţie trebuie urmărită
respectarea următoarelor principii:
• cuprinderea maximă posibil a zonelor de
Figura 10.6. Ventilaţie locală prin captarea producere a poluanţilor;
poluanţilor la sursa de producere: 1 - proces • captarea acestora cât mai aproape de zona de
tehnologic cu degajare de poluanţi; emitere;
2 - dispozitiv de captare; 3 - tubulatură; • amplasarea dispozitivelor de aspiraţie de o
4 - ventilator; 5 - intrare aer
asemenea manieră încât operatorul
să nu fie amplasat între acesta şi sursa de
poluare;
• utilizarea mişcării naturale a poluanţilor;
• introducerea aerului cu o viteză suficient de mare;
• repartiţie uniformă a vitezelor aerului la nivelul zonei de captare;
• compensarea ieşirii aerului prin intrări echivalente de aer;
• evitarea curenţilor de aer şi a senzaţiei de inconfort termic;
• evacuarea aerului poluat în afara zonele de aspiraţie a aerului nou.
5
10.3.2. Tehnici de ventilare industrială generală
Numită şi ventilaţie prin diluare, ventilarea industrială generală (figura 10.7) foloseşte aer
proaspăt exterior pentru a dilua poluanţii, diminuând doar concentraţia substanţelor toxice în
zona de lucru.
Figura 10.7. Ventilaţie generală prin diluarea poluanţilor: 1 - intrare aer; 2 - proces tehnologic cu
degajare de poluanţi; 3 - poluanţi dispersaţi în incintă; 4 - ventilator extractor; 5 -ieşire aer poluat diluat
Ventilaţia generală admite un anumit nivel de poluare reziduală, motiv pentru care este
de preferat ca ea să fie folosită doar ca o completare la ventilaţia localizată, în special pentru a
asigura un aport minim de aer nou în incinte şi pentru a dilua poluanţii necaptaţi de sistemul de
aspiraţie locală.
Pentru realizarea unei astfel de instalaţii trebuie respectate următoarele:
a. asigurarea apriori ca nu se poate realiza o ventilaţie de tip local;
b. compensarea ieşirilor de aer prin intrări corespunzătoare;
c. poziţionarea convenabilă a deschiderilor de intrare şi ieşire a aerului astfel încât să
existe o curgere generală dinspre zonele curate către cele poluate, prin zonele poluate să
treacă cantitatea maxim posibilă de aer, să se evite zonele cu fluide stagnante, să se evite
plasarea muncitorilor între sursele de poluanţi şi prizele de extracţie a acestora şi să se
utilizeze mişcările naturale ale poluanţilor;
d. folosirea de preferinţă a intrării şi ieşirii mecanice a aerului, cu avantajele şi
dezavantajele acestei metode de circulaţie a aerului;
e. evitarea curenţilor de aer şi a senzaţiei de disconfort termic;
f. evacuarea aerului poluat în afara zonelor de absorbţie a aerului proaspăt.
6
Curs nr. 11. Instalaţii de climatizare
INSTALAŢII DE CLIMATIZARE
11.1. Aspecte generale privind climatizarea
Instalaţiile de climatizare, numite şi instalaţii de condiţionare a aerului trebuie sǎ asigure

menţinerea parametrilor aerului din încǎperile deservite, în limite prescrise, în tot timpul anului,
indiferent de variaţia factorilor meteorologici, de gradul de ocupare a încǎperilor şi de umiditate.
Astfel de instalaţii au rolul de a asigura condiţiile de confort termic în clǎdirile social – culturale,
administrative, de locuit etc., sau de a asigura parametrii necesari ai aerului interior în cazul
instalaţiilor de climatizare tehnologicǎ. Concomitent cu condiţionarea aerului trebuie realizatǎ şi
funcţia de ventilare, ceea ce presupune o suitǎ de patru transformǎri termodinamice simple pe care
aerul trebuie sǎ le sufere: încǎlzire, rǎcire, uscare şi umidificare, într-o anumitǎ ordine, ceea ce
conduce la o economie de energie. În cazul în care aerul suferǎ numai douǎ sau trei din cele patru
procese termodinamice simple, instalaţiile poartǎ denumirea de instalaţii de climatizare parţialǎ.
În funcţie de domeniul de utilizare, clǎdiri civile sau industriale, instalaţiile de climatizare
poartǎ denumirea de:
a) instalaţii de climatizare în scopuri de confort – destinate asigurǎrii microclimatului
pentru menţinerea sǎnǎtǎţii şi desfǎşurǎrii muncii optime în toate categoriile de clǎdiri
civile (birouri, spitale, teatre, magazine, sǎli de audiţie şi concerte etc.) pe parcursul
întregului an (temperaturi între 20°C şi 26°C şi umiditate relativǎ între 40%...60%);
b) instalaţii de climatizare în scopuri industriale (instalaţii de climatizare tehnologicǎ) –
care au rolul de a asigura acei parametrii ai încǎperilor care convin procesului de
producţie, pentru a preveni rebutarea produselor.
11.2. Clasificarea instalaţiilor de climatizare şi principiul de funcţionare
Instalaţiile de climatizare sunt de douǎ tipuri:

1. instalaţii de climatizare „numai cu aer”;
2. instalaţii de climatizare „aer – apǎ”.
Instalaţiile de climatizare numai cu aer sunt la rândul lor împǎrţite în urmǎtoarele tipuri:
• 1 canal cu debit constant pentru o singurǎ zonǎ sau pentru mai multe zone, acestea
din urmǎ putând fi cu: reîncǎlzirea aerului, clapete de reglare sau grupuri de
ventilare zonale;
• 1 canal cu debit variabil;
• douǎ canale cu: debit constant sau cu debit variabil.
Instalaţiile de climatizare aer – apǎ (cu aer primar), pot fi:
¾ aparate cu inducţie (climaconvectoare), care pot fi realizate fie sub forma unor
sisteme cu douǎ, trei sau patru conducte, fie sub forma unor aparate cu: reglare (prin
ventil sau clapetǎ), debit constant sau variabil;
¾ ventiloconvectoare în urmǎtoarele variante: cu aer primar, cu prizǎ de aer exterior,
numai cu recirculare, cu diagrame de reglare a parametrilor;
¾ cu racordarea climaconvectoarelor la reţeaua de agenţi termici prin sisteme cu
douǎ, trei sau patru conducte;
¾ cu încǎlzire terminalǎ etc.
Elementul principal al oricǎrei instalaţii de climatizare îl reprezintǎ aparatul (agregatul) de

climatizare de care sunt legate modalitǎţile de funcţionare a instalaţiei. Aerul de climatizare este
1
tratat (încǎlzit, rǎcit, uscat, umidificat) în aparat şi cu ajutorul acestuia instalaţia poate funcţiona
într-unul din urmǎtoarele regimuri: cu amestec de aer exterior şi de aer interior, numai cu aer
exterior sau, în regim de recirculare totalǎ (numai cu aer interior).
O instalaţie de climatizare care deserveşte o singurǎ încǎpere (de exemplu o salǎ de
spectacol dintr-un teatru) se compune din (figura 11.1): agregatul (aparatul) de climatizare,
instalaţia de reglare automatǎ aferentǎ, atenuatoare de zgomot, recuperator de cǎldurǎ, grile de
refulare şi absorbţie pentru încǎpere, prizǎ de aer proaspǎt, gurǎ pentru evacuarea în exterior a
aerului viciat şi reţea de canale pentru introducere şi evacuare aer.
Figura 11.1. Instalaţie de climatizare care deserveşte o singurǎ încǎpere: ATA – aparat de tratare aer;
T – termostat; H – higrostat; VI – ventilator de introducere aer; VE – ventilator de evacuare aer; F – filtru
de aer; BPI – baterie de preîncǎlzire aer; BRI – baterie de reîncǎlzire aer; BR – baterie de rǎcire aer;
CU – camerǎ de umidificare a aerului; C – cazan apǎ caldǎ; CP – compresor; CD – condensator;
VL – ventil laminare; EP – evaporator; RC – recuperator de cǎldurǎ; CR – clapetǎ de reglare; VP – vas
de expansiune; V1, V2, V3 – ventile cu trei cǎi; P1, P2 – pompe de circulaţie; AZ – atenuator de zgomot;
PA – prizǎ de aer; GE – gurǎ de evacuare în exterior a aerului viciat; GR – gurǎ de refulare a aerului în
interiorul încǎperii; GA – gurǎ de absorbţie a aerului; CH – aparat de rǎcire a apei (chiller)
Pentru funcţionarea unei astfel de instalaţii sunt necesare: o sursǎ de cǎldurǎ (apǎ caldǎ,
apǎ fierbinte, abur), o sursǎ de frig (apǎ rece, apǎ rǎcitǎ, freon), energie electricǎ pentru instalaţia
de forţǎ (antrenere ventilatoare, pompe, recuperator de cǎldurǎ, compresoare, servomotoare,
generatoare de abur, alimentare baterii electrice etc.) şi circuite de automatizare (comandǎ,
control, semnalizare etc.).
Aerul proaspǎt este preluat din exterior prin priza de aer PA cu ajutorul ventilatorului de
introducere VI, trecut prin recuperatorul de cǎldurǎ RC unde se încǎlzeşte şi amestecat cu aer
recirculat din încǎpere.
În acest caz, agregatul de climatizare se compune din:
¾ Filtrul de aer, FI – are rolul de a reţine particulele de praf din aerul exterior şi recirculat;
¾ Bateria de preîncǎlzire, BPI şi, bateria de reîncǎlzire, BRI – preîncǎlzesc şi reîncǎlzesc, în
anumite limite, debitul total de aer vehiculat prin instalaţie;
¾ Camera de umidificare, CU – are rolul de a mǎri conţinutul de apǎ din aerul introdus în
încǎpere fie prin umidificare adiabatǎ (prin intermediul unei camere de pulverizare a apei),
fie prin umidificare izotermicǎ (cu pompare în circuit închis sau prin injectare cu abur viu,
în acest ultim caz BRI poate lipsi);
2
¾ Ventilatorul de introducere, VI - asigurǎ mişcarea aerului pe circuitul de introducere de la
priza de aer, PA, pânǎ la gura/gurile de refulare, GR, învingând rezistenţele locale din PA,
RC, F, BPI, BR, CU, BRI, AZ, GR şi de pe canalele de introducere;
¾ Ventilatorul de evacuare, VE - asigurǎ mişcarea aerului pe circuitul de evacuare (GA, AZ,
RC GE şi reţeaua de canale aferentǎ), la o presiune mai micǎ decât cea a ventilatorului de
introducere.
Acţionarea şi reglarea diverselor elemente care participǎ la tratarea aerului se face prin
intermediul unor traductoare (termostat, T şi, higrostat, H) montate fie în încǎpere (figura 10.1) fie
pe canalele de aer (în principal pe canalul de evacuare a aerului din încǎpere).
¾ Termostatul de camerǎ, T – acţioneazǎ secvenţial asupra agentului termic al bateriei de
reîncǎlzire a aerului, BRI şi asupra agentului de rǎcire al bateriei de rǎcire a aerului, BR. La
scǎderea temperaturii aerului din încǎpere este pus, mai întâi, în funcţiune recuperatorul de
cǎldurǎ, RC şi, ulterior, se deschide ventilul cu trei cǎi, V3, al bateriei de reîncǎlzire. La
creşterea temperaturii aerului din interiorul încǎperii peste valoarea prescrisǎ, se închide
mai întâi ventilul cu trei cǎi, V3 şi, apoi se opreşte funcţionarea recuperatorului de cǎldurǎ,
RC. Dacǎ temperatura aerului interior continuǎ sǎ creascǎ se deschide ventilul cu trei cǎi V1
al bateriei de rǎcire a aerului, BR, pânǎ la restabilirea temperaturii interioare în limitele
normale, moment în care se închide ventilul cu trei cǎi, V1;
¾ Higrostatul de camerǎ, H – acţioneazǎ la scǎderea umiditǎţii relative a aerului interior sub
valoarea prescrisǎ, caz în care deschide mai mult ventilul cu trei cǎi, V2 al bateriei de
preîncǎlzire a aerului, BPI şi porneşte pompa de circulaţie, P2, a camerei de umidificare,
CU, care va funcţiona pânǎ la atingerea umiditǎţii relative prescrise, moment în care
pompa P2 se opreşte. În cazul în care umiditatea relativǎ a aeului interior înregistreazǎ
valori mai mari decât cea prescrisǎ, se închide ventilul cu trei cǎi, V2, al bateriei de
preîncǎlzire a aerului, BPI şi se deschide ventilul cu trei cǎi, V1, al bateriei de rǎcire a
aerului, BR, astfel încât aerul este rǎcit şi uscat. Corectarea scǎderii temperaturii interioare
se face prin deschiderea ventilului cu trei cǎi, V3, al bateriei de reîncǎlzire a aerului, BRI.
La oprirea instalaţiei (a ventilatoarelor de introducere, VI, respectiv de evacuare, VE, a
aerului) se comandǎ şi închiderea clapetei de reglare, CR, de pe aerul proaspǎt şi evacuat.
11.3. Instalaţii de climatizare „numai aer”
Astfel de instalaţii de climatizare realizeazǎ tratarea aerului într-un agregat central dupǎ
care, aerul este refulat în încǎperi, fǎrǎ a mai suferi retratǎri ulterioare. În aceste condiţii, aerul
trebuie sǎ asigure integral, atât încǎlzirea cât şi rǎcirea încǎperilor, deoarece în încǎperi nu mai
existǎ sisteme suplimentare de încǎlzire, cum ar fi corpurile de încǎlzire, sau de rǎcire.
Aceste instalaţii de climatizare se realizeazǎ astfel:
• dupǎ mǎrimea presiunii ventilatorului: - instalaţii de presiune joasǎ (tradiţionale);
- instalaţii de presiune înaltǎ;
• dupǎ debitul de aer: - instalaţii cu debit constant;
- instalaţii cu debit variabil.
Instalaţiile de climatizare „numai aer”, indiferent de tipul lor, au elementele componente
prezentate în figura 10.2.
În instalaţiile de presiune joasǎ aerul este vehiculat în canale cu viteze de (3...8)m/s ceea
ce conduce la presiuni ale ventilatoarelor de (100...500)Pa. Ca urmare, nivelul de zgomot în
instalaţie este redus, de cele mai multe ori, astfel de instalaţii nefiind prevǎzute cu atenuatoare de
zgomot.
La instalaţiile cu debite mari de aer, specifice hotelurilor sau clǎdirilor cu birouri, spaţiul
necesar pentru amplasarea canalelor este mai mare şi reclamǎ mǎrirea suprafeţei construite.
3
Figura 11.2. Instalaţie de climatizare „numai aer”: 1 – camerǎ de amestec; 2 – filtru de aer; 3 – baterie de
încǎlzire aer; 4 – baterie de rǎcire aer; 5 – camerǎ de umidificare a aerului; 6 – ventilator de introducere
aer; 7 – ventilator de evacuare aer; 8 – aparat de detentǎ (în cazul instalaţiilor de presiune înaltǎ);
9 – încǎpere climatizatǎ; 10 – regulator de umiditate; 11 – regulator de temperaturǎ; 12 – ventil cu douǎ
cǎi; 13 – ventil cu trei cǎi; 14 – clapetǎ de reglare; T – termostat de camerǎ; H – higrostat de camerǎ
Pentru reducerea debitului de aer şi a spaţiului aferent amplasǎrii canalelor se poate

interveni în douǎ moduri:
1. se creşte diferenţa de temperaturǎ dintre aerul încǎperii şi aerul rǎcit, de la (5...8)K la
(10...12)K, caz în care, pentru prevenirea curenţilor reci de aer, trebuie implementate în
circuitul instalaţiei de climatizare dispozitive performante de introducere a aerului, care
scumpesc instalaţia;
2. se mǎreşte viteza de circulaţie a aerului în canale la (12...15)m/s, ceea ce are ca efect
creşterea pierderilor de sarcinǎ în instalaţiile de climatizare la (1000....1200)Pa. Creşterea
presiunii aerului în instalaţia de climatizare conduce şi la creşterea importantǎ a nivelului
de zgomot, fiin necesare în acest caz, mǎsuri de tipul: prevederea atenuatoarelor de
zgomot, adoptarea de grile pentru introducerea aerului cu atenuatoare de zgomot,
prevederea unor aparate de detentǎ. Toate aceste echipamente conduc la creşterea
cheltuielilor cu investiţia şi cu exploatarea unei astfel de instalaţii de climatizare.
11.4. Instalaţii de climatizare „aer - apǎ” (cu aer primar)
Instalaţiile de climatizare „aer – apǎ” sunt cel mai adesea realizate ca instalaţii cu douǎ
canale de aer, temperaturi diferite de la o încǎpere la alta, putându-se realiza prin intermediul lor,
o reglare individualǎ a temperaturii aerului din interiorul fiecǎrei încǎperi în parte. Astfel de
instalaţii se preteazǎ, în special, la clǎdiri cu multe încǎperi, situate de o parte şi de alta a unui
coridor central, folosind ca agenţi termici atât aerul cât şi apa caldǎ şi rǎcitǎ (figura 11.3).
Ponderea o deţine agentul termic sub formǎ de apǎ caldǎ şi rǎcitǎ, deoarece necesitǎ mai puţin
spaţiu pentru amplasarea conductelor.
Conform schemei din figura 11.3, se observǎ cǎ, la nivelul clǎdirii existǎ un agregat
central pentru tratarea aerului, 1, de la care pleacǎ o reţea de canale la care se racordeazǎ toate
încǎperile. În unele situaţii se trateazǎ, central în agregatul 1, numai debitul de aer proaspǎt, caz în
care instalaţia de evacuare se desfiinţeazǎ, reducându-se, astfel, spaţiul pentru amplasarea
tubulaturii.
4
Figura 11.3. Instalaţie de climatizare „aer - apǎ”: 1 – grup de climatizare; 2 – ventilator de evacuare aer;
3 – aparat cu inducţie/ventiloconvector; 4 – conducte de agent termic şi evacuare condensat; 5 – grilǎ de
absorbţie (aer recirculat); 6 – grilǎ refulare aer tratat
În fiecare încǎpere racordatǎ la canalele instalaţiei de climatizare se monteazǎ unul sau

mai multe aparate cu inducţie (climaconvectoare) sau ventiloconvectoare, 3, în funcţie de sarcina
termicǎ necesarǎ încǎperii în care sunt amplasate. Fiecare dintre aceste aparate de climatizare
parţialǎ conţin câte un schimbǎtor de cǎldurǎ prin care circulǎ alternativ, apǎ caldǎ (în sezonul
rece - când instalaţia de climatizare se foloseşte pentru încǎlzirea aerului din interiorul încǎperilor)
sau apǎ rǎcitǎ (în sezonul cald – când instalaţia de climatizare asigurǎ funcţia de rǎcire a aerului
din interiorul încǎperilor). Aparatele de climatizare mai pot fi realizate şi în varianta cu douǎ
schimbǎtoare de cǎldurǎ, caz în care printr-unul din cele douǎ schimbǎtoare circulǎ apǎ caldǎ,
acesta purtând denumirea de bateria de încǎlzire, iar prin cel de-al doilea schimbǎtor de cǎldurǎ
circulǎ apǎ rǎcitǎ, acesta purtând denumirea de baterie de rǎcire.
Bateria de încǎlzire/rǎcire, respectiv, bateriile de încǎlzire şi rǎcire (în funcţie de numǎrul
schimbǎtoarelor de cǎldurǎ din aparatele de climatizare) sunt racordate la reţeaua de agenţi
termici alcǎtuitǎ din:
- douǎ conducte (ducere/întoarcere) prin care circulǎ iarna apǎ caldǎ şi vara apǎ rǎcitǎ;
- trei conducte (ducere – apǎ caldǎ, ducere – apǎ rǎcitǎ, întoarcere apǎ caldǎ/rǎcitǎ);
- patru conducte (ducere/întoarcere apǎ caldǎ, respectiv, ducere/întoarcere apǎ rǎcitǎ).
Aparatele cu inducţie (climaconvetoarele) sunt elemente ale instalaţiilor de climatizare de
presiune înaltǎ în sistem „aer – apǎ”, prin care circulǎ aer cu vitezǎ mare care creeazǎ subpresiuni
şi ca urmare, se antreneazǎ aer din încǎperi, aer ce traverseazǎ schimbǎtorul de cǎldurǎ al
aparatului, se încǎlzeşte şau se rǎceşte (în funcţie de sezon), se amestecǎ cu cel primar şi pǎtrunde
în încǎperile deservite. Aceste aparate funcţioneazǎ numai prin racordarea lor la sistemul de aer
primar care asigurǎ energia de antrenare a aerului din încǎpere şi, pot fi:
cu reglare prin ventil – montate vertical, în dreptul ferestrei sau, orizontal, la plafon, care
asigurǎ o reglare a sarcinii termice de încǎlzire/rǎcire prin intermediul unui ventil
termoregulator care modificǎ debitul de agent termic ce trece prin schimbǎtorul de
cǎldurǎ;
cu reglare prin clapetǎ – montate vertical, în dreptul ferestrei sau, orizontal, la plafon cu
unul sau douǎ schimbǎtoare de cǎldurǎ, care asigurǎ o reglare mai rapidǎ a sarcinii termice
de încǎlzire/rǎcire prin modificarea debitului de aer recirculat care trece prin schimbǎtorul
de cǎldurǎ.
Ventiloconvectoarele, sunt aparate de climatizare în componenţa cǎrora intrǎ unu sau douǎ
schimbǎtoare de cǎldurǎ, unu sau douǎ ventilatoare, un filtru de praf şi o tavǎ pentru colectarea
condensatului rezultat în procesul de rǎcire a aerului. Ventiloconvectoarele au grile pentru
absorbţia şi refularea aerului tratat (încǎlzit/rǎcit) şi pot fi de tip vertical sau orizontal, echipate:
- cu camerǎ de distibuţie pentru racordarea la tubulaturǎ:
- cu camerǎ de amestec în care se amestecǎ aer primar (exterior) cu aer recirculat din
încǎpere în proporţii diferite;
5
- atât cu camerǎ de amestec cât şi cu camerǎ de distribuţie.
Debitul de aer al ventiloconvectoarelor, reglat, de regulǎ, în trei trepte, variazǎ între

(minim/mediu/maxim 150/190/240...1050/1450/1750)m3/h în funcţie de mǎrimea aparatului.
Sarcina de rǎcire totalǎ este cuprinsǎ între (0,70...11)kW, sarcina de încǎlzire oscileazǎ între
(1,3...21,5)kW la care se poate adǎuga o încǎlzire electricǎ de (1...5)kW, iar puterile motoarelor
sunt cuprinse între (35...175)W, alimentate la tensiuni de (220...240)V şi frecvenţǎ de 50 Hz.
6
Curs nr. 11. Reţele electrice de joasǎ tensiune în clǎdirile civile
REŢELE ELECTRICE DE JOASĂ TENSIUNE ÎN CLĂDIRILE

CIVILE
11.1. Receptoare electrice şi consumatori electrici
Receptoarele electrice sunt aparate care transformă energia electrică într-o altă formă de
energie utilă omului. Exemple:
- lampa electrică (becul sau tubul luminos) transformă energia electrică în energie
luminoasă;
- motorul electric transformă energia electrică în energie mecanică;
- cuptorul electric transformă energia electrică în energie termică;
- transformatorul electric: transformă energia electrică de anumiţi parametri în energie
electrică de alţi parametri etc.
Clasificarea receptoarelor electrice:
a) din punct de vedere al destinaţiei, se clasifică în receptoare:
- de lumină (corpuri de iluminat, prize);
- de forţă (motoare, cuptoare);
- pentru transmiterea informaţiilor (telefoane, ceasuri, difuzoare, prize pentru antene R-
TV etc.);
b) din punct de vedere al siguranţei în funcţionare se clasifică în receptoare:
- normale, pentru care se asigură o singură sursă de alimentare, pe una sau mai multe căi.
- vitale, pentru care se asigură două sau mai multe surse de alimentare.
Receptoarele vitale sunt acelea la care întreruperea alimentării cu energie electrică poate
provoca pierderi de vieţi omeneşti, pierderi materiale sau morale deosebite, nerecuperabile, cum
ar fi: receptoarele ce asigură funcţionarea unei săli de operaţie (iluminatul, bisturiul electric,
receptoarele staţiei de climatizare etc.), corpurile de iluminat utilizate în iluminatul de siguranţă,
receptoarele ce asigură funcţionarea lifturilor de persoane şi de intervenţie (destinate
pompierilor), pompe destinate stingerii incendiului etc.
Receptoarele din iluminatul de siguranţă, de exemplu, sunt alimentate din două surse: din
sistemul energetic, dintr-o sursă proprie – fie grup electrogen propriu al clădirii, - fie bateria de
acumulatori locală sau baterie centrală a clădirii.
Alimentarea din sistemul energetic, indiferent pe câte căi se face, este considerată o
singură sursă de alimentare.
Consumatorul electric este format dintr-un ansamblu de receptoare electrice ce pot
funcţiona într-o unitate funcţională sau nu. Consumatorul este persoana fizică sau juridică ale
cărei instalaţii electrice de utilizare sunt conectate la reţeaua furnizorului prin unul sau mai multe
puncte de alimentare prin care primeşte şi livrează energie electrică, dacă are centrală proprie.
După natura consumului de energie electrică, consumatorii sunt:
- industriali şi similari - dacă folosesc energia electrică, în principal, în domeniul extragerii
de materii prime, fabricării unor materiale sau prelucrării materiilor prime, a materialelor sau a unor
produse agricole în mijloace de producţie sau bunuri de consum; prin asimilare, în aceeaşi categorie
sunt incluse şi şantierele de construcţii, staţiile de pompare (inclusiv cele pentru irigaţii), unităţile de
transporturi feroviare, rutiere, navale şi aeriene şi altele asemenea;
- casnici dacă folosesc energia electrică pentru iluminat şi utilizarea receptoarelor
electrocasnice în propria locuinţă;
1
- terţiari - sunt consumatorii care nu se regăsesc în primele două categorii (clădiri
administrative, şcoli, spitale etc.)
După puterea contractată de consumatori, aceştia se clasifică în:
- mici consumatori, când puterea este sub 100 kW;
- mari consumatori, când puterea este sau depăşeşte 100 kW.
Dacǎ se ţine seama şi de prima clasificare se vor regăsi:
- mici consumatori industriali sau mici consumatori terţiari;
- mari consumatori industriali şi mari consumatori terţiari.
11.2. Alimentarea cu energie electrică
Alimentarea cu energie electrică este reglementată, în principal, de "Regulamentul de

furnizare a energiei electrice" şi de Normativul 1–7. Consumatorii, în funcţie de felul
receptoarelor (normale sau vitale) care se află în componenţa lor pot fi alimentaţi:
- de la o singură sursă: post de transformare sau cofret de branşament; sursa, la rândul ei,
poate fi fie Sistemul Energetic Naţional (SEN), fie o sursă proprie (centrală proprie, grup
electrogen, baterie de acumulatori etc.);
- de la două sau mai multe surse: una dintre acestea va fi sursa de bază care, de regulă,
este Sistemul Energetic Naţional, indiferent prin câte căi se face alimentarea, iar a doua (sau
celelalte) este o sursă proprie (centrală, grup electrogen, baterie de acumulatori etc).
Alimentarea de la o singură sursă se face atunci când receptoarele consumatorului sunt

receptoare normale care nu cer siguranţă mărită în funcţionare. Când se doreşte, totuşi, o
siguranţă mai mare în funcţionare, dar fără ca receptoarele să se încadreze în categoria de
receptoare vitale, alimentarea se face de la o singură sursă, dar pe două sau trei căi de alimentare,
în acest fel, la defectarea uneia dintre căi, alimentarea receptoarelor nu se întrerupe, acestea
putând fi alimentate prin una din celelalte căi.
Alimentarea de la două sau mai multe surse se utilizează atunci când în componenţa
consumatorului se află receptoare vitale.
11.2.1. Schema de alimentare pentru consumatori cu receptoare normale

În cazul unei astfel de scheme electrice
(figura 11.1), din postul de transformare (PT)
pornesc mai multe fidere (F1, F2, F3), fiecare dintre
acestea alimentând mai mulţi consumatori (C).
Schema se utilizează pentru alimentarea
micilor consumatori, de regulă, casnici, urbani şi
mai ales rurali sau similari cu aceştia. Este o
schemă ce nu asigură siguranţă ridicată în
funcţionare, deoarece întreruperea unuia dintre
fidere scoate din funcţiune toţi consumatorii din
aval de locul defect (în sensul de transport al
puterii). De asemenea, schema nu permite extinderi
uşoare. La apariţia unor consumatori noi, aceştia pot Figura 11.1. Schema radială de
fi racordaţi numai în măsura în care există alimentare (sau arborescentă):
disponibil de putere pe fiderul apropiat. Când P.T. – postul de transformare; F1, F2, F3
aceasta nu este posibil, fie se adoptă un nou fider – fideri de alimentare; C1.1,C1.2...C3.5 -
din postul de transformare, atunci când în PT există consumatori
disponibil de putere, fie se construieşte un nou PT
legat la SEN.
2
11.2.2. Schema de alimentare în buclǎ
În acest caz, din P.T. porneşte un fider (F) ce alimentează consumatorii C1...CN şi revine
în PT (figura 11.2). Astfel, reţeaua de alimentare a
consumatorilor este o reţea alimentată la două capete, în
acest fel asigurâdu-se consumatorilor o siguranţă mai mare
în funcţionare, deoarece în caz de defect (întreruperea
fiderului) reţeaua se reduce la două reţele radiale şi nici un
consumator nu este scos din funcţiune.
Atunci când consumatorii sunt răspândiţi pe o
suparafaţă mare, se execută două sau mai multe bucle
pentru acelaşi post de transformare. Fiderele ce formează
Figura 11.2. Schema de
buclele sunt dimensionate la puterea nominală a PT, astfel
alimentare în buclă că alimentarea unui nou consumator (în limita puterii
disponibile) se face uşor, fără a modifica reţeaua de
alimentare, în acelaşi timp conectarea consumatorilor se face fără secţionarea fiderului, ca în
cazul utilizării schemei radiale. În acest fel, fiabilitatea reţelei creşte deoarece, pe de o parte,
punctele de racordare a consumatorilor se află în
clădire şi nu în sol sau în aer liber, iar, pe de altă
parte, izolarea porţiunii defecte se realizează uşor
prin deconectarea acesteia de la capetele ei, prin
scoaterea siguranţelor F1 şi F2.
Pentru a mări şi mai mult siguranţa în
alimentare a unor consumatori (cum ar fi, de
exemplu, un spital, o centrală termică de cartier etc.),
se execută legături suplimentare în interiorul buclei
(figura 11.3), adicǎ se realizeazǎ o legătură
suplimentară între consumatorii C2 şi C(N-1). În
acest fel, chiar dacă ar avea loc două defecte
simultan în K1 şi K2 şi consumatorul C2 ar fi scos Figura 11.3. Porţiune defectă dintr-o reţea
din funcţiune, prin legătura suplimentară realizată alimentată în buclă
acesta este în continuare alimentat cu energie
electrică pe traseul PT, CN, C(N-1), C2.
În prezent asemenea scheme de alimentare sunt foarte mult folosite în alimentarea micilor
consumatori urbani. Marii consumatori au unul sau mai multe posturi de transformare proprii.
11.3. Branşamentul electric
Întrucât consumatorii casnici şi cei terţiari sunt amplasaţi în clădiri, clasificate drept civile, iar
configuraţia REDA (reţelei electrice de distribuţie arborescentǎ), are unele caracteristici comune,
(soluţii de branşament, categorii de receptori etc.) abordarea lor s-a considerat oportun să se facă împreună.
Reţelele electrice de distribuţie şi alimentare ale clădirilor civile administrate de persoane
fizice sau juridice, sunt alimentate direct din RED-JT (reţeaua electricǎ de distribuţie – de joasǎ
tensiune) a furnizorului printr-o soluţie de racord electric specifică, denumită BRANŞAMENT.
Elementele branşamentului electric în principiu, sunt aceleaşi şi anume:
- coloanele de alimentare ale firidei de branşament;
- firida de branşament;
- punctul de delimitare;
- tabloul general al consumatorului.
Însă soluţiile de realizare ale unui branşament diferǎ în funcţie de particularităţile
consumatorului, în funcţie de felul acestora:
3
- locuinţe individuale;
- blocuri de locuinţe;
- blocuri de locuinţe cu spaţii comerciale ( consumatori terţiari);
- blocuri cu spaţii pentru un ansamblu de consumatori cu destinaţie multiplă;
- ansambluri de clădiri pentru un consumator terţiar.
Pentru blocurile de locuit cu număr mare de apartamente se adoptă câte un cofret de
branşament pentru fiecare scară a blocului. Confretul se montează într-o firidă la parter. Tipul
firidei se alege în funcţie de numărul de apartamente şi de configuraţia reţelei exterioare.
Apartamentele (consumatorii) nu se leagă direct la cofret. Legătura la acesta se realizează prin
intermediul unei firide de distribuţie. Firidele de distribuţie se execută în două variante
constructive, de:
- 600 x 400 x 200 mm echipate cu maximum 12 siguranţe fuzibile de 25 A;
- 600 x 600 x 200 mm echipate cu maximum 20 siguranţe fuzibile de 25 A.
Numărul de siguranţe este în funcţie de numărul apartamente distincte ce formează
consumatorul.
Consumatorii casnici urbani individuali (tip vilă sau gospodărie individuală) se
conectează la SEN printr-un confret de branşament de 400×600×200mm.
Consumatorii casnici rurali se conectează la SEN, de regulă, printr-un racord aerian
mono sau trifazat în funcţie - de puterea cerută şi felul receptoarelor din gospodărie. Cablurile
electrice de racord sunt aduse la clădire, unde fie sunt susţinute de izolatoare montate pe zidul
casei, fie sunt trecute printr-un suport de trecere, în firida de branşament se află una sau trei
siguraţe de 25A, în funcţie de tipul racordului (mono sau trifazat).
11.3.1. Branşamentul electric individual

Acesta este specific clădirilor civile aparţinând unei singure persoane fizice (locuinţe
individuale) care, în prezent, dar mai ales în viitor acoperă o gamă foarte extinsă de soluţii
constructive şi mai ales de dotări cu receptori electrici şi persoane juridice (clădiri social
culturale, comerciale, administrative).
Receptorii de bază sunt cei de iluminat şi prize monofazate, la care se pot adăuga şi
receptorii de forţă (centrale de condiţionare a aerului, instalaţii de hidrofor, anumite acţionări
electrice etc.) sau instalaţii speciale de securitate.
În funcţie de gradul de asigurare al c cerinţele privind continuităţii în alimentare,
branşamentul poate fi:
a) derivaţie în care caz,
fiind alimentat de la o RED-JT a
furnizorului cu schemă radială, nu
asigură rezervă în alimentare,
racordul poate fi monofazat (figura
11.4.a) sau trifazat;
b) intrare - ieşire - fiind
prevăzut cu două căi de alimentare
(figura 11.4.b).
Elementele componente ale
unui branşament, în varianta cea
mai complexă, figura 9.4.b,
considerând că este şi trifazat sunt:
circuitul de intrare (l), de ieşire (2),
coloana de alimentare a tabloului
Figura 11.4. Branşament electric individual: a) derivaţie;
general (3), punctul de delimitare
b) intrare - ieşire (bornele de ieşire din contorul de
4
măsurare a energiei electrice) şi tabloul general (TG).
Firida de branşament se montează într-un spaţiu special amenajat în zid (cofret), în locuri
cât mai accesibile personalului de exploatare al furnizorului şi are rolul de:
- punct de conexiuni, efectuarea de manevre pentru puneri şi scoateri de sub tensiune;
- conexiune între RED de JT a furnizorului şi cea a consumatorului;
- asigurarea protecţiei circuitelor de intrare-ieşire şi a coloanei de alimentare a TG.
Realizarea separată a FB, faţă de TG (punctul de conexiuni al consumatorului), este
impusă, atât de necesitatea separării celor două reţele, cât şi de considerente practice, respectiv
de faptul că TG trebuie amplasat, la consumator, într-un loc cât mai oportun din punct de vedere
al accesibilităţii şi a eficacităţii circulaţiei de curenţi.
Racordul monofazat derivaţie se practică în cazul locuinţelor individuale din mediul
rural, prin derivaţie de la un stâlp al LEA (cu conductoare neizolate sau izolate torsadate), dar şi
în mediul urban, pe străzile periferice.
Racordul tip intrare-ieşire, se utilizează în cazul locuinţelor individuale din zonele
rezidenţiale sau centrale şi pentru consumatori care au o putere instalată relativ mare şi care au şi
receptori trifazaţi. Are avantajul că permite şi un racord individual, tip derivaţie pentru un alt
consumator (PD-TG)
O caracteristică a branşamentelor individuale o reprezintă, amplasarea contorului de
măsurare a energiei electrice, în imobil, deci la consumator, nefiind direct accesibil furnizorului.
Branşamentul tip intrare-ieşire poate fi încadrat într-o RED-JT a furnizorului cu schemă
buclată sau este alimentat direct din secundarul unui post de transformare, cu două
transformatoare, însă PT nu aparţine consumatorului (spitale, edificii culturale importante etc.).
În ultimul timp, pe seama noilor reglementări ce corespund cerinţelor impuse de
standardele europene, s-au introdus elemente noi în realizarea branşamentelor individuale tip
derivaţie, care în varianta clasică are următoarele dezavantaje:
- punctul de delimitare între furnizor şi abonat nu este firida de branşament,
deoarece aceasta nu conţine contorul de tarifare a energiei electrice, amplasat lângă
tabloul general, în interiorul locuinţei ;
- coloana de la firidă la contorul de energie electrică, administrată de furnizor,
este pozată în structura clădirii ce aparţine abonatului;
Ca urmare, s-a conceput un nou tip de firidă de branşament destinată realizării
branşamentului individual tip derivaţie care să elimine dezavantajele menţionate.
Noua firidă de branşament conţine punctul de delimitare dintre abonat şi furnizor
respectiv, contorul de tarifare a energiei electrice. Deoarece, pe lângă contorul de energie
electrică firida conţine şi aparate de comutaţie şi protecţie a fost definită "bloc de protecţie şi
măsură (BPM)".
Siguranţele fuzibile fiind înlocuite de un întrerupător automat, acesta asigură atât
protecţia la scurtcircuit, ci şi la suprasarcină, putând fi comandat şi de alte tipuri de protecţie (la
curentul diferenţial) sau dispozitive automate, cu posibilitatea reconectării de către abonat.
Deoarece firida se montează în exterior, fiind vizibilă şi accesibilă furnizorului, are
gradul de protecţie corespunzător (IP 54).
11.3.2. Branşamentul electric colectiv

Acest branşament este specific blocurilor de locuinţe (fiecărei scări a unui bloc), dar şi unei
construcţii civile care conţine mai mulţi consumatori (mai multe reşedinţe de firme). În acest caz,
între firida de branşament principală (FBP), figura 11.5, care poate avea schema electrică din
figura 11.4.b şi fiecare consumator individual (apartament sau reşedinţă de firmă), prevăzut cu
punct de delimitare şi tablou de distribuţie propriu (TA), va exista o schemă de distribuţie
încadrată în edificiu, prevăzută cu coloane de alimentare directă a tablourilor de distribuţie
individuale (distribuţie directă), sau şi cu firide secundare(FBS) (radială arborescentă).
5
Firida secundară este componentă a branşamentului (aparţine furnizorului) şi are rolul de:
- legătură între coloana electrică colectivă şi coloanele individuale(2);
- protecţia coloanelor individuale;
- măsurarea energiei electrice consumate de fiecare abonat.
Punctele de delimitare vor fi amplasate, de regulă, în firida secundară, direct accesibilă
furnizorului.
O altă caracteristică a branşamentului colectiv, o reprezintă existenţa unor receptori
comuni (iluminat casa scării, subsol tehnic) şi eventual a instalaţiei de ascensor. Ca urmare, se
constituie tabloul general, TG, (figura 11.5), amplasat în edificiu, în alt loc decât cel al firidei de
branşament, din care sunt alimentate tablourile din firidele secundare şi tabloul de utilităţi
comune (TUC).
Figura 11.5. Branşament electric colectiv
Pe intrarea în tabloul de utilităţi comune, se montează un contor de energie electrică

(Wh), pentru măsurarea energiei electrice consumate în comun.
Instalaţia de ascensor, specială şi cu un grad ridicat al continuităţii în alimentare, se
racordează prin coloană proprie din: firida principală, figura 11.6.a, sau din TG înaintea
întrerupătorului general, (figura 11.6.b), sau din TUC.
6
Numărul de coloane individuale, alimentate
dintr-o firidă secundară, depinde de numărul de
apartamente (sau consumatori individuali) ai blocului (sau
pe un etaj), dar şi de numărul de contoare de energie
electrică ce pot fi amplasate în aceasta.
În cazul în care blocul de locuinţe este prevăzut
cu spaţii comerciale la parter sau mezanin, consumatorii
a) terţiari de energie electrică aferenţi acestor spaţii, vor fi
alimentaţi din firida de branşament principală (FBP) cu
coloane individuale, dacă numărul lor este mic, sau prin
coloană comună şi FBS. Existenţa la nivelul acestora a
unor consumuri comune de energie electrică, va impune
introducerea unui TUC, situaţie în care configuraţia
branşamentului, care poate fi propriu, va fi ca cea din
figura 11.5.
b)
Figura 11.6. Branşarea instalaţiei de

ascensor în tabloul de utilitǎţi commune:
a) branşare la firida principalǎ;
b) branşare din tabloul general
7
Figura 11.2. Schema de

alimentare în buclă
Figura 11.1. Schema radială de
alimentare (sau arborescentă):
P.T. – postul de transformare; F1, F2, F3
– fideri de alimentare; C1.1,C1.2...C3.5 -
consumatori
a)
b)
Figura 11.3. Porţiune defectă dintr-o reţea Figura 11.6. Branşarea instalaţiei de
alimentată în buclă ascensor în tabloul de utilitǎţi commune:
a) branşare la firida principalǎ;
b) branşare din tabloul general
Figura 11.4. Branşament electric individual: a) derivaţie;

b) intrare - ieşire
8
Figura 11.5. Branşament electric colectiv
9
10
Curs nr. 12. Execuţia instalaţiilor electrice de joasǎ tensiune
EXECUŢIA INSTALAŢIILOR ELECTRICE DE JOASĂ TENSIUNE
Execuţia unei reţele electrice de joasǎ tensiune (RE-JT) se face în două etape :
- prima în fazele de concepere şi dimensionare când se stabilesc caracteristicile aparatelor
electrice şi a materialelor (AEM), inclusiv desemnarea fizică a acestora;
- a doua, care constă în implementarea lor în obiectiv.
În prima etapă, pe lângă desemnarea aparatelor electrice şi a materialelor (AEM), se

întocmesc şi detalii de execuţie pentru fiecare componentă a reţelei electrice de joasǎ tensiune
(RE-JT). Pe seama tipului de aparate electrice şi a materialelor AEM, a detaliilor de execuţie şi
montaj şi a antemăsurătorii, cei ce vor implementa componentele reţelelor electrice de joasǎ
tensiune RE-JT, în obiectiv îşi stabilesc o anumită tehnologie şi strategie de execuţie.
Conform sistemului calităţii, instituit în România, proiectul tehnic şi detaliile de execuţie
nu pot fi implementate în obiectiv, de către executant, dacă nu sunt atestate de un verificator
autorizat. Verificatorul autorizat de proiecte tehnice este cel ce verifică dacă proiectul tehnic
(PT) satisface cele 36 de cerinţe de calitate şi 70 de criterii de performanţă specifice unei
instalaţii electrice implementate într-o construcţie.
12.2. Executarea instalaţiilor electrice de iluminat şi prize
Din punct de vedere a execuţiei, respectiv a cerinţei privind accesibilitatea, se recomandă

ca în blocurile de locuinţe să se prevadă :
- în camera de zi, un loc de lampă (cu comutator) şi trei prize duble;
- în fiecare dormitor, un loc de lampă (cu comutator) şi două prize;
- în bucătărie, un loc de lampă şi (1-2) prize cu contact de protectie;
- în baie, un loc de lampă cu întrerupător şi o priză cu contact de protecţie, amplasate în
afara băii, langă uşă;
- în vestibul, cămara, WC, debara, câte un loc de lampă cu întrerupator.
De pe un circuit de priză se pot alimenta receptori cu puterea unitară de maxim 2500 W, în

cazul unor puteri mai mari se vor prevedea circuite separate dimensionate corespunzator .
Pe seama cerinţei privind integrarea aparatelor şi materialelor electrice (instalaţiilor) în
construcţie şi a accesibilităţii la acestea, în tabelul 12.1 se prezintă soluţiile de execuţie a
instalaţiilor electrice interioare pentru diferite tipuri de construcţii. Soluţiile prezentate în acest
tabel, considerate clasice, prevăd, în blocurile de locuinţe, un tablou electric de apartament de la
care sunt alimentate circuitele de iluminat şi prize ale căror conductoare sunt protejate în tuburi
de protecţie. Derivaţiile de la circuite spre aparatele de conectare, prize şi corpuri de iluminat se
fac din dozele de ramificaţie. Aceste soluţii nu permit prefabricarea, deoarece operaţiile de
montaj se fac pe şantier, în clădirea aflată în execuţie.
Soluţia care permite execuţia în varianta prefabricată este cea care foloseşte doza
centralizată de ramificaţii; aceasta se aplică la blocurile de locuinţe prevăzute cu strat de
egalizare a pardoselii, în care se montează circuitele electrice. Se folosesc cel mult două doze
centralizate amplasate în încǎperi anexe uscate (vestibul, debara, cǎmarǎ etc.).
Numǎrul de doze este determinat de mǎrimea şi configuraţia apartamentului şi din cerinţa
de a folosi un singur tip de doză, produsă în serie. În figura 12.1. este prezentată doza
1
centralizată la un apartament cu trei camere, în figura 12.2. se prezintă schema electricǎ a dozei
centralizate principală, iar în figura 12.3. a celei secundare.
Tabelul 12.1. Soluţii de execuţie a instalaţiilor electrice interioare pentru diferite tipuri de construcţii
Figura 12.1. Dozǎ centralizată la un apartament cu trei camere
Legăturile între dozele centralizate şi de la acestea la corpurile de iluminat şi la aparate de

comandă ale acestora, se execută sub pardoseala nivelului superior (tavan). Legǎturile la prize se
executǎ sub pardoseala nivelului respectiv.
Deoarece, de regulă, zidurile nu se tencuiesc sau tencuiala este subţire (5-10) mm şi nu
poate acoperi circuitele (chiar realizate cu conductoare INTENC), legǎturile se pozeazǎ în şliţuri
verticale prevăzute în panouri.
2
Dacǎ clǎdirea este prevǎzutǎ
cu planşee din beton de 14 cm
grosime şi pardoseli din covor
PVC (lipit direct) nu este
posibilǎ montarea circuitelor pe
planşee. În acest caz tuburile
IPY (tub izolant uşor protejat) şi
accesoriile se monteazǎ în
panouri la turnarea lor (în
fabricǎ), iar pe şantier se vor
executa urmǎtoarele operaţii:
- tragerea conductoarelor în
tuburi;
- efectuarea legǎturilor în doze;
- montarea aparatelor electrice şi
a corpurilor de iluminat.
12.3. Instalaţii de iluminat

interior în locuinţe
Instalaţiile de iluminat destinate

acestor tipuri de clǎdiri au un rol
important în realizarea unei
ambianţe calde, plǎcute,
atrǎgǎtoare.
Nivelurile de iluminare se
Figura 12.2. Schema electricǎ a dozei centralizate principală
caracterizeazǎ prin valori mai
reduse în raport cu alte destinaţii,
variind conform normelor
internaţionale între (50...500)lx
(tabelul 12.2).
Pentru realizarea confortului
vizual necesar şi a unui echilibru
favorabil al luminanţelor sunt
recomandate aparatele de
iluminat cu distribuţie superioarǎ
a fluxului, cum ar fi:
- indirectǎ, semiindirectǎ şi
direct- indirectǎ pentru
dormitoarele din locuinţe
şi încǎperile de cazare din
hoteluri;
- direct-indirect şi
semiindirectǎ pentru
încǎperile de zi din
locuinţe, holuri şi zona de
recepţie din hoteluri.
Figura 12.3. Schema electricǎ a dozei secundare
3
Tabelul 12.2. Niveluri de iluminare
Categorie clǎdire/ Iluminare, Categorie clǎdire/ Iluminare,
categorie încǎpere [lx] categorie încǎpere [lx]
A. Hoteluri, moteluri B. Locuinţe
Hol principal 300...500 Camere de zi 50...100
Recepţie, Casierie 150...200 Dormitoare 50
Bar 100...150 Iluminat local birou (citit, scris) 200...300
Restaurant 150...200 Iluminat local masǎ (mâncare) 100...150
Haoluri de odihnǎ, Garderobe 50...100 Bucǎtǎrie 300
Camere cazare 150...300 Baie ( la oglindǎ) 100...200
Dormitor local (noptierǎ, toaletǎ) 100...200
Sǎli de baie 150 (ziua)
Coridoare 20 (noaptea)
Distribuţia luminanţelor în câmpul vizual trebuie sǎ fie echilibratǎ pentru evitarea şi

diminuarea orbirii fiziologice şi psihologice. De aceea se recomandǎ utilizarea aparatelor de
iluminat (AIL) cu protecţie vizualǎ şi cu o distribuţie corespunzǎtoare a fluxului luminos, cu
surse de culoare caldǎ, de preferat fluorescente compacte şi tubulare, cu temperatura de culaoare
de maxim 3000K şi cu un coeficient de redare a culorilor mai mare de 80.
În camerele de zi ale clǎdirilor de locuit se recomandǎ un iluminat general cu unul sau mai
multe aparate de iluminat de tip plafonierǎ, acţionate de aparate de comandǎ cu reglare finǎ sau în
trepte care sǎ permitǎ obţinerea unor niveluri ambientale mai scǎzute. În ultimul timp aparatele de
iluminat tip lustre de plafon au fost înlocuite cu aparate de iluminat plate, la plafon, sau
semiîngropate/îngropate (când existǎ plafon fals). În camerele de locuit cu suprafeţe mai mari de
30m2 şi/sau forme geometrice variate, se pot prevedea urmǎtoarele tipuri de instalaţii de iluminat:
- cu aparat de iluminat montat deasupra mesei, care realizeazǎ un iluminat localizat;
- cu lampadare mobile montate în zona de odihnǎ, de citit, de relaxare (cu comandǎ localǎ);
- aplice fixe, montate pe perete, ce pot fi utilizate pentru iluminat ambiental, plǎcut, cu o
distribuţie semiindirectǎ sau indirectǎ;
- aplice fixe în zona din camerǎ care poate fi utilizatǎ pentru lucru la birou.
Camerele de dormit din cadrul clǎdirilor de locuit, trebuie prevǎzute cu sisteme de
iluminat care sǎ realizeze o atmosferǎ odihnitoare, fǎrǎ umbre şi contraste, cu o componentǎ
mare a fluxului luminos superior (semiindirect şi indirect pentru încǎperile destinate oamenilor
maturi şi în vârstǎ, respectiv direct – indirect sau semiindirect, pentru cele destinate copiiilor şi
tineretului). În general, utilizarea aplicelor montate pe pereţi, cu distribuţie semiindirectǎ sau
indirectǎ a fluxului reprezintǎ o soluţie superioarǎ celei iniţiale cu aparat de iluminat montat în
centrul încǎperii. Pentru citit se poate folosi un iluminat local cu corpuri (veioze) montate pe
noptierǎ. Pentru oglinda toaletei se impune un iluminat local pentru machiaj, realizat cu lǎmpi
incandescente cu halogen sau fluorescente alb cald. În camera copiilor, la birouri, este necesar un
iluminat local mobil cu sursǎ incandescentǎ cu halogen sau fluorescentǎ de culoare aparentǎ
caldǎ şi cu foarte bunǎ redare a culorilor. Veiozele clasice de pe noptiere, pot fi înlocuite cu
aplice fixe montate la înǎlţime micǎ (1,0...1,6)m, deasupra noptierelor, care asigurǎ o distribuţie
direct-indirectǎ a fluxului luminos.
În camerele de baie sau duş, iluminatul general este localizat, de regulǎ, la oglindǎ,
pentru încǎperi mici (sub 6m2), iar în cazul bǎilor mari, sistemul local se completeazǎ cu un
sistem de iluminat general, fiind recomandate surse de luminǎ cu culoare aparent caldǎ, cu un
indice de redare a culorilor Ra>85.
În bucǎtǎrie, se recomandǎ un sistem de iluminat combinat cu lǎmpi fluorescente de
culoare aparent caldǎ, cu un indice de redare a culorilor Ra>85.
Pe coridoare şi holuri, se utilizeazǎ aplice decorative sau funcţionale cu surse
incandescente cu halogen, fluorescente compacte de culoare aparent caldǎ sau, LED – uri.
4
În cǎmǎri şi debarale, se prevǎd aplice funcţionale cu lǎmpi cu incandescenţǎ. De
asemenea, balcoanele, terasele şi logiile pot fi iluminate în funcţie de dimensiunile lor cu
ajutorul aparatelor de iluminat funcţionale fǎrǎ borne de legare la conductorul de protecţie.
Pǎrţile comune ale blocurilor de locuinţe (scǎri, holuri etc.) pot fi iluminate utilizând
aparate de iluminat funcţionale cu lǎmpi cu halogen sau LED-uri de culoare aparent caldǎ, fiind
folosite douǎ tipuri de aparate de iluminat: unul pentru iluminatul normal şi, altul, pentru
iluminatul de evacuare.
12.4. Instalaţii de iluminat interior în încǎperi cu alte destinaţii
12.4.1. Încǎperi destinate activitǎţii intelectuale

Din aceastǎ categorie fac parte birourile de toate tipurile, inclusiv cele bancare, sǎli de
reuniuni, sǎli de învǎţǎmânt, biblioteci, laboratoare de cercetare etc., spaţii ce se caracterizeazǎ
prin urmǎtoarele aspecte:
- acelaşi tip de sarcini vizuale (scris, citit, desenat) cu excepţia laboratoarelor unde intervin şi
sarcini specifice;
- activitatea se desfǎşoarǎ atât în plan orizontal (mese, planşete, birouri etc.) la o înǎlţime
aproximativ constantǎ de (0,75…0,9)m de la nivelul pardoselii, cât şi în plan vertical atunci când
sunt utilizate calculatoare;
- plafonul şi pereţii sunt de culori deschise, puţin saturate, cu reflectanţǎ mare;
- înǎlţimea încǎperilor este în general constantǎ (în medie 3,00m), cu excepţia sǎlilor de
învǎţǎmânt mari (aule).
În cazul acestor tipuri de încǎperi, nivelurile de iluminare se înscriu în conformitate cu
prevederile codului CIE, în domeniul 300-500-750 lx (sǎli de conferinţe/reuniuni şi biblioteci
300 lx; birouri, sǎli de învǎţǎmânt sǎli de proiectare 500 lx; laboratoare ≥500 lx), asigurându-se
componentele iluminatului direct, indirect sau direct – indirect, în funcţie de sarcina vizualǎ şi
necesitǎţile beneficiarilor.
Sistemul de iluminat general, uniform distribuit este recomandat a fi utilizat în cazul
încǎperilor mari şi în cele în care mobilierul un este fix sau în care amplasarea este dictatǎ de
considerente tehnologice. În acest caz, montarea aparatelor de iluminat se realizeazǎ ţinând
seama de tipul plafonului astfel:
1. Dacǎ grinzile sunt aparente, aparatele de iluminat se monteazǎ între grinzi;
2. Dacǎ existǎ plafon fals, aparatele de iluminat se monteazǎ aparent sau semiîngropat, tot între
grinzi, eventual integrate într-un sistem de încǎlzire –ventilare – acusticǎ.
Sistemul de iluminat combinat, general uniform distribuit şi local este mai favorabil din
punct de vedere economic şi funcţional, fiind recomandat în cazul încǎperilor mari în care
sarcinile vizuale sunt diferite (laboratoare), avându-se în vedere şi asigurarea iluminatului local
al tablei cu aparate de distribuţie asimetricǎ.
Sistemul de iluminat general localizat şi asimetric dirijat corespunde unor încǎperi, cum
ar fi sǎlile de clasǎ, birouri şi ateliere de proiectare, la care amplasarea mobilierului poate fi
fǎcutǎ în funcţie de poziţia aparatelor de iluminat.
12.4.2. Încǎperi tip spaţii comerciale

În cazul acestor categorii de încǎperi, sistemul de iluminat are un rol foarte important în
relaţia dintre client şi magazin, deoarece un sistem de iluminat ales corect scoate în evidenţǎ
caracterul unui anumit magazin, individualizându-l în raport cu celelalte magazine. La aceste
categorii de încǎperi, nivelul de iluminare variazǎ în funcţie de destinaţie între 300 lx şi 750 lx
pentru iluminatul general, între 500 lx şi 2000 lx pentru vitrine, respectiv, între 3000 lx şi 10000
lx pentru accente punctuale.
5
În incinta magazinelor mari, dispunerea sistemului de iluminat general se realizeazǎ
ordonat, utilizând în mod special surse fluorescente cu indice bun de redare a culorilor, mai ales
deasupra zonelor de interes deosebit, cum ari zona propriu-zisǎ de vânzare. În cazul magazinelor
de lux se recomandǎ folosirea amplasǎrii simetrice, uniform distribuite utilizând aparate de
iluminat punctuale cu lǎmpi incandescente cu halogen sau lǎmpi cu descǎrcǎri în vapori de înaltǎ
presiune.
Iluminarea vitrinelor se realizeazǎ utilizând sisteme de iluminat general pentru o
iluminare uniformǎ, sisteme de iluminat de accent (de modelare) şi, sisteme de iluminat de fond.
Firmele luminoase se monteazǎ, în cazul magazinelor mari cu mai multe niveluri, pe
orizontalǎ, fiind utilizate firme luminoase din tuburi modelate cu descǎrcǎri în gaze, care sunt
estetice, vizibile şi se conecteazǎ, practic, instantaneu, dar funcţioneazǎ la un nivel de tensiune
ridicat. Se mai pot folosi panouri luminoase cu lǎmpi fluorescente sau tuburi de luminǎ sau lǎmpi
cu LED – uri.
12.4.3. Spaţii industriale

Datoritǎ proceselor tehnologice şi de muncǎ variate, în funcţie de categoria produselor
realizate în industrie, sarcinile vizuale sunt foarte variate ca dimensiuni, formǎ, mod de aşezare
(amplasare).
Nivelul de iluminare în cazul spaţiilor industriale este impus de sarcina vizualǎ
caracteristicǎ. În general, datoritǎ înǎlţimii mari a halelor industriale, distribuţia directǎ este cea
mai economicǎ şi recomandabilǎ pentru sarcinile vizuale obişnuite. În cazul încǎperilor
industriale de înǎlţime micǎ, în care sarcinile vizuale presupun o precizie ridicatǎ, este necesarǎ o
proporţie de flux superior mai mare, ceea ce face ca iluminarea sǎ fie asiguratǎ cu aparate cu
inducţie semiindirectǎ.
În acele încǎperi în care procesul tehnologic (mecanicǎ finǎ) o cere, la punctele de
control, se recomandǎ un iluminat adiţional indirect de echilibrare a distribuţiei luminanţelor.
Iluminatul spaţiilor industriale se realizeazǎ cu unul din urmǎtoarele sisteme:
- general uniform distribuit, specific halelor înalte cu procese de fabricaţie de aceeaşi categorie,
la care aparatele de iluminat se monteazǎ deasupra podului rulant, pe elementele de construcţie
existente (grinzi);
- general localizat şi zonat, specific halelor industriale (de regulǎ de înǎlţime medie sau micǎ) în
care se desfǎşoarǎ simultan mai multe procese de fabricaţie sau mai multe operaţii cu sarcini
vizuale diferite, fiind caracterizate de o distribuţie neuniformǎ a iluminǎrii daterminatǎ de
cerinţele tehnologice;
- combinat, general şi local, specific locurilor de muncǎ distribuite neuniform în spaţiul
industrial, cu sarcini vizuale diferite.
Sistemele de iluminat ale spaţiilor industriale folosesc urmǎtoaele tipuri de lǎmpi:
- fluorescente tubulare, în spaţii de înǎlţime micǎ (3...4) m şi uneori medie (≤6 m);
- cu vapori de mercur sau sodiu de înaltǎ presiune, în halele înalte, fǎrǎ necesitǎţi de
redare a culorilor;
- cu vapori de mercur de înaltǎ presiune şi adaosuri de halogenuri metalice în halele înalte
cu necesitǎţi de redare corectǎ a culorilor.
6
ÎNTREBĂRI GRILĂ
“Instalaţii în construcţii”
1. Prin Instalaţii în Construcţii se definesc ansamblurile de aparate, echipamente, dispozitive,
inclusiv cele de mǎsurǎ, automatizare şi control, capabile sǎ asigure într-un spaţiu închis doar
condiţiile optime de mediu, în vederea desfǎşurǎrii în bune condiţii:
a) doar a activitǎţilor de producţie şi studiu;
b) doar a activitǎţilor de recreere, odihnǎ şi somn;
c) atât a activitǎţilor de producţie şi studiu, cât şi a activitǎţilor de recreere, odihnǎ şi somn.
2. În categoria instalaţiilor în construcţii capabile sǎ asigure într-un spaţiu închis, condiţiile
optime de mediu, în vederea desfǎşurǎrii în bune condiţii a activitǎţilor de producţie, studiu,
recreere, odihnǎ şi somn intrǎ:
a) ansamblurile de aparate, echipamente, dispozitive, inclusiv cele de mǎsurǎ, automatizare şi
control;
b) doar aparate, echipamente, dispozitive pentru încǎlzire şi ventilare;
c) doar aparate de mǎsurǎ, automatizare şi control a condiţiilor de mediu.
3. Prin confort tehnic se înţelege:
a) toţi parametrii realizaţi de instalaţii, care influenţează direct dispoziţia omului şi acţionează
asupra simţurilor acestuia;
b) toţi parametrii realizaţi şi controlaţi cu instalaţii, care influenţează direct dispoziţia omului şi
acţionează asupra simţurilor acestuia;
c) toţi parametrii controlaţi cu instalaţii, care acţionează asupra simţurilor ocupanţilor unui spaţiu
închis.
4. Confortul tehnic cuprinde în accepţiunea sa aspecte legate:
a) de confortul termic şi olfactiv;
b) de confortul termic, acustic şi vizual;
c) de confortul termic, acustic, olfactiv şi vizual.
5. Analiza schemei din figura alǎturatǎ permite
urmǎtoarea interpretare:
a) perceperea şi aprecierea elementelor de bază ale
confortului de către om sunt influenţate atât de unii
factori psihologici cât şi de evoluţia şi echilibrul
psihologic al omului;
b) psihicul omului depinde şi de factori independenţi
cum ar fi: vârsta, sexul etc., care influenţează şi
aprecierea nivelului de confort tehnic;
c) senzaţia de confort este optimul rezultant al parametrilor de confort tehnic şi psihologic,
ambele influenţate de factori independenţi cum ar fi: vârsta, sexul etc.
6. Confortul reprezintă:
a) senzaţia subiectivă ce apare în corpul uman pe baza acţiunii complexe a unor parametrii fizici
şi psihici;
b) senzaţia realǎ perceputǎ decorpul uman pe baza acţiunii complexe a unor parametrii fizici şi
psihici;
c) senzaţia subiectivă ce apare în corpul uman pe baza acţiunii unor parametrii fizici.
7. Limita maxim admisibilă a concentraţiei de CO2 în aerul inspirat este de:
a) (300...400) ppm; b) 1000 ppm; c) 900 ppm.
8. Senzaţia de confort acustic este influenţatǎ de:
a) zgomot; b) sunet; c) vorbire.
1
9. Limita admisă a nivelului de zgomot interior este conform normativelor în vigoare de:
a) (35…55) dB; b) (30…50) dB; c) (40...50) dB.
10. Cele douǎ componente ale mediul ambiant vizual într-un spaţiu închis, dacǎ acesta este
iluminat sunt:
a) încăperea, delimitată de suprafeţe opace sau transparente (componenta pasivă) şi ochiul, care
permite perceperea corectǎ a culorilor (componenta activǎ);
b) încăperea, delimitată de suprafeţe opace sau transparente (componenta activǎ) şi lumina, care
face vizibilă încăperea (componenta pasivă);
c) încăperea, delimitată de suprafeţe opace sau transparente (componenta pasivă) şi lumina, care
face vizibilă încăperea (componenta activă).
11. Senzaţia de confort vizual reprezintă:
a) concordanţa dintre iluminat şi culoarea luminii;
b) concordanţa dintre iluminat şi calitatea luminii, caracterizată de culoarea luminii sau de
temperatura acesteia;
c) concordanţa dintre iluminat şi temperatura acesteia.
12. Analiza diagramei Kruithoff alǎturate permite
concluzionarea faptului cǎ, pentru o iluminare de 100 lx cu o
temperaturǎ a luminii de 2000 K, iluminatul este perceput ca
fiind:
a) rece;
b) de confort;
c) nenatural.
13. Analiza diagramei Kruithoff alǎturate permite
concluzionarea faptului cǎ, pentru o iluminare de 100 lx cu o
temperaturǎ a luminii de 2500 K, iluminatul este perceput ca
fiind:
a) rece;
b) de confort;
c) nenatural.
14. Din categoria parametrilor fizici care definesc confortul
termic fac parte:
a) temperatura aerului interior şi temperatura medie de radiaţie a suprafeţelor delimitatoare;
b) umiditatea relativă a aerului interior, respectiv presiunea parţială a vaporilor de apă în aer;
c) viteza aerului interior.
15. Parametrii microclimatului interior pot fi:
a) parametrii fizici;
b) parametrii legaţi de capacitatea de acomodare a corpului uman în vederea menţinerii
echilibrului termic;
c) parametrii economici.
16. Din analiza diagramei Kruithoff alǎturate rezultǎ cǎ pentru
o iluminare de 250 lx, asiguratǎ de un sistem de iluminat local
al unui birou, pentru asigurarea confortului vizual,
temperatura luminii poate fi:
a) < 2000K;
b) >3500 K;
c) (2500...3500K).
2
17. Parametrii legaţi de capacitatea de acomodare a corpului uman în vederea menţinerii
echilibrului termic sunt:
a) producţia de căldură a corpului uman, căldura cedată, termoreglarea;
b) umiditatea relativă a aerului interior;
c) rezistenţa termică a îmbrăcămintei şi influenţa acesteia asupra evaporării.
18. În formula de calcul a indicelui de confort B (relaţia de mai jos), constanta C, poate lua
valoarea B  C  0,25  t i   mr   0,1  x  0,1  37,8  t i   v i :
a) –9,2 în perioada caldă şi –10,6 în perioada rece;
b) –9,2 în perioada rece şi –10,6 în perioada caldă;
c) orice valoare, indiferent de perioadǎ.
19. Dacǎ în urma evaluǎrii indicelui de confort pentru o încǎpere dintr-o clǎdire, valoarea
rezultatǎ prin calcul este de +0.75, în acea încǎpere senzaţia de confort resimţitǎ este de:
a) neutru; b) uşor cald; c) neutru spre uşor cald.
rezultatǎ prin calcul este de -1.14, în acea încǎpere senzaţia de confort resimţitǎ este de:
a) neutru; b) rǎcoare; c) rǎcoare spre rece.
rezultatǎ prin calcul este de +1,68, în acea încǎpere senzaţia de confort resimţitǎ este de:
a) uşor cald spre cald; b) uşor cald; c) cald.
22. Condiţia ca în încăperi să se realizeze un confort termic corespunzător este ca:
a) la o anumită temperatură a aerului interior ti să se realizeze o temperatură mai micǎ a
suprafeţelor delimitatoare pentru realizarea unui schimb redus de căldură prin radiaţie între
corpul uman şi mediul ambient;
b) la o anumită temperatură a aerului interior ti să se realizeze o temperatură medie optimă a
suprafeţelor delimitatoare pentru realizarea unui schimb normal de căldură prin radiaţie între
corpul uman şi mediul ambient;
c) la o anumită temperatură a aerului interior ti să se realizeze o temperatură mare a suprafeţelor
delimitatoare pentru realizarea unui schimb intens de căldură prin radiaţie între corpul uman şi
mediul ambient.
23. Criteriul de confort termic în clădiri poate fi ilustrat printr-o relaţie grafică între:
a) temperatura aerului din încăpere;
b) temperatura aerului exterior;
c) temperatura peretelui.
24. Conform normativelor în vigoare, pentru clǎdiri civile, temperatura aerului interior
consideratǎ de confort poate fi:
a) (20...30)°C; b) (17...24)°C; c) (15...25)°C.
25. În determinarea temperaturii medii de radiaţie a elementelor de construcţie delimitatoare a
unei încǎperi, în sezonul cald, se ţine seama şi de influenţa corpului de încǎlzire montat în
încǎperea respectivǎ?
a) da; b) nu; c) doar ca suprafaţǎ.
26. Pentru condiţii de confort ale temperaturii aerului interior, temperatura medie de radiaţie, mr,
are valori de:
a) (16...25)°C; b) (20...30)°C; c) (17...24)°C.
3
27. Temperatura de confort, care mai este denumită şi temperatura resimţită, poate fi determinatǎ
cu relaţia:
t   mr t   mr  t e t   mr
a) t c  i [C]; b) t c  i [C]; a) t c  i [C].
2 3 2
28. În funcţie de temperatura aerului interior, valorile optime ale umidităţii relative a aerului în
încăperile clădirilor civile şi social-culturale sunt de:
a) (50…90)%; b) (55…65)%; c) (60…75)%.
29. Analizând diagrama din figura alǎturatǎ,
pentru o temperaturǎ a aerului interior de 28°C
şi o umiditate relativǎ a aerului de 60%,
senzaţia resimţitǎ în încǎpere este de:
a) confort;
b) aer uscat;
c) zǎpuşealǎ.
30. Inconfortul curentului de aer (ICA), poate fi calculat cu relaţia:
a) ICA  34  t c   v i  0,050,62  0,37  v i  Tu  3,14 [%];
b) ICA  34  t i   v i  0,050,62  0,37  v i  Tu  3,14 [%];
c) ICA  34  t c   v i  0,050,62  0,37  v i  Tu  3,14 [%].
31. Conform diagramei din figura alǎturatǎ,

pentru o temperaturǎ a aerului interior de 28°C
în vederea asigurǎrii condiţiilor de confort,
umiditate relativǎ a aerului trebuie sǎ fie:
a) (25…50)%;
b) (35…60)%;
c) (55…65)%.
32. În zona cuprinsă de la pardoseală până la 2 m înălţime în camerele de locuit şi birouri cu o

temperatură de (17…24)C, viteza de mişcare a aerului este considerată admisibilă pentru valori de:
a) (0,15…0,2) m/s; b) (0,1…0,15) m/s; c) (0,1…0,20) m/s.
33. Din punct de vedere al inconfortului curentului de aer (ICA), pentru ca într-o încǎpere sǎ
existe nemulţumire faţǎ de viteza aerului interior, valoarea obţinutǎ prin calcul trebuie sǎ fie:
a) >10%; b) =10%; c) <10%.
4
ÎNTREBĂRI GRILĂ
1. Necesarul de căldură pentru asigurarea parametrilor de confort termic în cadrul unei clădiri de
locuit se poate evalua pe baza formulei:
a) Q T  Q înc  Q acc  Q v  Q th  Q rt ,d [kW];
b) Q T  Q înc  Q acc  Q v  Q th  Q rt , d [kW];
c) Q T  Q înc  Q acc  Q rt , d [kW].
2. Necesarul de căldură pentru asigurarea parametrilor de confort termic în cadrul unei clădiri
industriale se poate evalua pe baza formulei:
b) Q T  Q înc  Q acc  Q th  Q rt, d [kW];
3. Necesarul de căldură pentru asigurarea parametrilor de confort termic în cadrul unei clădiri
administrative se poate evalua pe baza formulei:
b) Q T  Q înc  Q acc  Q v  Q rt , d [kW];
4. Necesarul de căldură pentru prepararea apei calde de consum pe baza consumului specific de
apǎ caldǎ se determinǎ cu relaţia:
1
a) Q ac   G ac  c  t ac  t ar  [W];
3,6
b) Q ac  G ac  c  t ac  t ar  [W];
Qc  N
c) Q ac  ac [W].
2...2,5
5. Necesarul de căldură pentru prepararea apei calde de consum pe baza căldurii consumate
pentru prepararea apei calde se determinǎ cu relaţia:
Qc  N
a) Q ac  ac [W];
2...2,5
1
b) Q ac   G ac  c  t ac  t ar  [W];
3,6
c) Q ac  (2...2,5)  Q cac  N [W].
6. În vederea obţinerii unei valori maxime a necesarului de cǎldurǎ pentru prepararea apei calde
de consum, pentru calculele de proiectare a instalaţiilor de alimentare, se recomandǎ ca în relaţia
Q cac  N
de calcul, Q ac  , sǎ se adopte urmǎtoarele valori:
2...2,5
a) maxime pentru Q cac respectiv, valoarea 2,5 pentru numitorul relaţiei;
b) minime pentru Q cac respectiv, valoarea 2 pentru numitorul relaţiei;
c) maxime pentru Q cac respectiv, valoarea 2 pentru numitorul relaţiei.
7. Metodele de calcul a necesarului de cǎldurǎ pentru încǎlzire pot fi diferenţiate în funcţie de

utilitatea lor în:
1
a) metode de calcul pentru evaluarea consumurilor totale anuale de energie termicǎ;
b) metode de calcul pentru dimensionarea corpurilor de încǎlzire;
c) metode de calcul pentru alegerea şi dimensionarea sursei de energie termicǎ.
8. Metodele de calcul a necesarului de cǎldurǎ pentru încǎlzire în vederea alegerii şi
dimensionǎrii sursei de energie termicǎ sunt:
a) metoda SR 1907-1/2000;
b) metoda caracteristicii termice a clădirii;
c) metoda de calcul pe conturul exterior al clădirii.
9. Metoda caracteristicii termice a clădirii utilizatǎ la evaluarea necesarului de cǎldurǎ pentru
încǎlzire ţine seama de caracteristica (coeficientul) termic al clădirii a cǎrei (cǎrui) valoare
depinde de:
a) destinaţia clǎdirii şi volumul exterioar al clǎdirii;
b) doar de volumul exterior al clǎdiri;
c) doar de destinaţia clǎdirii.
10. Ştiind faptul cǎ determinarea necesarului de cǎldurǎ pentru încǎlzire prin metoda pe conturul
exterior al clǎdirii presupune utilizarea coeficienţilor globali de transfer termic la nivelul
elementelor de construcţie pline (zidite) kp=(1,5…1,98) W/(m2·K) respectiv, la nivelul
elementelor de construcţie vitrate kv=(3,25…5,23) W/(m2·K), pentru o dimensionare cât mai
corectǎ a sursei de energie termicǎ (centralei), se recomandǎ ca pentru aceşti coeficienţi sǎ se
adopte:
a) valoarea maximǎ pentru kp şi minimǎ pentru kv;
b) valoarea maximǎ atât pentru kp cât şi pentru kv;
c) valoarea minimǎ pentru kp şi maximǎ pentru kv.
11. În cazul clǎdirilor complexe din punct de vedere al configuraţiei elementelor de construcţie
vitrate (numǎr mare de elemente vitrate de diferite tipuri şi dimensiuni), pentru suprafaţa vitratǎ
Sv sunt permise, în funcţie de suprafaţa totalǎ a clǎdirii SE, urmǎtoarele aproximǎri:
a) Sv=(0,1…0,3)SE – pentru clǎdiri social–culturale şi administrative, Sv=(0,1…0,2)SE – pentru
clǎdiri de locuit şi Sv=(0,2…0,4)SE – pentru clǎdiri industriale;
b) Sv=(0,1…0,3)SE – pentru clǎdiri industriale, Sv=(0,1…0,2)SE – pentru clǎdiri de locuit şi
Sv=(0,2…0,4)SE – pentru clǎdiri social – culturale şi administrative;
c) Sv=(0,1…0,3)SE – pentru clǎdiri social–culturale şi administrative, Sv=(0,1…0,2)SE – pentru
clǎdiri industriale şi Sv=(0,2…0,4)SE – pentru clǎdiri de locuit.
12. Pentru un m3 de volum interior al unei clădiri, necesarul anual de căldură prin metoda
coeficienţilor globali de izolare termică se determină cu relaţia:
24
 G  Q i  Q s  [kW/(hm an)];
i 3
a) Q   C  N12
1000
24 
b) Q   C  N i  G  Q i  Q s  [kWh/(m3an)];
1000 12
24 
 C  N i  G  Q i  Q s  [kWh/(m an)].
3
c) Q  12
1000
13. Viteza de ventilare naturală a clădirii, respectiv numărul de schimburi de aer pe oră, [h-1], de
care depinde coeficientul global de izolare termicǎ a clǎdirii este influenţat(ǎ) valoric de:
a) clasa de adǎpostire a clǎdirii;
b) categoria clǎdirii;
c) clasa de permeabilitate.
2
14. Ştiind cǎ pentru o localitate numǎrul annual de

grade-zile de încǎlzire este N12i  3170 , iar clǎdirile
beneficiazǎ de instalaţii dotate cu dispozitive de
reglare termostată racordate la un punct termic cu
reglaj manual (curba 1b), coeficientul de corecţie C,
determinat din figura alǎturatǎ, va avea valoarea:
a) 0,895; b) 0,90; c) 0,80.
15. În cazul metodei de calcul a necesarului de
cǎldurǎ pentru încǎlzire prin metoda SR 1907-1/2000,
pierderea de căldură prin transmisie, QT, printr-un
element de construcţie perimetral:
a) nu depinde de rezistenţa termicǎ corectatǎ a
elementului de construcţie, R’;
b) variazǎ direct proporţional cu rezistenţa termicǎ
corectatǎ a elementului de construcţie, R’;
c) variazǎ invers proporţional cu rezistenţa termicǎ corectatǎ a elementului de construcţie, R’.
16. Cu relaţia Q i1  n ao  C M  V    c p   i   e   Q u   1 
 Ac 
 [W] se determinǎ:
 100 
a) sarcina termică pentru încălzirea aerului infiltrat prin neetanşeităţile uşilor şi ferestrelor ţinând
seama de numărul de schimburi de aer necesar în încăpere din condiţiile de confort fiziologic;
b) sarcina termică pentru încălzirea aerului infiltrat prin neetanşeităţile uşilor şi ferestrelor şi a
aerului pătruns la deschiderea acestora ţinând seama de numărul de schimburi de aer necesar în
încăpere din condiţiile de confort fiziologic;
c) sarcina termică pentru încălzirea aerului pătruns la deschiderea acestora ţinând seama de
numărul de schimburi de aer necesar în încăpere din condiţiile de confort fiziologic.

beneficiazǎ de instalaţii fără dispozitive de reglare
termostată racordate la un punct termic compact local
(curba 2a), coeficientul de corecţie C, determinat din
figura alǎturatǎ, va avea valoarea:
a) 0,95; b) 0,955; c) 0,96.
18. Pentru încǎperi amplasate la nivelul 14 al unei
clǎdiri cu mai mult de 12 etaje din interiorul unei
localitǎţi, viteza vântului de calcul luatǎ în considerare
la calculul necesarului de cǎldurǎ pentru încǎlzirea
aerului infiltrat corespunde:
a) unei clǎdiri amplasate în afara localitǎţii;
b) unei clǎdiri amplasate în interiorul localitǎţii;
c) unei clǎdiri amplasate în interiorul localitǎţii, dar cu
aplicarea coeficientului de corecţie cu înǎlţimea.
 
19. Cu relaţia Q i 2  C M  E   i  L  v 4 / 3   i   e   Q u   1 
 Ac 
 [W] se determinǎ:
100 

a) sarcina termică pentru încălzirea aerului infiltrat prin neetanşeităţile uşilor şi ferestrelor
determinată funcţie de viteza convenţională a vântului;
3
b) sarcina termică pentru încălzirea aerului infiltrat prin neetanşeităţile uşilor şi ferestrelor şi a
aerului pătruns la deschiderea acestora ţinând seama de numărul de schimburi de aer necesar în
încăpere din condiţiile de confort fiziologic;
c) sarcina termică pentru încălzirea aerului infiltrat prin neetanşeităţile uşilor şi ferestrelor şi a
aerului pătruns la deschiderea acestora, determinată funcţie de viteza convenţională a vântului.

beneficiazǎ de instalaţii fără dispozitive de reglare
termostată racordate la o centrală termică de cartier,
neautomatizată (curba 2c), coeficientul de corecţie C,
determinat din figura alǎturatǎ, va avea valoarea:
a) 0,98; b) 0,985; c) 0,983.
21. Sarcina termică pentru încălzirea de la
temperatura exterioară convenţională de calcul la
temperatura interioară convenţională de calcul,
aerului infiltrat prin neetanşeităţile uşilor şi
ferestrelor şi a aerului pătruns la deschiderea
acestora, determinată funcţie de viteza convenţională
a vântului se stabileşte pe baza relaţiei:
 A 
a) Q i 2  C M  E   i  L  v 4 / 3   i   e   Q u   1  c  [W];
    100 
 A 
b) Q i 2  C M  E   i  L  v 4 / 3   i   e   Q u   1  c  [W];
     
 100 
 A 
c) Q i 2  C M  E   i  L  v 4 / 3   i   e   Q u   1  c  [W].
 
 
   100 
22. Sarcina termică pentru încălzirea, de la temperatura exterioară convenţională de calcul la

temperatura interioară convenţională de calcul, aerului infiltrat prin neetanşeităţile uşilor şi
schimburi de aer necesar în încăpere din condiţiile de confort fiziologic se stabileşte pe baza
relaţiei:

a) Q i1  n ao  C M  V    c p   i   e   Q u  1    Ac 
 [W];
100 

b) Q i1  n ao  C M  V    c p   i   e   Q u 
 A 
 1  c  [W];
 100 
  
c) Q i1  n ao  C M  V    c p   i   e   Q u  1  c  [W].
100
A 
 
23. În cazul metodei de calcul a necesarului de cǎldurǎ pentru încǎlzire prin metoda
coeficientului global de izolare termicǎ, aportul util de căldură, Qi, rezultat din locuirea clădirii,
aferent unui m3 de volum încălzit, este:
a) în cazul tuturor categoriilor de clǎdiri - egal cu 7 (kWh)/(m3an);
b) în cazul tuturor categoriilor de clǎdiri cu excepţia celor de locuit - calculat funcţie de gradul de
dotare cu aparatură electrică, de numărul de persoane, de gradul de ocupare, de gradul de
utilizare a iluminatului general şi local, a ventilatoarelor, a aparatelor de aer condiţionat, a
calculatoarelor etc.;
c) în cazul clădirilor de locuit - egal cu 7 (kWh)/(m3an).
4
24. Coeficientul de masivitate termică a elementelor de construcţie exterioare, m, este:
a) 1 - pentru elementele interioare de construcţie, pentru elementele de construcţie în contact cu
solul şi pentru planşeele pentru subsolurile neîncălzite;
b) 1,2 - pentru elementele vitrate ale anvelopei clǎdirii;
c) calculat cu relaţia m  1,225  0,05  D , pentru pereţi exteriori şi tavane peste ultimul etaj.
25. Coeficientul de corecţie al necesarului de căldură de calcul funcţie de masa specifică a

construcţiei, CM, este:
a) 1 – pentru clǎdiri de locuit;
b) 1 – pentru clǎdiri social – culturale şi administrative;
c) 0,94 – pentru clǎdiri industriale şi agricole.
5
ÎNTREBĂRI GRILĂ
1. Corpurile de încǎlzire sunt:
a) schimbătoare de căldură alimentate cu agent termic sub formǎ de apă, care emit căldură prin
radiaţie şi servesc la încălzirea încăperilor;
b) schimbătoare de căldură alimentate cu agent termic apă sau abur, care emit căldură prin
radiaţie şi convecţie şi servesc la încălzirea încăperilor;
c) schimbătoare de căldură alimentate cu agent termic apă sau abur, care emit căldură prin
convecţie şi servesc la încălzirea încăperilor.
2. Senzaţia de confort a ocupanţilor încăperii este mai bună în cazul corpurilor de încălzire ce
prezintă:
a) o cotă de radiaţie mai mare;
b) o cotă de radiaţie mai micǎ;
c) o cotă de radiaţie medie.
3. Dintre criteriile specifice de alegere a corpurilor de încǎlzire, în cazul clǎdirilor civile pot fi
menţionate:
a) estetică, performanţa termică, preţul, durabilitatea;
b) rezistenţa la şocuri şi lovituri, posibilităţile de igienizare, uşurinţa montării;
c) compatibilitatea materialului corpului de încălzire cu alte metale din instalaţia de încălzire.
4. În cazul clǎdirilor industriale, corpurile de încǎlzire trebuie sǎ îndeplineascǎ urmǎtoarele
calitǎţi:
a) rezistenţă mecanică la lovituri şi la acţiunea corosivă a mediului;
b) posibilităţi de curăţire uşoară în medii încărcate cu pulberi, praf, scame etc;
c) temperatura superficială sub limita de asigurare, în cazul încăperilor cu pericol de explozie.
5. Dacă într-o aceeaşi instalaţie de încălzire centrală se utilizează mai multe tipuri de corpuri de
încălzire, se recomandă utilizarea unor corpuri de încălzire cu valori ale exponentului de reglare:
a) egale;
b) cât mai diferite;
c) cât mai apropiate.
6. Mărimea şi numărul corpurilor de încălzire montate într-o încăpere se determină prin calcul
astfel încât puterea termică a acestora, c, să fie:
a) egală cu necesarul de căldură al încăperii, ;
b) mai micǎ decât necesarul de căldură al încăperii, ;
c) mult mai mare decât necesarul de căldură al încăperii, .
7. Atunci când, pentru corpul de încălzire, se cunoaşte puterea termică nominală pe element,

a) N  [elemente] ;
n  ct  cr  cm  ch  cv

b) N'  [elemente] ;

c) N  [elemente] .
n  a  ct  cr  cm  ch  cv
1
8. Coeficientul adimensional de corecţie a, se aplicǎ pentru dimensionarea:
a) tuturor categoriilor de corpuri de încǎlzire;
b) doar corpurilor de încǎlzire cu elemente;
c) doar corpurilor de încǎlzire cu elemente, din fontǎ.
9. Atunci când, pentru corpul de încălzire, se cunoaşte puterea termică nominală pe unitatea de
lungime, lungimea, L, a corpului de încălzire, se determină cu relaţia:

a) L  [ m] ;
n  a  ct  cr  cm  ch  cv

b) L  [ m] ;

c) L  [ m] .
n  ct  cr  cm  ch
10. Coeficient adimensional de corecţie pentru diferite medii de temperatură, altele decât cea
nominală depinde de:
a) temperature agentului termic pe tur şi retur;
b) temperatura aerului din interioarul încǎperii;
c) exponentul corpurilor de încǎlzire.
11. Cel mai eficient mod de racordare al corpurilor de încǎlzire la coloanele de alimentare cu agent
termic este:
a) sus – jos;
b) de aceeaşi parte dar cu turul la partea superioarǎ a corpului de încǎlzire;
c) de aceeaşi parte dar cu turul la partea inferioarǎ a corpului de încǎlzire.
12. Cel mai eficient mod de racordare al corpurilor de încǎlzire la coloanele de alimentare cu agent
termic este:
a) sus – jos în diagonalǎ;
b) nu conteazǎ;
c) jos – sus în diagonalǎ.
13. Racordarea corpurilor de încǎlzire pe aceeaşi parte, în raport cu lungimea lor, se recomandǎ:
a) indiferent de lungimea corpului de încǎlzire;
b) pentru corpuri cu lungimea < 1,2 m;
c) pentru corpuri cu lungimea > 1,2 m.
14. Racordarea corpurilor de încǎlzire în diagonalǎ, în raport cu lungimea lor, se recomandǎ:
a) indiferent de lungimea corpului de încǎlzire;
b) pentru corpuri cu lungimea < 1,2 m;
c) pentru corpuri cu lungimea > 1,2 m.
15. Racordarea corpurilor de încǎlzire sus- jos, are ca efect:
a) creşterea dimensiunilor corpului de încǎlzire şi reducerea puterii termice;
b) creşterea puterii termice şi reducerea dimensiunilor corpului de încǎlzire;
c) atât creşterea puterii termice cât şi creşterea dimensiunilor corpului de încǎlzire.
16. Montarea corpurilor de încǎlzire pe casa scǎrii se recomandǎ a se realiza:
a) la fiecare nivel;
b) la parter;
c) la nivele imediat superioare parterului.
2
17. Amplasarea eficientǎ, din punct de vedere termic, a corpurilor de încǎlzire este:
a) la partea inferioară a încăperilor, în vecinătatea suprafeţelor reci;
b) la partea inferioară a încăperilor, în vecinătatea suprafeţelor calde;
c) la partea inferioară a încăperilor, dar nu conteazǎ temperatura suprafeţelor în vecinǎtatea
cǎrora se monteazǎ.
18. Montarea unui corp de încǎlzire se realizeazǎ cu minimum:
a) o consolǎ şi un susţinǎtor;
b) douǎ console şi un susţinǎtor;
c) douǎ console şi douǎ susţinǎtoare.
19. Coeficient adimensional de corecţie, ch, care ţine seama de altitudinea deasupra nivelului mării este:
a) acelaşi pentru toate corpurile de încǎlzire, indiferent de nivelul clǎdirii la care se monteazǎ;
b) poate diferi de la un nivel la altul;
c) întotdeauna 1.
20. Coeficient adimensional de corecţie care ţine seama de culoarea vopselei suprafeţei exterioare a
corpului de încălzire este cv=1 atunci când:
a) corpurile de încǎlzire sunt vopsite cu vopsea normalǎ, de culoare deschisǎ;
b) corpurile de încǎlzire sunt vopsite cu vopsea normalǎ cu pigmenţi metalici;
c) corpurile de încǎlzire sunt vopsite cu vopsea fǎrǎ pigmenţi metalici.
21. Coeficient adimensional de corecţie care ţine seama de culoarea vopselei suprafeţei exterioare a
corpului de încălzire este cv=0,97 atunci când:
a) corpurile de încǎlzire sunt vopsite cu vopsea normalǎ, de culoare deschisǎ;
b) corpurile de încǎlzire sunt vopsite cu vopsea de culoare închisǎ;
c) corpurile de încǎlzire sunt vopsite cu vopsea normalǎ cu pigmenţi metalici.
22. Dupǎ tipul încǎlzirii (modul de amplasare a sursei termice) sistemele de încǎlzire pot fi:
a) cu încǎlzire centralǎ;
b) cu încǎlzire la distanţǎ;
c) cu încǎlzire localǎ.
23. Sistemele de încălzire, caracterizate prin faptul că locul de obţinere al căldurii este chiar
încăperea care urmează să beneficieze de această căldură, generatorul, purtând denumirea de
sobă, cedând direct căldura produsă prin arderea unui combustibil sau prin efect Joule, sunt:
a) cu încǎlzire centralǎ;
b) cu încǎlzire la distanţǎ;
c) cu încǎlzire localǎ.
24. Un sistem de încălzire centrală presupune:
a) existenţa unor echipamente speciale pentru producerea căldurii;
b) existenţa unui sistem de distribuţie a căldurii;
c) existenţa unor echipamente specifice pentru cedarea căldurii în spaţiile de încălzit.
25. Sistemele locale de încălzire a locuinţelor se pot folosi la:
a) clădiri mari, complexe de clădiri, clădiri cu caracter sezonier;
b) clădiri mici, complexe de clădiri mici dispersate pe suprafeţe mari, clădiri individuale,
monumente istorice;
c) clădiri mici cu maximum 3 sau 4 niveluri, complexe de clădiri mici dispersate pe suprafeţe
mari, clădiri de locuit individuale, monumente istorice, locaşuri de cult.
26. Sistemele de încălzire locală pot fi:
a) sobe fără acumulare de căldură;
b) sobe cu acumulare de căldură;
c) sobe cu construcţie specială.
3
27. Avantajele unui sistem de încălzire locală sunt:
a) instalare rapidă cu mijloace locale;
b) randamentele termice mai mari în comparaţie cu alte sisteme de încălzire;
c) posibilitatea încălzirii numai a spaţiilor utilizate.
28. Dintre avantajele sistemelor de încălzire locală, se pot menţiona:
a) cost redus de investiţii;
b) folosirea tuturor categoriilor de combustibili, inclusiv a energiei electrice;
c) suprafeţe încălzitoare cu dimensiuni mari.
29. Dezavantajele sistemelor de încălzire locală a locuinţelor sunt:
a) suprafeţele încălzitoare au dimensiuni mari;
b) sunt necesare coşuri de fum pentru fiecare sobă sau grup de sobe;
c) prezintă inconveniente de ordin igienic.
30. Dintre dezavantajele sistemelor de încălzire pot fi menţionate:
a) randamentele termice sunt mult mai reduse în raport cu alte sisteme de încălzire;
b) prezintă pericol de incendiu în manipularea combustibilului;
c) suprafeţele încălzitoare ocupă mult spaţiu în încăperea în care sunt amplasate.
31. Principala caracteristică a unei sobe este aceea că:
a) prin arderea continuă a combustibilului, căldura este cedată rapid încăperii în care este
amplasată;
b) prin arderea combustibilului în focar o dată sau de două ori pe zi, timp de câteva ore, căldura
rezultată este acumulată în pereţii acesteia şi cedată lent în timp;
c) prin arderea combustibilului în focar o dată sau de două ori pe zi, căldura este cedată rapid
încăperii.
32. Sobele fixe:
a) se folosesc la încălzirea încăperilor care au un caracter permanent, acolo unde condiţiile din
interior nu se schimbă;
b) necesită o întreţinere uşoară şi sunt cele mai economice;
c) se folosesc la încălzirea încăperilor în care condiţiile din interior se modifică permanent.
33. Sobele grele:
a) au pereţi foarte groşi, capacitate de acumulare a căldurii este de 3…5 ore, necesită, pe zi, maxim
o alimentare cu combustibil şi se utilizează în zonele cu temperaturi exterioare foarte mici;
b) au pereţi groşi, capacitate de acumulare a căldurii este de 8…10 ore la o alimentare cu
combustibil de 1…2 ore şi se utilizează în zonele cu temperaturi exterioare scăzute;
c) au pereţi foarte groşi, cu capacitate de acumulare a căldurii de 8…10 ore la o alimentare cu
combustibil clasic de 1…2 ori pe zi şi sunt utilizate în zonele cu temperaturi exterioare cuprinse
între -18C şi -21C.
34. Sobele semigrele:
a) au pereţi subţiri, capacitate de acumulare a căldurii este de 3…5 ore la o alimentare cu
combustibil clasic de 3…4 ori pe zi şi se utilizează în zonele cu temperaturi exterioare scăzute;
b) au pereţi foarte groşi, capacitate de acumulare a căldurii este de 5…8 ore la o alimentare cu
combustibil clasic de 2…3 ori pe zi şi se utilizează în zonele cu temperaturi exterioare scăzute;
c) au pereţi groşi, cu capacitate de acumulare a căldurii de 5…8 ore la o alimentare cu
combustibil clasic de 2…3 ori pe zi şi sunt utilizate în zonele cu temperaturi exterioare de (-15…
-18)C.
35. Randamentele sobelor fixe variază între:
a) (50...80)%; b) (65...80)%; c) (65...85)%.
4
36. Puterea termică a sobelor mobile cu pereţi având grosimea de pânǎ la 65 mm, este:
a)  2500 W/m2; b) ≤ 2000 W/m2; c) > 2500 W/m2.
37. Puterea termică a sobelor mobile cu pereţi având grosimea mai mare de 65 mm, este:
a)  2500 W/m2; b) > 2500 W/m2; c) ≤ 2000 W/m2.
38. Sobele uşoare:
a) au pereţi groşi, cu capacitate de acumulare a căldurii de 8…10 ore la o alimentare cu combustibil clasic
de 1…2 ori pe zi şi sunt utilizate în zonele cu temperaturi exterioare de (-15… -21)C;
b) au pereţi subţiri, capacitate de acumulare a căldurii este de 3…5 ore la o alimentare cu combustibil
clasic de 3…4 ori pe zi şi se utilizează în zonele cu temperaturi exterioare de (-12…-15)C;
c) au pereţi subţiri, capacitate de acumulare a căldurii este de 5…8 ore la o alimentare cu combustibil
clasic de 3…4 ori pe zi şi se utilizează în zonele cu temperaturi exterioare de (-12…-15)C.
39. Se recomandă ca sobele să:
a) fie amplasate la distanţe mici de elementele de construcţie exterioare;
b) aibă înălţimea redusă, în scopul reducerii diferenţei mari între temperatura aerului de la
nivelul plafonului şi cea a aerului de la nivelul pardoselii;
c) aibă înălţimi mari, cât mai apropiate de partea superioară a încăperii.
40. Coşurile de fum pentru evacuarea gazelor de ardere în exterior, trebuie să:
a) aibă faţa interioară cât mai netedă posibil;
b) nu aibă tronsoane orizontale;
c) depăşească cu minimum 50 cm cel mai apropiat obstacol.
41. La racodarea sobelor la coşul de fum, se recomandă:
a) evitarea de racorduri lungi, orizontale;
b) fiecare sobă să aibe coşul ei sau să existe o distanţă între racorduri, pe verticală, de 500 mm,
în cazul montării a două sobe alăturate la un coş;
c) racordarea să se realizeze numai la coşuri de zidărie cu etanşare bună.
42. Sobele fără acumulare de căldură se folosesc:
a) în cazul încăperilor cu un regim intermitent de încălzire;
b) pentru o încălzire rapidă a încăperii;
c) la acoperirea vârfurilor de sarcină în perioada rece cu temperaturi exterioare foarte scăzute.
43. Calculul necesarului de căldură la clădirile încălzite cu sobe, , se poate realiza cu relaţia
simplificată, specificată în STAS 3607:
24
a)   i
 C  N 12  G   i   s  [ W ];
1000
 A
b)    T  1    i [W] ;
 100 
n
c)   (1  c)  V   q i [ W ] .
i 1
44. Pierderea specifică de căldură prin elementul de construcţie, qi, [W/m2] se stabileşte pentru
patru zone de temperaturi exterioare, e, stabilite pe teritoriul ţării noastre, în funcţie de lungimea
L, [m] determinată cu relaţia:
V
a) L  [m] - pentru pereţi exteriori, ferestre şi uşi;
A el
A
b) L  el [m] - pentru pereţi exteriori, ferestre şi uşi;
V
c) L  h [m] - pentru pardoseli şi tavane.
5
45. Coeficientul de corecţie al pierderilor de căldură prin transmisie, c, poate lua valorile:
a) c=0,25 – pentru clădiri expuse acţiunii vântului; c=0,40 – pentru clădiri adăpostite;
b) c=0,40 – pentru clădiri expuse acţiunii vântului; c=0,25 – pentru clădiri adăpostite;
c) c=0,40 – indiferent de gradul de adăpostire al clădirilor.
46. Suprafaţa utilă, A, de încălzire a sobelor cu acumulare de căldură se face în ipoteza:
a) folosirii unui foc în 24 de ore, pentru realizarea unor temperaturi interioare de (18...20)C la
temperaturile exterioare medii, care pot fi depăşite timp de maximum 20% din durata perioadei
de încălzire;
b) folosirii a două focuri în 24 de ore, pentru realizarea unor temperaturi interioare de (18...20)C
la temperaturile exterioare minime, care pot fi depăşite timp de maximum 20% din durata
perioadei de încălzire;
c) folosirii a mai multe focuri în 24 de ore, pentru realizarea unor temperaturi interioare de
(18...20)C la temperaturile exterioare medii, care pot fi depăşite timp de maximum 20% din
durata perioadei de încălzire.
47. Suprafaţa utilă de încălzit, A, a sobelor cu acumulare de căldură se determină cu relaţia:
(1  m)   (1  m)   (1  m)  q s
a) A  [m 2 ] ; b) A  [m 2 ] ; c) A  [m 2 ] .
qs qs 
48. Valoarea coeficientului de majorare, m, din formula de calcul a suprafeţei utile de încălzit, se
alege în funcţie de:
a) fluxul termic cedat de sobe;
b) elementele ornamentale ale sobei, care nu cedează căldură;
c) elementele ornamentale ale sobei, care cedează căldură.
49. Coşurile de fum cu dimensiunile Asc=1319 cm, sunt necesare în cazul sobelor cu suprafaţa utilă:
a) < 4 m2; b) =(4…5) m2; c) > 7,5 m2.
50. Pentru sobele cu aria utilă de încălzit > 7,5 m2, dimensiunile coşului de fum sunt de:
a) Asc=1919 cm; b) Asc=1326 cm; c) Asc=1926 cm.
51. În cazul sobelor cu suprafaţa utilă de încălzit < 4 m2, dimensiunile coşului de fum sunt de:
a) Asc=1313 cm; b) Asc=1319 cm; c) Asc=1326 cm.
52. Coşurile de fum cu dimensiunile Asc=1919 cm, sunt necesare în cazul sobelor cu suprafaţa utilă:
a) < 4 m2; b) =(4…5) m2; c) =(5…7) m2.
6
ÎNTREBĂRI GRILĂ
1. Sistemele de încǎlzire cu apǎ caldǎ de medie temperaturǎ presupun o temperaturǎ maximǎ de
regim de:
a) 85°C; b) 95°C; c) 65°C.
2. Sistemele de încǎlzire cu apǎ caldǎ de joasǎ temperaturǎ presupun o temperaturǎ maximǎ de
regim de:
a) 65°C; b) 55°C; c) 60°C.
3. În figura alǎturatǎ este ilustratǎ o reţea de distribuţie:
a) inelarǎ;
b) arborescentǎ;
c) radialǎ.
4. După gradul de răspuns la condiţiile de stabilitate termică şi hidraulică,
sistemele de încǎlzire cu apǎ caldǎ pot fi:
a) cu reglare termo-hidraulică locală;
b) cu gestiune globală a energiei;
c) cu reglare termo-hidraulică centrală.

a) inelarǎ;
b) arborescentǎ;
c) radialǎ.
6. Sistemele de încǎlzire cu circulaţie naturalǎ sunt recomandate
a fi utilizate în cazul:
a) clǎdirilor administrative şi socio-culturale, puţin dezvoltate pe verticalǎ şi în mare mǎsurǎ pe
orizontalǎ;
b) clǎdirilor de locuit, individuale sau colective, puţin dezvoltate pe orizontalǎ şi în mare mǎsurǎ
pe verticalǎ;
c) clǎdirilor de locuit, individuale sau colective, puţin dezvoltate pe verticalǎ şi în mare mǎsurǎ
pe orizontalǎ.
7. Instalaţiile de încǎlzire cu circulaţie naturalǎ sunt caracterizate prin:
a) presiuni disponibile mici pentru vehicularea agentului termic, reţeaua de distribuţie a agentului
termic are diametre mici, configuraţii cu rezistenţe locale minime şi costuri de investiţie mai
ridicate;
b) presiuni disponibile mici pentru vehicularea agentului termic, reţeaua de distribuţie a
agentului termic are diametre relativ mari, configuraţii cu rezistenţe locale minime şi costuri de
investiţie mai reduse;
c) presiuni disponibile mici pentru vehicularea agentului termic, reţeaua de distribuţie a agentului
termic are diametre relativ mari, configuraţii cu rezistenţe locale minime şi costuri de investiţie
mai ridicate.
a) inelarǎ;
b) arborescentǎ;
c) radialǎ.
1
9. Care dintre figurile de mai jos reprezintǎ o instalaţie de încǎlzire bitubularǎ cu distribuţie
superioarǎ, cu vas de expansiune închis:
a) b) c)
10. Instalaţiile de încǎlzire bitubulare cu circulaţie naturalǎ sunt mai eficiente în cazul în care:
a) distribuţia agentului termic pentru încǎlzire se face superior;
b) distribuţia agentului termic pentru încǎlzire se face inferior;
c) distribuţia agentului termic pentru încǎlzire se face la parametrii constanţi.
11. Sistemele de încǎlzire cu circulaţie naturalǎ, bitubulare, asigurate cu vas de expansiune
deschis sunt recomandate a fi utilizate în cazul:
a) clǎdirilor cu pod; b) clǎdirilor cu subsol tehnic; c) utilizǎrii combustibilului solid.
12. În figura alǎturatǎ este reprezentat un sistem de încǎlzire cu:
a) circulaţie naturalǎ, bitubular, cu vas de expansiune deschis,
cu coloanǎ de dezaerisire şi distribuţie superioarǎ;
b) circulaţie naturalǎ, bitubular, cu vas de expansiune închis,
cu dispozitive speciale de dezaerisire şi distribuţie superioarǎ;
c) circulaţie naturalǎ, bitubular, cu vas de expansiune deschis,
cu coloanǎ de dezaerisire şi distribuţie inferioarǎ.
13. Care dintre figurile de mai jos reprezintǎ o instalaţie de
încǎlzire bitubularǎ cu distribuţie inferioarǎ, cu vas de expansiune
închis:
a) b) c)
2
14. În cazul sistemelor de încǎlzire cu circulaţie naturalǎ, robinetele cu dublǎ reglare care preiau
excedentul de presiune sunt folosite:
a) doar la instalaţiile bitubulare;
b) doar la instalaţiile monotubulare;
c) atât la instalaţiile bitubulare, cât şi la cele monotubulare.
15. Care dintre figurile de mai jos reprezintǎ o instalaţie de încǎlzire bitubularǎ cu distribuţie
superioarǎ, cu vas de expansiune deschis:
a) b) c)
16. Contorizarea consumurilor de energie termicǎ din sistemele de încǎlzire cu circulaţie naturalǎ
se face:
a) la nivelul fiecǎrui punct de consum (consumator), atât pe parte de încǎlzire cât şi pe parte de
apǎ caldǎ de consum;
b) la nivelul întregii clǎdiri, atât pe parte de încǎlzire cât şi pe parte de apǎ caldǎ de consum;
c) la nivelul fiecǎrui punct de consum (consumator), pe partea de încǎlzire respectiv, la nivelul
întregii clǎdiri şi pe parte de apǎ caldǎ de consum.
17. În figura alǎturatǎ, varianta cu racordare bilateralǎ
a corpurilor de încǎlzire şi cu conducte de ocolire dezaxate
este:
a) Ic;
b) IId;
c) IIe.
18. În cazul rǎcirii apei succesiv în corpurile de încǎlzire,
legate în serie, are ca efect:
a) o repartizare neuniformǎ a cǎldurii în corpurile de încǎlzire;
b) temperaturi ale apei de alimentare cu atât mai scǎzute cu cât numǎrul corpurilor de încǎlzire
înseriate este mai mare;
c) suprafeţe de încǎlzire mai mari cu cât corpurile de încǎlzire sunt amplasate la nivele
inferioare.
19. În figura alǎturatǎ, varianta cu racordare unilateralǎ
a corpurilor de încǎlzire şi cu conducte de ocolire axate
este:
a) Ia;
b) Ib;
c) Ic.
3
20. Instalaţiile de încǎlzire monotubulare sunt caracterizate prin faptul cǎ:
a) distribuţia agentului termic se face în zona superioarǎ, iar colectarea, în zona inferioarǎ,
coloanele fiind realizate, în acest caz, cu o singurǎ conductǎ;
b) distribuţia agentului termic se face în zona inferioarǎ, iar colectarea, în zona superioarǎ,
coloanele fiind realizate, în acest caz, cu o singurǎ conductǎ;
c) atât distribuţia agentului termic, cât şi colectarea se face în zona superioarǎ, coloanele fiind
realizate, în acest caz, cu o singurǎ conductǎ.
21. Care dintre urmǎtoarele enunţuri caracterizeazǎ complet, din punct de vedere funcţional, un
sistem de alimentare cu cǎldurǎ cu circulaţie forţatǎ:
a) circulaţia agentului termic se realizeazǎ cu una sau mai multe pompe, montate pe conducta de
ducere;
b) circulaţia agentului termic se realizeazǎ cu una sau mai multe pompe, montate pe conducta de
întoarcere;
c) circulaţia agentului termic se realizeazǎ cu una sau mai multe pompe, montate pe conducta de
ducere sau întoarcere, la care se adaugǎ aportul presiunii termice.
22. Precizaţi care din afirmaţiile urmǎtoare pot fi atribuite sistemelor de încǎlzire cu apǎ caldǎ cu
circulaţie forţatǎ:
a) pot fi adoptate pentru toate categoriile de clǎdiri, indiferent de desfǎşurarea lor în plan sau pe
verticalǎ;
b) devin dependente de energia electricǎ necesarǎ acţionǎrii pompelor;
c) economiile realizate datoritǎ micşorǎrii diametrelor conductelor le fac competitive şi cu cea
mai largǎ aplicabilitate.
23. Sistemele de încǎlzire cu apǎ caldǎ cu circulaţie forţatǎ pot fi realizate:
a) doar în varianta cu distribuţie centralizatǎ;
b) doar în varianta cu distribuţie individualǎ;
c) atât în varianta cu distribuţie centralizatǎ, cât şi în varianta cu distribuţie individualǎ.
24. O instalaţie de alimentare cu cǎldurǎ la care sursa de agent termic este unicǎ pentru întreaga
clǎdire, contorizarea consumului de energie termicǎ se face pentru întreaga clǎdire, racordarea
corpurilor de încǎlzire se face la coloane comune, distribuţia agentului termic la coloane, se
realizeazǎ printr-o reţea cu douǎ conducte amplasate la partea inferioarǎ sau superioarǎ a clǎdirii
este:
a) o instalaţie de încǎlzire cu apǎ caldǎ cu circulaţie forţatǎ cu distribuţie individualǎ;
b) o instalaţie de încǎlzire cu apǎ caldǎ cu circulaţie forţatǎ cu distribuţie centralizatǎ;
c) o instalaţie de încǎlzire cu apǎ caldǎ cu circulaţie forţatǎ cu distribuţie mixtǎ.
25. O instalaţie de alimentare cu cǎldurǎ la care sursa de agent termic este unicǎ pentru întreaga
clǎdire, contorizarea consumului de energie termicǎ se face pentru fiecare punct de consum şi la
nivelul întregii clǎdiri, reţeaua de distribuţie primară, care face legătura între centrala termică şi
apartamente, este comună pentru întreaga clădire şi racordarea corpurilor de încǎlzire se face la
coloane comune prin intermediul unor module termohidraulice este:
a) o instalaţie de încǎlzire cu apǎ caldǎ cu circulaţie forţatǎ cu distribuţie individualǎ;
b) o instalaţie de încǎlzire cu apǎ caldǎ cu circulaţie forţatǎ cu distribuţie centralizatǎ;
c) o instalaţie de încǎlzire cu apǎ caldǎ cu circulaţie forţatǎ cu distribuţie mixtǎ.
26. Instalaţiile de încǎlzire cu ciculaţie forţatǎ cu distribuţie individualǎ au aplicabilitate în cazul:
a) clǎdirilor de locuit (clădiri cu P+1…3 nivele şi un număr de până la 4 apartamente pe nivel);
b) clǎdirilor publice (terţiare) care au activitǎţi individuale;
c) tuturor categoriilor de clǎdiri, indiferent de destinaţie şi complexitate.
4
27. Prin definirea lor, modulele termohidraulice sunt mici staţii termice care asigură legătura între
reţeaua de distribuţie primară şi bucla de apartament şi care permit:
a) reglarea; b) contorizarea; c) distribuirea agentului termic la corpurile de încălzire.
28. Elementele componente comune tuturor tipurilor de module termohidraulice sunt:
a) ventilul cu trei cǎi, corpurile de încǎlzire, senzorii de camerǎ, prizele de temperaturǎ, contorul
de energie termicǎ;
b) robinet de reglare hidraulicǎ, corpurile de încǎlzire, senzorii de camerǎ, prize de temperaturǎ,
contorul de energie termicǎ, contorul de apǎ, vane de izolare;
c) pompǎ de circulaţie cu turaţie variabilǎ, clapetǎ de sens, corpurile de încǎlzire, senzorii de
camerǎ, prize de temperaturǎ, contorul de energie termicǎ, contorul de apǎ, vane de izolare.
29. În figura alǎturatǎ este prezentat:
a) un modul termohidraulic cu racordare directǎ la
coloana de agent termic cu distribuitor colector;
b) un modul termohidraulic cu racordare la coloana
de agent termic prin intermediul unei butelii de
egalizare;
c) un modul termohidraulic cu racordare directǎ la coloana de agent termic în varianta simplǎ.
30. Modulele termohidraulice cu distribuitor colector se folosesc în cazul:
a) buclelor de apartament cu distribuţie radialǎ;
b) locuinţelor DUPLEX;
c) locuinţelor TRIPLEX.
31. În figura alǎturatǎ este prezentat:
a) un modul termohidraulic cu racordare directǎ la
coloana de agent termic cu distribuitor colector;
b) un modul termohidraulic cu racordare la coloana
de agent termic prin intermediul unei butelii de
egalizare;
c) un modul termohidraulic cu racordare directǎ la coloana de agent termic în varianta simplǎ.
32. Butelia de egalizare a presiunilor, în cazul modulelor termohidraulice MTH2, are rolul de:
a) separare a regimului hidraulic din reţeaua de distribuţie principală de cel din bucla de apartament;
b) a nu influenţa regimul hidraulic din reţeaua de distribuţie principală şi nici a celorlalţi
consumatori;
c) a permite transmiterea variaţiilor de debit reţelei de distribuţie principale, la sursa termică şi la
ceilalţi consumatori.
33. În figura alǎturatǎ, butelia de egalizare a
presiunilor este notatǎ cu:
a) 3;
b) 11;
c) 4.
34. Reglajul debitului pe bucla de apartament
se realizeazǎ cu ajutorul unei pompe cu turaţie variabilǎ în cazul:
a) modului termohidraulic cu racordare directǎ la coloana de agent termic cu distribuitor colector;
b) modului termohidraulic cu racordare la coloana de agent termic prin intermediul unei butelii
de egalizare;
c) modullui termohidraulic cu racordare la coloana de alimentare cu agent termic prin
intermediul unui SATELIT.
5
35. Aparatul tip SATELIT care intrǎ în componenţa modulului termohidraulic tip MTH3 este
compus din:
a) un rezervor metalic în care se preparǎ apa caldǎ de consum, apa caldǎ pentru încǎlzire fiind
preluatǎ direct din coloanee de alimentare;
b) două rezervoare, unul exterior prin care circulă apa caldă care vine din reţeaua de distribuţie şi
unul interior, în care este depozitată apa caldă de consum;
c) două rezervoare, unul interior prin care circulă apa caldă care vine din reţeaua de distribuţie şi
unul exterior, în care este depozitată apa caldă de
consum.
36. În figura alǎturatǎ, elementul tip SATELIT este
notat cu:
a) 6;
b) 4;
c) 5.
37. Agentul termic care circulǎ prin corpul de
încǎlzire este preparat, în cazul modulului
termohidraulic cu aparat SATELIT, în:
a) aparatul SATELIT;
b) rezervorul exterior al aparatului SATELIT;
c) în ventilul cu trei cǎi.
38. Varianta simplǎ a modulelor termohidraulice cu racordare directǎ sau cu butelie de egalizare
a presiunilor se utilizeazǎ în cazul:
a) în care la bucla din apartament se foloseşte distribuţia arborescentă sau radialǎ;
b) în care la bucla din apartament se foloseşte distribuţia arborescentă sau inelară;
c) în care la bucla din apartament se foloseşte distribuţia inelară sau radialǎ.
39. Contorul de cǎldurǎ prelucreazǎ datele primite de la:
a) termostatul de cameră, sondele de temperaturǎ şi debitmetrul de apă montat pe conducta de
ducere;
b) termostatul de cameră comandă, sondele de temperaturǎ şi debitmetrul de apă montat pe
conducta de întoarcere;
c) sondele de temperaturǎ şi debitmetrul de apă montat pe conducta de întoarcere.
40. Avantajul racordării prin modul termohidraulic de tip MTH3 constă în faptul că:
a) se poate contoriza întreaga cantitate de căldură consumată de un apartament atât pentru
încălzire cât şi pentru prepararea apei calde de consum;
b) proprietarul se poate gospodări singur din punct de vedere al energiei termice consumate atât
pentru încălzire cât şi sub formă de apă caldă de consum;
c) se poate contoriza întreaga cantitate de căldură consumată de un apartament, astfel încât
proprietarul se poate gospodări singur din punct de vedere al energiei termice consumate atât
pentru încălzire.
6
ÎNTREBĂRI GRILĂ
1. Cazanele sunt instalaţii termice care:
a) utilizeazǎ cǎldura obţinutǎ prin arderea unui combustibil în focare proprii;
b) utilizeazǎ cǎldura recuperatǎ din gazele fierbinţi rezultate din procese tehnologice;
c) utilizeazǎ energia electricǎ.
2. Cazanele cu focar propriu pot fi definite ca fiind un ansamblu de suprafeţe de transfer de
cǎldurǎ între:
a) gazele de ardere ca agent termic primar şi apa, ca agent termic secundar;
b) gazele de ardere ca agent termic secundar şi apa, ca agent termic primar;
c) gazele de ardere ca agent termic primar şi aerul, ca agent termic secundar.
3. Cazanele de apǎ caldǎ sunt caracterizate din punct de vedere al parametrilor de ieşire de:
a) temperaturi mai mari de 115°C şi presiuni de (2...10) bar;
b) temperaturi de cel mult 115°C şi presiuni de (2...10) bar;
c) temperaturi de cel mult 115°C şi presiuni de (6...15) bar.
4. Cazanele care produc agent termic la temperaturi mai mari de 115°C şi presiuni de (6...15)
bar, sunt:
a) cazane de abur; b) cazane de apǎ caldǎ; c) cazane de apǎ fierbinte.
5. Cazanele de abur sunt:
a) instalaţii care produc abur, la o presiune mai mare decât cea atmosfericǎ, utilizat în afara instalaţiei;
b) instalaţii care produc abur la o presiune mai micǎ decât cea atmosfericǎ, utilizat în afara instalaţiei;
c) instalaţii care produc abur la o presiune mai mare decât cea atmosfericǎ, utilizat în interiorul
instalaţiei.
6. Cazanele de apǎ caldǎ, produc apa caldǎ cu temperatura de:
a) 95C la presiuni de (2....10)bar, folosind la intrare apǎ caldǎ provenitǎ de la returul instalaţiei
de încǎlzire, cu temperatura de 75C;
b) 100C la presiuni de (2....10)bar, folosind la intrare apǎ caldǎ provenitǎ de la returul instalaţiei
c) 90C la presiuni de (2....10)bar, folosind la intrare apǎ caldǎ provenitǎ de la returul instalaţiei
de încǎlzire, cu temperatura de 70C.
7. Cazanele de apǎ fierbinte, produc apa fierbinte cu temperatura de:
a) 100C la presiuni de (6....15)bar, folosind la intrare apǎ caldǎ provenitǎ de la returul instalaţiei
b) 150C la presiuni de (6....15)bar, folosind la intrare apǎ caldǎ provenitǎ de la returul instalaţiei
c) 90C la presiuni de (2....10)bar, folosind la intrare apǎ caldǎ provenitǎ de la returul instalaţiei
de încǎlzire, cu temperatura de 70C.
8. Cazanele ignitubulare sunt cele la care:
a) gazele de ardere circulǎ prin ţevi iar apa printre ţevi;
b) gazele de ardere circulǎ printre ţevi iar apa prin ţevi;
c) gazele de ardere şi apa circulǎ fie prin ţevi, fie printre ţevi.
9. Cazanele acvatubulare sunt cele la care:
a) gazele de ardere circulǎ prin ţevi iar apa printre ţevi;
b) gazele de ardere circulǎ printre ţevi iar apa prin ţevi;
c) gazele de ardere şi apa circulǎ fie prin ţevi, fie printre ţevi.
1
10. Cazanele cu pereţi groşi obţinuţi prin turnare, sunt mai grele, dar rezistente la coroziune şi
variaţii de temperaturǎ, au suprafeţe mari de transfer de cǎldurǎ (suprafeţe nervurate) şi au o
duratǎ mare de funcţionare sunt cazane:
a) din oţel; b) din fontǎ; c) din cupru.
11. Cazanele mai ieftine, mai uşor de utilizat, executate din ţevi simple, plǎci sau ţevi cu
aripioare, care pot fi realizate şi cu condensaţie, sunt cazane:
a) din oţel; b) din fontǎ; c) din cupru.
12. Care dintre variantele constructive ale cazanelor murale cu apǎ caldǎ permit producerea
simultanǎ a agentului termic pentru încǎlzire şi a apei calde de consum:
a) cele cu tiraj forţat; b) cele cu tiraj natural; c) ambele variante.
13. Cazanele cu condensaţie funcţioneazǎ cu parametrii reduşi (60/40)°C consumând drept
combustibili:
a) combustibili solizi; b) gaze naturale; c) combustibili lichizi.
14. Cazanele de apǎ caldǎ funcţionând cu combustibil solid sunt caracterizate de:
a) randamente de maxim 90%, emisii poluante reduse şi o temperaturǎ prescrisǎ de maxim 85C;
b) randamente de minim 90%, emisii poluante reduse şi o temperaturǎ prescrisǎ de minim 85C;
c) randamente de minim 90%, emisii poluante reduse şi o temperaturǎ prescrisǎ de maxim 85C.
15. Cazanele electrice folosite pentru prepararea agentului termic pentru încǎlzire cu puteri de
6...30 kW sunt alimentate la:
a) 230 V; b) 400 V; c) oricare dintre aceste nivele de tensiune.
16. Cazanele electrice folosite pentru prepararea agentului termic pentru încǎlzire cu puteri de
30...1200 kW sunt alimentate la:
a) 230 V; b) 400 V; c) oricare dintre aceste nivele de tensiune.
17. Circuitul hidraulic al unui cazan, indiferent de tipul sǎu, este alcǎtuit din:
a) pompǎ şi vas de expansiune;
b) pompǎ, vas de expansiune şi suprafeţe de schimb de cǎldurǎ;
c) pompǎ, vas de expansiune, suprafeţe de schimb de cǎldurǎ şi supape de siguranţǎ.
C6
1. Prin calculul hidraulic al reţelelor termice se urmăreşte determinarea:
a) doar a diametrelor conductelor, în funcţie de debitele vehiculate;
b) doar a pierderilor de sarcină pe fiecare tronson al reţelei şi pe fiecare circuit de alimentare, în
funcţie de debitele vehiculate;
c) atât a diametrelor conductelor cât şi a pierderilor de sarcină pe fiecare tronson al reţelei şi pe
fiecare circuit de alimentare, în funcţie de debitele vehiculate.
2. Pentru calculul hidraulic este necesar să se dispună de:

a) date privind natura agentului termic din reţea şi de parametrii nominali ai acestuia;
b) soluţia de reglare a furnizării căldurii şi de sarcinile nominale termice;
c) de natura agentului termic din instalaţiile fiecărui abonat.
3. Calcul pierderilor de sarcinǎ în conducte ţine seama:
a) doar de pierderile liniare; b) doar de pierderile locale; c) de ambele categorii de pierderi.
2
4. Elementele necesare pentru întocmirea calculului hidraulic sunt:
a) planul de situaţie al reţelei termice şi consumatorilor, inclusiv schemele de racordare la reţea a
consumatorilor;
b) necesarul de căldură în procesele consumatoare de cǎldurǎ;
c) parametrii nominali ai agentului termic, pentru fiecare consumator.
5. Pierderile liniare de presiune apar ca urmare a:
a) frecǎrilor dintre masele de fluid cu pereţii interiori ai conductei;
b) schimbǎrilor direcţiei de curgere;
c) modificarea secţiunilor de curgere.
6. Pierderile liniare de presiune depind de:
a) coeficientul lui Weissbach, lungimea echivalentǎ a tronsonului de conductǎ considerat, viteza de
curgere a agentului termic prin conductă, densitatea agentului termic şi diametrul interior al
conductei prin care se transportǎ agentul termic sub formǎ de apǎ caldǎ;
b) coeficientul lui Darcy, lungimea echivalentǎ a tronsonului de conductǎ considerat, viteza de
curgere a agentului termic prin conductă, densitatea agentului termic şi diametrul interior al
conductei prin care se transportǎ agentul termic sub formǎ de apǎ caldǎ;
c) coeficientul lui Darcy, lungimea realǎ a tronsonului de conductǎ considerat, viteza de curgere a
agentului termic prin conductă, densitatea agentului termic şi diametrul interior al conductei prin
care se transportǎ agentul termic sub formǎ de apǎ caldǎ.
7. O conductǎ poate fi din punct de vedere al caracterului hidraulic:
a) rugoasǎ; b) semirugoasǎ; c) netedǎ.
8. Atunci când este îndeplinitǎ condiţia Re<Re1, o conductǎ este din punct de vedere hidraulic:
9. Atunci când este îndeplinitǎ condiţia Re>Re2, o conductǎ este din punct de vedere hidraulic:
10. Atunci când este îndeplinitǎ condiţia Re1<Re<Re2, o conductǎ este din punct de vedere
hidraulic:
11. Lungimea echivalentă totală a unei conducte de lungime efectivă, l, [m], cu n rezistenţe
locale cu lungimile echivalente, xi, [m], este determinată cu relaţia:
n n n  d
a) l ech  l   x i [m]; b) l ech  l   x i [m]; c) l ech  l   i i [m].
i 1 i 1 i 1 
12. Regimurile reale de funcţionare ale unei reţele termice care asigurǎ alimentarea cu agent
termic a consumatorilor de cǎldurǎ pot diferi de regimul nominal din următoarele cauze:
a) reţelele dimensionate pentru o etapă de perspectivă;
b) modificarea instalaţiilor faţă de situaţia iniţială;
c) consumuri de căldură diferite de consumul nominal.
13. Stabilitatea hidraulică a unei reţele termice se defineşte ca fiind:
a) capacitatea reţelei de a asigura la consumatori debite de fluid în limitele de variaţie impuse, în
strictǎ corelaţie cu regimul de funcţionare al reţelei;
b) capacitatea reţelei de a asigura la consumatori debite de fluid în limitele de variaţie impuse,
indiferent de regimul de funcţionare al reţelei;
c) capacitatea reţelei de a asigura la consumatori presiuni ale fluidului în limitele de variaţie
impuse, în strictǎ corelaţie cu regimul de funcţionare al reţelei.
3
14. Stabilitatea hidraulică a unei reţele termice se determinǎ cu relaţia:
1 p n p n
a) k  ; b) k  ; c) k  .
y2 p sursa p sursa
15. Dereglarea hidraulică la consumatorul n se determină cu relaţia:

p n p sursa Q 'n
a) y  ; b) y  ; c) y  .
p sursa p n Qn
16. O reţea hidraulicǎ caracterizatǎ de o valoare a stabilitǎţii hidraulice k=1, este:

a) o reţea caracterizatǎ de pierderi de presiune pe conducte nule;
b) o reţea caracterizatǎ de o presiune constantă;
c) o reţea cu stabilitatea maximă.
17. O reţea hidraulicǎ caracterizatǎ de o valoare a stabilitǎţii hidraulice k=0, este:
a) o reţea stabilǎ din punct de vedere hidraulic;
b) o reţea cu stabilitate maximǎ;
c) o reţea complet instabilǎ.
18. Stabilitatea hidraulicǎ, k, a unei reţele termice poate lua valoarea:
a) 0; b) 1; c) orice valoare între 0 şi 1.
19. Pentru mărirea stabilităţii reţelelor termice se pot lua următoarele măsuri:
a) proiectarea porţiunilor de reţea care funcţionează cu debite variabile pentru pierderi de
presiune foarte mici, astfel încât pnpsursǎ;
b) mărirea rezistenţelor hidraulice a consumatorilor;
c) reducerea secţiunii armăturilor sau legarea consumatorilor în serie.
20. Mărirea rezistenţelor hidraulice a consumatorilor se poate realiza prin:
a) prevederea de elevatoare;
b) prevederea de diafragme de laminare;
c) creşterea secţiunii armǎturilor.
4
ÎNTREBĂRI GRILĂ
1. Rolul unei instalaţii de ventilare este:
a) de a stabili sau de a menţine condiţii de temperatură, umiditate, conţinut de praf şi produse
gazoase, compatibile cu un anumit grad de confort, în prezenţa diverselor aporturi exterioare,
respectând nivelul de zgomot şi de viteză de deplasare a aerului compatibile cu acest confort;
b) doar de a stabili condiţii de temperatură, umiditate, conţinut de praf şi produse gazoase,
compatibile cu un anumit grad de confort, în prezenţa diverselor aporturi exterioare, respectând
nivelul de zgomot şi de viteză de deplasare a aerului compatibile cu acest confort;
c) doar de a menţine condiţii de temperatură, umiditate, conţinut de praf şi produse gazoase,
compatibile cu un anumit grad de confort, în prezenţa diverselor aporturi exterioare, respectând
nivelul de zgomot şi de viteză de deplasare a aerului compatibile cu acest confort.
2. Ventilarea unei incinte, realizatǎ prin diverse deschideri ale clǎdirilor sub efectul vântului sau al
tirajului, este o ventilare:
a) mixtǎ; b) naturalǎ; c) mecanicǎ.
3. Ventilarea unei incinte, realizatǎ prin utilizarea unui dispozitiv mecanic numit ventilator, este o
ventilare:
a) mixtǎ; b) naturalǎ; c) mecanicǎ.
4. Ventilarea naturalǎ se realizeazǎ sub efectul:
a) vântului; b) temperaturii; c) tirajului.
5. Ventilarea mecanicǎ presupune vehicularea prin incintǎ:
a) doar de aer proaspǎt; b) doar de aer interior; c) de amestec de aer interior şi exterior.
6. Obţinerea în incintele ventilate a condiţiilor de temperatură, presiune şi umiditate prescrise
presupune pentru aerul nou introdus, procese de:
a) filtrare; b) încǎlzire/rǎcire; c) umidificare/dezumidificare.
7. Valoarea admisibilǎ de acid carbonic (CO2) în aerul din interiorul incintelor din clǎdirile
civile este de:
a) (0,5....1,5)%; b) (1,0....1,5) 0/00; c) (0,5....1,0) 0/00.
8. În cazul incintelor cu grad de ocupare continuu, volumul de aer proaspǎt se determinǎ cu relaţia:
p 1  0,4 p
a) V m  [m3]; b) V m  [m3]; c) V m  [m3].
1  0,4 p 1  0,4
9. În funcţie de nivelul de presiune realizat în incinta din

figura alǎturatǎ, prin acţiunea simultană sau separată a celor
două ventilatoare, această se poate afla în stare de:
a) suprapresiune, caz în care aerul va intra în incintă ca aer
de suprapresiune (As);
b) depresiune, caz în care aerul va ieşi din incintă ca aer
de depresiune (Ad);
c) suprapresiune, caz în care aerul va ieşi din incintă ca aer de suprapresiune (As).
10. Instalaţiile de ventilare naturalǎ presupun:
a) circulaţia aerului, pe baza diferenţei de presiune sau/şi de temperatură ce rezultă între
interiorul şi exteriorul incintei;
b) circulaţia aerului prin neetanşeităţile uşilor şi ferestrelor, prin deschiderea acestora, prin
asigurarea efectului de tiraj al aerului, etc.;
c) echilibrarea căldurilor sensibile prin aport sau prin evacuare de energie termică din incintă.
1
11. În funcţie de nivelul de presiune realizat în incinta din
figura alǎturatǎ, prin acţiunea simultană sau separată a celor
două ventilatoare, această se poate afla în stare de:
a) suprapresiune, caz în care aerul va intra în incintă ca aer
de suprapresiune (As);
b) depresiune, caz în care aerul va intra în incintă ca aer
de depresiune (Ad);
c) depresiune, caz în care aerul va ieşi din incintă ca aer de
depresiune (Ad).
12. Instalaţiile de ventilare naturalǎ presupun:
a) înlocuirea aerului viciat dintr-o incintǎ, cu aer proaspǎt şi, tratarea aerului;
b) doar înlocuirea aerului viciat dintr-o incintǎ, cu aer proaspǎt, fǎrǎ tratarea aerului;
c) înlocuirea aerului viciat dintr-o incintǎ, cu aer proaspǎt şi, climatizarea parţialǎ a aerului.
13. Instalaţiile de ventilare mecanicǎ presupun:
a) înlocuirea aerului viciat dintr-o incintǎ, cu aer proaspǎt şi, tratarea aerului;
b) doar înlocuirea aerului viciat dintr-o incintǎ, cu aer proaspǎt, fǎrǎ tratarea aerului;
c) înlocuirea aerului viciat dintr-o incintǎ, cu aer proaspǎt şi, climatizarea totalǎ sau parţialǎ a aerului.
14. Instalaţiile cu reînprospǎtarea aerului presupun:
a) reînprospǎtarea, climatizarea şi condiţionarea totalǎ a aerului;
b) reînprospǎtarea, climatizarea sau condiţionarea parţialǎ a aerului;
c) reînprospǎtarea sau climatizarea parţialǎ a aerului.
15. Instalaţiile de climatizare a aerului presupun:
a) climatizarea şi condiţionarea totalǎ a aerului;
b) climatizarea sau condiţionarea parţialǎ a aerului;
c) climatizarea parţialǎ a aerului.
16. Instalaţiile de condiţionare a aerului presupun:
a) condiţionarea totalǎ a aerului;
b) reînprospǎtarea, climatizarea şi condiţionarea totalǎ a aerului;
a) climatizarea sau condiţionarea totalǎ a aerului.
17. Instalaţiile de ventilare simplu flux sunt:
a) instalaţii de ventilaţie mecanică, la care zona tratată (incinta), este menţinută în stare de
depresiune dacǎ ventilatorul folosit este de insuflare;
b) instalaţii de ventilaţie mecanică, la care zona tratată (incinta), este menţinută în stare de
suprapresiune dacă ventilatorul folosit este de refulare;
c) instalaţii de ventilaţie mecanică, la care zona tratată (incinta), este menţinută în stare de
depresiune sau de suprapresiune, după cum ventilatorul folosit este de refulare sau de insuflare.
18. În figura alǎturatǎ este prezentatǎ schema unei instalaţii
de ventilare:
a) simplu flux cu suprapresiune;
b) simplu flux cu depresiune;
c) dublu flux cu suprapresiune.
19. În figura alǎturatǎ este prezentatǎ schema unei instalaţii
de ventilare:
a) simplu flux cu suprapresiune;
b) simplu flux cu depresiune;
c) dublu flux cu suprapresiune.
2
20. În figura alǎturatǎ este prezentatǎ schema unei instalaţii de
ventilare:
a) dublu flux cu circuit deschis şi suprapresiune;
b) dublu flux cu circuit deschis;
c) dublu flux cu circuit deschis şi depresiune.
21. În figura alǎturatǎ este prezentatǎ schema unei instalaţii de ventilare:
a) dublu flux cu recirculare şi suprapresiune;
b) dublu flux cu recirculare;
22. Schema unei instalaţii de ventilare cu recirculare şi depresiune este prezentatǎ în figura:
a) b) c)
23. În figura alǎturatǎ este prezentatǎ schema unei instalaţii de

ventilare:
a) dublu flux cu circuit deschis şi suprapresiune;
b) dublu flux cu circuit deschis;
24. Schema unei instalaţii de ventilare cu recirculare şi suprapresiune este prezentatǎ în figura:
a) b) c)
25. Schema unei instalaţii de ventilare cu circuit deschis şi depresiune este prezentatǎ în figura:
a) b) c)
26. Ventilarea naturalǎ se defineşte ca fiind:

a) operaţia de înlocuire a aerului dintr-o încǎpere de un numǎr de ori, în timp de o zi, ca urmare
a acţiunii independente a factorilor naturali (presiunea termicǎ şi presiunea vântului);
b) operaţia de înlocuire a aerului dintr-o încǎpere de un numǎr de ori, în timp de o orǎ, ca
urmare a acţiunii independente sau simultane a factorilor naturali (presiunea termicǎ şi
presiunea vântului);
c) operaţia de înlocuire a aerului dintr-o încǎpere de un numǎr de ori, în timp de o orǎ, ca
urmare a acţiunii simultane a factorilor naturali (presiunea termicǎ şi presiunea vântului).
27. O ventilare naturalǎ neorganizatǎ are loc atunci când:
a) schimbul de aer al unei încǎperi are loc prin neetanşeitǎţile acesteia, caz în care valoarea
schimbului de aer este micǎ, n=(0,5...1,5) schimburi de aer/h;
b) schimbul de aer al unei încǎperi are loc prin neetanşeitǎţile acesteia, caz în care valoarea
schimbului de aer este micǎ, n=(3...5) schimburi de aer/h;
c) schimbul de aer al unei încǎperi are loc prin neetanşeitǎţile acesteia, caz în care valoarea
schimbului de aer este micǎ, n=(0,5...1) schimburi de aer/h.
3
28. Valori mai mari ale schimbului de aer, în cazul unei ventilǎri naturale neorganizate sunt
posibile atunci când:
a) diferenţele de temperaturǎ dintre aerul din interiorul încǎperii şi cel din exterior sunt mai
mici, sau când viteza vântului este micǎ;
b) diferenţele de temperaturǎ dintre aerul din interiorul încǎperii şi cel din exterior sunt mai mari;
c) viteza vântului este mare.
29. Valoarea de 3 schimburi de aer/h în cazul ventilǎrii naturale organizate se înregistreazǎ în
cazul încǎperilor cu înǎlţimi de:
a) maxim 3 m; b) maxim 2,5 m; c) maxim 3,5 m.
30. O ventilare naturalǎ organizatǎ are loc atunci când:
a) schimbul de aer al unei încǎperi are loc prin deschideri având suprafeţe date, amplasate la anumite
înǎlţimi în pereţii exteriori, caz în care valoarea schimbului de aer este de (0,5...1,5) schimburi de aer/h;
b) schimbul de aer al unei încǎperi are loc prin deschideri având suprafeţe date, amplasate la anumite
înǎlţimi în pereţii exteriori, caz în care valoarea schimbului de aer este de (1,5...3) schimburi de aer/h;
c) schimbul de aer al unei încǎperi are loc prin deschideri având suprafeţe date, amplasate la anumite
înǎlţimi în pereţii exteriori, caz în care valoarea schimbului de aer este de (3...5) schimburi de aer/h.
31. Numǎrul de schimburi de aer pe orǎ, în cazul unei ventilǎri naturale organizate, depinde de:
a) diferenţa de temperaturǎ dintre aerul din interiorul şi exteriorul încǎperii;
b) viteza vântului de calcul;
c) distanţa dintre axele deschiderilor prin care aerul pǎtrunde/iese în/din încǎpere.
32. Presiunea totalǎ pe suprafaţa exterioarǎ a unui orificiu de ventilare naturalǎ este determinatǎ
cu relaţia:
a) p  p i  p e [Pa ];
b) p  (p x  g  h   i )  (p v  g  h   e )[Pa ];
c) p  (p x  g  h   i )  (p v  g  h   e )[Pa ].
33. Presiunea pe faţa exterioarǎ a clǎdirii datoratǎ acţiunii vântului, determinatǎ cu relaţia:
  e
a) p v  v 2  e [Pa ] ; b) p v  K 0  v 2  e [Pa ] ; c) p v  K 0  [Pa ] .
2K 0 2 2  v2
34. Coeficientul aerodinamic corespunzǎtor zonei considerate de pe conturul exterior al clǎdirii

este:
a) pozitiv pentru feţele clǎdirii vǎzute de vânt şi negativ pentru feţele opuse celor vǎzute de vânt
(celor adǎpostite);
b) negativ pentru feţele clǎdirii vǎzute de vânt şi pozitiv pentru feţele opuse celor vǎzute de vânt
(celor adǎpostite);
c) pozitiv, dar diferit ca valoare, indiferent de modul de expunere la vânt a feţelor unei clǎdiri.
35. În figura alǎturatǎ este prezentat principiul de realizare a unei
ventilǎri:
a) naturale neorganizate, ca urmare a dispunerii pe verticalǎ a aerului
într-o incintǎ;
b) naturale organizate, ca urmare a diferenţei de temperaturǎ pe feţele
clǎdirii;
c) naturale organizate, ca urmare a dispunerii pe verticalǎ a aerului într-o
incintǎ.
36. În cazul clǎdirilor civile şi similare lor, cele mai utilizate dispozitive de ventilare naturalǎ sunt:
a) defelectoarele; b) ferestrele mobile; c) coşurile de ventilare.
4
37. În figura alǎturatǎ este prezentat principiul de realizare a unei
ventilǎri:
a) naturale neorganizate, ca urmare a dispunerii pe verticalǎ a aerului
într-o incintǎ;
b) naturale organizate, ca urmare a diferenţei de temperaturǎ pe feţele
clǎdirii;
c) naturale organizate, ca urmare a dispunerii pe verticalǎ a aerului într-
o incintǎ.
38. În cazul clǎdirilor industriale, cele mai utilizate dispozitive de ventilare naturalǎ sunt:
a) defelectoarele; b) luminatoarele; c) coşurile de ventilare.
39. Care dintre urmǎtoarele coşuri de ventilare se recomandǎ pentru clǎdiri cu maxim 4 nivele:
a) b) c)
40. Care dintre urmǎtoarele coşuri de ventilare se recomandǎ pentru clǎdiri cu mai mult de 4 nivele:
a) b) c)
41. Viteza de evacuare a aerului prin dispozitive amplasate în plafonul halelor industriale se
determinǎ cu relaţia:
T
gh
T1
a) v 2  [ m / s] ;
2
A 
 2  1   2 
 A1 
T
gh
T1
b) v 2  [ m / s] ;
2
A 
 2  1   2 
 A1 
T
gh
T1
c) v 2  [ m / s] .
2
A 
1   2   2 
 A1 
5
42. Cele mai eficiente dispozitive de ventilare naturalǎ a halelor industriale amplasate pe
acoperişul acestora sunt:
a) luminatoarele; b) deflectoarele; c) luminator – deflectoarele.
43. Coşurile de ventilare se recomandǎ a fi utilizate pentru evacuarea aerului din încǎperi interioare:
a) fǎrǎ ferestre; b) cu ferestre spre curţi interioare; c) anexe.
44. În relaţia de calcul a vitezei de evacuare a aerului prin dispozitive amplasate în plafonul
halelor industriale, cu h s-a notat:
a) înǎlţimea de amplasare a gurii de admisie a aerului proaspǎt;
b) distanţa dintre axele orificiilor de introducere şi evacuare;
c) înǎlţimea de amplasare a gurii de evacuare a aerului viciat.
6
ÎNTREBĂRI GRILĂ
1. Prin ventilaţie mecanică se înţeleg toate instalaţiile de ventilaţie unde mişcarea aerului este produsă de:
a) un ventilator care aspiră sau refulează aerul;
b) două ventilatoare care aspiră sau refulează aerul;
c) unul sau mai multe ventilatoare care aspiră sau refulează aerul.
2. Cele mai simple instalaţii de ventilare mecanică din punct de vedere funcţional, care asigurǎ
filtrarea aerului şi încǎlzirea acestuia în perioada rece a anului este:
a) cu filtrarea şi încǎlzirea aerului şi atenuarea zgomotului;
b) cu filtrarea şi încǎlzirea aerului;
c) cu filtrarea şi încǎlzirea aerului, atenuarea zgomotului şi recuperarea cǎldurii din aerul evacuat.
3. O instalaţie de ventilare mecanicǎ utilizatǎ în încǎperi cu nivel de zgomot limitat, la care, atât
pe partea de refulare cât şi pe partea de evacuare, se monteazǎ atenuatoare de zgomot, este:
a) cu filtrarea şi încǎlzirea aerului şi atenuarea zgomotului;
c) cu filtrarea şi încǎlzirea aerului, atenuarea zgomotului şi recuperarea cǎldurii din aerul evacuat.
4. În figura alăturată este reprezentată schema unei
instalaţii de ventilare mecanică:
a) cu filtrarea şi încǎlzirea aerului, atenuarea
zgomotului şi recuperarea cǎldurii din aerul evacuat;
c) cu filtrarea şi încǎlzirea aerului şi atenuarea
zgomotului.
a) cu filtrarea şi încǎlzirea aerului, atenuarea zgomotului şi
recuperarea cǎldurii din aerul evacuat;
c) cu filtrarea şi încǎlzirea aerului şi atenuarea zgomotului.
a) cu filtrarea şi încǎlzirea aerului, atenuarea zgomotului şi
recuperarea cǎldurii din aerul evacuat;
c) cu filtrarea şi încǎlzirea aerului şi atenuarea zgomotului.
7. O instalaţie de ventilaţie mecanică funcţionează cu recirculare parţială atunci când:
a) clapetele CRE, CRI şi CRR sunt parţial deschise;
b) clapetele CRE şi CRI închise, respectiv clapeta CRR deschisǎ;
c) clapetele CRE şi CRI deschise, respectiv clapeta CRR închisǎ.
8. O instalaţie de ventilaţie mecanică funcţionează numai cu aer proaspăt:
9. O instalaţie de ventilaţie mecanică funcţionează cu recirculare totală:
1
10. Priza de aer proaspǎt (PA), se amplasează:
a) la o distanţǎ de cel mult 2 m faţǎ de sol, în zone curate, ferite de praf şi neînsorite, fiind
recomandate amplasǎri în pereţi;
b) la o distanţǎ de cel puţin 2 m faţǎ de sol, în zone curate, ferite de praf şi neînsorite, fiind
recomandate amplasǎri în pereţi sau ferestre;
c) la o distanţǎ de cel puţin 2 m faţǎ de sol, în zone curate, ferite de praf şi neînsorite, fiind
recomandate amplasǎri în pereţi sau ferestre, care dau spre spaţii verzi şi, dacǎ este posibil,
combinată cu o fântânǎ artezianǎ.
11. Gura de evacuare în exterior a aerului viciat (GE), este amplasatǎ:
a) de regulǎ, pe acoperiş sau terasǎ;
b) mai rar, pe pereţii exteriori;
c) numai pe pereţii exterior.
12. Distanţa dintre priza de aer proaspǎt şi gura de evacuare a aerului viciat, trebuie sǎ fie, dacǎ
aerul nu conţine praf în suspensie:
a) de maximum 10 m pe orizontalǎ, sau (5...8) m pe verticală;
b) de minimum 10 m pe orizontalǎ şi (5...8) m pe verticală;
c) de minimum 10 m pe orizontalǎ, sau (5...8) m pe verticală.
13. Distanţa dintre priza de aer proaspǎt şi gura de evacuare a aerului viciat, trebuie sǎ fie, dacǎ
aerul conţine praf în suspensie:
a) de mimum 10 m pe orizontalǎ, sau (5...8) m pe verticală;
b) de minimum 10 m pe orizontalǎ şi (5...8) m pe verticală;
c) de minimum 20 m pe orizontalǎ şi (5...8) m pe verticală.
14. Distanţa dintre priza de aer proaspǎt şi gura de evacuare a aerului viciat, trebuie sǎ fie, pentru
unităţi nucleare sau laboratoare care lucrează cu izotopi radioactivi:
a) de mimum 10 m pe orizontalǎ, iar evacuarea aerului viciat se face printr-un coş a cǎrui înǎlţime
trebuie sǎ depǎşeascǎ cu (3...4) m cea mai înaltǎ coamǎ a acoperişurilor învecinate care se gǎsesc
pe o razǎ de 25 m;
b) de mimum 20 m pe orizontalǎ, iar evacuarea aerului viciat se face printr-un coş a cǎrui înǎlţime
pe o razǎ de 10 m;
c) de mimum 20 m pe orizontalǎ, iar evacuarea aerului viciat se face printr-un coş a cǎrui înǎlţime
pe o razǎ de 50 m.
15. Instalaţiile de ventilare mecanică prin refulare, cu filtrarea aerului şi încălzirea acestuia iarna,
se utilizează în cazul încăperilor:
a) cu viciere redusă a aerului;
b) magazine şi săli de sport;
c) expoziţii şi ateliere mecanice.
16. Instalaţiile de ventilare mecanică prin evacuare, se utilizează în cazul încăperilor:
a) bucătării, laboratoare, WC – uri, garderobe;
b) posture de transformare, camera obscure, încăperi pentru acumulatoare;
c) cu grad ridicat de viciere a aerului prin gaze, mirosuri puternice sau temperatură mare.
17. Instalaţiile de ventilare mecanică prin refulare şi evacuare, se utilizează în cazul încăperilor:
a) mici (magazine, birouri etc.);
b) mari (cinematograf, restaurant, hypermarket etc.);
c) de orice tip.
2
18. Funcţional, instalaţiile de ventilare mecanică cu umidificarea aerului, pot fi:
a) doar cu cameră de pulverizare;
b) doar cu cameră de umidificare;
c) cu ambele tipuri de camere.
19. În cazul umidificării adiabate a aerului, instalaţiile de ventilare mecanică trebuie dotate cu:
a) cameră de umidificare;
b) cameră de pulverizare;
c) ambele tipuri de camere.
20. În cazul umidificării izotermice a aerului, instalaţiile de ventilare mecanică trebuie dotate cu:
a) cameră de umidificare;
b) cameră de pulverizare;
c) ambele tipuri de camere.
21. Instalaţiile de ventilare mecanică cu răcirea aerului vara, realizează răcirea aerului cu ajutorul:
a) freonului; b) aerului rece; c) apei răcite.
22. Tehnica de ventilare industrial locală:
a) este o tehnică de ventilaţie prin aspiraţie localizată;
b) permite captarea poluanţilor din orice punct al încăperii;
c) se utilizează în cazul emiterii unor cantităţi reduse de noxe.
a) este o tehnică de ventilaţie prin diluarea poluanţilor;
b) permite captarea poluanţilor cât mai aproape de sursa de emitere a lor, fără a-i dilua;
c) se utilizează în cazul emiterii unor cantităţi reduse de noxe.
a) este o tehnică de ventilaţie prin diluarea poluanţilor;
b) permite captarea poluanţilor din orice punct al încăperii;
c) se utilizează în cazul emiterii unor cantităţi importante de noxe.
25. Tehnica de ventilare industrial generală:
a) foloseşte aer proaspăt exterior pentru a dilua poluanţii;
b) diminuează doar concentraţia substanţelor toxice în zona de lucru;
c) permite un anumit nivel de poluare reziduală.
3
ÎNTREBĂRI GRILĂ
1. Instalaţiile de climatizare trebuie sǎ asigure menţinerea parametrilor aerului din încǎperile
deservite, în limite prescrise, în tot timpul anului, indiferent de variaţia:
a) factorilor meteorologici; b) gradului de ocupaţie al încǎperilor; c) umiditate.
2. O instalaţie de climatizare sau de condiţionare a aerului presupune urmǎtoarele transformǎri
termodinamice:
a) încǎlzire/rǎcire aer;
b) uscare/umidificare aer;
c) încǎlzire/rǎcire şi uscare/umidificare aer.
3. O instalaţie de climatizare parţialǎ presupune realizarea, din cele patru transformǎri
termodinamice, a:
a) tuturor celor 4 transformǎri; b) trei transformǎri; c) douǎ transformǎri.
4. Instalaţiile de climatizare în scopuri de confort sunt destinate asigurǎrii microclimatului:
a) pentru menţinerea sǎnǎtǎţii şi desfǎşurǎrii muncii optime în toate categoriile de clǎdiri civile
(birouri, spitale, teatre, magazine, sǎli de audiţie şi concerte etc.) pe parcursul întregului an;
b) pentru menţinerea sǎnǎtǎţii şi desfǎşurǎrii muncii optime în toate categoriile de clǎdiri pe
parcursul întregului an;
c) pentru menţinerea sǎnǎtǎţii şi desfǎşurǎrii muncii optime în toate categoriile de clǎdiri civile
(birouri, spitale, teatre, magazine, sǎli de audiţie şi concerte etc.) în sezonul rece.
5. Instalaţiile de climatizare în scopuri de confort sunt destinate asigurǎrii microclimatului
caracterizat prin:
a) temepraturi ale aerului interior între 18C şi 26C şi umiditate relativǎ de 50%;
b) temepraturi ale aerului interior între 20C şi 26C şi umiditate relativǎ între 40%...60%;
c) a) temepraturi ale aerului interior între 20C şi 26C şi umiditate relativǎ între 50%...70%.
6. Instalaţiile de climatizare în scopuri industriale sunt destinate asigurǎrii microclimatului:
a) în toate categoriile de încǎperi;
b) în încǎperile tip birou, vestiar, bǎi, WC-uri etc.;
c) în încǎperi care convin procesului de producţie, pentru a preveni rebutarea produselor.
7. Instalaţiile de climatizare pot fi:
a) numai cu aer; b) numai cu apǎ; c) cu aer – apǎ.
8. Instalaţiile de climatizare numai cu aer pot fi:
a) cu inducţie;
b) cu un canal cu debit constant;
c) cu un canal cu debit variabil.
9. Instalaţiile de climatizare numai cu aer pot fi:
a) cu douǎ canale cu debite constante sau variabile;
b) cu un canal pentru mai multe zone cu reîncǎlzirea aerului;
c) cu un canal pentru mai multe zone cu grupuri de ventilare zonale.
10. Instalaţiile de climatizare aer – apǎ, cu aer primar, pot fi:
a) aparate cu inducţie cu reglare prin ventil sau clapetǎ, cu debit constant sau variabil;
b) aparate cu inducţie cu racordare la reţeaua de agenţi termici prin sisteme cu douǎ, trei sau patru
conducte;
c) ventiloconvectoare cu aer primar, cu prizǎ de aer exterior, numai cu recirculare, sau cu
diagrame de reglare a parametrilor.
1
11. Instalaţiile de climatizare numai aer se realizeazǎ, dupǎ debitul de aer, sub forma:
a) de presiune joasǎ; b) cu debit constant; c) cu debit variabil.
12. Instalaţiile de climatizare numai aer se realizeazǎ, dupǎ mǎrimea presiunii ventilatorului, sub
forma:
a) de presiune joasǎ; b) de presiune înaltǎ; c) cu debit variabil.
13. Instalaţiile de climatizare numai aer de presiune joasǎ sunt caracterizate de:
a) viteze ale aerului de (3...8)m/s;
b) presiuni ale ventilatoarelor de (100...500)Pa;
c) nivel de zgomot în instalaţie, redus.
14. Instalaţiile de climatizare numai aer de presiune înaltǎ sunt:
a) specifice hotelurilor sau clǎdirilor mari de birouri;
b) specifice clǎdirilor mici de birouri;
c) tuturor categoriilor de clǎdiri.
15. Pentru reducerea debitului instalaţiilor de climatizare numai aer se intervine astfel:
a) se reduce diferenţa de temperaturǎ dintre aerul încǎperii şi aerul rǎcit;
b) se creşte diferenţa de temperaturǎ dintre aerul încǎperii şi aerul rǎcit, de la (5...8)grd la
(10...12)grd;
c) se implementeazǎ în circuitul instalaţiei de climatizare dispozitive performante de introducere a
aerului, care scumpesc instalaţia.
16. Prin creşterea vitezei de circulaţie a aerului prin instalaţia de climatizare numai aer rezultǎ:
a) creşterea puterii ventilatoarelor de aer, a pierderilor de sarcinǎ şi reducerea zgomotului;
b) creşterea pierderilor ventilatoarelor de aer, a zgomotului şi reducerea pierderilor de sarcinǎ;
c) creşterea puterii ventilatoarelor de aer, a pierderilor de sarcinǎ şi a zgomotului.
17. Pentru reducerea zgomotului produs de funcţionarea instalaţiilor de climatizare numai aer cu
debite mari se recurge la:
a) montarea atenuatoarelor de zgomot pe fiecare canal de aer;
b) adoptarea de grile pentru introducerea aerului cu atenuatoare de zgomot;
c) prevederea unor aparate de detentǎ.
18. Instalaţiile de climatizare aer – apǎ sunt realizate ca instalaţii cu:
a) trei canale de aer; b) douǎ canale de aer; c) un singur canal de aer.
19. Instalaţiile de climatizare aer – apǎ sunt realizate ca instalaţii cu:
a) acelaşi nivel de temperaturǎ a agenţilor termici, indiferent de tipul şi caracteristica încǎperilor;
b) acelaşi nivel de presiune a agenţilor termici, indiferent de tipul şi caracteristica încǎperilor;
c) nivele de temperaturǎ diferite pentru agenţii termici, de la o încǎpere la alta.
20. Instalaţiile care asigurǎ o reglare individualǎ a temperaturii aerului din interiorul fiecǎrei
încǎperi în parte, sunt:
a) instalaţii de climatizare numai aer;
b) instalaţii de climatizare apǎ – aer;
c) instalaţii de condiţionare numai aer.
21. Pentru climatizarea clǎdirilor cu multe încǎperi, situate de o parte şi de alta a unui coridor
central se prevǎd:
a) instalaţii de climatizare apǎ – aer cu agenţi termici sub formǎ de aer sau apǎ caldǎ şi rǎcitǎ;
b) instalaţii de climatizare numai aer;
c) instalaţii de climatizare apǎ – aer cu agenţi termici sub formǎ de aer supraîncǎlzit sau apǎ caldǎ
şi rǎcitǎ.
2
22. Bateria de încǎlzire/rǎcire, respectiv, bateriile de încǎlzire şi rǎcire sunt racordate la reţeaua de
agenţi termici alcǎtuitǎ din douǎ conducte (ducere/întoarcere) prin care circulǎ:
a) apǎ caldǎ iarna şi vara;
b) apǎ rǎcitǎ iarna şi vara;
c) apǎ caldǎ, iarna şi apǎ rǎcitǎ, vara.
23. Bateria de încǎlzire/rǎcire, respectiv, bateriile de încǎlzire şi rǎcire sunt racordate la reţeaua de
agenţi termici alcǎtuitǎ din:
a) douǎ conducte (ducere/întoarcere) prin care circulǎ iarna apǎ caldǎ şi vara apǎ rǎcitǎ;
b) trei conducte (ducere – apǎ caldǎ, ducere – apǎ rǎcitǎ, întoarcere apǎ caldǎ/rǎcitǎ);
c) patru conducte (ducere/întoarcere apǎ caldǎ, respectiv, ducere/întoarcere apǎ rǎcitǎ).
24. Aparatele cu inducţie (climaconvetoarele) sunt elemente ale instalaţiilor de climatizare aer –
apǎ:
a) de joasǎ presiune; b) de înaltǎ presiune; c) de medie presiune.
25. Aparatele cu inducţie (climaconvetoarele) funcţioneazǎ prin racordarea lor la:
a) sistemul de aer primar care asigurǎ energia de antrenare a aerului din încǎpere;
b) sistemul primar de apǎ caldǎ care asigurǎ energia de antrenare a aerului din încǎpere;
c) sistemul primar de apǎ rǎcitǎ care asigurǎ energia de antrenare a aerului din încǎpere.
26. Aparatele cu inducţie (climaconvetoarele) funcţioneazǎ cu reglare prin ventil, caz în care
asigurǎ:
a) reglarea sarcinii termice de încǎlzire/rǎcire prin modificarea debitului de aer recirculat care
trece prin schimbǎtorul de cǎldurǎ;
b) reglarea sarcinii termice de încǎlzire/rǎcire prin modificarea debitul de agent termic ce trece
prin schimbǎtorul de cǎldurǎ;
c) reglarea sarcinii termice de încǎlzire/rǎcire prin modificarea atât a debitului de agent termic, cǎt
şi a debitului de aer recirculat, ce trec prin schimbǎtorul de cǎldurǎ.
27. Aparatele cu inducţie (climaconvetoarele) funcţioneazǎ cu reglare prin clapetǎ, caz în care
asigurǎ:
a) reglarea sarcinii termice de încǎlzire/rǎcire prin modificarea debitului de aer recirculat care
trece prin schimbǎtorul de cǎldurǎ;
b) reglarea sarcinii termice de încǎlzire/rǎcire prin modificarea debitul de agent termic ce trece
prin schimbǎtorul de cǎldurǎ;
c) reglarea sarcinii termice de încǎlzire/rǎcire prin modificarea atât a debitului de agent termic, cǎt
şi a debitului de aer recirculat, ce trec prin schimbǎtorul de cǎldurǎ.
28. Ventiloconvectoarele, sunt aparate de climatizare în componenţa cǎrora intrǎ:
a) unu sau douǎ schimbǎtoare de cǎldurǎ;
b) unu sau douǎ ventilatoare;
c) o tavǎ pentru colectarea condensatului rezultat în procesul de rǎcire a aerului.
29. Ventiloconvectoarele, sunt aparate de climatizare cu grile pentru absorbţia şi refularea aerului
tratat (încǎlzit/rǎcit) şi pot fi de tip vertical sau orizontal, echipate:
a) cu camerǎ de distibuţie pentru racordarea la tubulaturǎ;
b) cu camerǎ de amestec în care se amestecǎ aer primar (exterior) cu aer recirculat din încǎpere în
proporţii diferite;
c) atât cu camerǎ de amestec cât şi cu camerǎ de distribuţie.
30. Sarcina de rǎcire a ventiloconvectoarelor este de:
a) (1,3...21,5)kW; b) (35...175)W; c) (0,7...11)kW.
3
31. Sarcina de încǎlzire a ventiloconvectoarelor este de:
a) (1,3...21,5)kW; b) (35...175)W; c) (0,7...11)kW.
32. Puterile motoarelor ventilatoarelor de aer sunt de:
a) (1,3...21,5)kW; b) (35...175)W; c) (0,7...11)kW.
33. Numǎrul de aparate de climatizare apǎ – aer instalate într-o incintǎ depinde de:
a) tipul aparatelor utilizate;
b) tipul canalului de circulaţie a agentului termic;
c) sarcina termicǎ necesarǎ încǎperii.
34. Aparatele de climatizare apǎ – aer instalate într-o incintǎ pot fi echipate cu:
a) un singur schimbǎtor de cǎldurǎ;
b) douǎ schimbǎtoare de cǎldurǎ;
c) mai multe schimbǎtoare de cǎldurǎ.
35. Debitul de aer al ventiloconvectoarelor, reglat, de regulǎ, în trei trepte, variazǎ în funcţie de:
a) mǎrimea aparatului; b) tipul canalului; c) numǎrul de conducte.
4
ÎNTREBĂRI GRILĂ
1. Din categoria receptoarelor electrice de luminǎ, fac parte:
a) corpuri de iluminat şi prize;
b) motoare şi cuptoare;
c) ceasuri, difuzoare, prize pentru antene, telefoane etc.
2. Din categoria receptoarelor electrice de forţǎ, fac parte:
a) corpuri de iluminat şi prize;
b) motoare şi cuptoare;
c) ceasuri, difuzoare, prize pentru antene, telefoane etc.
3. Receptoarele electrice de tip ceasuri, difuzoare, prize pentru antene, telefoane etc., fac parte din
categoria receptoarelor:
a) de forţǎ; b) de luminǎ; c) pentru transmiterea informaţiilor.
4. Receptoarele electrice care din punct de vedere al siguranţei în funcţionare necesitǎ alimentarea
din douǎ sau mai multe surse de alimentare, fac parte din categoria receptoarelor:
a) de luminǎ sau forţǎ; b) normale; c) vitale.
5. Receptoarele electrice normale din punct de vedere al siguranţei în funcţionare necesitǎ:
a) alimentarea dintr-o singurǎ sursǎ, pe o singurǎ cale;
b) alimentarea dintr-o singurǎ sursǎ, pe una sau mai multe cǎi;
c) alimentarea din mai multe surse, pe una sau mai multe cǎi.
6. În cazul alimentǎrii consumatorilor de la douǎ sau mai multe surse:
a) toate aceste surse aparţin Sistemului Energetic Naţional;
b) toate aceste surse sunt considerate ca fiind surse de bazǎ;
c) una este sursǎ de bazǎ, care, de regulă, este Sistemul Energetic Naţional, indiferent prin câte
căi se face alimentarea, iar a doua (sau celelalte) este o sursă proprie.
7. Alimentarea consumatorilor cu energie electricǎ se face:
a) direct din reţeaua electricǎ de distribuţie – de joasǎ tensiune a furnizorului printr-o soluţie de
racord electric specifică, denumită branşament;
b) direct din reţeaua electricǎ de distribuţie – de medie tensiune a furnizorului printr-o soluţie de
racord electric specifică, denumită branşament;
c) indirect din reţeaua electricǎ de distribuţie – de joasǎ tensiune a furnizorului printr-un branşament.
8. Elementele branşamentului electric sunt:
a) coloanele de alimentare ale firidei de branşament;
b) firida de branşament şi punctul de delimitare;
c) tabloul general al consumatorului.
9. Pentru blocurile de locuit cu număr mare de apartamente se adoptă:
a) câte un cofret de branşament pentru fiecare apartament;
b) câte un cofret de branşament pentru fiecare scară a blocului;
c) un cofret de branşament pentru tot blocul.
10. Firidele de distribuţie pentru apartamentele din cadrul unei locuinţe condominiale se execută
astfel:
a) 600400200 mm echipate cu maximum 12 siguranţe fuzibile de 25 A;
b) 400600200 mm echipate cu maximum 12 siguranţe fuzibile de 25 A;
c) 600600200 mm echipate cu maximum 20 siguranţe fuzibile de 25 A.
1
11. Consumatorii casnici urbani individuali (tip vilă sau gospodărie individuală) se conectează la
SEN printr-un confret de branşament de:
a) 600600200mm; b) 400600200mm; c) 600400200mm.
12. Consumatorii casnici rurali se conectează la SEN printr-un racord aerian mono sau trifazat,
cablurile electrice de racord fiind trecute printr-un suport de trecere, în firida de branşament în
care se află:
a) o siguranţǎ de 25A; b) trei siguraţe de 25A; c) douǎ siguraţe de 25A.
13. În figura alǎturatǎ este reprezentat un branşament electric:
a) individual, tip derivaţie;
b) colectiv cu branşare la firida principalǎ;
c) individual, tip intrare – ieşire.
14. Racordul monofazat derivaţie se practică:
a) doar în cazul locuinţelor individuale din mediul rural, prin
derivaţie de la un stâlp al LEA (cu conductoare neizolate sau izolate
torsadate);
b) doar în mediul urban, pe străzile periferice;
c) atât în cazul locuinţelor individuale din mediul rural, prin derivaţie
de la un stâlp al LEA (cu conductoare neizolate sau izolate torsadate), cât şi în mediul urban, pe
străzile periferice.
15. În figura alǎturatǎ este reprezentat un branşament electric:
a) individual, tip derivaţie;
b) colectiv cu branşare la tabloul general;
c) colectiv cu branşare la firida principalǎ.
16. Racordul tip intrare-ieşire, se utilizează în cazul:
a) locuinţelor individuale din zonele rezidenţiale sau centrale;
b) consumatorilor care au o putere instalată relativ mare şi care au şi receptori
trifazaţi;
c) locuinţelor individuale din mediul rural şi în mediul urban, pe străzile periferice.
17. Branşamentul electric individual este specific:
a) unei construcţii civile care conţine mai mulţi consumatori;
b) clădirilor civile aparţinând unei singure persoane fizice;
c) blocurilor de locuinţe.
18. Branşamentul electric colectiv este specific:
a) unei construcţii civile care conţine mai mulţi consumatori;
b) clădirilor civile aparţinând unei singure persoane fizice;
c) blocurilor de locuinţe, fiecǎrei scǎri de bloc.
19. Un branşament electric colectiv presupune existenţa:
a) unui tablou general (TG);
b) firidelor secundare;
c) tabloului de utilitǎţi comune (TUC).
20. Din punct de vedere a execuţiei, respectiv a cerinţei privind accesibilitatea, se recomandă ca
în camerele de zi din clǎdirile de locuit să se prevadă:
a) douǎ locuri de lampă (cu comutator) şi trei prize duble;
b) un loc de lampă (cu comutator) şi trei prize simple;
c) un loc de lampă (cu comutator) şi trei prize duble.
2
în bucǎtǎriile din clǎdirile de locuit să se prevadă:
a) douǎ locuri de lampă şi trei prize duble;
b) un loc de lampă şi una sau douǎ prize cu contact de protecţie;
c) un loc de lampă şi una sau douǎ prize duble.
în fiecare dormitor din clǎdirile de locuit să se prevadă:
a) un loc de lampă (cu comutator) şi douǎ prize;
b) un loc de lampă şi una sau douǎ prize triple;
c) un loc de lampă şi una sau douǎ prize duble.
în bǎile din clǎdirile de locuit să se prevadă:
a) un loc de lampă cu întrerupător şi o priză cu contact de protecţie, amplasate în interiorul băii,
langă uşă;
b) un loc de lampă cu întrerupător şi douǎ prize cu contact de protecţie, amplasate în afara băii,
langă uşă;
c) un loc de lampă cu întrerupător şi o priză cu contact de protecţie, amplasate în afara băii, langă
uşă.
în vestibul, cǎmarǎ, debara, WC –uri, care compun clǎdirile de locuit să se prevadă:
a) câte un loc de lampă cu comutator;
b) câte un loc de lampǎ cu întrerupǎtor;
c) câte un loc de lampă cu întrerupǎtor şi o prizǎ simplǎ sau dublǎ.
25. De pe un circuit de priză se pot alimenta receptori cu puterea unitară de:
a) maxim 2000 W; b) minim 2500 W; c) maxim 2500 W.
26. Legăturile între dozele centralizate şi de la acestea la corpurile de iluminat şi la aparate de
comandă ale acestora, se execută:
a) sub pardoseala nivelului superior (tavan);
b) sub pardoseala nivelului respective;
c) indiferent.
27. Legăturile între dozele centralizate şi de la acestea la prize, se execută:
a) sub pardoseala nivelului superior (tavan);
b) sub pardoseala nivelului respective;
c) indiferent.
28. În cazul în care zidurile nu sunt tencuite, sau grosimea stratului de tencuialǎ nu depǎşeşte
(5…10) mm, legăturile între dozele centralizate şi de la acestea cǎtre consumatori (corpuri de
iluminat, aparatele de comandǎ ale acestora, prize) se prevǎd în:
a) şliţuri orizontale prevăzute în panouri;
b) şliţuri verticale prevăzute în panouri;
c) şliţuri orizontale şi verticale prevăzute în panouri.
29. Dacǎ clǎdirea este prevǎzutǎ cu planşee din beton de 14 cm grosime şi pardoseli din covor
PVC, lipit direct, legăturile între dozele centralizate şi de la acestea cǎtre consumatori (corpuri de
iluminat, aparatele de comandǎ ale acestora, prize) se executǎ în:
a) tuburi IPY (tub izolant uşor protejat) montate aparent pe planşee sau pereţi verticali;
b) tuburi IPY (tub izolant uşor protejat) montate în panouri pe şantier;
c) tuburi IPY (tub izolant uşor protejat) montate la turnarea panourilor.
3
30. Nivelurile de iluminare în incintele din clǎdirile de locuit variazǎ conform normelor
internaţionale între:
a) (50...500)lx; b) (150...500)lx; c) (100...500)lx.
31. Pentru asigurarea confortului vizual în interiorul clǎdirilor de locuit, se recomandǎ utilizarea
surselor de iluminat:
a) cu temperatura de culoare de maxim 2500K şi cu un coeficient de redare a culorilor >80;
b) cu temperatura de culoare de maxim 3000K şi cu un coeficient de redare a culorilor <80;
c) cu temperatura de culoare de minim 3000K şi cu un coeficient de redare a culorilor >80.
32. Iluminatul general cu unul sau mai multe aparate de iluminat de tip plafonierǎ, acţionate de
aparate de comandǎ cu reglare finǎ sau în trepte care sǎ permitǎ obţinerea unor nivele ambientale
mai scǎzute se recomandǎ:
a) în camerele de zi ale clǎdirilor de locuit, cu suprafeţe >30 m2;
b) în camerele de zi cu forme geometrice variate ale clǎdirilor de locuit;
c) în camerele de zi ale clǎdirilor de locuit, cu suprafeţe <30 m2.
33. Aparatele de iluminat moderne folosite în interiorul încǎperilor tip camerǎ de zi din cadrul
clǎdirilor de locuit pot fi:
a) plate, la plafon; b) semiîngropate; c) îngropate.
34. În camerele de locuit cu suprafeţe mai mari de 30m2 şi/sau forme geometrice variate, se pot
prevedea urmǎtoarele tipuri de instalaţii de iluminat:
a) cu aparat de iluminat montat deasupra mesei, care realizeazǎ un iluminat localizat;
b) cu lampadare mobile montate în zona de odihnǎ, de citit, de relaxare (cu comandǎ localǎ);
c) cu aplice fixe, montate pe perete, sau cu aplice fixe, montate în zona din camerǎ care poate fi
utilizatǎ pentru lucru la birou.
35. În cazul camerelor de dormit din interiorul clǎdirilor de locuit, se recomandǎ pentru
asigurarea nivelului de iluminare general utilizarea:
a) aplicelor montate pe pereţi, cu distribuţie semiindirectǎ a fluxului;
b) aplicelor montate pe pereţi, cu distribuţie indirectǎ a fluxului
c) aplicelor montate pe pereţi, cu distribuţie semiindirectǎ sau indirectǎ a fluxului.
36. În cazul camerelor de dormit din interiorul clǎdirilor de locuit, se recomandǎ, pe lângǎ
iluminatul general, pentru asigurarea nivelului de iluminare cerut utilizarea:
a) veioze; b) lǎmpi incandescente cu halogen; c) lǎmpi fluorescente alb cald.
37. În cazul încǎperilor destinate activitǎţii intelectuale se recomandǎ utilizarea sistemului de
iluminat general, uniform distribuit în cazul:
a) încǎperilor mari;
b) încǎperilor în care mobilierul nu este fix;
c) încǎperilor în care amplasarea este dictatǎ de considerente tehnologice.
iluminat combinat, general uniform distribuit şi local în cazul:
a) încǎperilor în care mobilierul nu este fix;
b) încǎperilor mari în care sarcinile vizuale sunt diferite (laboratoare);
c) încǎperilor în care amplasarea este dictatǎ de considerente tehnologice.
iluminat general localizat şi asimetric dirijat în cazul:
a) sǎlilor de clasǎ; b) birourilor; c) atelierelor de proiectare.
40. Pentru iluminarea spaţiilor industriale se pot folosi sisteme:
a) general uniform distribuit; b) general localizat şi zonat; c) combinat, general şi local.
4
41. În cazul spaţiilor industriale se recomandǎ utilizarea sistemului de iluminat general uniform
distribuit, în cazul:
a) halelor industriale cu înǎlţime medie;
b) halelor industriale cu înǎlţime mare;
c) halelor industriale cu înǎlţime micǎ.
42. În cazul spaţiilor industriale se recomandǎ utilizarea sistemului de iluminat general localizat
şi zonat, în cazul:
a) halelor industriale cu înǎlţime medie;
b) halelor industriale cu înǎlţime mare;
c) halelor industriale cu înǎlţime micǎ.
43. În cazul spaţiilor industriale se recomandǎ utilizarea sistemului de iluminat general localizat
şi zonat, în cazul:
a) halelor industriale în care se desfǎşoarǎ simultan mai multe procese de fabricaţie sau mai
multe operaţii cu sarcini vizuale diferite;
b) halelor industriale în care se desfǎşoarǎ simultan mai multe procese de fabricaţie sau mai
multe operaţii cu sarcini vizuale identice;
c) halelor industriale în care se desfǎşoarǎ un singur proces de fabricaţie dar cu mai multe
operaţii cu sarcini vizuale identice.
44. Sistemul de iluminat al spaţiilor industriale, tip combinat, general şi local, este specific:
a) locurilor de muncǎ distribuite neuniform în spaţiul industrial, cu sarcini vizuale identice;
b) locurilor de muncǎ distribuite neuniform în spaţiul industrial, cu sarcini vizuale diferite;
c) locurilor de muncǎ distribuite uniform în spaţiul industrial, cu sarcini vizuale diferite.
45. Sistemele de iluminat ale spaţiilor industriale folosesc lǎmpi:
a) cu vapori de mercur sau sodiu de înaltǎ presiune;
b) fluorescente tubulare;
c) cu vapori de mercur de înaltǎ presiune şi adaosuri de halogenuri metalice.
46. Sistemele de iluminat ale spaţiilor industriale care folosesc lǎmpi fluorescente tubulare se
recomandǎ în cazul:
a) spaţiilor de înǎlţime micǎ (3...4) m;
b) spaţiilor de înǎlţime medie (6 m);
c) spaţiilor înalte, fǎrǎ necesitǎţi de redare a culorilor.
47. Sistemele de iluminat ale spaţiilor industriale care folosesc lǎmpi cu vapori de mercur sau
sodiu de înaltǎ presiune, se recomandǎ în cazul:
a) spaţiilor de înǎlţime micǎ (3...4) m;
b) spaţiilor înalte (> 6m);
c) spaţiilor fǎrǎ necesitǎţi de redare a culorilor.
48. Sistemele de iluminat ale spaţiilor industriale care folosesc lǎmpi cu vapori de mercur de
înaltǎ presiune şi adaosuri de halogenuri metalice, se recomandǎ în cazul:
a) spaţiilor medii cu necesitǎţi de redare corectǎ a culorilor;
b) spaţiilor înalte fǎrǎ necesitǎţi de redare a culorilor;
c) spaţiilor înalte cu necesitǎţi de redare corectǎ a culorilor.
5
IV ISE – Producerea energiei electrice şi termice II
Curs nr.1. Structura sistemului de termoficare, producere, transport, distribuţie
STRUCTURA SISTEMULUI DE TERMOFICARE, PRODUCERE,

TRANSPORT, DISTRIBUŢIE
1.1. Elementele sistemelor centralizate de alimentare cu căldură
Ansamblul instalaţiilor de producere combinată a energiei electrice şi termice, precum şi

instalaţiile de transport, de distribuţie şi de utilizare a căldurii constituie un sistem centralizat
de alimentare cu căldură.
În general, structura sistemelor centralizate de alimentare cu căldură, depinde de tipul

acestora, putând fi clasificate după natura necesarurilor de căldură acoperite în:
sisteme centralizate de alimentare cu căldură urbane;
sisteme centralizate de alimentare cu căldură industriale;
sisteme centralizate de alimentare cu căldură mixte (urbane şi industriale).
Sistemele centralizate de alimentare cu căldură, indiferent de tipul lor, cuprind (figura 1.1):
Figura 1.1. Schema de principiu a unui sistem de termoficare: 1 – cazan; 2 – supraîncălzitor de abur;
3 – bara de abur viu; 4 – turbine cu priză pentru termoficare urbană; 5 – condensator; 6 – generator
electric; 7 – bară colectoare abur joasă presiune pentru termoficare urbană (0,5…2,5 bar);
8 – schimbător de bază într-o treaptă; 9 – cazan de apă fierbinte; 10 – colectoare puncte joase;
11 – pompe de reţea treapta I; 12 – pompe de reţea treapta a II-a; 13 – schimbător de căldură pentru
prepararea apei calde treapta I; 14 - schimbător de căldură pentru prepararea apei calde treapta a II-a;
15 – preîncălzitor încălzire treapta I; 16 – consumatori de căldură pentru încălzire; 17 – consumatori de
apă caldă; 18 – pompă apă rece potabilă; 19 – hidroelevator; 20 – pompă circulaţie agent termic pentru
încălzire
a) centrala sau centralele de termoficare care constituie principalele instalaţii de producere a

celor două forme de energie;
b) centralele termice şi eventualele instalaţii de valorificare a resurselor energetice secundare
industriale sau deşeurile menajere care sunt integrate în sistem;
1
c) reţeaua de termoficare formată din totalitatea magistralelor de transport şi din conductele de
distribuţie, inclusiv derivaţiile spre consumatori;
d) punctele termice utilizate în scopul cedării căldurii către instalaţiile consumatorilor, ele
reprezentând elementele de legătură dintre acestea şi reţeaua de termoficare;
e) instalaţiile consumatorilor, numai în măsura în care, datorită legăturilor hidraulice directe,
devin elemente ale sistemului de termoficare propriu-zis.
f) staţiile termice urbane (dacă reţeaua de termoficare funcţionează cu agenţi termici sau cu
parametri termici diferiţi), staţiile intermediare de pompare, transformatoarele de abur, staţiile
de epurare şi pompare a condensatului returnat la centrala sau centralele de termoficare.
1.2. Amplasarea surselor de energie termică [1]
Fluxurile de masă şi energie ce străbat instalaţiile sursei de producere a căldurii sunt cele
care determină unul dintre următoarele moduri de amplasare a sursei faţă de consumatori:
- la consumator – caracteristică centralelor de termoficare din cauza distanţelor limitate de
transport a căldurii, precum şi centralelor termoelectrice pentru rezervă şi siguranţă;
- la sursa de apă de răcire – caracteristică centralelor termoelectrice de condensaţie,
înregistrându-se o creştere a randamentului, ca urmare a temperaturii mai reduse a apei de răcire;
- la sursa de combustibil (la gura minei) – caracteristică centralelor termoelectrice care
folosesc combustibili inferiori.
Centralele de termoficare, în funcţie de destinaţia lor (urbane sau industriale) pot fi
poziţionate faţă de consumatori astfel:
A. Centralele de termoficare urbană pot fi amplasate astfel:
1) amplasare interioară a centralei de termoficare – în regiunea clădită a oraşului, cât mai
aproape de zona cu cel mai mare consum termic. Acest mod de amplasare prezintă următoarele
aspecte caracteristice:
- evită magistralele de transport lungi şi de diametre mari, cu scăderea implicită a investiţiilor
în reţeaua de termoficare şi a pierderilor de căldură şi presiune la transportul şi distribuţia
energiei termice;
- permite o elasticitate la dezvoltarea în timp a consumului;
- permite utilizarea pentru fiecare zonă de consum a celui mai adecvat agent termic;
- poate livra energie electrică direct la medie tensiune, evitând astfel pierderile la dubla
transformare de tensiune (ridicare-coborâre);
- terenul de amplasare fiind limitat şi scump, impune o dezvoltare pe verticală a centralei,
apărând astfel probleme legate de sursa de răcire şi de posibilitatea alimentării cu combustibil;
- folosesc combustibil superior, lichid sau gazos, pentru a se evita poluarea atmosferei oraşelor.
2) amplasare periferică a centralei de termoficare – la distanţe destul de mari de centrul de
consum, la limita zonei clădite. Acest mod de amplasare este caracterizat prin:
- uşurinţa alimentării şi depozitării combustibililor inferiori şi a evacuării zgurii şi cenuşei;
- necesitatea existenţei instalaţiilor de epurare a gazelor de ardere mai puţin costisitoare;
- realizarea unor investiţii specifice mai reduse, datorită costului mai redus al terenului, a
dezvoltării pe orizontală şi a rezolvării problemelor de alimentare cu apă de răcire şi combustibil;
- posibilităţi uşoare de extindere ulterioară;
- creşterea investiţiilor în reţeaua de termoficare şi a pierderilor de căldură şi presiune la
transport.
3) amplasarea exterioară a centralei de termoficare urbană – la distanţe mai lungi de limita
zonei clădite. Acest mod de amplasare este determinat de o serie de factori locali, cum ar fi:
centrala de termoficare are şi un consum de căldură industrial, amplasându-se pe platforma
industrială sau în apropierea sursei de apă de răcire sau de combustibil.
B. Centralele de termoficare industrială pot fi amplasate, în raport cu consumatorii astfel:
2
1) CET alimentând o inteprindere sau un complex de inteprideri, integrat pe o platformă
industrială – prezintă avantajele concentrării şi combinării alimentării cu energie, cocentrării
unor servicii comune (alimentarea cu apă industrială, apă de răcire, aer comprimat, canalizare
etc.) şi posibilitatea utilizării în CET a unor resurse energetice secundare rezultate în industria
sau pe platforma industrială alimentată.
2) CET alimentând printr-o reţea de termoficare o serie de inteprinderi dintr-o zonă mai redusă
– este rezultatul unei raţionalizări în alimentarea cu căldură a unor inteprinderi industriale mai
vechi, răspândite teritorial şi a căror modernizare sau extindere impune şi modernizarea
gospodăriei energetice.
3) CET alimentând printr-o reţea de termoficare două sau mai multe platforme industriale – o
soluţie rar întâlnită, deoarece este caracterizată printr-o putere mare instalată în sursă şi, o
distanţă de transport de asemenea, mare.
4) două sau mai multe CET alimentând printr-o reţea de termoficare comună o platformă
industrială sau o zonă industrială mai largă – este o soluţie foarte rar întâlnită practic.
1.3. Natura şi parametrii agenţilor termici de transport [1]
Natura agentului termic utilizat pentru transportul şi distribuţia căldurii în sistemele

centralizate de alimentare cu căldură are o influenţă hotărâtoare asupra economicităţii
termoficării. Astfel, ca agenţi termici de transport se pot utiliza:
¾ aburul;
¾ apa fierbinte cu temperatura nominală de 150°C;
¾ apa caldă cu temperatura nominală mai mică de 100°C.
1.3.1. Natura agentului termic în cazul sistemelor centralizate de alimentare cu

căldură urbane
În cazul sistemelor de termoficare urbană, nivelul termic cerut de consumatorii de
căldură, 90…95°C – pentru încălzire şi 50…60°C – pentru apa caldă de consum, nu impune
utilizarea aburului drept agent termic de transport. Utilizarea apei fierbinţi ca agent termic de
transport prezintă atât unele avantaje cât şi unele dezavantaje în comparaţie cu aburul:
Avantaje:
1. În cazul utilizării apei fierbinţi se obţine o producţie specifică mare de putere sau de
energie electrică pe unitatea de căldură livrată orar sau anual (figura 2.2). Acest lucru se
datorează faptului că presiunea până la care se poate destinde aburul depinde numai de nivelul
termic până la care trebuie încălzită apa în instalaţia de bază ta şi de coeficientul de termoficare.
2. Cantitatea de energie termică livrată în sistemul de termoficare este mare;
3. Investiţiile în reţeaua de transport a apei fierbinţi sunt mici;
4. Este posibilă reglarea centralizat-calitativă a sarcinii termice prin modificarea
temperaturii apei din reţeaua de termoficare şi menţinând constant debitul de agent termic;
5. Permite păstrarea în circuitul termic al CET a întregii cantităţi de condensat, lucru
deosebit de important deoarece ciclurile CET moderne au parametrii iniţiali mai ridicaţi;
6. Schemele de racordare a consumatorilor în reţelele de apă fierbinte sunt mai simple
decât cele de racordare în reţelele de abur.
Dezavantaje:
1. Consumul de putere şi de energie pentru pomparea agentului termic este mai mare în cazul
utilizării apei fierbinţi ca agent termic din cauza debitelor mai mari vehiculate şi a pierderilor de
presiune pe reţea, mai mari;
2. Domeniul de aplicare este restrâns, agentul termic sub formă de apă fierbinte neputând fi
utilizat la acoperirea unor eventuale consumuri tehnologice;
3. Densitatea şi presiunea hidrostatică mari, nu permit o distribuţie uşoară în zonele cu relief
accidentat;
3
4. Defectele pe reţeaua de transport şi distribuţie a agentului termic se pot identifica şi remedia
mai greu, ceea ce conduce la o exploatare curentă puţin mai dificilă în comparaţie cu reţelele de
transport a aburului.
Figura 1.2. Schemele de principiu ale sistemelor centralizate de alimentare cu căldură şi variaţia
temperaturilor în reţea în cazul utilizării celor doi agenţi termici (abur şi apă fierbinte) de transport:
a) schema sistemului de termoficare folosind apă fierbinte; b) variaţia temperaturii în reţeaua de
termoficare cu apă fierbinte; c) schema sistemului de termoficare folosind abur; d) variaţia temperaturii
de saturaţie în reţeaua de termoficare cu abur; 1 – cazan; 2 – turbină; 3 – instalaţie de bază pentru
livrarea căldurii; 4 – instalaţie de vârf pentru livrarea căldurii; 5 – reţea de termoficare; 6 – pompă de
reţea; 7 – pompă de condensat; 8 – instalaţie consumatoare; 9 – separator de condensat
1.3.2. Natura agentului termic în cazul sistemelor centralizate de alimentare cu

căldură industriale
Având în vedere faptul că majoritatea consumatorilor tehnologici folosesc agent termic sub
formă de abur, problema alegerii unui anumit tip de agent termic nu mai apare. De asemenea, în
funcţie de mărimea sarcinii termice pentru încălzire, ventilare şi pentru prepararea apei calde de
consum, de ponderea ei în mărimea sarcinii termice totale şi de distanţa de transport, se va alege şi
tipul agentului termic de transport pentru acoperirea acestor necesaruri de căldură.
1.3.3. Parametrii agentului termic de transport

Alegerea parametrilor agentului termic trebuie făcută de la caz la caz, ţinând seama de
condiţiile concrete şi în special de natura agentului termic, apă fierbinte sau abur.
Sistemele de termoficare care utilizează ca agent termic apa fierbinte sunt sisteme urbane,
consumatorii fiind aceia care cer asigurarea unei temperaturi aproximative de 50°C pentru
alimentarea cu apă caldă şi (90…95)°C, în regim nominal pentru consumatorul de încălzire.
Temperatura efectivă de livrare a agentului termic din instalaţiile de producere este determinată
pe baza calculelor tehnico-economice, având în vedere numeroşii factori tehnici şi economici
care intervin.
Debitul de agent termic necesar în reţeaua de termoficare pentru care aceasta este
dimensionată se determină cu relaţia 1.1:
qc
Gc = (1.1)
(
c ⋅ t cd − t ic )
unde: Gc – debitul nominal de agent termic, [kg/s];
qc – necesarul nominal de căldură, [kW];
4
c – căldura specifică a apei, [J/(kg·°C)];
t cd - temperatura nominală a apei fierbinţi în conducta de ducere la plecarea din CET, [ºC];
t ic = 70...75 - temperatura nominală a apei în conducta de întoarcere la sosirea în CET, [ºC].
Temperatura apei în conducta de întoarcere este dată de condiţiile actuale de
dimensionare ale instalaţiilor interioare de cedare a căldurii la consumatori
t ic = 90 / 70 o C sau 95 / 75 o C şi, ca urmare, mărimea debitului orar nominal de agent termic de
transport este influenţată numai de temperatura t cd . Cu cât această temperatură este mai mare
apar o serie de avantaje, cum ar fi:
1. se reduce debitul de agent termic necesar transportului căldurii şi, implicit, se reduce
puterea pompelor şi consumul de energie pentru vehicularea acestuia în reţeaua de termoficare;
2. se reduc investiţiile în reţeaua de termoficare, deoarece la aceeaşi pierdere specifică de
presiune considerată în calculul de dimensionare, rezultă diametre mai mici ale conductelor;
3. se reduce suprafaţa de schimb de căldură în schimbătoarele instalate în punctele termice.
Dezavantajele unei temperaturi mai mari a apei fierbinţi în conducta de ducere mai mari
sunt următoarele:
- în cazul considerării aceluiaşi coeficient de termoficare α nh se modifică şi temperatura apei la
ieşirea din schimbătorul de bază t ca , conform relaţiei 1.2:
(
t ca = t ic + α nh ⋅ t cd − t ic ) (1.2)
Pentru obţinerea unei temperaturi mai ridicate a apei fierbinţi la ieşirea din schimbătorul
de bază este necesar să se crească presiunea la priza sau contrapresiunea turbinei, ceea ce
conduce în final la:
- o producţie specifică de putere (energie) raportată la unitatea de căldură livrată;
- un consum mai mare de combustibil;
- o creştere a cheltuielilor anuale şi a investiţiilor;
- creşterea temperaturii t cd peste valoarea de 150°C, ceea ce permite racordarea directă a
consumatorilor de încălzire deoarece, presiunea din reţea depăşeşte presiunea maximă admisibilă
în instalaţiile locale ale consumatorilor. Astfel, se evită vaporizarea agentului termic, indiferent
de regimul de funcţionare. Faptul că este posibilă doar o racordare directă a consumatorilor,
conduce la o creştere a costului instalaţiei. De asemenea, pierderile de căldură în reţelele de
transport, sunt puţin influenţate de creşterea temperaturii t cd , deoarece se realizează o
compensare a acestora prin reducerea suprafeţei de schimb de căldură cu mediul ambiant prin
reducerea diametrului conductei.
În cazul utilizării aburului ca agent termic de transport, parametrii acestuia joacă un rol
important atât în sistemele urbane, din cauza legăturii directe dintre distanţa de transport şi
producţia specifică de energie electrică (indicele de termoficare), cât şi în cele industriale, din
cauza nivelului ridicat de temperaturi impus de consumatori. În ceea ce priveşte nivelul de
presiune la care se livrează aburul, acesta trebuie să asigure nivelul de presiune necesar
consumatorului, care trebuie verificat în permanenţă, deoarece unii consumatori cer presiuni mai
mari pentru dimensionarea schimbătoarelor de căldură, în vederea reducereii suprafeţelor de
schimb de căldură. În cazul temperaturii aburului, aceasta trebuie să aibă o valoare suficient de
mare pentru ca, ţinând seama de pierderile de căldură la transport, aburul să nu condenseze de-a
lungul reţelei de transport, ajungând la consumator uşor supraîncălzit.
În concluzie, parametrii aburului utilizat ca agent termic de transport sunt funcţie de
nivelul termic impus de consumator, de tipul aparatelor consumatoare (de suprafaţă sau de
amestec), de distanţele de transport şi de modul de dimensionare al reţelei de transport şi de
distribuţie.
5
electric; 7 – bară colectoare abur joasă presiune pentru termoficare urbană (0,5…2,5 bar);
8 – schimbător de bază într-o treaptă; 9 – cazan de apă fierbinte; 10 – colectoare puncte joase;
11 – pompe de reţea treapta I; 12 – pompe de reţea treapta a II-a; 13 – schimbător de căldură pentru
prepararea apei calde treapta I; 14 - schimbător de căldură pentru prepararea apei calde treapta a II-a;
15 – preîncălzitor încălzire treapta I; 16 – consumatori de căldură pentru încălzire; 17 – consumatori de
apă caldă; 18 – pompă apă rece potabilă; 19 – hidroelevator; 20 – pompă circulaţie agent termic pentru
încălzire
termoficare cu apă fierbinte; c) schema sistemului de termoficare folosind abur; d) variaţia temperaturii
de saturaţie în reţeaua de termoficare cu abur; 1 – cazan; 2 – turbină; 3 – instalaţie de bază pentru
livrarea căldurii; 4 – instalaţie de vârf pentru livrarea căldurii; 5 – reţea de termoficare; 6 – pompă de
reţea; 7 – pompă de condensat; 8 – instalaţie consumatoare; 9 – separator de condensat
6
Curs nr. 2. Confortul clădirilor
CONFORTUL CLĂDIRILOR

Reducerea consumului energetic în clădiri, este una dintre principalele direcţii actuale de
cercetare în domeniul construcţiilor, dar cu o permanenta atenţie îndreptată asupra satisfacerii
cerinţelor obiective şi subiective legate de funcţiile vitale ale omului privind:
Proiectarea spaţiilor închise (a clădirilor) este o problemă complexă care poate fi rezolvată prin acţiunea simultană a
unor factori de natură tehnică, socială, psihologică şi ergonomică, ca urmare a unui calcul de optimizare
multicriterială, având în vedere confortul (tehnic şi psihologic) şi economia de energie.
Noţiunea de confort tehnic cuprinde toţi parametrii realizaţi şi controlaţi cu instalaţii,

care influenţează direct dispoziţia omului şi acţionează asupra simţurilor acestuia, cum ar fi:
confortul termic, acustic, olfactiv şi vizual.
Perceperea şi aprecierea elementelor de bază ale confortului de către om sunt influenţate
atât de unii factori psihologici cât şi de evoluţia şi echilibrul psihologic al omului. Psihicul
omului depinde şi de factori independenţi cum ar fi: vârsta, sexul etc., care influenţează şi
aprecierea nivelului de confort tehnic. Astfel poate apare senzaţia de plăcut ca optimul rezultant
al parametrilor de confort tehnic şi psihologic (figura 2.1).

Confortul subiectiv al persoanelor dintr-un spaţiu închis depinde de foarte mulţi factori,
care pot fi grupaţi astfel (conform principiului lui Blanchere):
temperatură;
umiditate şi circulaţie a aerului;
miros şi respiraţie;
factori acustici;
văz şi efecte ale culorilor;
factori speciali (aporturi solare, ionizaţie);
factori de siguranţă;
factori legaţi de programul zilnic;
pericole neprevăzute;
factori economici.
1
2.2. Factori de confort termic
Realizarea confortului în clădiri, presupune cunoaşterea unui complex de factori care

definesc confortul în ansamblu şi care pot fi grupaţi în factori higrotermici.
Noţiunea de confort termic are un caracter subiectiv, ea depinzând de comportamentul
fiecărui individ în raport cu mediul ambiant.
- umiditatea relativă a aerului interior, respectiv presiunea parţială a vaporilor de
apă în aer;
2) căldura cedată de corp, care depinde de îmbrăcăminte, dar şi de ceilalţi parametri enumeraţi
anterior.
ajutorul scării subiective de confort cu şapte nivele: +3 (foarte cald); +2 (cald); +1 (uşor cald);
0 (neutru); -1 (răcoare); -2 (rece); -3 (frig).

B = C + 0,25 ⋅ (t i + θ mr ) + 0,1 ⋅ x − 0,1 ⋅ (37,8 − t i ) ⋅ v i (2.1)

Condiţia ca în încăperi să se realizeze un confort termic corespunzător este ca, la o
anumită temperatură a aerului interior ti să se realizeze o temperatură medie optimă a suprafeţelor
mediul ambiant.
Criteriul de confort termic în clădiri poate fi ilustrat printr-o relaţie grafică (figura 2.2)
între temperatura aerului din încăpere, temperatura aerului exterior şi temperatura peretelui,
rezultând că valoarea medie a temperaturii aerului interior poate fi cuprinsă între 17 şi 24°C
pentru realizarea unui confort termic corespunzător în încăperi, conform reglementărilor în
vigoare din România.
2
Temperatura peretelui, θi [°C] Prea cald 30
Temperatura medie
zo

Temperatura aerului
20 20 ki =0,5 W/m2K
tc=23°C
exterior, te [°C]
18
na de
10 25 ki =1,0 W/m K
2
16 0 ki =1,5 W/m2K
20
−10 tc=19°C
14 tc=21°C
12 −20 15
10
18 20 22 24 10 15 20 25 30

Din punct de vedere matematic, temperatura medie de radiaţie reprezintă, o medie
ponderată a produselor suprafeţelor specifice şi temperaturile specifice ale acestora, fiind de fapt,
o rezultantă a efectului de radiaţie asupra unui corp aflat în interiorul încăperii, a suprafeţelor
calde (corpuri de încălzire) şi suprafeţelor reci:
∑Sj ⋅ θ j
θ mr = (2.2)
∑Sj
Din grafic rezultă că temperatura ti poate fi aleasă între 19 şi 23°C, în condiţiile în care
temperatura θmr are valori echivalente cuprinse între 16 şi 25°C, cu respectarea corelaţiei dată de
zona haşurată şi anume: la creşterea lui ti trebuie să scadă θmr şi invers. Temperatura de confort,
care mai este denumită şi temperatura resimţită, poate fi considerată ca medie aritmetică între
temperatura aerului interior şi temperatura medie de radiaţie a suprafeţelor delimitatoare ale
încăperii (relaţia2.3).
t i + θ mr
tc = [°C] (2.3)
2
De asemenea, în diagrama din figura 2.3 sunt trasate şi dreptele de variaţie a
coeficienţilor globali de transfer termic, ki, ai elementelor exterioare de construcţie, ce asigură
temperaturile interioare necesare. Din analiza lor rezultă faptul că în ţara noastră, până în anul
1997, gradul de izolare termică al pereţilor exteriori ne situează în afara zonei de confort (ki=1,4
W/(m2⋅K)].

Formele sub care acţionează apa asupra clădirilor şi a materialelor de construcţii pot fi
menţionate astfel:
- apa meteorologică, sub forma intemperiilor (ploaie, zăpadă), acţionează asupra elementelor de
închidere ale clădirilor (acoperiş, pereţi exteriori);
- apa iniţială de construcţie rezultă în urma procesului de punere în operă a clădirii (turnări de
beton, tencuieli umede etc.) acţionează în masa elementelor de construcţie;
- apa de exploatare rezultă din procesul funcţional-tehnologic care se desfăşoară în clădiri (băi,
bucătării, laboratoare etc.);
- apa higroscopică derivă din umiditatea aerului interior şi exterior, funcţie de structura fizică a
materialului de construcţie;
3
- apa de condens rezultă în urma condensării vaporilor de apă pe suprafaţa şi în masa
elementelor de construcţie exterioare (pereţi de închidere, terase, planşee de pod etc.);
- apa de natură biologică rezultă din procesele de respiraţie şi de evaporare a apei de pe
suprafaţa pielii omului.
umiditate de saturaţie xs, a cărei valoare este influenţată de valoarea temperaturii din încăpere
(figura 2.4).
Umiditatea absolută xi, [g/kg]

ϕi=100%
16
14 ϕi=80%
12
10
8 ϕi=50%
6
4
2
0
0 5 10 15 20 25
Temperatura aerului interior, ti [°C]
Figura 2.4. Diagrama de confort umiditate absolută – temperatura aerului interior
- umiditatea relativă a aerului interior ϕi, reprezintă raportul între umiditatea absolută şi cea de
saturaţie şi are valori cuprinse între 50 şi 90%, în funcţie de destinaţia încăperilor şi de modul de
ventilare a acestora. Valorile optime ale umidităţii relative a aerului în încăperile clădirilor civile şi
social-culturale sunt de 55…65%, funcţie de temperatura aerului interior de 20…23°C (figura 2.5).
60
50
40
30 Zonă de
confort
20 Aer uscat
10
Este indicat ca viteza de mişcare a aerului din încăpere să nu fie accentuată, deoarece
apare senzaţia de curent dacă aerul în mişcare are o temperatură mai mică decât aerul interior şi
jetul este îndreptat spre părţi ale corpului. În zona cuprinsă de la pardoseală până la 2 m înălţime
în camerele de locuit şi birouri cu o temperatură de 20…22°C, viteza de mişcare a aerului de
0,1…0,15 m/s este considerată admisibilă (figura 2.6).
4
funcţie de gradul de turbulenţă a aerului interior (Tu), de viteza de mişcare a aerului interior (vi)
şi de temperatura resimţită (tc) cu relaţia 2.4:
ICA = (34 − t i ) ⋅ (v i − 0,05) ⋅ (0,37 ⋅ v i ⋅ Tu + 3,14) [%]
0 , 62
(1.4)
26
Temperatura aerului
ϕi =0,3
24
22 ϕi =0,7
20
18
0 0,2 0,4 0,6 0,8 1,0 1,2

termică a îmbrăcămintei Rcl, exprimată în clo 2 . Confortul termic ţinând seama de felul activităţii
şi al îmbrăcămintei, poate fi apreciat şi sub formă grafică (figura 2.7) pentru o valoare a
umidităţii relative a aerului în încăpere ϕi=50% şi, indică astfel, temperatura optimă resimţită tc
în corelaţie cu rezistenţa termică a îmbrăcămintei Rcl sau Rh, cu intensitatea muncii iM şi cu
energia metabolică M. Viteza aerului trebuie considerată vi=0 pentru activităţi cu iM≤1 met şi
vi=0,3 pentru iM>1.

1
1 met = 58 W/m2
2
1 clo = 0,155 m2K/W
5

Prea cald
Temperatura aerului
20 20
exterior, te [°C]
18 10
16 0
14 −10
12 −20
Prea rece
18 20 22 24
Figura 2.1. Parametrii care determină
senzaţia de confort Figura 2.2. Realizarea confortului termic
funcţie de temperatura interioară, temperatura
exterioară şi temperatura peretelui
30
Temperatura medie
zo
tc=23°C ki =0,5 W/m2K

na de
25 ki =1,0 W/m K
2
ki =1,5 W/m2K
20
tc=19°C
tc=21°C
15
te=−10°C
10
10 15 20 25 30
Figura 2.3. Diagrama de confort în funcţie de temperatura
aerului interior,de temperatura medie de radiaţie şi de
temperatura resimţită
ϕi=100%
16
14 ϕi=80%
12
10
8 ϕi=50%
6
4
2
0
0 5 10 15 20 25
Figura 2.4. Diagrama de confort umiditate
absolută – temperatura aerului interior
6
60

50
40
30 Zonă de
confort
20 Aer uscat
10
26
Temperatura aerului
ϕi =0,3
24
22 ϕi =0,7
20
18
0 0,2 0,4 0,6 0,8 1,0 1,2

7
Curs nr. 3. Metode de evaluare a necesarului de căldură pentru încălzire şi apă caldă de consum
METODE DE EVALUARE A NECESARULUI DE CĂLDURĂ PENTRU

ÎNCĂLZIRE ŞI APĂ CALDĂ DE CONSUM
3.1. Noţiuni generale despre necesarul de căldură în clădiri
Necesarul de căldură pentru asigurarea parametrilor de confort termic în cadrul unui

obiectiv (clădire) cuprinde, în general, necesarul de căldură pentru: încălzire, preparare apă caldă
de consum (acc), ventilaţie, tehnologie şi pierderi în reţelele de transport şi distribuţie.
Pentru aprecierea cantitativă a fenomenelor de transfer de căldură şi masă prin elementele
de construcţie care intră în componenţa structurilor ce delimitează încăperile clădirilor se impune
cunoaşterea proprietăţilor termice şi higrotermice ale materialelor de construcţie omogene.
Alegerea modului de alcătuire a elementelor de construcţie se face pe baza proiectării din
punct de vedere termotehnic în scopul realizării:
- rezistenţei minime necesare la transferul termic, prin limitarea fluxului termic şi
evitarea condesului pe suprafaţa interioară a elementului de construcţie;
- stabilităţii termice necesare, pentru evitarea oscilaţiilor temperaturii aerului interior şi
pe suprafaţa interioară a elementelor de construcţie;
- rezistenţei la permeabilitate la vapori, pentru limitarea condensării vaporilor în
interiorul elementelor de construcţie;
- rezistenţei la infiltraţia aerului, pentru
Schema bilanţului energetic asigurarea capacităţii de izolare termică.
Pierderi prin transmisie Evaluarea consumului anual de energie
şi ventilare pentru încălzire este necesară pentru eficientizarea
- energetică în domeniul construcţiilor. Consumul
Aport solar şi intern anual se referă la energia finală (EF) (căldură şi
= electricitate) folosită în clădire pentru încălzirea
Necesar de căldură spaţiilor şi sub formă de apă caldă şi la energia
+ primară (EP) conţinută de combustibilii utilizaţi şi
Energie pentru apă caldă din care se obţine energia secundară (ES) care
+ acoperă necesarul de energie finală al clădirii
Electricitate (figura 3.1).
+ Calculul necesarului de căldură se bazează în
Pierderi tehnice principal, pe un calcul simplificat-estimativ, pe
= experienţa celui care proiectează şi pe experienţe
Necesar de energie finală anterioare.
Figura 3.1. Componentele consumului de

energie luat în considerare pentru 3.2. Calculul necesarului de căldură
eficientizarea energetică a clădirilor civile pentru prepararea apei calde de consum
Necesarul de căldură pentru scopuri igienico-sanitare se determină în funcţie de natura

1
Q ac = ⋅ G ac ⋅ c ⋅ (t ac − t ar ) [W] (3.2)
3,6
unde: Gac – debitul de apă caldă de consum 1 , [kg/h];
1
1
dependenţi de numărul de persoane N (relaţia 3.3) şi de căldura consumată pentru prepararea
apei calde menajere Q cac (tabelul 3.1).
Q cac ⋅ N
Q ac = (3.3)
2...2,5

Qacc
1. Case de locuit 290…320 250…275
2. Cămine 260…320 225…275
3. Spitale 410…490 350…420
4. Şcoli 93…105 80…90
5. Instituţii 350…465 300…400

Nr.
crt.
- lemne 30
Preparare locală
- gaze 60
1. Locuinţe
După program 120
3. Hoteluri 60
4. Spitale 120
3.3. Calculul necesarului de căldură pentru încălzire
3.3.1. Calculul necesarului de căldură pentru încălzire folosind metoda caracteristicii

termice a clădirii
Metoda are la bază relaţia 3.4 în condiţiile în care se consideră un regim staţionar:
Q i = x i ⋅ Ve ⋅ (θ i − θ e ) ⋅ a [W ] (3.4)
unde: Qi – necesarul de căldură datorită pierderilor prin elementele de construcţie, [W];
xi – caracteristica (coeficientul) termic al clădirii (tabelul 3.3), [W/(m3⋅°C)];
Ve – volumul exterior construit, [m3];
θi – temperatura interioară convenţională de calcul, [°C];
θe – temperatura spaţiilor exterioare încăperii considerate, [°C], care se ia după caz:
a – coeficient în funcţie de temperatura exterioară θe (tabelul 3.4), [°C].
Calculul necesarului de căldură pentru încălzire conform metodei caracteristicii termice a
clădirii impune determinarea necesarului suplimentar pentru încălzirea aerului infiltrat ca urmare
a neetanşeităţilor (relaţia 3.5).
2
Q vm = f ⋅ Q i [W] (3.5)
unde: f – coeficient de corecţie în funcţie de temperatura exterioară (tabelul 3.5);
Tabelul 3.3. Coeficientul termic al clădirii

Nr. xi
Felul clădirii Ve·10-3 [m3]
crt. [W/m3·ºC] [kcal/m2·grd]
1
1…5
Clădiri: de locuit, social-culturale
1. 5…10 0,58…0,765 0,5…0,65
şi administrative
10…25
> 25
5…20
2. Ateliere 0,53…0,58 0,46…0,5
20…200
3. Garaje 5…10 0,75…1,33 0,65…1,15
Tabelul 3.4. Coeficientul “a” în funcţie de temperatura exterioară θe

θe, [ºC] -12 -15 -18 -21
a 1,35 1,29 1,21 -
Tabelul 3.5. Coeficientul “f” de corecţie în funcţie de temperatura exterioară θe

θe, [ºC] >0 -5…-10 -10…-15 -15…-20
f 0,15…0,2 0,1…0,15 0,07…0,1 0,05…0,07
3.3.2. Calculul necesarului de căldură pentru încălzire folosind metoda de calcul pe

conturul exterior al clădirii
Metoda presupune efectuarea unui calcul aproximativ de transfer de căldură pe conturul
exterior al unei clădiri, indiferent de destinaţia acesteia. Necesarul total de căldură este:
(
Q i = 1,2 ⋅ Q p + Q v ) [W] (3.6)
unde: Qp - pierderile de căldură prin suprafeţele pline (zidite), [W]:
Q p = S p ⋅ (θ i − θ e ) ⋅ k p (3.7)
Qv - pierderile de căldură prin suprafeţele vitrate, [W]:
Q v = S v ⋅ (θ i − θ e ) ⋅ k v (3.8)
Coeficienţii globali de transfer de căldură prin suprafeţe pline, kp, respectiv vitrate, kv,
sunt dependenţi de condiţiile meteorologice exterioare (tabelul 3.6).
Tabelul 3.6. Coeficienţii globali de transfer de căldură în funcţie de starea vremii

Conform normativelor în
k Fără vânt Vânt+ploaie
vigoare
2
kp, [W/(m ·grd)] 0,79 1,7 1,5…1,98
2
kv, [W/(m ·grd)] 3,82 8,26 3,25…5,23
Ţinând cont de faptul că suprafaţa exterioară a clădirii este determinată cu relaţia 3.9, se
va aprecia aportul suprafeţelor pline (zidite) Sp, faţă de cele vitrate Sv, astfel:
- pentru hale industriale Sv=(0,1…0,3)SE;
- pentru locuinţe Sv=(0,1…0,2)SE;
- pentru clădiri social-culturale şi administrative Sv=(0,2…0,4)SE;:
SE = Sp + S v [m2] (3.9)
3
3.3.3. Calculul necesarului de căldură pentru încălzire prin metoda coeficienţilor globali
de izolare termică „G”
Metoda de calcul ţine seama de condiţiile climatice ale amplasamentului (clădirii), precum
şi de aporturile de căldură internă şi solară (pasivă) şi se poate folosi la determinarea prin calcul
a necesarului anual de căldură atât pentru clădirile noi, cât şi pentru cele existente (reabilitate sau
nereabilitate).
Pentru un m3 de volum interior al clădirii, necesarul anual de căldură se determină cu
relaţia:
24
Q= θi
⋅ C ⋅ N12 ⋅ G − (Q i + Q s ) [kW⋅h/(m3⋅an)] (3.10)
1000
unde: G – coeficientul global de izolare termică a clădirii, [W/(m3⋅°C)], determinat cu relaţia
3.11 [14], [16]:
1 ⎛ A ⎞
G= ⋅ ⎜⎜ ∑ ' ⎟ + 0,34 ⋅ n
⎟ [W/(m3·°C)] (3.11)
Vclad ⎝ R m ⎠
unde: A – aria anvelopei clădirii, [m2];
2
R 'm - rezistenţa termică corectată, medie, a anvelopei clădirii, [(m ·°C)/W], determinată
prin calcul funcţie de structura elementelor perimetrale;
n – viteza de ventilare naturală a clădirii, respectiv numărul de schimburi de aer pe oră,
[h-1] (tabelul 3.7).
Tabelul 3.7. Numărul schimburilor de aer pe oră “n” [h-1] la clădiri, conform INCERC
Nr. Clasa de permeabilitate
Categoria clădirii Clasa de adăpostire
crt. Ridicată Medie Scăzută
Neadăpostite 1,5 0,8 0,5
Clădiri individuale (case unifamiliale,
1. Moderat adăpostite 1,1 0,6 0,5
cuplate sau înşiruite etc.)
Adăpostite 0,7 0,5 0,5
Clădiri cu mai multe Dublă expunere Moderat adăpostite 0,9 0,6 0,5
încăperi (cămine, Adăpostite 0,6 0,5 0,5
2.
internate, spaţii de Neadăpostite 1,0 0,6 0,5
învăţământ etc.) Simplă expunere Moderat adăpostite 0,7 0,5 0,5
C – coeficient de corecţie, care ţine seama de reducerea temperaturii interioare pe durata

nopţii, de variaţia în timp a temperaturii exterioare, de dotarea instalaţiei interioare de încălzire
cu dispozitive de reglare termostatată a temperaturii interioare, de regimul de exploatare a
20
instalaţiei de încălzire şi care se determină din diagrame în funcţie de N 12 (figura 3.2);
θi
N 12 - numărul anual de grade-zile de calcul, corespunzător localităţii unde este amplasată
clădirea, calculat pentru temperatura interioară medie în perioada de încălzire θi şi pentru
temperatura exterioară medie zilnică care marchează începerea şi oprirea încălzirii θe0, [K⋅zile],
determinat astfel:
a) se stabileşte temperatura medie anuală θa pentru localitatea respectivă, cu relaţia:
θ a = θ ao − 0,005 ⋅ h (3.12)
unde: θao - temperatura exterioară medie anuală corectată pentru nivelul mării, pentru localitatea
respectivă, [°C];
h – altitudinea localităţii, [m].
b) se determină grafic valoarea coeficientului de corelare climatică K în funcţie de θa şi θeo;
4
c) se încadrează localitatea într-una din cele două zone de corelaţie (K, N θ20eo ), în funcţie de
poziţia ei geografică;
d) se determină grafic, din diagrame, în funcţie de valoarea coeficientului de corelare climatică,
K şi de zona de corelaţie, valorile numărului anual de grade –zile de calcul, N θ20eo ;
e) se determină grafic, în funcţie de valoarea coeficientului K, durata convenţională a perioadei
de încălzire, D θeo .
Figura 3.2. Diagrama de determinare a

coeficientului de corecţie „C”: 1 – instalaţii
dotate cu dispozitive de reglare termostată;
2 - instalaţii fără dispozitive de reglare
termostată; a) punct termic/staţie termică
compactă/centrală termică locală –
automatizate; b) punct termic cu reglaj
manual; c) centrală termică de cartier,
neautomatizată
Qi – aportul util de căldură rezultat din locuirea clădirii, aferent unui m3 de volum
încălzit, (pentru clădirile de locuit se consideră ca fiind egal cu 7 [(kW⋅h)/(m3⋅an)], iar pentru
celelalte tipuri de clădiri se calculează funcţie de gradul de dotare cu aparatură electrică, în
funcţie de numărul de persoane, în funcţie de fradul de ocupare, în funcţie de gradul de utilizare
a iluminatului general şi local şi a ventilatoarelor, a aparatelor de aer condiţionat, a
calculatoarelor etc.);
Qs – aportul util de căldură provenită din radiaţia solară, aferent unui m3 de volum
încălzit, [(kW⋅h)/(m3⋅an)], determinat cu relaţia:
A Fij
Q s = 0,40 ⋅ ∑ I Gj ⋅ g i ⋅ [kW⋅h/(m3⋅an)] (3.13)
ij V
unde: IGj – radiaţia solară globală disponibilă corespunzătoare unei orientări cardinale „j”,
[(kW⋅h)/(m2⋅an)], (S – IGS = 420, SE sau SV – IGS=340, E sau V – IGS=210, NE sau NV – IGS=120, N –
IGS=100, suprafeţe orizontale – IGS=360);
gi – gradul de penetrare a energiei pe geamurile „i” ale tâmplăriei exterioare (0,75 –
pentru geamuri simple, sau un geam termoizolant dublu; 0,65 – pentru trei geamuri simple, sau
un geam simplu + un geam termoizolant dublu, sau un geam termoizolant triplu; 0,50 – geam
termoizolant dublu; 0,45 – pentru geamuri triple; 0,40 – pentru geam termoizolant triplu);
AFij – aria tâmplăriei exterioare prevăzută cu geamuri clare de tipul „i” şi dispusă după
orientarea cardinală „j”, [m2].
5
Schema bilanţului energetic

Pierderi prin transmisie
şi ventilare
-
Aport solar şi intern
=
Necesar de căldură Figura 3.1. Componentele consumului de energie luat în
considerare pentru eficientizarea energetică a clădirilor
+
civile
Energie pentru apă caldă
+
Electricitate
+
Pierderi tehnice
=
Necesar de energie finală

Qacc
1. Case de locuit 290…320 250…275
2. Cămine 260…320 225…275
3. Spitale 410…490 350…420
4. Şcoli 93…105 80…90
5. Instituţii 350…465 300…400

Nr.
crt.
- lemne 30
Preparare locală
- gaze 60
1. Locuinţe
După program 120
3. Hoteluri 60
4. Spitale 120

Nr. xi
Felul clădirii Ve·10-3 [m3]
1
1…5
1. 5…10 0,58…0,765 0,5…0,65
şi administrative
10…25
> 25
5…20
2. Ateliere 0,53…0,58 0,46…0,5
20…200
3. Garaje 5…10 0,75…1,33 0,65…1,15
θe, [ºC] -12 -15 -18 -21
6
a 1,35 1,29 1,21 -

θe, [ºC] >0 -5…-10 -10…-15 -15…-20
f 0,15…0,2 0,1…0,15 0,07…0,1 0,05…0,07

vigoare
2
kp, [W/(m ·grd)] 0,79 1,7 1,5…1,98
2
kv, [W/(m ·grd)] 3,82 8,26 3,25…5,23
2.

neautomatizată
7
Curs nr. 4. Evaluarea necesarului de căldură pentru încălzire prin metoda SR 1907-1/2000
EVALUAREA NECESARULUI DE CĂLDURĂ PENTRU ÎNCĂLZIRE

PRIN METODA SR 1907-1/2000
4.1. Calculul pierderilor de căldură prin transmisie
Metoda de calcul conform SR 1907-1/2000 este o metodă complexă de calcul a

necesarului de căldură pentru încălzire care permite evaluarea acestuia pentru fiecare încăpere în
parte şi presupune, în vederea determinării pierderilor de căldură prin transmisie prin elementele
anvelopei clădirilor, parcurgerea următoarelor etape:
2. Se înscriu în formularul de calcul caracteristicile geometrice şi termotehnice ale elementelor
de construcţie prin care încăperea pierde căldură: dimensiuni, rezistenţe termice, diferenţe de
temperatură;
3. Se calculează pierderea de căldură prin transmisie, QT, în funcţie de care se calculează
rezistenţa termică specifică medie:
θi − θe
QT = ∑ CM ⋅ m ⋅ A ⋅ + Qs [W] (4.1)
R'
construcţiei (mpi) 1 ;
m = 1,225 − 0,05 ⋅ D (4.2)
2
în care: D – indicele inerţiei termice a elementului de construcţie, calculat cu relaţia :
n
D = ∑ R stj ⋅ s mj (4.3)
j=1

SR1907-1/2000.
determinată prin calcul termotehnic întocmit în conformitate cu prevederile reglementărilor tehnice
în vigoare (STAS 6472/3), [(m2·ºC)/W] cu relaţia 4.4. Aceasta rezistenţa termică pe care trebuie
să o aibă un element de conducţie exterior pentru a permite obţinerea pe suprafaţa interioară a
unei temperaturi θi (de confort) şi care să fie mai mare decât temperatura punctului de rouă θτi.
1 1 n Ψj ⋅ l j
'
= +∑ [(m2·ºC)/W] (4.4)
R R j=1 A
în care: R - rezistenţa termică unidirecţională, [(m2·ºC)/W], determinată în funcţie de elementul
de anvelopă cu una din relaţiile:
1
autoclavizat, cărămidă cu grosime mai mică de 0,125 m, având planşee despărţitoare din beton armat cu grosime
≤0,10 m, sau din alte materiale de construcţie uşoară (mpi≤400kg/m2) CM=1, iar pentru celelalte construcţii
(mpi≥400kg/m2) CM=0,94.
2
pentru elementele de construcţie cu D≥4,5, se consideră m=1; pentru tâmplăria exterioară se consideră D=0,5;
pentru elementele de construcţie în contact cu solul precum şi planşeele pentru subsolurile neîncălzite se consideră
m=1.
1
1 δ 1
R= +Σ + [(m2·ºC)/W] (4.5)
αi λ αe
1 δ 1
R= +Σ + [(m2·ºC)/W] (4.6)
αi λ αi

1 δ
R= +Σ [(m2·ºC)/W] (4.7)
αi λ
αe – coeficientul de convecţie termică de la suprafaţa exterioară a elementului de
anvelopă la aerul din mediul înconjurător, [W/(m2⋅ºC)];
δ
∑ - rezistenţa termică la transmiterea căldurii prin conducţie prin straturile elementelor
λ
de anvelopă caracterizate de grosimea δ în [m] şi coeficientul de conductivitate termică specific
Qs – flux termic cedat prin sol, [W], determinat cu relaţia [17]:
θi − θp m s θi − θe 1 θ i − θ ej
Qs = A p ⋅ + CM ⋅ ⋅ ⋅ A bc + ⋅ ⋅ A bcj (4.8)
Rp ns R bc ns R bc
A p = A pl + p ⋅ h (4.9)
2
în care: Apl – aria plăcii pe sol sau a plăcii inferioare a subsolului încălzit, [m ];
Rp – rezistenţa termică specifică cumulată a pardoselii şi a stratului de pământ cuprins
între pardoseală şi adâncimea de 7 m de la cota terenului sistematizat, sau a stratului de apă
freatică, (relaţia 4.7), [(m2·ºC)/W];
ns – coeficient de corecţie care ţine seama de conductivitatea termică a solului (figura
4.2), determinat în funcţie de adâncimea de îngropare a pardoselii faţă de cota zero a solului, h şi,
de conductivitatea termică a materialului din care este alcătuit stratul de pământ luat în
considerare;
Abc – aria unei benzi cu lăţimea de 1 m situată de-a lungul conturului exterior al
suprafeţei Ap, [m2];
Rbc – rezistenţa termică specifică a benzii de contur la trecerea căldurii prin pardoseală şi
sol către aerul exterior, [(m2·°C)/W];
2
ms
θeo
B
h
0,9 θi
H
g A
0,8 C
L max = AC + CB
0,7
0,6
0,5
0,4 L max = π/2⋅(2H-h)
0,3
2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 L max [m]
ns
1,8
1,7
h=0m
1,6
h=1m
1,5
h≥2m
1,4
1,3
1,2
1,1
λ [W/mK]
1,0
1 1,2 1,4 1,6 1,8 2,0

[°C]
I 11
II 10
III 9
IV 8
⎛ ∑A⎞
⎝ 100 ⎠
unde: Ao - adaosul pentru orientare (tabelul 4.1) folosit în scopul diferenţierii necesarului de
căldură al încăperilor diferit expuse radiaţiei solare, afectând numai pierderile de căldură ale
încăperilor cu pereţi exteriori;
3
Ao, [%] +5 +5 0 -5 -5 -5 0 +5
Ac – adaosul pentru compensarea efectului suprafeţelor reci, în scopul corectării

bilanţului termic al corpului omenesc în încăperea în care, elementul de construcţie cu rezistenţă
termică redusă, favorizează intensificarea cedării căldurii, prin radiaţie, a corpului. Valoarea
acestui coeficient de adaos afectează numai pierderile de căldură ale încăperilor a căror rezistenţă
termică specifică medie, Rm, nu depăşeşte 10 [(m2·ºC)/W] (figura 4.3):
A c = f (R m )
A T (θ i − θ e ) ⋅ C M (4.10)
Rm =
QT
în care: AT – aria suprafeţei totale a încăperii (reprezentând suma tuturor ariilor suprafeţelor
delimitatoare), [m2];
Figura 4.3. Diagrama de determinare a adaosului pentru compensarea efectului suprafeţelor reci
4.2. Calculul necesarului de căldură pentru încălzirea aerului infiltrat prin rosturile
uşilor şi ferestrelor exterioare sau la deschiderea acestora
Se determină sarcina termică pentru încălzire, de la temperatura exterioară la temperatura
interioară, a aerului infiltrat prin neetanşeităţile uşilor şi ferestrelor şi a aerului pătruns la
deschiderea acestora Qi, ca valoare maximă între sarcinile termice Qi1 şi Qi2 :
Qi1 – sarcina termică pentru încălzirea, de la temperatura exterioară convenţională de calcul
schimburi de aer necesar în încăpere din condiţiile de confort fiziologic (relaţia 4.11):
[ ] ⎛ A ⎞
⎝ 100 ⎠
4
Qi2 – sarcina termică pentru încălzirea de la temperatura exterioară convenţională de
calcul la temperatura interioară convenţională de calcul, aerului infiltrat prin neetanşeităţile
uşilor şi ferestrelor şi a aerului pătruns la deschiderea acestora, determinată funcţie de viteza
convenţională a vântului (relaţia 4.12):
{ [ ] } ⎛ A ⎞
⎝ 100 ⎠
tabelul 4.2.
Nr. ⎡ m 3 /s ⎤ ⎡ m3 /h ⎤
crt. 3 3
⎣⎢ m ⎦⎥ ⎣⎢ m ⎦⎥
Băi 0,33×10-3 1,000
7×10 −3 ⋅N p
2. Şcoli - -
V
7×10 −3 ⋅N p
3. Grădiniţe - -
V
7×10 −3 ⋅N p
4. Creşe - -
V
7×10 −3 ⋅N p
5. Spitale - -
V

Qu – necesarul de căldură pentru încălzirea aerului pătruns la deschiderea uşilor
exterioare (relaţia 4.13), [W]:
Q u = U ⋅ A u ⋅ n ⋅ (θ i − θ e ) ⋅ c M
[W] (4.13)
2
E - factor de corecţie cu înălţimea (pentru încăperi din clădiri cu mai puţin de 12 nivele
E=1, iar pentru clădiri cu mai mult de 12 nivele, valoarea coeficientului E se alege din tabelul 4.3);

Etajul
12 15 18 20 21
P1 1,180 1,230 1,265 1,295 1,340
1 1,140 1,200 1,230 1,265 1,315
2 1,120 1,170 1,200 1,230 1,285
3 1,090 1,150 1,175 1,200 1,285
4 1,070 1,130 1,155 1,180 1,230
5 1,040 1,110 1,135 1,160 1,210
6 1,020 1,080 1,120 1,150 1,200
7 1,000 1,060 1,110 1,130 1,185
5
Etajul
12 15 18 20 21
8 1,000 1,040 1,090 1,110 1,190
9 1,000 1,010 1,065 1,090 1,150
10 1,000 1,000 1,030 1,060 1,130
11 1,000 1,000 1,010 1,030 1,110
12 1,000 1,000 1,000 1,000 1,080
13 1,000 1,000 1,000 1,000 1,050
14 1,000 1,000 1,000 1,000 1,020
peste 14 1,000 1,000 1,000 1,000 1,000


v v4/3 v v4/3
I 8,0 16,00 10,0 21,54
II 5,0 8,55 7,0 13,59
III 4,5 7,45 6,0 10,90
IV 4,0 6,35 4,0 6,35
După determinarea necesarului de căldură pentru încălzirea aerului infiltrat prin rosturile
uşilor şi ferestrelor exterioare sau la deschiderea acestora, se calculează fluxul total de căldură
necesar pentru încălzirea încăperii considerate cu relaţia 4.14, după care se reiau paşii
algoritmului, calculându-se necesarul de căldură pentru încălzirea fiecărei încăperi a clădirii
considerate, necesarul total de căldură pentru încălzire determinându-se cu relaţia 4.15.
⎛ ∑A ⎞
Q = Q T ⋅ ⎜1 + ⎟ + Qi [W] (4.14)
⎝ 100 ⎠
n
Q înc = ∑ Q j (4.15)
j=1

După determinarea necesarului de căldură conform metodologiei prezentate anterior, se
verifică temperaturile pe suprafaţa interioară a elementelor de construcţie. Temperatura pe
suprafaţa interioară a elementelor de construcţie fără punţi termice, în câmp curent, se determină
cu relaţia:
θi − θe
Tst = θ i − (4.16)
αi ⋅ R '
Pentru evitarea producerii condensului pe suprafaţa interioară a unui element de
construcţie (pereţi, plafon) este necesar ca temperatura θi pe suprafaţa interioară a elementului de
construcţie să fie mai mare cu (1...1,5)°C decât temperatura punctului de rouă θr a stării aerului
din încăpere (ti, ϕi):
θ i ≥ θ r + 1...1,5 o C (4.17)
suprafaţa interioară a elementelor de construcţii este ca rezistenţa termică să fie mai mare sau
egală cu rezistenţa termică de evitare a fenomenului de condensare Rcd.
6
ms
θeo
B
h
0,9 θi
H
g A
0,8 C
L max = AC + CB
0,7
0,6
0,5
0,4 L max = π/2⋅(2H-h)
0,3
2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 L max [m]
ns
1,8
1,7
h=0m
1,6
h=1m
1,5
h≥2m
1,4
1,3
1,2
1,1
λ [W/mK]
1,0
1 1,2 1,4 1,6 1,8 2,0

Ao, [%] +5 +5 0 -5 -5 -5 0 +5
Nr. ⎡ m 3 /s ⎤ ⎡ m3 /h ⎤
crt. 3 3
⎣⎢ m ⎦⎥ ⎣⎢ m ⎦⎥
Băi 0,33×10-3 1,000
Instituţii de învăţământ (Şcoli, 7×10 −3 ⋅N p
2. - -
Grădiniţe, Creşe)
V
7×10 −3 ⋅N p
3. Spitale - -
V
7

Etajul
12 15 18 20 21
P1 1,180 1,230 1,265 1,295 1,340
1 1,140 1,200 1,230 1,265 1,315
2 1,120 1,170 1,200 1,230 1,285
3 1,090 1,150 1,175 1,200 1,285
4 1,070 1,130 1,155 1,180 1,230
5 1,040 1,110 1,135 1,160 1,210
6 1,020 1,080 1,120 1,150 1,200
7 1,000 1,060 1,110 1,130 1,185
8 1,000 1,040 1,090 1,110 1,190
9 1,000 1,010 1,065 1,090 1,150
10 1,000 1,000 1,030 1,060 1,130
11 1,000 1,000 1,010 1,030 1,110
12 1,000 1,000 1,000 1,000 1,080
13 1,000 1,000 1,000 1,000 1,050
14 1,000 1,000 1,000 1,000 1,020
peste 14 1,000 1,000 1,000 1,000 1,000

v v4/3 v v4/3
I 8,0 16,00 10,0 21,54
II 5,0 8,55 7,0 13,59
III 4,5 7,45 6,0 10,90
IV 4,0 6,35 4,0 6,35
8
Curs nr. 5. Sisteme de încălzire centrală a clădirilor
SISTEME DE ÎNCĂLZIRE CENTRALĂ A CLĂDIRILOR
Tehnica încălzirii s-a dezvoltat treptat în timp, paralel cu celelalte ramuri ale tehnicii, pe
măsura progresului civilizaţiei şi a dezvoltării continue a producţiei. Sistemele de încălzire au
evoluat în decursul timpului de la focul liber la actualele sisteme moderne de încălzire centralizată.
Primele instalaţii de încălzire moderne au fost cele cu abur, introduse spre mijlocul
secolului al XVIII –lea, iar cele cu apă caldă la începutul secolului al XIX – lea. În România,
pentru prima oară s-a folosit un sistem centralizat de încălzire la clădirile Teatrului Naţional (în
anul 1856) şi Ateneului Român (1888), folosind agent termic su formă de aer cald. La sfârşitul
secolului al XIX – lea, clădirile mari din ţara noastră au fost înzestrate cu încălzire centrală cu
abur, iar după 1916 ele s-au extins şi la clădirile mijlocii.
Sistemul de încălzire a unei clădiri trebuie să realizeze condiţiile de confort pe baza unor
consumuri cât mai reduse de energie.
¾ Sisteme de încălzire centrală, caracterizate prin aceea că producerea căldurii se realizează
în echipamente speciale (cazane) şi este distribuită printr-un sistem de ţevi sub formă de
agent termic în toate încăperile ce urmează să fie încălzite şi care sunt echipate cu corpuri
de încălzire corespunzătoare să cedeze căldura necesară.
- gradul de utilizare, respectiv cu ce echipament poate fi prevăzută instalaţia de
încălzire (de la o instalaţie simplă la o instalaţie complet automatizată);
- aspectele economic, adică atât cheltuielile de investiţii, cât şi cele de exploatare să fie
cât mai reduse, primele putându-se recupera într-un timp cât mai scurt.
a) tipul încălzirii:
încălzire individuală (cu sobe);
încălzire locală;
încălzire centrală;
b) sursa de producere a agentului termic:

centrale termice (CT);
centrale electrice de termoficare (CET);
centrale de cogenerare (CC);
gaz metan;
1
motorină;
energie electrică;
surse regenerabile;
Comentariu: Indiferent de sistemul de încălzire folosit, pentru producerea energiei termice
necesare pentru încălzire şi prepararea apei calde menajere se consumă un anumit tip de
combustibil. Comparativ, preţurile medii orientative pentru energia termică produsă pe baza
diferitelor tipuri de combustibil [18], se cifrează în intervalul 5 USD/GJ pentru încălzirea
locală cu centrale de cogenerare de cartier şi 16 USD/GJ pentru încălzirea individuală cu
energie electrică (alte preţuri: 8 USD/GJ pentru încălzirea individuală cu cb.lichid, sau locală
cu CT-uri de cartier, 7 USD/GJ pentru încălzirea individuală cu gaz, 6 USD/GJ pentru încălzirea
locală cu centrale de cogenerare).
cu aer cald.
Principalele premise care conduc la adoptarea uneia sau alteia dintre soluţiile de scheme
de alimentare cu căldură sunt:
¾ existenţa unui sistem (sursă şi reţele) în care transportul şi distribuirea căldurii se realizează
fie utilizând abur de medie presiune, fie utilizând apă fierbinte (apă caldă);
¾ regimul de funcţionare a sursei poate fi permanent (continuu) sau cu intermitenţe, ceea ce
conduce, în raport cu curba de sarcină a consumului de apă caldă, la necesitatea prevederii de
acumulatoare.
¾ regimul hidraulic (cu debit constant sau cu debit variabil de agent termic) al reţelei de
transport şi distribuţie impus de sursă.
Încălzirea centrală joacă principalul rol în asigurarea confortului termic în perioada rece,
deoarece realizează:
¾ o stabilitate termică a elementelor de construcţii deci, o temperatură cât mai uniformă a
suprafeţelor interioare;
¾ o stabilitate termică a încăperilor, adică posibilitatea menţinerii variaţiei temperaturii
interioare în limitele cerute de confort;
¾ o repartizare cât mai uniformă a temperaturii aerului pe înălţimea încăperilor şi chiar în
zona de activitate sau de şedere a locatarului;
¾ o încălzire a tuturor încăperilor locuinţei;
¾ scăderea vitezei curenţilor de aer din încăperi sub limita normală de 0,5 m/s;
¾ o reglare calitativă a parametrilor agentului termic (apa caldă) în funcţie de necesităţile de
căldură;
¾ realizarea unei temperaturi scăzute a corpurilor de încălzire;
¾ inerţie termică mare;
¾ circulaţie naturală a apei în conducte sub acţiunea presiunii termice care ia naştere în
instalaţie prin răcirea apei în corpurile de încălzire şi în conducte;
¾ asigurarea unei exploatări uşoare a instalaţiei de încălzire de către locatari.
Ca dezavantaje ale instalaţiilor de încălzire centrală pot fi menţionate:
• inerţia termică mare impune o perioadă mare de timp pentru atingerea parametrilor
necesari agentului termic, în cazul opririi instalaţiei;
• pericolul de îngheţ a apei din instalaţie în cazul opririi pe o perioadă mai lungă a acesteia,
cu temperaturi exterioare scăzute;
• investiţii ridicate.
2
5.2. Sisteme de încălzire cu apă caldă
Aceste sisteme de încălzire utilizează drept agent termic apa caldă cu temperatura maximă
de 95°C şi se pot clasifica în funcţie de particularităţile de alcătuire sau funcţionare astfel:

.



f) după soluţia de alcătuire a reţelei de distribuţie (figura 5.1b):

reţele radiale;
reţele inelare;


5.2.1. Sisteme de încălzire cu preparare, distribuire şi racordare centralizată a

apartamentelor
Principiul de funcţionare al unor astfel de sisteme de încălzire este următorul: agentul
termic îşi măreşte potenţialul termic în cazan, amplasat într-o încăpere special amenajată la
subsol, parter sau ultimul nivel (figura 5.1a), preluând o parte din energia termică cedată de
combustibilul ars. Printr-o reţea închisă de conducte, compusă din reţeaua de distribuţie
amplasată la subsol, parter sau ultimul nivel şi coloane (figura 5.1b), energia termică acumulată
în agentul termic este transferată spaţiului ce urmează a fi încălzit, utilizând suprafeţe de
încălzire - corpuri de încălzire - racordate la coloane (figura 5.1c).
Aceste sisteme de încălzire au fost în general mulţumitoare, iar costurile de realizare şi
exploatare nu au fost prea ridicate, dar, cu toate acestea, ele sunt din ce în ce mai puţin utilizate
deoarece:
- nu asigură dependenţa funcţională pentru fiecare apartament;
- nu dă posibilitatea contorizării consumurilor de energie termică pe fiecare apartament;
- presiunea termică influenţează negativ regimul hidraulic din coloane
3
C1
2 4 3
5 C C
C C C
C C
C
1 a) C
7 6
b
Figura 3.1. Sisteme de încălzire cu preparare, distribuţie şi racordare

centralizată:a) sursa termică; b) reţea de distribuţie: radială,
arborescentă, inelară; c) racordarea corpurilor de încălzire la
coloane:1 – cazane; 2- reţea de distribuţie; 3 – coloane; 4 – pompă de
circulaţie; 5 – conducte de siguranţă; 6 – corpuri de încălzire;
7 – conducte de dezaerisire
2 2
c)
După modul de circulaţie a apei calde în instalaţie se disting:
a) Sisteme cu circulaţie naturală (figura 5.2) compuse dintr-un cazan amplasat într-o încăpere la
subsol, o reţea de distribuţie (în general arborescentă) şi coloanele de alimentare a corpurilor de
încălzire. Majoritatea instalaţiilor s-au executat cu două conducte de alimentare a corpurilor de
încălzire, iar distribuţia conductelor principale, ducere şi întoarcere, se face fie la partea
inferioară – plafon subsol, nivel pardoseală la parter - (figura 5.2a), fie mixtă – numai conducta
de ducere la plafonul ultimului nivel – (figura 5.2b).
Figura 5.2. Schema de instalaţii de

încălzire cu circulaţie naturală a
apei calde: a) varianta cu distribuţie
inferioară; b) varianta cu distribuţie
mixtă 1 – cazan; 2 – reţea de
distribuţie; 3 – coloane;
4 – corpuri de încălzire; 5 – vas de
expansiune deschis; 6 – conductă de
siguranţă; 7 – conductă de
dezaerisire; 8 – vas de expansiune
închis; 9 – vas de dezaerisire
4
b) Sisteme cu circulaţie prin pompare a apei calde sunt utilizate la blocurile de locuinţe
încă neterminate, sau cu număr mic de apartamente.
5.2.2. Sisteme de încălzire cu preparare şi distribuţie centralizată şi racordare

individuală cu module termohidraulice de apartament
Sistemul de încălzire (figura 5.3) cuprinde patru părţi principale, cu modificări esenţiale,
privind modul de racordare a corpurilor de încălzire la reţeaua de alimentare cu apă caldă.
Analizând din punct de vedere al modului în care este conceput, al modului de
funcţionare şi exploatare şi al rezultatelor obţinute se poate evidenţia eficienţa ridicată a
sistemului de încălzire în comparaţie cu sistemul de încălzire cu preparare, distribuire şi
racordare centralizată a apartamentelor. De aceea el este recomandat a fi utilizat pentru încălzirea
locuinţelor multifamiliale (clădiri cu P+1…3 niveluri şi un număr de până la 4 apartamente pe
nivel).
Figura 5.3. Sistem de încălzire cu preparare şi distribuţie centralizată şi

racordarea individuală cu module termice a apartamentelor: 1 – cazan;
2 – vas de expansiune; 3 – pompe de circulaţie; 4 – schimbător de căldură;
5 – reţea de distribuţie generală; 6 – coloane;7 – modul termohidraulic;

centrala termică este comună pentru toate apartamentele şi cuprinde întregul
echipament pentru prepararea şi distribuţia, atât a apei calde pentru încălzire, cât şi pentru
prepararea apei calde menajere;
legătura între coloane şi instalaţia din apartamente se face prin intermediul unor
module termohidraulice care au rolul de separare a consumatorilor de instalaţia generală,
în vederea unei mai bune gestionări a căldurii în apartamente;
fiind dotat cu un contor de căldură şi de energie electrică, cât şi central, în centrala
termică existând contoarele generale, de căldură şi de energie electrică care înregistrează
consumurile totale de energie pe clădire.
5
Curs nr. 6. Reţele termice. Clasificare şi montare
REŢELE TERMICE. CLASIFICARE ŞI MONTARE.
6.1. Tipuri de reţele termice şi de termoficare
REŢELELE TERMICE reprezintă totalitatea conductelor si derivaţiilor de

la ieşirea din incinta CET sau CT până la vanele de intrare în punctele termice,
inclusiv staţiile intermediare de pompare şi de termoficare, având drept scop
transportul şi distribuţia căldurii.
Clasificarea reţelelor termice si de termoficare se poate face având în vedere mai multe
criterii:
a) După natura agentului termic folosit în sistemul de termoficare, reţelele termice pot fi:
- de abur;
- de apă fierbinte;
- de apă caldă.
b)După felul de amplasare, reţelele sunt:
- reţele din incinta centralei electrice de termoficare;
- reţele termice primare: de la ieşirea din CET până la punctul termic;
- reţele termice secundare: de la punctul termic până la instalaţiile consumatoare propriu-zise;
c) După gradul de returnare de la consumatori a agentului termic utilizat, se deosebesc:
- reţele deschise;
- reţele închise;
d) Din punct de vedere al configuraţiei, reţelele pot fi:
- radiale (ramificate – figura 6.1a);
- inelare (buclate – figura 6.1b);
- mixte (inelar-radiale – figura 6.1c).
CET
CET
a) CET
CET
c)
CET CET
b)
Figura 6.1. Reţele termice şi de termoficare:a) de tip radial; b) de tip inelar cu

o singură sursă (CT sau CET); c) de tip inelar cu mai multe surse (CT sau CET)
1
Reţelele radiale sunt ieftine, uşor de exploatat, însă prezintă dezavantajul că, în cazul
unei avarii pe conducta magistrală sau pe cea de distribuţie, toţi consumatorii aflaţi în aval de
locul avariei rămân nealimentaţi. Acest dezavantaj se poate elimina prin prevederea unei bretele
de legătura între două ramuri principale care se dimensionează pentru 50% din sarcina termică
de pe conducta magistrală cu sarcina termică cea mai mare. De asemenea, conducta magistrală se
supradimensionează între sursă şi punctul de legătură cu breteaua cu 50% din sarcina termică a
celeilalte magistrale. Această soluţie se recomandă atunci când alimentarea se face dintr-o
singură sursă situată în centrul de greutate al consumului, sau la distanţă.
Reţelele inelare permit în cazul unei avarii alimentarea continuă a consumatorilor cu
excepţia celor cuprinşi între vanele care izolează defectul. Sunt folosite atât în cazul sistemelor
de termoficare cu o singura sursă de alimentare, cât şi în cazul sistemelor cu mai multe surse de
alimentare, caz în care, proiectarea reţelei trebuie făcută astfel ca în cazul ieşirii din funcţiune a
unei surse celelalte să asigure alimentarea în continuare a consumatorilor chiar dacă pentru scurt
timp se reduce cantitatea de căldură livrată. Schemele inelare sunt folosite în cazul
consumatorilor care nu admit întreruperi în alimentarea cu căldură.
e) După numărul de conducte, reţelele termice pot fi:
- reţele mono-tubulare – cu o singură conductă – se întâlnesc la sistemele de termoficare
cu apă fierbinte cu racordarea consumatorilor în circuit deschis şi, în cazul sistemelor de
termoficare cu abur, fară returnarea condensatului;
- reţele bitubulare – cu două conducte – întâlnită la sistemele de termoficare cu apă
fierbinte cu racordarea consumatorilor cu circuit închis şi în cazul sistemelor de termoficare cu
aburi, cu returnarea condensatului;
- reţele tritubulare – întâlnite la sistemele de termoficare cu apă fierbinte în care se separă
complet livrarea căldurii pentru încălzire de cea pentru prepararea apei calde menajere pentru
fiecare prevăzându-se câte o conductă de ducere proprie, întoarcerea efectuându-se pe o
conductă comună. În cazul sistemelor de termoficare cu abur cu debite puternic varibile sau cu
două niveluri de presiune diferite şi returnarea condensatului, se folosesc reţele tritubulare;
- reţele cu patru sau mai multe conducte - sunt folosite în cazul sistemelor de termoficare
mixte care utilizează drept agenţi termici apa fierbinte şi abur la mai multe nivele de presiune şi
returnarea condensatului pe o conductă comună sau conducte diferite, sau în cazul sistemelor de
termoficare urbană care au şi un consum de climatizare (prepararea frigului se face centralizat la
CET ceea ce conduce la apariţia unor conducte distincte - de ducere şi întoarcere pentru agentul
de răcire).
f) După tipul consumatorilor alimentaţi, reţele termice pot fi:
- reţea termică urbană - serveşte transportului şi distribuţiei căldurii şi este concepută
astfel încât să asigure în toate condiţiile de funcţionare continuitatea alimentării cu căldură la
parametrii necesari a consumatorilor urbani.
- reţea termică industrială - serveşte transportului şi distribuţiei căldurii fiind astfel
concepută încât să asigure în toate condiţiile de funcţionare continuitatea alimentării cu căldură
la parametri necesari, a consumatorilor industriali. În general, astfel de reţele termice sunt mai
puţin întinse şi au mult mai puţine puncte de raordare decât cele urbane, ceea ce conduce la
configuraţii mai simple. Pentru anumiţi consumatori termici industriali care nu pot risca o
întrerupere a alimentarii cu căldură fie din cauza periclitării instalaţiilor, fie din cauza unor mari
pierderi economice, se prevede şi o conductă de rezervă, caz în care conductele de abur se
dimensionează astfel încât toate împreună,să transporte un debit mai mic dacă acesta este
admisibil. În cazul în care reducerea debitului nu este acceptabilă se poate funcţiona cu o
presiune mai ridicată la intrarea aburului în conductele rămase în funcţiune.
2
6.2. Montarea reţelelor termice şi de termoficare
Conductele care intră în componenţa reţelelor termice pot fi pozate aerian sau subteran,
modalitatea de amplasare depinzând de situaţia caracteristică din teren, independent sau corelat
şi cu traseele altor conducte (canalizare, apă potabilă etc.).
Conductele termice au nevoie de prevederea unor cămine speciale de vizitare, în cazul
amplasării în canale termice, sau de platforme de acces, pentru conductele amplasate aerian.
6.2.1. Amplasarea aeriană

Amplasarea aeriană (supraterană) a conductelor termice se execută pe stâlpi din beton
armat sau metalici, fiind folosită în incinta centralelor electrice de termoficare (CET), în afara
zonei construite, în zonele industriale, în oraş acolo unde condiţiile de relief permit mascarea
acestora. Construcţiile metalice sunt agreate la realizarea platformelor (estacadelor), la realizarea
podurilor (podeţelor), cumulând şi alte funcţiuni (circulaţia pietonală, a vehiculelor etc.).
Înălţimea stâlpilor trebuie să asigure
gabaritul de liberă trecere în zonele de
cuzinet
0,5...1 m supratraversare a drupurilor, a căilor ferate etc. Dacă
nu există restricţii din acest punct de vedere,
conductele pot fi amplasate aproape de sol, pe
construcţii joase rezultate dintr-o fundaţie din beton
simplu şi un cuzinet din beton armat sau simplu
Figura 6.2. Amplasarea aeriană
deasupra acestei fundaţii (figura 6.2).
a conductelor la înălţime mică
În general, se preferă stâlpii prefabricaţi din
beton armat, datorită durabilităţii lor în timp, a
investiţiei mai reduse şi unei exploatări şi întreţineri uşoare. Forma stâlpilor este de „T”, dublu
„T”, portal sau dublu portal (figura 6.3), de cadru (cu una sau mai multe rigle, console etc.).
a) b) c) d)
Figura 6.3. Stâlpi pentru reţele aeriene de termoficare: a) stâlp T; b) stâlp dublu T;
c) stâlp portal; d) stâlp dublu portal
Izolaţia conductelor aeriene se protejează contra intemperiilor prin înfăşurări cu materiale

bituminate şi prevederea unor mantale metalice din tablă zincată. Pentru deservirea conductelor
amplasate aerian se prevăd, în anumite puncte, scări de acces şi platforme permanente.
Aceleaşi principii de pozare aeriană se pot aplica şi în cazul utilizării conductelor
preizolate (cu spumă de polyuretan şi manta metalică de protecţie).
3
Deoarece pierderile de căldură prin conducte, în cazul acestui mod de amplasare, sunt
mari şi cum, pe teritoriul zonelor construite, trebuie să primeze considerentele de ordin
arhitectural, acest mod de amplasare nu este foarte des utilizat.
6.2.2. Amplasarea subterană
Acest mod de amplasare a reţelelor termice poate fi realizată în mai multe moduri:
a) Direct în sol (figura 6.4) – este cea mai ieftină soluţie de amplasare subterană, dar are
dezavantajul corodării materialului conductei şi al deteriorării izolaţiei ca urmare a presiunii
exercitate de sol. Realizarea sistemelor de reţele termice subterane necesită următoarele
operaţiuni:
executarea elementelor componente ale
5 4
reţelei în cadrul firmelor producătoare
specializate, inclusiv transportul şi
depozitarea acestora în condiţii specifice;
6 transportul şi pozarea elementelor de
10 cm
conducte în şanţurile deschise prin săpătură
conform traseelor prevăzute prin
10 cm proiectare;
3
sprijinirea conductelor pe suporturi
2 1
provizorii (bucăţi de lemn sau spumă
Figura 6.4. Amplasare subterană direct în sol rigidă de polyuretan etc.) amplasate la
areţelelor termice: 1 – spumă PUR; distanţe de 3...4 m, pe fundul şanţurilor;
2 – conductă; 3 – manta; 4 – şanţ; executarea îmbinărilor prin sudură între
5 – panglică de marcare; 6 – pat de nisip conducte, realizarea trecerilor prin pereţi,
executarea ramificaţiilor, coturilor etc.;
efectuarea probelor de presiune;
executarea izolării conductelor în zonele de îmbinare între elemenetele componente
(conducte rectilinii, coturi, ramificaţii etc.);
acoperirea conductelor cu nisip compactat (10...15)cm;
se completează deasupra cu pământ de umplutură, compactând straturile succesive, până
la nivelul solului.
Adâncimea de pozare a acestor conducte este de 0,6...1,5 m, în funcţie de cotele terenului
şi de panta ce trebuie prevăzută în vederea efectuării golirii reţelei. Lăţimea şanţurilor depinde de
numărul, diametrul conductelor şi de spaţiile dintre conducte (10...20 cm).
Modul de preluare a deformaţiilor conductelor provenite din variaţiile de temperatură
este, în general, acelaşi ca şi la conductele montate în stil clasic (adică se utilizează
compensatoare natural elastice, compensatoare curbate în formă de U etc.), amplasarea acestora
realizându-se cu respectarea indicaţiilor în ceea ce priveşte delimitarea braţelor
compensatoarelor şi a tehnologiei de execuţie, recomandate de firmele producătoare.
Pentru remedierea acestor deficienţe, în ultimul timp, cea mai răspândită este montarea în
canale subterane, fie nevizitabile (necirculabile), semivizitabile (semicirculabile), fie vizitabile
(circulabile).
b) Montarea în canale nevizitabile
(necirculabile), (figura 6.5) – cea mai ieftină
metodă de montare în canale, dar, cu
dezavantaje în ceea ce priveşte diferitele
operaţii de întreţinere.
Canalele necirculabile sunt executate
din cărămidă sau beton armat, cu secţiuni
Figura 6.5. Canale nevizitabile pentru reţele dreptunghiulare, ovale sau cilindrice.
termice Montarea conductelor se realizează cât mai la
suprafaţă, deasupra nivelului apelor freatice. În caz contrar este necesară executarea lucrărilor de
4
drenare pentru apele infiltrate din pânză de apă freatică, ploi sau defecţiuni ale reţelei.
Amplasarea canalelor necirculabile sub nivelul apelor freatice fără ca nivelul acestora să fie
coborât prin drenare, este posibilă numai în situaţia
când ele sunt executate cu izolaţie hidrofugă exterioară.
c) Montarea în canale semivizitabile (semicirculabile),
(figura 6.6) – sunt utilizate în caurile în care săpăturile
pentru repararea conductelor sunt din anumite motive,
excluse sau de evitat (cazul subtraversării străzilor,
Figura 6.6. Canale semivizitabile pentru căilor ferate etc.). Ele se execută cu o înălţime de
reţele termice 1,2...1,8 m cu spaţiu liber în lărgime de 0,5...0,6 m, din
beton armatmonolit sau din elemente prefabricate.
Conductele se montează pe suporturi prinse pe radier sau pe pereţii canalului.
c) Montarea în canale vizitabile (circulabile), (figura 6.7) –
construcţii scumpe, cu instalaţii anexe pentru ventilare naturală
sau mecanică pentru ca temperatura din interiorul canalului să
nu depăşească 40°C, iluminat artificial la tensiuni
nepericuloase 24V (36V) etc., care se proiectează în special
atunci când pe lângă conductele de termoficare se mai
montează conductele de alimentare cu apă, cablurile de forţă,
lumină şi telecomunicaţii.
Pereţii canalelor circulabile se execută din beton armat,
din blocuri de beton sau din zidărie de cărămidă, soluţia
constructivă fiind dictată de condiţiile locale şi de considerente
economice. Executarea întregului canal din elemente
prefabricate este posibilă în cazul în care lucrările presupun un
volum mai mare. Înălţimea acestor canale subterane circulabile
Figura 6.7. Canale vizitabile este de minimum1,8...2 m, spaţiul de acces având o lăţime de
pentru reţele de termoficare cel puţin 0,8...1 m.
Reazemele, glisante sau rulante, se execută în aceste
canale din perne (blocuri) din beton simplu, din grinzi din oţel încastrate în console în pereţi sau
sprijinite pe stâlpi.
Pentru a reduce investiţiile în sistemele de termoficare şi în special în reţelele termice, în
ultima perioadă, se experimentează noi soluţii pentru amplasarea conductelor direct în sol, cu
realizarea unor izolări termice şi hidrofuge corespunzătoare (conducte preizolate).
5
Curs nr. 7. Elemente componente şi descrierea reţelelor termice
ELEMENTE COMPONENTE
ŞI DESCRIEREA REŢELELOR TERMICE
O reţea termică este din punct de vedere constructiv realizată din conducte, armături,
reazeme, compensatoare de dilatare şi aparate de măsură, comandă, reglare şi automatizare.
7.1. Conducte
Conductele reprezintă elementele componente principale ale reţelelor termice şi de
termoficare fiind caracterizate de următorii parametri:
a) Diametrul nominal, Dn - un număr convenţional, care indică mărimea diferitelor elemente
ale reţelelor care se racordează între ele şi este aproximativ egal cu diametrul interior efectiv al
conductei respective, măsurat în milimetri (tabelul 7.1).
Tabelul 7.1 Valorile standardizate ale diametrului, funcţie de viteza limită sau debitul recomandat
Diametrele standard, [mm] 50 70 100 125 150 200 250 300 350 400
Viteza limită recomandată,
0,75 0,75 0,76 0,82 0,85 0,95 1,02 1,05 1,1 1,15
[m/s]
Debitul limită recomandat,
1,5 3,3 6 10 15 30 50 74 106 146
[l/s]
b) Presiunea nominală, pn - valoarea maximă la care conducta şi celelalte elemente ale reţelei
pot fi folosite pe durata de calcul, la o temperatură care depinde de materialul de execuţie 1 şi
care este necesară în [bar] sau [Kgf/cm] la calculul de rezistenţă al conductelor şi al celorlalte
elemente ale reţelei termice sau de termoficare.
c) Presiunea de încercare, pîn - presiunea la care se face proba de rezistenţă şi de etanşeitate,
proba hidraulică făcându-se la temperatura ambiantă.
d) Presiunea de lucru, pl - presiunea maximă admisibilă la care poate fi utilizată o conductă şi
celelalte elemente ale reţelei pentu anumite condiţii de temperatură, de material şi de exploatare.
Procedeele tehnologice prin care se obţine
o reţea termică şi de termoficare presupun
laminarea la cald sau la rece, găurirea prin
presare, sudarea, extrudarea din materiale
metalice (oţel, fontă, bronz, alamă), nemetalice şi
anorganice (beton, azbociment, sticlă) sau
organice (faolit, textolit, materiale plastice). Cel
mai des, pentru construcţia reţelelor de
termoficare se folosesc conducte din OL laminat
la cald (conducte din oţel 2 trase), cu diametre
nominale Dn≤350mm, sau conducte din OL 3
sudate elicoidal cu diametre nominale
Dn≥350mm.
Pe lângă conductele din oţel izolate cu
vată minerală şi protejate cu mantale, se pot
utiliza conducte preizolate, cu izolaţie termică din
spumă de polyuretan şi mantale de protecţie din
Figura 7.1. Conductă preizolată: a1 – vedere
generală; a2 – secţiune transversală;
plastic sau metalice (figura 7.1). Avantajele
1 – conductă oţel; 2 – spumă PUR; 3 – manta reţelelor din conducte preizolate constă în faptul
de protecţie; 4 – coductori de semnalizare că nu necesită construcţia canalelor termice de
1
200ºC – fontă, bronz şi alamă
2
mărcile OLT32, OLT35 şi OLT45
3
mărcile OL38, OL42, OL50 şi OL52
1
protecţie, permit reducerea punctelor fixe şi a compensatoarelor şi au un coeficient mult redus de
pierderi de căldură. Aceste conducte prezintă posibilitatea detectării eventualelor defecţiuni,
având încorporat un sistem de conductoare de
avertizare cu ajutorul căruia se poate găsi, cu
precizie de 1 m, locul avariei. În acest scop, în
elementele conductei preizolate sunt introduse,
încă din faza de fabricaţie, conductoare de
semnalizare din cupru cositorit, care se leagă la
locul de execuţie conform cerinţelor de
măsurare propuse de firmele furnizoare.
Sistemul de control urmăreşte şi sesizează
defecţiunile interioare şi exterioare ale
conductei şi funcţionează după principiul
reducerii rezistenţei electrice a spumei PUR
odată cu apariţia umidităţii în acest strat.
În domeniul reţelelor termice (pe circuite
secundare cu parametrii de temperatură de până
Figura 7.2. Conductă flexibilă din plastic: la 95°C) se pot utiliza şi conducte flexibile la
di, da – diametrele interior/exterior ale ţevii care conducta centrală este din material plastic
centrale; s – grosimea peretelui ţevii centrale; (polietilenă de înaltă densitate) cu manta din
1 – ţeavă din polietilenă de înaltă densitate; polietilenă (figura 7.2). Avantajele acestor
2 – strat protector din polietilenă conducte sunt următoarele: greutate redusă,
rezistenţă mare la coroziune şi izolare la
difuziile de oxigen, posibilitatea montării direct în sol şi fără elemente de compensare.
Părţile curbate ale conductelor se execută din ţevi trase, cu raza de curbură de cel puţin
1,5⋅Dn. Forma coturilor poate fi netedă sau cu pliuri (cute). La diametre mari, coturile se
realizează în construcţie rigidă, din segmente îmbinate prin sudare.
7.2. Armături
Armăturile sunt acele elemente componente, caracteristice reţelelor de termoficare
folosite în scopul separării diferitelor porţiuni de reţea, modificării debitului şi parametrilor
agentului termic, asigurării instalaţiei sau a anumitor porţiuni în cazul creşterii presiunii şi
evacuării condensatului format.
Principalele armături sunt: - armăturile de închidere; - armăturile de reglare; - armăturile
de siguranţă; - oalele de condensat.
7.2.1. Armăturile de închidere, după tipul organului de închidere pot fi clasificate în:
a. Ventile (robinete cu ventil) (figura 7.3)– acele armături
de închidere care pot fi folosite într-un domeniu larg de
presiuni şi temperaturi, fiind caracterizate printr-o etanşare
bună, dimensiuni de gabarit relativ reduse, pierderi de
presiune mari 4 şi care se montează pe conductele la care
curgerea are loc într-un singur sens. Ca măsură de reducere
a pierderilor de presiune s-au realizat robinetele cu ventil la
care ansamblul suprafeţei de etanşare-corp de închidere
formează un anumit unghi cu direcţia de curgere, care
Figura 7.3. Ventil de închidere permite reducerea acestor pierderi.
b. Vane (robinete cu sertar) (fiura.7.4) - prezintă avantajul unor pierderi de presiune mici şi a
unor posibilităţi de montare pe conducte în care fluidul îşi schimbă sensul de curgere având forţe
4
pierderile mari de presiune apar din cauza perturbării curgerii prin schimbarea direcţiei de curgere
2
de acţionare mai mici. Dezavantajele sunt: etanşare mai slabă, dimensiuni de gabarit mai mari,
uzură rapidă a suprafeţelor de etanşare şi viteză mai mică de acţionare.
c. Clapete de reţinere - armături cu clapetă valvă (figura 7.5a) care permit circulaţia fluidului
într-un singur sens 5 , împiedicând circulaţia inversă, sau armături cu clapetă fluture (figura 7.5b)
a) b)
Figura 7.4. Vane (robinete cu Figura 7.5. Clapete de reţinere: a) clapetă valvă; b) clapetă
sertar) fluture
d. Robinete cu cep (figura 7.6) - armături simple de
închidere, la care corpul închiderii are o mişcare de
rotaţie care se realizează în timp scurt şi care introduc
pierderi de presiune relativ mici. Acest tip de armături
prezintă dezavantajele unei slabe etanşări, ceea ce
înseamnă că pot fi folosite doar în domeniul
presiunilor şi temperaturilor scăzute, al uzurii şi al
Figura 7.6. Armătură de închidere tip posibilităţii de gripare a suprafeţelor de etanşare.
cep
7.2.2. Armăturile de reglare sunt folosite
pentru modificarea debitului şi parametrilor agentului termic din reţea. Fiind parte integrantă a
instalaţiei de reglare automată, armăturile de reglare constituie, de fapt, organele de reglare ale
acesteia. Cele mai des întâlnite armături de reglare sunt ventilele de reglare şi clapetele de
reglare.
7.2.3. Armăturile de siguranţă sunt armături folosite la protecţia diferitelor elemente ale
reţelei împotriva creşterii/scăderii presiunii peste/sub, o anumită valoare. Ventilele sau supapele
de siguranţă pot fi acţionate direct de presiunea fluidului, etanşarea fiind asigurată de
contragreutăţi sau de resoarte (figura 7.7), sau pot fi cu impuls, cu o sursă de energie auxiliară de
execuţie, realizată chiar cu fluidul de lucru din elementul protejat (figura 7.8).
2
4
3
1
a) b) Figura 7.8. Supapă de siguranţă cu

impuls: 1 – corp de închidere;
2 – piston ajutător; 3 – conductă de
Figura 7.7. Supape de siguranţă cu acţionare directă:
impuls; 4 – ventil de descărcare
a) cu contragreutate; b) cu resort
5
refularea pompelor, prizele fixe ale turbinelor, etc.
3
7.2.4 Oalele de condensat (figura 7.9) - asigură evacuarea condensatului din spaţii care
conţin şi vapori ai fluidului de lucru. Din punct de vedere constructiv şi funcţional, pot fi:
a. Oale de condensat cu plutitor (figura 7.9a şi b) - la care evacuarea agentului este asigurată de
un plutitor care deschide ventilul de evacuare la creşterea nivelului condensatului în corpul oalei
şi îl închide atunci când acesta scade sub o anumită valoare.
a) b) c)
d) e) f)
Figura 7.9. Oale de condensat: a) cu plutitor închis; b) cu plutitor deschis;

c) cu burduf (termică); d) cu bimetal (termică); e) termodinamică; f) cu evacuare continuă
b. Oale de condensat termice (figura 7.9c şi d) - asigură evacuarea condensatului cu ajutorul
unor ventile acţionate de diferenţa dintre temperatura aburului şi a condensatului, prin
intermediul unor elemente (burduf sau bimetal) care îşi modifică dimensiunile, proporţional cu
diferenţa de temperatură respectivă.
c. Oale de condensat termodinamice (figura 7.9e) – la care, condensatul ce trece prin armătură
ridică plăcuţa ventil şi iese din armătură. Când curge abur, din cauza vitezei mari de curgere între
plăcuţa ventil şi scaunul ei se produce o scădere de presiune, iar în spaţiul de deasupra plăcuţei
ventil are loc o creştere de presiune din cauza acumulării de abur, astfel încât, plăcuţa este
apăsată în jos oprind curgerea. Placa ventil rămâne în poziţia închis până când aburul din spaţiul
de deasupra ei condensează ceea ce conduce la ridicarea plăcii şi, implicit, la evacuarea
condensului de către abur astfel încât, placa revine în poziţia închis. Funcţionarea oalei de
condensat este influenţată de schimbul de căldură cu mediul ambiant ceea ce conduce la
necesitatea izolării termice.
d. Oale de condensat cu evacuare continuă (figura 7.9f) – la care funcţionarea se face pe baza
diferenţei debitului de condensat evacuat pentru un spaţiu îngust care este mult mai mare decât
debitul de abur.
7.3. Reazeme pentru conducte

7.3.1. Reazeme fixe – servesc la rigidizarea conductei în anumite puncte ale reţelei faţă de
construcţiile portante şi au rolul de a prelua atât eforturile din planul orizontal (axiale şi
transversale) datorate presiunii interioare, cât şi forţele de frecare în reazemele mobile, respectiv
forţele de deformare a compensatoarelor datorate greutăţii elementului de conductă. Efortul cel mai
mare la care este supus reazemul fix apare ca urmare a forţelor de presiune interioară. Reazemele
fixe pot fi nedescărcate dacă pe porţiunea de conductă solidarizată de acesta există un compensator
axial, un organ de închidere sau un cot (figura 7.10 a şi b), sau descărcate, dacă secţiunea
transversală a conductei nu este modificată de loc sau dacă compensarea se face cu compensatoare
curbate, astfel încât forţele de presiune interioară să se echilibreze (figura 7.10 c şi d).
4
a) b) c)
Suport fix
Compensator axial cu presgarnitură
d) Organ de închidere
Figura 7.10. Tipuri de reazeme fixe: a), b) – necescărcate; c), d) - descărcate

Având în vedere că locul de montaj influenţează modul de realizare a punctelor fixe, pentru
montarea conductelor în canalele nevizitabile şi în pereţii construcţiilor, punctele fixe se execută sub
forma unui scut de beton armat încastrat în pereţii canalului (figura 7.11 a), iar montarea în cămine se
execută în sistemul cu grinzi sau montanţi şi guseu (figura 7.11 b) sau cu bride (figura 7.11 c).
3 2
1 1
a) b) c)
Figura 7.11. Realizări constructive de reazeme fixe: a) cu scut din beton armat;
b) cu grinzi şi guseu;c) cu grinzi; 1 – placă; 2 – guseu; 3 - grinzi
Reazemele fixe sunt scumpe, de aceea se montează într-un număr redus, la distanţe cât mai
mari, distanţe limitate de capacitatea compensatoarelor de dilatare şi de rezistenţele admisibile ale
materialelor.
7.3.2. Reazemele mobile – asigură libertatea de deplasare a conductelor ca urmare a
dilatărilor termice, preluând greutatea acestora şi transmiţând-o construcţiilor. Pe porţiunea
dintre două reazeme fixe se montează un reazem mobil ce are rolul de a prelua greutatea
conductei şi de a permite uşoare deplasări ale acesteia.
Reazemele mobile pot fi construite sub formă de: - reazeme mobile suspendate (figura
7.12 a şi b); - reazeme mobile cu role; - reazeme mobile cu alunecare (figura 7.12 c).
a) b) c)
Figura 7.12. Realizări constructive de reazeme mobile:

a) suspendat simplu; b) suspendat elastic; c) alunecător
5
7.4. Compensatoare de dilatare
Deoarece pereţii unei conducte de termoficare sunt supuşi unor variaţii mari de
temperatură în timp, apar variaţii ale lungimii conductelor, cu atât mai importante cu cât
lungimea acestora este mai mare. Ca urmare a acestor variaţii (de temperatură şi de lungime)
asupra conductelor apar solicitări mecanice mari, a căror eliminare este posibilă doar prin luarea
unor măsuri de compensare a dilatărilor, cum ar fi:
- compensarea naturală, apărută ca urmare a schimbării repetate a direcţiei conductelor,
acolo unde traseul permite acest lucru;
- compensarea prin intercalarea compensatoarelor de dilatare fie în formă de U sau de
liră, fie, axiale cu presetupă şi lenticulare.
7.4.1. Compensatoarele de tip U şi liră (figura 7.13 a şi b) sunt simple din punct de
vedere constructiv, prezintă avantajul unei siguranţe sporite în exploatare şi nu necesită o
întreţinere permanentă. Se folosesc în cazul conductelor supraterane sau subterane care trec prin
terenuri neconstruite, la trasee rectilinii. Ele pot avea braţe egale dar pot fi şi inegale, dacă
situaţia din teren o impune, cu recomandarea de a le amplasa în segmentul de mijloc, rezultat
prin împărţirea în trei segmente a tronsonului respectiv. La montare, aceste tipuri de
compensatoare, se pretensionează. De asemenea, aceste compensatoare prezintă avantajul că sunt
sigure în funcţionare şi dau o încărcare relativ mică asupra reazemelor fixe. Dezavantajul constă
în faptul că ocupă spaţiu mai mare, limitând astfel utilizarea lor în spaţii carosabile.
a) b) c) d)
Figura 7.13. Compensatoare de dilatare: a) în formă de U; b) în formă de liră;

c) axial cu presătupă; d) lenticular
7.4.2. Compensatoarele axiale cu presetupă (figura 8.4 c) se montează pe porţiunile
rectilinii ale conductelor de sub străzi, unde spaţiul avut la dispoziţie nu permite utilizarea
compensatoarelor tip U sau liră. Principalul dezavantaj al acestui de tip de compensatoare îl
reprezintă faptul că necesită o întreţinere permanentă pentru menţinerea etanşeităţii.
7.4.3. Compensatoarele lenticulare (figura 8.4 d) nu sunt utilizate în reţelele termice şi de
termoficare, deoarece necesită tehnologii speciale de execuţie în cazul unor presiuni interioare mari.
6
0,75 0,75 0,76 0,82 0,85 0,95 1,02 1,05 1,1 1,15
[m/s]
1,5 3,3 6 10 15 30 50 74 106 146
[l/s]
Figura 7.2. Conductă flexibilă din plastic:

di, da – diametrele interior/exterior ale ţevii
Figura 7.1. Conductă preizolată: a1 – vedere centrale; s – grosimea peretelui ţevii centrale;
generală; a2 – secţiune transversală; 1 – ţeavă din polietilenă de înaltă densitate;
1 – conductă oţel; 2 – spumă PUR; 3 – manta 2 – strat protector din polietilenă
de protecţie; 4 – coductori de semnalizare
Figura 7.6. Armătură de închidere tip cep

Figura 7.3. Ventil de închidere
a) b)
Figura 7.4. Vane (robinete cu Figura 7.5. Clapete de reţinere: a) clapetă valvă;
sertar) b) clapetă fluture
7
2
4
3
1
a) b) Figura 7.8. Supapă de siguranţă cu

a) b)
Figura 7.9. Oale de condensat: a) cu plutitor închis;
b) cu plutitor deschis
d)
c)
Figura 7.10. Oale de condensat: a) cu burduf (termică);
b) cu bimetal (termică)
Figura 7.12. Oală de condensat

Figura 7.11. Oală de condensat cu evacuare continuă
termodinamică
8
Curs nr. 8. Calculul hidraulic al reţelelor termice
CALCULUL HIDRAULIC AL REŢELELOR TERMICE

Prin calculul hidraulic al reţelelor termice se urmăreşte determinarea diametrelor
conductelor şi stabilirea pierderilor de sarcină pe fiecare tronson al reţelei şi pe fiecare circuit de
alimentare, în funcţie de debitele vehiculate.
Calculul hidraulic de verificare urmăreşte care este variaţia pierderilor de sarcină pe
tronsoanele reţelei date, în cazul modificării unor tronsoane de reţele (din punct de vedere al
diametrelor sau rugozităţii) sau a disponibilităţii sursei într-o anumită situaţie de funcţionare a
sistemului de reţele.
Corespunzător calculului hidraulic se determină distribuţia presiunilor în sistemul de
conducte, regimurile de funcţionare şi caracteristicile principale necesare alegerii schemelor de
racordare şi echipamentelor din punctele termice.
Pentru calculul hidraulic este necesar să se dispună de date privind natura agentului
termic din reţea (apă fierbinte, apă caldă, abur), de parametrii nominali ai acestuia, de soluţia de
reglare a furnizării căldurii, de sarcinile nominale termice în procesele consumatoare de căldură
şi de natura agentului termic din instalaţiile fiecărui abonat.
Pierderile de sarcină în conductele termice sunt formate din pierderi liniare de sarcină şi
pierderi locale. Pentru calculul pierderilor liniare specifice se utilizează formulele de calcul al
conductelor rugoase, în care coeficientul de frecare depinde în exclusivitate, de gradul de
rugozitate al conductei ke care, este independent de numărul lui Reynolds.
Pentru determinarea pierderilor locale de sarcină se consideră că acestea pot fi echivalate cu
circa (20...30)% la reţelele de apă fierbinte şi cu (60...70)% la reţelele de abur, din totalul pierderilor
liniare de sarcină.
8.1. Calculul hidraulic al reţelelor de apă fierbinte

Elementele necesare pentru întocmirea calculului hidraulic sunt:
Planul de situaţie al reţelei termiceşi consumatorilor;
Schemele de racordare la reţea a consumatorilor;
Necesarul de căldură în procesele consumatoare de căldură;
Parametrii nominali ai agentului termic primar şi ai celui secundar, pentru fiecare consumator.
Pe baza acestor date se elaborează schemele de calcul hidraulic şi se calculează debitul
maxim de agent termic necesar fiecărui abonat.
Debitele de apa fierbinte preluate din reţea de fiecare consumator depind de sarcinile termice
termice şi de parametrii nominali de temperatură ai proceselor ce consumă căldură, prin relaţia:
. Qî Qv Q acc
M= + + [kg/s] (8.1)
c ⋅ ΔTî c ⋅ ΔTv c ⋅ ΔTacc
unde: Qî, Qv, Qacc – sarcinile termice necesare pentru procesele de încălzire, ventilare şi apă
caldă de consum, [W];
c – căldura specifică a apei fierbinţi calculată la temperatura medie a acesteia, [J/(kg⋅K)];
ΔTî, ΔTv, ΔTacc – ecarturile de temperatură în regim nominal pe fiecare proces
consumator de căldură, [K].
Datorită vitezelor de circulaţie acceptate (0,5...3,0)m/s şi a diametrelor relativ mari,
curgerea apei în conducte se situează în domeniul deplin turbulent, caz în care, coeficientul de
pierderi liniare de sarcină se determină în funcţie de starea pereţilor conductei.
O conductă poate fi din punct de vedere hidraulic:
a) netedă, când Re<Re1, cu Re1 determinat cu relaţia 8.2, caz în care se foloseşte pentru calculul
coeficientului de pierderi liniare formula Prandtl – Karman (relaţia 8.3):
1
10 10 10 ⋅ d i
Re1 = = = (8.2)
ε ke ke
di
1 ⎛ Re⋅ f ⎞
= 2 ⋅ lg⎜ ⎟ (8.3)
f ⎜ 2,51 ⎟
⎝ ⎠
w ⋅ di
Re = (8.4)
υ
m m 4⋅m
w= = = [m/s] (8.5)
S ⋅ ρ π ⋅ di
2
π ⋅ d i2 ⋅ ρ
⋅ρ
4
η
υ= [m2/s] (8.6)
ρ
ke
unde: ε - rugozitatea relativă a peretelui conductei, determinată cu relaţia ε = ;
di
ke – rugozitatea absolută echivalentă (0,5 mm pentru conducte din oţel vechi, 0,2 mm
pentru conducte noi cu diametre relativ mici, sau date recent în exploatare, 0,0005 mm pentru
conducte flexibile);
w – viteza de curgere a agentului termic prin conductă, [m/s], determinată cu relaţia 8.5;
Re – numărul lui Reynolds, determinat cu relaţia 8.4, în funcţie de care se stabileşte
regimul de curgere a agentului termic prin conductă (Re<2.320 – regim de curgere laminar,
2.320<Re<10.000 – regim de curgere tranzitoriu, Re>10.000 – regim de curgere turbulent);
υ - viscozitatea dinamică a agentului termic, [m2/s];
ρ - densitatea agentului termic, [kg/m3], determinată din tabelele de vapori saturaţi
funcţie de temperatura medie a agentului termic;
saturaţi funcţie de temperatura medie a agentului termic.
b) semirugoasă, când Re1<Re<Re2, cu Re2 determinat cu relaţia 8.7, caz în care se foloseşte
pentru calculul coeficientului de pierderi liniare formula Colebrook - White (relaţia 8.8):
560 560 560 ⋅ d
Re 2 = = = (8.7)
ε ke ke
d
1 ⎛ 2,51 ε ⎞
= −2 ⋅ lg⎜⎜ + ⎟⎟ (8.8)
λ ⎝ Re ⋅ λ 3,72 ⎠
b) semirugoasă, când Re>Re2, caz în care se foloseşte pentru calculul coeficientului de pierderi
liniare formula Prandtl – Nikuradse (relaţia 8.9):
1 3,72
= 2 ⋅ lg (8.9)
λ ε
În cazul utilizării conductelor noi cu diametre relativ mici sau al celor date de curând în
exploatare (ke=0,2 mm), pentru calculul coeficientului de pierderi liniare λ, corespunzător
regimului turbulent rugos, se poate aplica relaţia lui Frenkel:
⎡ ke ⎛ 6,81 ⎞ ⎤
0,9
1
= −2 ⋅ lg ⎢ +⎜ ⎟ ⎥ (8.10)
λ ⎢⎣ 3,7 ⋅ D ⎝ Re ⎠ ⎥⎦
2
În cazul utilizării conductelor flexibile coeficientul pierderilor liniare de sarcină se
determină cu relaţia 8.11:
λ = 0,0032 + 0,221 ⋅ Re −0, 237 (8.11)
Pentru o conductă orizontală dreaptă de lungime l, diametru interior d, prin care se
transportă izoterm cu viteza w un fluid a cărui densitate ρ variază puţin cu presiunea, pierderea
liniară este determinată conform relaţiei:
l w2 2
Δp lin = ρ ⋅ g ⋅ Δh lin = λ ⋅ ⋅ ⋅ ρ [N/m ] (8.12)
d 2
Pierderile locale de presiune apar în sistemele de conducte la schimbarea direcţiei de
curgere a fluidului sau la schimbarea secţiunii de curgere, fiind produse atât de frecarea fluidului
cu pereţii conductelor cât şi de vârtejurile formate în zona rezistenţei locale. Pierderile locale
sunt proporţionale cu energia cinetică:
w2 2
Δp loc = ρ ⋅ g ⋅ Δh loc = ξ ⋅ ⋅ ρ [N/m ] (8.13)
2
Pentru n rezistenţe locale, pierderea totală de presiune datorată acestora, pe întreaga reţea
de conducte este determinată cu relaţia:
n w2 2
Δp loc = ρ ⋅ g ⋅ Δh loc = ∑ ξ i ⋅ ⋅ ρ [N/m ] (8.14)
i =1 2
Valorile coeficientului de pierderi locale ξ au fost determinate pe cale experimentală şi
diferă în funcţie de tipul rezistenţei locale de la 0,05 pentru mărirea sau reducerea bruscă a
secţiunii până la 35 pentru ventile de reţinere deschise în proporţie de 50% (tabelul 8.1).
Tabelul 8.1. Coeficienţii de pierderi locale pentru diferite rezistenţe locale
Valoare Valoare
Rezistenţa locală Caracteristici Rezistenţa locală Caracteristici
ξ ξ
Compensator lenti-
Ieşire dintr-un rezervor - 0,3…1,0 - 1,7…2,7
cular
δ=90° 0,35 Compensator liră - 1,7
Cot curb δ=60° 0,25 normal 3,5…4,0
δ=45° 0,15 îmbunătăţit 3,5
Ventil
δ=90° 0,7…1,0 Koswa 2,5
Cot din segmente δ=60° 0,55 special 0,6
δ=45° 0,50 total deschisă 0,13
Teuri - 0,2…1,5 Vană deschisă 75% 0,8
Difuzor - 0,20 deschisă 50% 3,8
Confuzor - 0,10 Vană deschisă 25% 15
Valori mari
pentru
Mărire bruscă a secţiunii 0,05…1 complet deschis 6,0…9,0
diferenţe mari
de diametru
Ventil reţinere
Valori mari
Reducere bruscă a pentru
0,05…0,5 deschis 50% 9,0…35,0
secţiunii diferenţe mari
de diametru
Compensator axial cu
- 0,20 Diafragmă măsură - -
presetupă
Lungimea echivalentă x a unei rezistenţe locale reprezintă lungimea ipotetică a unei

conducte drepte care are aceeaşi pierdere de presiune cu rezistenţa locală:
3
w2 x w2
Δp loc = ξ ⋅ ⋅ρ = f ⋅ ⋅ ⋅ρ ⇒ (8.15)
2 d 2
d
⇒ x =ξ⋅ [m] (8.16)
f
Lungimea echivalentă totală a unei conducte de lungime efectivă l cu n rezistenţe locale
cu lungimile echivalente xi este determinată cu relaţia:
n
l ech = l + ∑ x i [m] (8.17)
i =1
8.2. Stabilitatea hidraulică şi echilibrarea reţelelor de termoficare

Regimurile reale de funcţionare ale unui sistem de termoficare pot diferi de regimul
nominal din următoarele cauze:
- consumuri de căldură diferite de consumul nominal;
- reţelele dimensionate pentru o etapă de perspectivă;
- modificarea instalaţiilor faţă de situaţia iniţială.
Stabilitatea hidraulică a unui sistem de termoficare reprezintă capacitatea

acestuia de a asigura la consumatori debite de fluid în limitele de variaţie impuse,
indiferent de regimul de funcţionare al reţelei.
Dereglarea hidraulică la consumatorul n se determină cu relaţia:
Q 'n Δp CET
y= = (8.18)
Qn Δp n
Stabilitatea hidraulică reprezintă raportul dintre presiunea disponibilă la consumatorul n

în regim normal şi presiunea disponibilă la CET:
Δp n 1
k= = (8.19)
Δp CET y 2
unde: Qn - debitul consumat de consumatorul n în regim normal, [m3/s];
Q'n - debitul consumat de consumatorul n dacă ar rămâne singur în reţea, [m3/s];
Δpn- presiunea disponibilă la consumatorul n în regim normal, [kgf/cm2];
ΔpCET - presiunea disponibilă la CET, [kgf/cm2].
Având în vedere faptul că stabilitatea hidraulică k∈[0, 1] pot apărea următoarele situaţii:
- k=1, Δpn=ΔpCET pierderi de presiune pe conducte nule, presiune pe reţea constantă, reţea cu
stabilitatea maximă;
- k=0, reţea complet instabilă.
Pentru mărirea stabilităţii reţelelor de termoficare se pot lua următoarele măsuri:
- proiectarea porţiunilor de reţea care funcţionează cu debite variabile pentru
pierderi de presiune foarte mici (Δpn≅ΔpCET);
- mărirea rezistenţelor hidraulice a consumatorilor prin prevederea de
elevatoare şi diafragme de laminare, reducerea secţiunii armăturilor, legarea
consumatorilor în serie etc.
Echilibrarea reţelelor primare primare se poate face printr-o dimensionare a racordurilor
care să distrugă surplusul de disponibil de presiune, sau în cazul în care această măsură este
insuficientă, prin introducerea unor rezistenţe hidraulice locale.
4
Diafragmarea reţelelor de termoficare primare se face, în general, la consumatori sau pe
racordurile acestora, astfel:
- diafragmarea pe racordul de ducere – se face până când presiunea maximă disponibilă
pe racordul de ducere devine mai mică decât presiunea maximă admisibilă din punct de vedere
mecanic în schimbătoarele de căldură, respectiv ale elevatoarelor şi instalaţiilor interioare ale
consumatorilor;
- diafragmarea pe racordul de întoarcere – se face în toate cazurile în care presiunea
disponibilă pe magistrala de întoarcere are valori mai mici decât cele necesare evitării golirii
instalaţiilor şi a vaporizării apei pe racordul de tur.
Echilibrarea hidraulică a reţelelor secundare se asigură, în general, printr-o
dimensionare corespunzătoare a acestora. Pe ramurile principale rămase cu un surplus de
disponibil de presiune trebuiesc montate pe lângă vanele de separare, vane suplimentare de
laminare, sigilate într-o poziţie prestabilită.
5
Curs nr. 9. Calculul termic al reţelelor termice
CALCULUL TERMIC AL REŢELELOR TERMICE
În procesul de exploatare şi întreţinere a reţelelor termice este importantă cunoaşterea

pierderilor de căldură, a căderilor de temperatură, a temperaturii la suprafaţa exterioară a izolaţiei
termice şi a grosimii optime a acesteia, toate aceste componente fiind echivalente cu limitarea
pierderilor de energie odată cu asigurarea parametrilor normali de funcţionare.
Într-un sistem de alimentare cu căldură apar următoarele categorii de pierderi de căldură:
1. datorate scăpărilor de fluid prin zonele neetanşe ale sistemului;
2. prin transfer termic de la agentul termic din conductele de transport şi distribuţie către
mediul înconjurător.
9.1. Calculul pierderilor de căldură datorate scăpărilor de fluid prin zonele neetanşe
ale sistemului
Pierderile de căldură datorate scăpărilor de fluid prin zonele neetanşe ale sistemului se
calculează cu relaţia:
( )
.
Δq fl = M ad ⋅ c apă ⋅ θ ad − θ apă , r [W] (9.1)
.
unde: M ad - debitul masic al apei de adaos, [kg/s], stabilit prin măsurători directe sau cu ajutorul
relaţiei 9.2:
. Vapă
M ad = [m3/h] (9.2)
2 ⋅ 100
în care:Vapă – volumul de apă din sistem, [m3];
capă – căldura masică a apei, [J/(kg⋅K)];
θad≈(90...95)°C – temperatura medie a apei de adaos;
θapă,r≈(15...20)°C – temperatura medie a apei brute 1 .
Pierderile de căldură datorate scăpărilor de fluid în regim de durată nu pot fi stabilite
analitic datorită modului de funcţionare aleatoriu, fiind influenţate de calitatea executării
lucrărilor de reparaţii, de numărul de pompe în funcţionare etc. Ca urmare, aceste pierderi se
stabilesc pe baza măsurătorilor cantităţii apei de adaos introdusă în sistem 2 şi a regimului termic
de funcţionare a acestuia 3 .
9.2. Calculul pierderilor de căldură prin transfer termic în mediul înconjurător

Calculul pierderilor de căldură se face aplicând relaţiile clasice particularizate în funcţie
de situaţiile specifice:
- tipul de izolaţie termică a conductelor:
izolaţie cu saltele din vată minerală;
izolaţie din spumă rigidă de poliuretan;
- modul de amplasare: subteran sau aerian;
- regimul termic de funcţionare pe durata de calcul în corelaţie cu parametrii climatici
exteriori;
- starea izolaţiei termice concretizată prin degradarea caracteristicilor fizice ce determină
protecţia termică a conductelor (gradul de degradare a izolaţiei termice);
- diametrul şi lungimea diferitelor tronsoane de conducte.
1
Apă netratată chimic
2
Înregistrările contoarelor
3
Temperatura apei brute şi temperatura apei de adaos
1
Expresia generală a pierderilor de căldură din conductele care transportă agent este:
θm − θ0
Q = Δq ⋅ (1 + β) ⋅ L = ⋅ (1 + β) ⋅ L [W] (9.3)
R
unde: q – pierderea specifică de căldură, [W/m];
θm – temperatura medie a agentului termic, [°C];
θ0 – temperatura mediului înconjurător, [°C];
R - rezistenţa la transfer termic de la fluid la mediul înconjurător, [(m⋅K)/W];
L – lungimea conductei, [m];
β=0,1...0,2 – coeficient de corecţie care ţine seama de pierderile de căldură prin
reazemele neizolate ale conductelor.
9.2.1. Pierderile de căldură ale conductelor montate suprateran (aerian)

Peretele Pentru o conductă (figura 9.1) pierderea de
Izolaţie căldură specifică se calculează cu relaţia 9.4:
conductei
λ1 λ2 λ3 θm − θe
Δq = ⋅ (1 + β) [W/m] (9.4)
tf Strat R
t1 protector unde: θe – temperatura aerului exterior, [°C];
tp R – rezistenţa la transfer termic a sistemului
tiz te format din conductă şi strat de izolaţie, [(m⋅K)/W],
t0 determinată cu relaţia 9.5.
di R = R cv,i + R cd ,OL + R cd ,iz + R cd ,sp + R cv,e (9.5)
d
diz 1
dc R cv,i = (9.6)
π ⋅ di ⋅ αi
Figura 9.1. Variaţia
temperaturii într-un perete 1 d
R cd ,OL = ⋅ ln (9.7)
cilindric neomogen 2 ⋅ π ⋅ λ OL di
1 d
R cd,iz = ⋅ ln iz (9.8)
2 ⋅ π ⋅ λ iz d
1 d
R cd ,sp = ⋅ ln c (9.9)
2 ⋅ π ⋅ λ sp d iz
1
R cv,e = (9.10)
π ⋅ dc ⋅ αe
1 1 d 1 d 1 d 1
R= + ⋅ ln + ⋅ ln iz + ⋅ ln c + (9.11)
π ⋅ d i ⋅ α i 2 ⋅ π ⋅ λ OL d i 2 ⋅ π ⋅ λ iz d 2 ⋅ π ⋅ λ sp d iz π ⋅ d c ⋅ α e
unde: αi – coeficientul de transfer de căldură prin convecţie, de la fluid la suprafaţa interioară a
conductei, [W/(m2⋅K)];
λOL – conductivitatea termică a materialului conductei, [W/(m⋅K)];
d – diametrul exterior al conductei, [m];
di – diametrul interior al conductei, [m];
λiz – conductivitatea termică a materialului stratului de izolaţie, [W/(m⋅K)];
diz – diametrul exterior al ansamblului conductă – strat de izolaţie, [m], determinat cu
relaţia:
d iz = d + 2 ⋅ δ iz [m] (9.12)
în care:δiz – grosimea stratului de izolaţie aşezat pe partea exterioară a conductei, [m];
λsp – conductivitatea termică a materialului stratului protector, [W/(m⋅K)];
2
dc – diametrul diametrul exterior al ansamblului conductă – strat de izolaţie – strat
protector, [m], determinat cu relaţia:
d c = d iz + 2 ⋅ δ sp [m] (9.13)
în care:δsp – grosimea stratului protector aşezat peste stratul de izolaţie, [m];
αe – coeficientul de transfer de căldură prin convecţie, de la conducta izolată la mediul
ambiant, [W/(m2⋅K)].
Pentru calculul coeficientului de transfer de căldură prin convecţie, de la conducta izolată
la mediul ambiant se pot folosi relaţiile:
¾ pentru conducte situate în interiorul clădirii:
( )
α e = 9,4 + 0,052 ⋅ θ e,sp − θ i [W/(m ⋅K)]
2
(9.14)
¾ pentru conducte situate în exterior:
α e = 9,28 + 0,046 ⋅ θ e,sp + 6,96 ⋅ v1 / 2 [W/(m2⋅K)] (9.15)
unde: θi – temperatura aerului interior, [°C];
θe,sp – temperatura suprafeţei exterioare a stratului protector al conductei, [°C],
considerată la o primă aproximare ca fiind 20°C;
v – viteza vântului, a cărei valoare este specifică zonelor eoliene din ţara noastră, [m/s].
9.2.2. Calculul termic al reţelelor termice cu conductă unică îngropată direct în sol
Pierderea de căldură pentru o conductă montată direct în pământ (figura 9.2), se
calculează cu relaţia 9.16:
θ m − θ sol
Q = Δq ⋅ (1 + β) ⋅ L = ⋅ (1 + β) ⋅ L [W] (9.16)
R tot
unde: θsol - temperatura la suprafaţa solului, [°C], determinată cu relaţia 9.17;
θ sol = ΔT + θ e [°C] (9.17)
în care: ΔT – diferenţa de temperatură admisă
între temperatura la suprafaţa solului şi
temperatua exterioară, [°C]. Această diferenţă de
temperatură variază şi în funcţie de umiditatea
relativă a aerului (din normative).
Rtot – rezistenţa termică totală a
ansamblului conductă – strat de izolaţie – strat
protector – sol, [(m⋅K)/W], determinată cu relaţia:
R tot = R + R sol [(m⋅K)/W](9.18)
în care: R – rezistenţa termică a ansamblului
conductă – strat de izolaţie – strat protector,
Figura 9.2. Conductă montată direct în [(m⋅K)/W], determinată cu relaţia:
pământ: 1 – izolaţie; 2 – manta de protecţie; 1 1 d 1 d
3 – conductă din oţel R= + ⋅ ln + ⋅ ln iz +
π ⋅ d i ⋅ α i 2 ⋅ π ⋅ λ OL d i 2 ⋅ π ⋅ λ iz d
1 d
+ ⋅ ln c
(9.19)
Rsol – rezistenţa termică a solului, determinată cu relaţia 9.20 când h D ec,e ≤ 2 , respectiv
cu relaţia 9.21 când h D ec,e ≥ 2 :
3
⎡ 2 ⎤
1 2⋅h ⎛ 2⋅h ⎞
R sol = ⋅ ln ⎢ + ⎜⎜ ⎟⎟ − 1⎥ [(m⋅K)/W] (9.20)
2 ⋅ π ⋅ λ sol ⎢ dc ⎝ dc ⎠ ⎥
⎢⎣ ⎥⎦
1 4⋅h
R sol = ⋅ ln [(m⋅K)/W] (9.21)
2 ⋅ π ⋅ λ sol dc
în care:h - adâncimea de pozare a conductei, [m];
λsol - conductivitatea termică a solului, [W/(m⋅K)].
4
Curs nr. 10. Calculul termic al reţelelor termice formate din două conducte montate direct în sol şi a celor
montate în canale
CALCULUL TERMIC AL REŢELELOR TERMICE FORMATE DIN

DOUĂ CONDUCTE MONTATE DIRECT ÎN SOL ŞI A CELOR
MONTATE ÎN CANALE
10.1. Calculul termic al reţelel1or termice formate din două conducte îngropate
direct în sol
Pentru calculul pierderilor de căldură a
două conducte montate direct în sol (figura 10.1),
se ţine seama de relaţiile:
Q 1 = Δq 1 , c ⋅ (1 + β1 ) ⋅ L 1 [W] (10.1)
Q 2 = Δq 2,c ⋅ (1 + β 2 ) ⋅ L 2 [W]
(10.2)
unde: Δq1,c, Δq2,c, - pierderile specifice de
căldură, corectate pentru conducta 1, respectiv
pentru conducta 2, ţinând seama de influenţa
reciprocă a conductelor, cu relaţiile:
Δq 1
Δq 1,c = [W/m] (10.3)
R 1, 2
1 + ϕ ⋅ Δq 1 ⋅
ΔT1
Figura 10.1. Sistem format din două conducte
montate direct în sol Δq 2
Δq 2,c = [W/m] (10.4)
R 1, 2
1 + ϕ ⋅ Δq 2 ⋅
ΔT2
în care: Δq1 – pierderea specifică de căldură prin conducta 1, determinată cu relaţia:
θ m − θ sol
Δq 1 = [W/m] (10.5)
R (tot
1)
Δq2 – pierderea specifică de căldură prin conducta 1, determinată cu relaţia:

θ m − θ sol
Δq 2 = [W/m] (10.66)
R (tot2 )
ϕ - coeficient de corecţie impus de influenţa reciprocă a celor două conducte, cu relaţia:
1 R 1, 2
−
Δq 1 ΔT1
ϕ= (10.7)
1 R 1, 2
−
Δq 2 ΔT2
unde: ΔT1 = θ1m − θ sol - diferenţa de temperatură între temperatura medie a agentului termic
transportat prin conducta 1 şi temperatura la suprafaţa solului, [°C];
ΔT2 = θ 2m − θ sol - diferenţa de temperatură între temperatura medie a agentului termic
R1,2 - rezistenţa la transfer datorată influenţei reciproce a celor două conducte, [(m⋅K)/W],
determinată cu relaţia:
1
montate în canale
R 1, 2 =
1
⋅ ln 1 +
(2 ⋅ h ) 2
[(m⋅K)/W] (10.8)
2 ⋅ π ⋅ λ sol b2
unde: b – distanţa între axele celor două conducte măsurată pe orizontală, [m];
10.2. Pierderile de căldură ale conductelor montate subteran în canale
Pentru calculul pierderilor de căldură ale

conductelor pozate subteran în canale (figura 10.2)
trebuie cunoscute următoarele date: diametrele
conductelor, dimensiunile canalului termic, adâncimea
de pozare „h” a canalului subteran, grosimea izolaţiei
termice a fiecărei conducte, temperatura la suprafaţa
solului „θsol”, conductivitatea termică a solului „λsol” şi
lungimea traseului de conducte.
Ca urmare, relaţia generală de calcul a fluxului
termic pierdut de conductă este :
θm − θc
Δq = ⋅ (1 + β) [W/m] (10.9)
R
unde: θc – temperatura aerului din canal, [°C],
Figura 10.2. Conducte montate subteran determinată cu relaţia:
în canale
θ1 θ 2 θ sol
+ +
R R 2 R 0 ⋅ (1 + β)
θc = 1 [°C] (10.10)
1 1 1
+ +
R1 R 2 R 0
unde: R1, R2 – rezistenţa termică la transfer termic a conductei 1, respectiv 2, calculată cu o
relaţie similară cu relaţia 10.11, [(m⋅K)/W], dar în care rezistenţa termică convectivă la exteriorul
ansamblui conductă – strat de izolaţie – strat protector, se determină funcţie de coeficientul de
convecţie termică de la suprafaţa stratului protector al conductei la aerul din interiorul canalului,
α, (α=10,5 [W/(m⋅K)]);
1 1 d 1 d 1 d 1
R= + ⋅ ln + ⋅ ln iz + ⋅ ln c + [(m⋅K)/W] (10.11)
π ⋅ d i ⋅ α i 2 ⋅ π ⋅ λ OL d i 2 ⋅ π ⋅ λ iz d 2 ⋅ π ⋅ λ sp d iz π ⋅ d c ⋅ α
θ1 şi θ2 – temperaturile medii ale agenţilor termici, [°C];
θsol – temperatura la suprafaţa solului, [°C], determinată cu relaţia:
θ sol = ΔT + θ e [°C] (10.12)
în care: ΔT – diferenţa de temperatură admisă între temperatura la suprafaţa solului şi temperatua
exterioară, [°C]. Această diferenţă de temperatură variază şi în funcţie de umiditatea relativă a
aerului (din normative).
R0 - rezistenţa termică a sistemului canal termic – sol, [(m⋅K)/W], determinată cu relaţia:
R 0 = R aer,c + R c + R sol [(m⋅K)/W] (10.13)
în care: Raer,c - rezistenţa termică a aerului din canalul termic, [(m⋅K)/W], determinată cu relaţia:
1
R aer ,c = [(m⋅K)/W] (10.14)
π ⋅ d ec,i ⋅ α
2
montate în canale
unde: dec,i - diametrul echivalent al canalului termic pentru suprafaţa interioară, [m], determinat
cu relaţia:
4 ⋅ Ai
d ec,i = [m] (10.15)
Pi
în care:Ai – suprafaţa secţiunii transversale interioare, a canalului, [m2];
Pi – perimetrul secţiunii transversale interioare, a canalului, [m].
Rc - rezistenţa termică a canalului, [(m⋅K)/W], determinată cu relaţia:
1 d ec,e
Rc = ⋅ ln [(m⋅K)/W] (10.16)
2 ⋅ π ⋅ λb d ec,i
în care: λb – conductivitatea termică a betonului din care este realizat canalul termic (pentru
beton simplu λb=1,27 W/(m⋅K), iar pentru beton armat λb=1,54 W/(m⋅K));
dec,e - diametrul echivalent al canalului termic pentru suprafaţa exterioară, [m], determinat
cu relaţia:
4 ⋅ Ae
d ec,e = [m] (10.17)
Pe
în care:Ae – suprafaţa secţiunii transversale exterioare a canalului, [m2];
Pe – perimetrul secţiunii transversale exterioare a canalului, [m];
Rsol - rezistenţa termică a solului, determinată cu relaţia 10.18 când h D ec,e ≤ 2 , respectiv
cu relaţia 10.19 când h D ec,e ≥ 2 :
1 2 ⋅ h + 4 ⋅ h 2 − d ec
2
,e
R sol = ⋅ ln [(m⋅K)/W] (10.18)
2 ⋅ π ⋅ λ sol d ec,e
1 4⋅h
R sol = ⋅ ln [(m⋅K)/W] (10.19)
Pentru coeficientul de conductivitate termică a solului se pot lua în calcul următoarele valori:
- sol afânat uscat: λs=(0,80...1,00) W/(m⋅K);
- sol umed legat: λs=(2,00...2,50) W/(m⋅K);
- sol jilav nelegat: λs=(1,10...1,50) W/(m⋅K).
10.3. Calculul căderii de temperatură

Pierderea de căldură pentru conductele reţelelor de transport şi distribuţie a agentului
termic conduce la modificări ale parametrilor agentului termic transportat. Astfel, în cazul în care
agentul termic este apa caldă sau apa fierbinte, în urma pierderilor de căldură se înregistrează
scăderea temperaturii agentului termic, iar în cazul în care agentul termic este sub formă de abur,
pierderea de căldură conduce atât la scăderea temperaturii cât şi la scăderea presiunii aburului.
Căderea de temperatură pe un tronson de conductă se calculează în funcţie de pierderea
de căldură şi de debitul agentului termic transportat pe tronsonul respectiv:
Q
ΔT = .
[K] (10.20)
c⋅M
θm − θ0
unde: Q = Δq ⋅ (1 + β) ⋅ L = ⋅ (1 + β) ⋅ L – pierderea de căldură, [W];
R
.
M - debitul total de agent termic transportat, [kg/s];
3
montate în canale
c – căldura masică a agentului termic, [J/(kg⋅K)].
De regulă, valorile căderilor de temperatură se plasează în domeniul:
pentru conductele de apă fierbinte montate subteran în canale termice, ΔT=(0,01...2)
K/km;
pentru conductele de apă fierbinte montate aerian, ΔT=(0,02...3) K/km.
În cazul aburului supraîncălzit, calculul căderii de temperatură de determinăcu relaţia 10.21:
⎛ .
⎞
ΔT = (θ1 − θ 0 ) ⋅ ⎜1 − e − U⋅L / M⋅c ⎟ [K] (10.21)
⎝ ⎠
unde: θ1 – temperatura iniţială a aburului, [°C];
θ0 – temperatura mediului ambiant, [°C];
.
M - debitul masic de abur, [kg/h];
U – coeficientul global de transfer de căldură de la abur la mediul ambiant raportat la
unitatea de lungime, [W/(m⋅K)];
c – căldura masică a aburului, [J/(kg⋅K)].
Se impune verificarea stării aburului la sfârşitul tronsonului. Pentru aceasta, temperatura
aburului la sfârşitul tronsonului (θ2) trebuie să fie mai mare decât temperatura de saturaţie
corespunzătoare presiunii (p2), cu relaţia:
θ 2 = θ1 − ΔT
(10.22)
θ 2 > θ abur
unde: θab – temperatura de saturaţie a aburului stabilită la presiunea pabur, [°C].
4
Curs nr. 11. Racordarea instalaţiilor de încălzire şi preparare apă caldă de consum
RACORDAREA INSTALAŢIILOR DE ÎNCĂLZIRE

ŞI PREPARARE APĂ CALDĂ DE CONSUM
11.1. Generalităţi
Ansamblul instalaţiilor situate la limita între reţeaua de distribuţie a căldurii şi instalaţiile
consumatorilor (reţeaua exterioară de distanţă şi instalaţiile interioare ale consumatorilor) se
numeşte staţie termică (ST) sau punct termic (PT).
Punctele termice pot asigura distribuţia căldurii numai pentru un anumit tip de consum
(încălzire, ventilaţie sau apă caldă), sau, pot distribui căldura mai multor tipuri de consumatori, în
cazul cel mai complex servind la prepararea centralizată a apei menajere, la transformarea
parametrilor pentru instalaţia de încălzire şi ca punct de plecare pentru distribuţia apei calde spre
instalaţia de încălzire a consumatorilor.
Tipul punctelor termice depinde de următorii factori:
natura şi mărimea consumurilor de căldură;
natura şi parametrii agentului termic de transport, faţă de agentul termic folosit la
consumatori;
sistemul de transport al căldurii (număr de conducte).
Racordarea instalaţiilor de încălzire şi preparare a apei calde se face cel mai adesea în
cadrul aceloraşi puncte termice. Schemele de racordare depind în principal de sistemul folosit
pentru prepararea apei calde – închis, deschis sau mixt – şi de numărul de conducte folosite pentru
transport şi distribuţie, cuprinzând atât instalaţii de racordare ale consumatorilor de încălzire cât şi
instalaţii pentru prepararea apei calde.
Punctele termice centralizate pot fi realizate astfel:
a) în sistem bitubulare închis, caz în care sunt caracterizate prin racordarea închisă a
instalaţiilor pentru prepararea apei calde şi racordarea directă sau indirectă a instalaţiilor pentru
încălzire. Ambele tipuri de consumatori sunt alimentaţi din aceleaşi conducte de ducere şi
întoarcere. În perioada de iarnă regimul termic al apei în conducta de ducere este cel impus de
încălzire, care necesită nivele termice mai mari decât prepararea apei calde. Schemele PTC în
sistemele bitubulare închise nu depind de modul de racordare a instalaţiilor de încălzire – direct sau
indirect. În funcţie de schema de preparare a apei calde în sistem închis şi de poziţia
preîncălzitoarelor în schemă se deosebesc următoarele tipuri de scheme:
- Schema o treaptă paralel pentru prepararea apei calde;
- Schema o treaptă serie pentru prepararea apei calde;
- Schema două trepte mixt (serie – paralel);
- Schema două trepte serie (serie – serie).
b) în sistem bitubulare deschis, caz în care sunt caracterizate prin folosirea unei conducte de
ducere comună pentru încălzire şi apă caldă care asigură transportul agentului termic necesar celor
două tipuri de consumatori. Conducta de retur asigură returnarea diferenţei dintre debitul instalaţiei
de încălzire şi debitul pentru prepararea apei calde.
11.2. Instalaţiile punctelor termice

Având în vedere că destinaţia principală a punctului termic este aceea de a pregăti agentul
termic pentru transportul său la instalaţiile consumatoare şi returnarea condensatului la sursa de
căldură, echipamentele de bază ale punctelor termice diferă în funcţie de natura şi parametrii
agentului termic astfel:
a) în cazul folosirii aburului ca agent termic, echipamentele de bază sunt colectoarele de
abur, aparatele de măsură, control şi reglare a parametrilor agentului termic, rezervoarele colectoare
pentru condensat şi pompe pentru evacuarea acestuia.
1
Instalaţie închisă de colectare a condensatului - Este constituită din oalele de condensat,
colectoare, rezervoare şi pompe de condensat. Condensatul rezultat de la aparatele consumatoare se
separă de aburul necondensat în oala de condensat şi apoi intră în rezervorul închis de colectare,
unde este menţinut la o suprapresiune suplimentară cu ajutorul regulatoarelor de presiune, de unde
prin intermediul pompelor de condensat este returnat la sursă.
b) în cazul folosirii apei fierbinţi ca agent termic, echipamentele de bază sunt
schimbătoarele de căldură sau elevatoarele pentru încălzire, schimbătoarele de căldură pentru
prepararea apei calde menajere, acumulatoare de apă caldă, pompe, instalaţii de automatizare,
măsură şi control şi cele pentru protecţia corozivă.
Schimbătoare de căldură - Sunt realizate sub forma unor preîncălzitoare secţionale, formate
din mai multe tronsoane racordate în serie pe partea de agent termic primar şi secundar. Cele pentru
încălzire sunt cu ţevi din OL prin care circulă agentul termic primar (apa fierbinte), iar printre ele
circulă agentul termic secundar (apa caldă pentru încălzire). Cele pentru prepararea apei calde
menajere sunt cu ţevi din alamă prin ele circulând agentul termic secundar (apa caldă de consum) şi
printre ele agentul termic primar (apa fierbinte).
Ejectoare apă-apă - Se folosesc la racordarea directă a consumatorilor de încălzire în
funcţie de diferenţa de presiune necesară în sistemul de încălzire al acestora. Funcţionarea lor este
caracterizată de coeficientul de amestec u, pe baza căruia se face dimensionarea termică, hidraulică
şi geometrică.
Instalaţiile de acumulare - Se utilizează în punctele termice cu scopul de a aplatisa curba de
consum de căldură sub formă de apă caldă.
11.3. Puncte termice centralizate (PTC) în sisteme bitubulare închise cu o treaptă
paralel pentru prepararea apei calde
11.3.1. Noţiuni generale şi prezentare
Aceste puncte termice sunt cele mai vechi, în prezent utilizându-se numai în anumite cazuri,
cum ar fi, PTC de capacitate redusă, când ponderea consumatorului de căldură pentru prepararea
apei calde este mare, faţă de cea pentru încălzire. În cazul racordării directe cu amestec, apa
fierbinte este distribuită din PTC la mai multe puncte termice cu hidroelevatoare amplasate în
general în clădirile consumatorilor. Prepararea apei calde se poate face şi cu acumulare, folosind
rezervoare cu serpentine (boilere) sau fără serpentine de încălzire.
Figura 11.1. Scheme de puncte termice centralizate în sisteme bitubulare închise, cu prepararea
apei calde, o treaptă paralel cu: a) racordare indirectă; b) racordare directă cu amestec;
1,2 – reţea de apă fierbinte (tur/retur); 3 – schimbător de căldură pentru încălzire;
4 - consumatori de căldură pentru încălzire; 5 – pompă de circulaţie; 6 – apă rece; 7 – apă caldă
de consum; 8 – consumatori de apă caldă; 9 – schimbător de căldură pentru prepararea apei
calde; 10 – hidroelevator
2
11.3.2. Dimensionare
Datorită alimentării în paralel a celor două schimbătoare (pentru încălzire şi cel pentru
prepararea apei calde), regimul hidraulic (de debite) şi termic al celor două tipuri de consumatori
sunt independente între ele. De aceea, determinarea valorilor de calcul ale debitelor de apă
fierbinte necesară celor doi consumatori se face pe baza consumurilor de căldură maxime ale
acestora, după cum urmează:
- pentru încălzire, în cazul racordării indirecte:
q ie
G ie = [kg/s] (11.1)
c a ( t 3c − t c4 )
unde: t 3c = t1c , iar în cazul racordării directe (schema din figura 11.1, b) t 4c = t7c ;
- pentru apă caldă, fără acumulare:
q aM
G ca = [kg/s] (11.2)
c a ( t1m − t m
2 )
şi în cazul acumulării:
. q amd
G ca = [kg/s] (11.3)
c a ( t1m − t m
2 )
unde: q ic - consumul de căldură pentru încălzire, în condiţiile temperaturii exterioare minime
convenţional t ec , [kJ/s];
q aM , q amd - consumul maxim, respectiv mediu sub formă de apă caldă, [kJ/s];
ca - căldura specifică medie a apei, [kJ/kg·ºC];
t1m , t 2m - valorile minime din cursul perioadei de încălzire ale temperaturilor t1 şi t2, [ºC];
t 3m , t 4m - valorile de calcul, la temperatura exterioară de calcul, t ec , ale temperaturilor t3 şi t4,
[ºC].
Debitul de calcul de apă fierbinte aferent punctului termic este:
GC c c
PT = G i + G a [kg/s] (11.4)
Dimensionarea schimbătoarelor de căldură

a) suprafaţa de schimb de căldură a schimbătorului 3 pentru încălzire este:
q ic
Si = [m2] (11.5)
k i ⋅ Δt ic
- suprafaţa schimbătorului 9 pentru apă caldă, în lipsa acumulării:

q aM
Sa = [m2] (11.6)
k a ⋅ Δt am
sau în cazul acumulării:

q imd
Sa = [m2] (11.7)
k m ⋅ Δt am
3
unde: ki, ka - coeficienţi globali de schimb de căldură ai schimbătorului pentru încălzire, respectiv
pentru prepararea apei calde, [kW/m2 ºC];
Δt ic , Δt am - diferenţele mediilogaritmice de temperatură ale schimbătorului 3 de încălzire, în
condiţiile temperaturii exterioare de calcul,respectiv a schimbătorului 9 pentru prepararea apei
calde, în condiţiile valorilor minime ale temperaturilor t1m şi t 2m .
Valorile consumurilor de căldură pentru prepararea apei calde se determină pe baza
debitelor de apă caldă consumată la temperatura constantă a apei de consum, ta şi a apei reci t8:
q aM = G M
r ⋅ c a ( t a − t 8 ) ⋅ ηa [kJ/s] (11.8)
sau:
q amd = G md
r ⋅ c a (t a − t 8 ) ⋅ ηa [kJ/s] (11.9)
unde: η a - randamentul termic al schimbătorului de căldură pentru prepararea apei calde.
11.4. Puncte termice centralizate (PTC) în sisteme bitubulare închise cu o treaptă serie
pentru prepararea apei calde
Acest tip de racordare, reprezintă o soluţie îmbunătăţită a schemei cu o treaptă paralel,
necesitând în PTC un debit de apă fierbinte de calcul mai mic (comparativ cu PTC o treaptă paralel
fără acumulare). Ea conduce însă, în anumite perioade din cursul sezonului de încălzire, în funcţie şi
de valorile momentane ale consumului de căldură pentru prepararea apei calde, la diminuarea
cantităţii de căldură livrată consumatorilor de încălzire faţă de aceea necesară. Gradul de diminuare
depinde şi de ponderea consumului de căldură q aM faţă de q ic .
7
va
8 ta
4
1 A Gi B GPT, t3
GPT, t1 t6
Ga V1
t2 t7
t5 9 V2 t4
3
2 5
Gr, t8 6
Figura 11.2. Schema punctului termic centralizat în sistem bitubular închis,
cu prepararea apei calde, o treaptă serie: 1,2 – reţea de apă fierbinte
(tur/retur); 3 – schimbător de căldură pentru încălzire; 4 - consumatori de
căldură pentru încălzire; 5 – pompă de circulaţie; 6 – apă rece; 7 – apă caldă
de consum; 8 – consumatori de apă caldă; 9 – schimbător de căldură pentru
prepararea apei calde
4
Curs nr. 12. Puncte termice centralizate în sistem închis două trepte şi puncte termice centralizate în sistem deschis
PUNCTE TERMICE CENTRALIZATE ÎN SISTEM ÎNCHIS DOUĂ TREPTE

ŞI PUNCTE TERMICE CENTRALIZATE ÎN SISTEM DESCHIS
12.1. Puncte termice centralizate în sistem închis două trepte mixt serie - paralel
Este o combinaţie între cele două scheme, o treaptă serie şi una paralel (figura 12.1). O
caracteristică a sa o constituie faptul că treapta 1 de preparare a apei calde utilizează “căldura
deşeu” conţinută de apa caldă care vine în instalaţia de încălzire, şi care, altfel ar fi fost returnată
sursei de căldură (ca la schemele anterioare). De aceea se spune că această schemă asigură un grad
sporit de utilizare a căldurii intrată cu apă de reţea în PTC.
Figura 12.1. Schema punctului termic centralizat în sistem bitubular închis, cu prepararea apei
calde, două trepte mixt (serie-paralel): 1,2 – reţea de apă fierbinte (tur/retur); 3 – schimbător de
căldură pentru încălzire; 4 - consumatori de căldură pentru încălzire; 5 – pompă de circulaţie;
6 – apă rece; 7 – apă caldă de consum; 8 – consumatori de apă caldă; 9 – treapta întâi de
preparare a apei calde; 10 – treapta a doua de preparare a apei calde
Dimensionare acestor puncte termice se realizează pentru cele două regimuri caracteristice de
funcţionare:
1. Iarna, atâta timp cât temperatura apei ieşită din instalaţia de încălzire este
t 4 ≥ (t a + 5...8) °C, prepararea apei calde se poate face numai în treapta I şi atunci t9=ta. Atunci când
temperatura t4 îndeplineşte condiţiile de mai sus, dar debitul momentan de apă din reţea Gi nu este
suficient pentru asigurarea consumului de căldură pentru prepararea apei calde diferenţa de cantitate
de căldură neasigurată de treapta I va fi preluată de treapta a II-a.
G r (t 9 − t 8 ) = G i (t 4 − t 5 ) ⋅ η i (12.1)
unde: ηi – randamentul termic al schimbătorului de căldură 9;
qI, qII – cantităţile momentane de căldură pentru prepararea apei calde livrate de treapta I,
respectiv a II-a.
Menţinând constant debitul de apă din reţea Gic pentru încălzire, odată cu reducerea
consumului de căldură qi, temperaturile apei din reţea (t3 şi t4) scad, cantitatea de căldură care poate
fi cedată în treapta I de preparare a apei calde scade. Considerând consumul de apă caldă Gr
constant, independent de consumul de căldură qi, cantitatea de căldură qI scade şi creşte cantitatea
de căldură cedată de treapta a II-a.
2. Vara, consumul de căldură pentru încălzire este Gi=0, ceea ce înseamnă ca GPT=Ga.
Prepararea apei calde se face cu debitul de apă de reţea Ga care trece în serie prin cele două trepte,
în contracurent faţă de apa rece Gr.
Debitele de apă necesare în reţea se calculează conform relaţiilor:
1
- pentru încălzire, considerând t 3c = t1c , conform relaţiei:
q ie
G ie = [kg/s] (12.2)
c a ( t 3c − t c4 )
- pentru prepararea apei calde, debitul suplimentar Ga de apă fierbinte din reţea este necesar numai
pentru treapta a II-a:
qM
G ca = II
(
c a ⋅ t1m − t m
2
) (12.3)
unde: q IIM = q aM − q Im - aportul maxim de căldură pentru prepararea apei calde în treapta a II-a.
Pe partea de apă rece se poate scrie, pentru cele două trepte:
qM
II =
GM
r ⋅ ca ⋅ t a − t 9
m ( ) (12.4)
r ⋅ c a ⋅ (t a − t r )
q aM G M
Înlocuind relaţia 12.4 în relaţia 12.3 rezultă debitul suplimentar Ga de apă fierbinte din reţea:
q aM t a − t 9m
G ca =
(
c a ⋅ t1m − t m
2
⋅
ta − tr) [kg/s] (12.5)
unde: t 9m = t 4m − ( 5...8 ) [ o C ]
În cazul schemelor cu acumulatoare de apă caldă în PT, în calculul debitelor se va lua în
considerare consumul mediu săptamânal de apă caldă:
ta − tm
md md
q II = q a ⋅ 9 (12.6)
ta − tr
Ca urmare debitul suplimentar de apă fierbinte calculat va avea o expresie de forma:
q amd ta − tm
G ca ∗ = 9
(
c a ⋅ t1m − t m
2
) ⋅
ta − tr
(12.7)
Valoarea de calcul a debitului de apă fierbinte aferentă punctului termic este:

1. fără acumulare:
G cPT = G ic + G ca (12.8)
2. cu acumulare:
G cPT = G ic + G ca ∗ (12.9)
Dimensionarea suprafeţelor de schimb de căldură pentru schimbătoarele 3, 9 şi 10 se face astfel:

1. suprafaţa schimbătorului de căldură pentru încălzire 3, se determină pentru condiţiile de calcul ale
consumului de căldură qic , ale temperaturilor t6c , t7c , t 3c , t 4c şi considerând t 4c = t7c + ( 5...10 )o C , cu relaţia:
q ic
Si = [m2] (12.10)
k i ⋅ Δt ic
2
2. în lipsa acumulatorului de apă caldă, suprafeţele de schimb de căldură se calculează cu relaţiile:
- pentru treapta I:
qM
SI = I (12.11)
k I ⋅ Δt m
I
t 9m − t r
unde: q M
I =q ⋅
M
a
ta − tr
- pentru treapta a II – a:
qM
II
S II = (12.12)
k II ⋅ Δt m
II
t a − t 9m
unde: q M
II =q ⋅M
a
ta − tr
3. În cazul existenţei acumulatoarelor de apă caldă în PT, suprafeţele de schimb de căldură
se calculează cu relaţiile:
- pentru treapta I:
q md
S∗I = I (12.13)
k I ⋅ Δt m
I
md md t 9m − t r
unde: q I = qa ⋅
ta − tr
q md
S∗II = II (12.14)
k II ⋅ Δt m
II
m
md = q md ⋅ t a − t 9
unde: q II a
ta − tr
în care: k I , k II - coeficienţii globali de schimb de căldură ai schimbătoarelor de căldură pentru
prepararea apei calde treapta I, respectiv a II-a, [kW/m2⋅°C];
Δt Im , Δt II
m - diferenţele medii logaritmice de temperatură pentru cele două trepte de
preparare a apei calde în condiţiile valorilor minime ale temperaturilor t 4m , t 9m , t1m şi t 2m = t 4m , [°C].
12.2. Puncte termice centralizate în sistem închis două trepte serie – serie
Punctele termice centralizate în sistem închis două trepte serie – serie (figura 12.2)
constituie o extindere a schemei două trepte mixt, în scopul reducerii cât mai mult posibil a valorii
e
de calcul a debitului de apă fierbinte G PT care intră în PTC. Din acest punct de vedere
dimensionarea sa se poate face în două variante:
- fără corecţia graficului de reglaj aferent încălzirii, caz în care pentru orice t e > t ec şi q II > 0 ,
e = G e + G e , în care G c se determină în funcţie de q md ;
debitul G PT i a a II
- cu corecţia graficului de reglaj aferent încălzirii, când pentru orice t e > t ec şi q II > 0 , debitul
e
G PT = Gic şi creşte temperatura t1 de intrare a apei fierbinţi în PTC, adică t1 > t3 ( la tec , t1c = t 3c ).
3
Dintre aceste scheme cu două trepte, cea mai des folosită este schema două trepte serie de
preparare a apei calde, deoarece, pentru prepararea agentului termic pentru încălzire şi apei calde
de consum este necesar debitul minim GPT de apă fierbinte din reţea. Aceasta conduce la
dimensionarea reţelei termice cu diametre mai mici şi la reducerea energiei consumată pentru
pomparea apei în reţea.
7 va
8 ta
′
4
1 A Gi B G PT, t3
GPT, t1 t6
V1
Ga t2 t7
t9 10 3
V2
t4 5
9
t5
2 C V
Gr, t8 6
Figura 12.2. Schema punctului termic centralizat în sistem bitubular închis, cu prepararea
apei calde, două trepte serie: 1,2 – reţea de apă fierbinte (tur/retur); 3 – schimbător de
căldură pentru încălzire; 4 - consumatori de căldură pentru încălzire; 5 – pompă de
circulaţie; 6 – apă rece; 7 – apă caldă de consum; 8 – consumatori de apă caldă; 9 – treapta
întâi de preparare a apei calde; 10 – treapta a doua de preparare a apei calde
12.3. Puncte termice centralizate (PTC) în sisteme bitubulare deschise

Schemele PTC în sistemele bitubulare deschise (figura 12.3) se deosebesc după poziţia relativă a
punctelor de racord ale instalaţiilor de consum de apă caldă, B şi C, faţă de regulatorul de debit RD.
Aceste scheme au o arie mai mică
9 de utilizare. Caracteristic acestui tip de
7 racordare este reglajul independent a
8 consumului de căldură pentru încălzire
faţă de cel pentru prepararea apei calde,
6 prin montarea regulatorului de debit RD
după punctele de racord B şi C ale
RD consumatorilor de apă caldă. Ca urmare,
4 cei doi consumatori funcţionează
independent. Astfel, consumul de căldură
A B pentru încălzire este satisfăcut prin
intermediul regulatorului de debit RD, iar
RT cel de apă caldă cu ajutorul regulatorului
1 3
de temperatură RT.
C
2
Figura 12.3. Schema de principiu a PTC în sisteme
bitubulare deschise: 1, 2 – reţea termică de ducere şi
întoarcere; 3 – vane de izolare a PT; 4, 5 – vane de
izolare ale instalaţiilor de încălzire şi de apă caldă;
6 - elevator; 7, 8 – consumatori de încălzire şi de apă
caldă; 9 – ventile de aerisire; RT – regulator de
temperatură; RD – regulator de debit
4
Curs nr. 13. Reglarea regimurilor de alimentare cu căldură
REGLAREA REGIMURILOR DE ALIMENTARE CU CĂLDURĂ
Reglarea regimului termic în sistemele de alimentare cu căldură înseamnă descrierea

modului de variaţie a temperaturii agentului termic în diversele puncte ale sistemului.
Principalele elemente care determină regimul termic al sistemului sunt aparatele de schimb
de căldură care intră în componenţa sa. Pentru a putea cunoaşte modul de variaţie a temperaturii
agenţilor termici la aceste aparate este necesară cunoaşterea caracteristicilor termice ale lor.
13.1. Ecuaţiile caracteristice ale aparatelor de schimb de căldură
Ecuaţiile utilizate pentru aparatele de schimb de căldură din sistemele de alimentare cu

căldură descriu funcţionarea acestora ţinând seama de specificul şi destinaţia lor.
În cadrul unui sistem de alimentare cu căldură, se utilizează diverse tipuri de aparate de
schimb de căldură, care diferă din punct de vedere al naturii agenţilor termici utilizaţi, al modului de
realizare constructivă, al regimurilor de funcţionare şi al gradului de murdărire.
Ecuaţiile care descriu funcţionarea schimbătoarelor de căldură rezultă din ecuaţiile de bilanţ
termic şi ale transferului de căldură. Ţinând seama de specificul funcţionării şi de tipul constructiv
al aparatelor de schimb de căldură folosite în sistemele de alimentare cu căldură ecuaţiile lor
caracteristice simplificate fac legătura între debitul termic al aparatului, coeficienţii de schimb de
căldură şi echivalenţii termici în apă ai agenţilor termici vehiculaţi.
A. Diferenţa medie de temperatură. Ţinând seama de procesele de schimb de căldură (figura
13.1) diferenţa medie logaritmică de temperatură Δt este dată de:
Δt M − Δt m
Δt = (13.1)
Δt
ln M
Δt m
t [°C] t [°C] t [°C] δtm

t6 t3 t4
w1< w7 Δtm w1> w8
δtM w1 δtM w1 t5
t9 Δθ
Δtm
Δtm
Δθ
Δθ
t7 t4 δtM ΔtM
Δtm w7 Δtm
t7 t8
2 δtM
S [m ] S [m ] 2
S [m2]
a) b) c)
t [°C] t [°C] t [°C]
δtM δtm δtM
t4 t1 t1
w1< w8 w2>w8 w2< w8
ΔtM w1 Δtm Δt M w2
Δθ w2 t2 Δθ Δθ
10
t9 t5 0 t12 t2
w8 Δtm δtM w8 ΔtM w8 Δtm
δtM δtm
t8 t9 t9
S [m2] S [m2] S [m2]
d) e) f)
Figura 13.1. Diagramele schimbului de căldură pentru diverse schimbătoare:

a – radiator apă-aer; b – preîncălzitor apă fierbinte-apă caldă pentru încălzire în PTC;
c,d – preîncălzitor treapta I de preparare a apei calde la PTC două trepte serie;
e, f – preîncălzitor treapta a II-a de preparare a apei calde la PTC
1
unde: ΔtM=Δθ - δtm - diferenţa maximă de temperatură dintre cei doi agenţi termici, [°C];
Δtm=Δθ - δtM - diferenţa minimă de temperatură dintre cei doi agenţi termici, [°C];
Δθ - diferenţa maximă de temperatură, care poate apare în procesul de schimb de căldură,
între doi agenţi termici, [°C];
δtm - diferenţa minimă de temperatură între care evoluează cei doi agenţi termici, [°C];
δtM - diferenţa maximă de temperatură, între care evoluează cei doi agenţi termici, [°C].
Simplificat, diferenţa medie logaritmică de temperatură poate fi exprimată sub forma unei
ecuaţii de gradul I:
Δt = a ⋅ Δθ − b ⋅ δt m − c ⋅ δt M (13.2)
unde: a, b şi c – coeficienţi a căror valoare diferă de la caz la caz în funcţie de schema circulaţiei
agenţilor termici şi de intervalele de temperatură între care aceştia evoluează (tabelul 13.1).
Tabelul 13.1. Valorile coeficienţilor a, b şi c

Valorile coeficienţilor Expresia simplificată a diferenţei
Destinaţia schimbătorului
a b c de temperatură Δt
Încălzire apă-apă în PT 1,38 0,28 1,1 Δtp=1,38·Δθp−0,28·δtmp−1,1δtM
Preparare apă caldă treapta I 1,0 0,4 0,6 ΔtI = ΔθI −0,4δtmI −0,6δtMI
Preparare apă caldă treapta II 1,38 0,28 1,1 ΔtII = 1,38·ΔθII−0,28δtmII−1,1δtMII
Elemente interioare de încălzire
1,0 0 0,5 Δti = Δθi −0,5δtMI
(radiatoare)
B. Capacitatea termică specifică se determină pentru aparatele de schimb de căldură care

funcţionează în condiţii diferite de cele de calcul, caz în care se cunoaşte numai temperatura
agentului termic la ieşirea din instalaţiile consumatoare de căldură.
Ţinând seama de aceasta, în cazul reglării rolul variabilei Δt este preluat de diferenţa
maximă de temperatură Δθ, care apare în aparatul de schimb de căldură între temperatura mediului
încălzitor şi a celui încălzit, la intrarea în aparat 1 , astfel încât puterea termică aparatelor de schimb
de căldură prin convecţie să poată fi determinată cu relaţia:
Q =ε⋅Wm ⋅Δθ [kJ/s] (13.3)
unde: ε - puterea termică specifică a aparatului de schimb de căldură (mărime adimensională)
raportată la unitatea celui mai mic echivalent termic, pentru o diferenţă maximă de temperatură Δ θ
de 1° C (tabelul 13.2);
Tabelul 13.2. Capacităţi termice specifice pentru schimbătoarele de căldură
Tipul aparatului Mod de racordare în PTC Expresia lui ε
1
εi =
direct ci + u W1
+
Radiator de încălzire (apă-aer) 1 + u k i ⋅ si
1
εi =
indirect W7
ci +
k i ⋅ si
ap
Schimbător pentru încălzire în PTC εp =
indirect W1 W
(apă fierbinte-apă caldă) + bp 1 + cp
k p ⋅sp W7
1
Valoare cunoscută în cazul reglajului
2
Tipul aparatului Mod de racordare în PTC Expresia lui ε
aI
εI =
treapta I WS W
+ b1 ⋅ S + c1
Schimbător pentru prepararea apei k I ⋅ sI W1
calde în PTC, două trepte serie a II
ε II =
WS W
treapta II + b II ⋅ S + c II
k II ⋅ s II W2
Wm =Gm⋅ c - valoarea cea mai mică a echivalentului termic în apă al debitului de agent
termic, [kJ/s°C];
Gm – valoarea minimă a debitului unuia din cei doi agenţi termici ai aparatului de schimb de
căldură, [kg/s];
c – căldura specifică a agentului termic respectiv, [kJ/kg°C].
Dacă se ia în considerare diferenţa medie logaritmică de temperatură, expresia puterii
termice specifice ε este de formă exponenţială, devenind deosebit de complexă în cazul aparatelor
de schimb de căldură în curent încrucişat. Simplificarea ei (relaţia 13.4) este posibilă prin
considerarea diferenţei de temperatură ∆t de forma relaţiilor din tabelul 13.1.
ε= a <ε* (13.4)
Wm W
+ b⋅ m +c
k ⋅s WM
unde: ε* - se calculează pe baza ecuaţiilor exponenţiale şi reprezintă puterea termică specifică a
unui aparat cu suprafaţa de schimb de căldură infinită.
Semnul inegalităţii este datorat folosirii expresiei simplificate. Inegalitatea arată că, fizic,
mărimea ε nu poate depăşi valoarea ε*, adică temperatura mediului încălzit nu poate depăşi
temperatura mediului încălzitor, în nici o secţiune a aparatului, deoarece valorile locale ale lui ∆θ
sunt pozitive.
În calcule, dacă din relaţia 13.4 rezultă ε≤ ε*, se ia în considerare valoarea respectivă. În
cazurile în care rezultă ε>ε*, mai departe în calcule consideră ε= ε* .
Pentru aparatele de schimb de căldură cu modificarea stării de agregare a unuia sau a
ambilor agenţi termici (condensare, vaporizare) şi pentru cele în echicurent puterea termică
specifică a aparatului cu suprafaţa de schimb de căldură considerată infinită se determină cu relaţia:
ε∗ = 1 (13.5)
1 + Wm
WM
iar pentru cele în contracurent ε*= 1.
Relaţia 13.5 este valabilă pentru orice tip de aparat de schimb de căldură din punct de vedere
Wm k ⋅S
fizic, în limitele 0 ≤ ≤ 1 , ceea ce înseamnă: 0 < ≤∞.
WM Wm
În calcule se poate folosi şi expresia:
k ⋅S
ω= (13.6)
Wm
unde: ω - un coeficient de regim.
13.2. Ecuaţiile reglării regimului termic
Se consideră schema generală a sistemului de alimentare cu căldură, adică un sistem de

transport bitubular închis, cu prepararea apei calde în două trepte serie. Ecuaţiile urmăresc stabilirea
3
temperaturii apei în diversele puncte caracteristice ale schemei, în funcţie de mărimea şi structura
sarcinii termice, pentru diverse condiţii climaterice exterioare. Structura sarcinii termice s-a
considerat prin raportul “tip”:
⎡ Qmd ⎤
ρT = ⎢ a ⎥ (13.7)
Q
⎣⎢ ic ⎦⎥ T
unde: Qamd - cantitatea medie de căldură necesară preparării apei calde pentru un regim oarecare
şi în condiţiile de calcul, [kJ ⁄s];
Qic - cantitatea de căldură pentru încălzire, în condiţiile de calcul, [kJ ⁄s].
Principalele ecuaţii de reglare a regimului termic sunt:
1. Ecuaţia generală a reglării se defineşte diferit pentru cele două circuite:
- pentru circuitul termic secundar al consumatorului de încălzire:
W7 = Qi ri (13.8)
- pentru circuitul primar al PT şi la sursa de căldură:
W1 = Qi rp (13.9)
unde: ri, rp - coeficienţii de reglaj adoptaţi în sistemul local de încălzire al consumatorului,
respectiv al PT cu racordare directă , în general , ri=rp=r.
2. Ecuaţiile reglării sarcinii termice de încălzire (tabelul 13.3) şi apă caldă (tabelul 13.4).
Ecuaţiile de reglare prezentate în tabelele 13.3 şi 13.4 sunt valabile pentru punctele termice cu
prepararea apei calde în două trepte serie, cu corecţia graficului de reglaj pentru încălzire. Aceasta a
impus condiţia ca la temperatura exterioară de calcul pentru încălzire tec corecţia graficului de reglaj
aferent încălzirii (a temperaturilor t3 şi t4 funcţie de Qi ) să fie:
- pe conducta de ducere-intrare în PT: δ1c=0;
- pe conducta de întoarcere-ieşire din PT: δ2c= δ.
Tabelul 13.3. Ecuaţiile reglajului termic pentru încălzire

Punct termic cu racordare
Mărimea U.M.
Indirectă Directă
1
δt mpc (1−ri ) (1− r )
t6 °C ti + ⋅ Qi (13.10) t i + Δt ic ⋅ Q i1+ m + c i ⋅ δt Mic ⋅ Q i i
εi
(13.16)
(1−ri )
t 6 − δt mpc ⋅ Q i (13.11) 1
+ (1− r )
t7 °C δt mpc (1−ri ) t i + Δt ic ⋅ Q i m + (c i − 1) ⋅ δt Mic ⋅ Q i i
1
ti + ⋅ (1 − ε i ) ⋅ Q (13.12)
εi (13.17)
ti +
δt Mpc
⋅Q
(1−rp ) (13.13)
(1− ri )
t 7 + (t 3c − t 7 c ) ⋅ Q i (13.18)
εp
1
⎡ ⎤ + (1− r )
°C t i + Δt ic ⋅ Q i m + Q i i ⋅ [(c i − 1) ⋅ δt Mic +
1
t3 ⎢ δt mpc 1 δt Mpc 1 ⎥
t i + Qi ⋅ ⎢ (1 − ε i ) r + ⋅
rp ⎥ + ( t 3c − t 7c )
εi Q ii εp
⎢ Q ⎥
⎣ i ⎦ (13.19)
(13.14)
t4 °C t 3 − δt Mpc ⋅ Q i
(1−rp ) (13.15) t4 = t7 (13.20)
4
Tabelul 13.4. Ecuaţiile reglajului termic pentru încălzire
Mărimea U.M. Ecuaţia
t6, t7, t3, t4 °C Conform tabelului 13.3
χ ⋅ρ ⎛ Δθ I ⎞
t 3 + s T ⋅ δt Mpc ⋅ ⎜⎜1 − ⎟
⎟
t1 °C rp
Qi ⎝ Δθ cI ⎠
(13.21)
χs ⋅ ρT Δθ I
t4 − ⋅ δt Mpc ⋅ (13.22)
t5 °C rp Δθ cI
Qi
t1 − t 3
δ1 °C χs ⋅ ρT ⎛ Δθ I ⎞
⋅ δt Mpc ⋅ ⎜⎜1 − ⎟
⎟ (13.23)
rp
Qi ⎝ Δθ cI ⎠
t4 − t5
χs ⋅ ρT Δθ I
δ2 °C ⋅ δt Mpc ⋅ (13.24)
rp Δθ cI
Qi
δ °C δ1 + δ 2 (13.25)
1 Δθ I
t9 °C t 8 + ⋅ δt Mpc ⋅ (13.26)
γ Δθ cI
unde: δt mpc = t 6c − t 7c [ºC]
δt Mpc = t 3c − t 4c [ºC]
δt Mic = t 6c − t 7c = δt mpc [ºC]
Δt ic = Δθ ic − c i ⋅ δt Mic = (t 6c − t i ) − c i ⋅ δt Mic [ºC]
Δθ I = t 4 − t 8 [ºC]
Δθ cI = t 4 c − t 8 [ºC]
δt Mac = t 12 − t 8 [ºC]
δ1, δ2 - diferenţele de temperatură ale apei din reţea în preîncălzitoare pentru prepararea apei
calde;
m - parametru care caracterizează gradul de modificare a coeficientului global de schimb de
căldură în funcţie de variaţia diferenţei medii de temperatură (relaţia 13.27):
m
k ⎛ Δt ⎞ m
=⎜ ⎟ sau k = Δt (13.27)
k e ⎜⎝ Δt e ⎟
⎠
Valoarea exponentului m (tabelul13.5) depinde de tipul aparatului de încălzire şi de schema
de legare a sa la coloana verticală.
Tabelul 13.5. Valorile exponentului m pentru încălzire

Tipul aparatului de încălzire m
Toate tipurile de radiatoare 0,33
Registre din ţeavă 0,25
Convectoare de toate tipurile IAICA 0,345
Convectoare-radiatoare de tip SP IAICA 0,36
χs - coeficient de corecţie pentru compensarea variaţiei sarcinii termice pentru încălzire în

timp de 24 de ore, faţă de valorile necesare, datorită neuniformităţii zilnice a alimentării cu apă
caldă. El se justifică astfel: în cursul zilei sarcina termică pentru prepararea apei calde fiind foarte
neuniformă, în calculele de dimensionare ale punctelor termice este recomandabil să se ia în
5
considerare o sarcină termică pentru prepararea apei calde QaS „de siguranţă”, mai mare decât
sarcina medie zilnică Q amd . Legătura între aceste două valori este dată prin relaţia:
Q Sa = χ s ⋅ Q amd (13.28)
Astfel, diferenţa între sarcina Q amax şi QaS este mai mică decât (Qamax − Qamd ) şi efectul
nefavorabil asupra reducerii temporare a sarcinii termice pentru încălzire (atunci când Qa momentan
este mai mare decât Q amd ) se diminuează.
Pentru punctele termice cu acumulatoare de apă caldă χ s = 1 , iar pentru cele fără acumulare
χ s =1,1...1,2 .
Raportul între consumul momentan de căldură pentru prepararea apei calde fiind şi sarcina
termică “de siguranţă” pentru prepararea apei calde (relaţiile 13.29 şi 13.30) se notează cu γ :
Qa
γ= (13.29)
Q sa
Qa
γ= (13.30)
χ s ⋅ Q amd
Ecuaţiile de reglare pentru t1 şi t5, corespund punctului de separare (intrare-ieşire) al

punctului termic faţă de reţeaua de transport. Pentru a stabili temperatura apei fierbinţi la sursă (td şi
ti) trebuie ţinut seama de pierderile de temperatură Δtrd, din conducta de ducere şi Δtri, din conducta
de întoarcere, care, în regim static al sistemului de alimentare cu căldură, sunt:
t d = t 1 + Δt rd [ºC] (13.31)
t i = t 5 − Δt ri [ºC] (13.32)
Diferenţele de temperatură Δtrd şi Δtri depind de distanţele de transport (sursă-punct termic),
de grosimea izolaţiei termice a reţelei şi de gradul de încărcare al acesteia faţă de capacitatea
nominală (W1 ⁄ W1c).
În regim dinamic, în timp, în funcţie de variaţia echivalentului termic în apă al debitului de
agent W1 (respectiv G1) diferenţa de temperatură Δtrd este variabilă. De asemenea, ţinând seama de
distanţele de transport diferite ale apei de la fiecare punct termic al sistemului la sursă, timpii
necesari curgerii diverselor debite sunt diferiţi şi ca urmare temperatura ti la sursă reprezintă o
rezultantă la un moment dat a tuturor debitelor G1 (respectiv W1) de la diversele puncte termice cu
temperaturile aferente (t5-Δtri). De aceea, determinarea în regim dinamic a temperaturii ti este
dificilă, necesitând calcule laborioase.
Graficele de reglaj numai pentru sarcina termică de încălzire (figura 13.2) reprezintă
variaţia temperaturilor t3, t6, t7, funcţie de temperatura exterioară te (funcţie de valoarea relativă a
sarcinii termice Qi ) pentru punctul termic cu racordare directă şi a lui t4 cu racordare indirectă.
Se constată că odată cu creşterea coeficientului de reglaj r, la o anumită temperatură
exterioară efectele sunt creşterea temperaturilor t3, t6, t7 şi descreşterea temperaturii t4, respectiv a
echivalentului termic W , în condiţiile aceloraşi valori de calcul, t3c, t4c, t6c şi t7c.
Graficele de reglaj ale sarcinii termice însumate (încălzire şi apă caldă) (figura 13.3)
reprezintă numai variaţiile temperaturilor de la intrarea şi ieşirea din punctul termic (t1 şi t5). Se
constată că, la o anumită structură a sarcinii termice totale ρT , odată cu creşterea coeficientului de
reglaj r, t1 creşte şi t5 scade. De asemenea, se poate vedea efectul creşterii ponderii cantităţii de
căldură Qa pentru prepararea apei calde faţă de aceea pentru încălzire Qi, prin intermediul lui ρT ;
cu cât ρT creşte, la acelaşi r, t1 creşte şi t5 scade. Scăderea lui t5 are loc pentru toată perioada de
6
încălzire, inclusiv la tec ( t 5′C > t 5′′C > t 5′′′C ), în timp ce creşterea lui t1 faţă de t3 are loc numai pentru
temperaturi te>tec (la tec, t1 = t 3C şi la te>tec, t1>t3).
În afara perioadei de încălzire (pentru te>te*= +10ºC şi respectiv Qi < Q nmin ), reglarea
cantităţii de căldură pentru prepararea apei calde se face cantitativ: se menţine constantă
temperatura t1 a apei de reţea la valoarea minimă t1min impusă de realizarea temperaturii t12=50ºC a
apei calde de consum şi se reglează debitul de apă din reţea G1 în funcţie de consumul de apă caldă
GS.
t [°C] t [°C]
t1 la ρT = 0,3
r = 0,8
150 t3c 150 t1c

r = 0,8
r = 0,4
140 140
r = 0 calitativ
t1 la ρT = 0,1
120 120 r = 0,4

t3
r = 0 calitativ
r = 0,8
r = 0,6
100
t6c
a) a) Perioada de încălzire
t6 r=0
80 t4c
r=0
t '5 c
r = 0,4
t4
r = 0,8
t7c
ρT = 0,1 t '5' c
r = 0,8
60
r = 0,4
t '5'' c
r=0
t5
t7
r = 0,8
40 r=0 ρT = 0,2
Perioada de încălzire ρT = 0,3
20
0 0,2 0,4 0,6 0,8 1,0 Qi 0 0,2 0,4 0,6 0,8 1,0 Qi
min min
Q i Q i
te [°C]
+20 +15 +5 0 -5 tec
Figura 13.2. Graficele de reglaj ale sarcinii Figura 13.3. Graficele de reglaj ale sarcinii
termice de încălzire în funcţie de temperatura termice de încălzire şi apă caldă:
exterioară: a)variaţia temperaturilor; a) variaţia temperaturilor; b) variaţia
b) variaţia debitelor relative de apă debitelor relative de apă
Ţinând seama de faptul că temperatura t1 asigură şi prepararea apei calde, se impune

condiţia ca în nici un moment al perioadei de alimentare cu căldură valoarea să nu scadă sub
valoarea minimă admisibilă în acest scop:
t 1min = t 12 + Δt f ≈70 o C (13.33)
7
unde: t12=50ºC şi rămâne constantă conform condiţiilor impuse de necesarul de căldură pentru
prepararea apei calde;
Δtf - diferenţa de temperatură necesară pentru schimbul de căldură în schimbătorul pentru
prepararea apei calde.
Pe baza acestor considerente, graficul de reglaj real în exploatare, ţine seama de: condiţiile
climaterice exterioare (temperatura exterioară şi viteza vântului) şi de consumul de căldură pentru
prepararea apei calde (figura 13.4).
t [°C]
150 150
t1
130 Perioada reglajului
130
cantitativ
110 110
Perioada reglajului calitativ 107
90 90
t 1min
t4
70 70
61
t 4min
50 t5 50
42
0,4 0,63
30 30
+10 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1 +10
+6 +6
Q i +2
+2 0
0
-1,2
-2
-2
-6 -6
v=16 -10 -10

10 m/s -14 -14
-15
6 m/s te [°C]
2 m/s
0 m/s
Figura 13.4 Graficul de reglaj pentru livrarea căldurii la un punct
termic. Exemplu: La te = 1,2 °C şi v = 6 m/s rezultă:
Q i = 0 ,63 ; ti = 107°C ; t4 = 61°C şi t5 = 42°C
8
Curs nr. 14. Auditul şi certificatul de performanţă energetică al clădirilor
AUDITUL ŞI CERTIFICATUL DE PERFORMANŢĂ ENERGETICĂ AL

CLĂDIRILOR
14.1. Introducere
Auditul energetic al unei clădiri urmăreşte identificarea principalelor caracteristici termice şi

energetice ale construcţiei şi ale instalaţiilor aferente acesteia şi stabilirea, din punct de vedere
tehnic şi economic a soluţiilor de reabilitare sau modernizare termică şi energetică a construcţiei şi a
instalaţiilor aferente acesteia, pe baza rezultatelor obţinute din activitatea de analiză termică şi
energetică a clădirii. Certificatul de performanţă energetică al unei clădiri urmăreşte declararea şi
afişarea performanţei energetice a clădirii, prezentată într-o formă sintetică unitară, cu detalierea
principalelor caracteristici ale construcţiei şi instalaţiilor aferente acesteia, rezultate din analiza
termică şi energetică.
Metodologia de calcul al performanţei energetice a clădirilor se adresează inginerilor
constructori şi de instalaţii, arhitecţilor şi, în general, specialiştilor care îşi desfăşoară activitatea în
domeniul energeticii construcţiilor şi al cărei scop îl reprezintă evaluarea şi creşterea performanţei
energetice a construcţiilor şi instalaţiilor aferente acestora. Metodologia de calcul al performanţei
energetice a clădirilor se referă la toate clădirile, în cadrul cărora se desfăşoară activităţi care
necesită asigurarea unui anumit grad de confort şi regim termic, potrivit reglementărilor tehnice în
domeniu, în condiţii de consum redus de energie.
Clădirile sunt grupate în două mari categorii, în funcţie de destinaţia principală a acestora,
după cum urmează:
A.Clădiri de locuit (din sectorul rezidenţial):
¾ clădiri de locuit individuale (case unifamiliale, cuplate sau înşiruite, tip duplex);
¾ clădiri de locuit cu mai multe apartamente (blocuri);
B.Clădiri cu altă destinaţie decât locuinţe (din sectorul terţiar):
¾ birouri;
¾ clădiri de învăţământ (creşe, grădiniţe, şcoli, licee, universităţi);
¾ cărmine, internate;
¾ spitale, policlinici;
¾ hoteluri şi restaurante;
¾ clădiri pentru sport;
¾ clădiri pentru servicii de comerţ (magazine, spaţii comerciale, sedii de firme, bănci);
¾ clădiri social-culturale (teatre, cinematografe, muzee);
¾ alte tipuri de clădiri consumatoare de energie (de exemplu: clădiri industriale cu regim
normal de exploatare).
Realizarea auditului energetic al unei clădiri presupune parcurgerea a trei etape:

1. Evaluarea performanţei energetice a clădirii în condiţii normale de utilizare, pe baza
caracteristicilor reale ale sistemului constructiei-instalaţii aferente (încălzire, apă caldă de
consum, ventilare, climatizare, iluminat);
2. Identificarea măsurilor de modernizare energetică şi analiza eficienţei energetice economice
a acestora;
3. Întocmirea raportului de audit energetic.
Pentru utilizarea prezentei reglementări tehnice se aplică termenii şi definiţiile din Legea nr.
372/2005 şi definiţiile următoare:
Analiză termică şi energetică a clădirii
Operaţiune prin care se identifică principalele caracteristici termice şi energetice ale
construcţiei şi ale instalaţiilor aferente acesteia si determinarea consumurilor anuale de energie
pentru încălzirea spaţiilor, ventilare / climatizare, apă caldă de consum şi iluminat
1
Audit energetic al unei clădiri
Procedură sistematică de obţinere a unor date despre profilul consumului energetic existent
al unei clădiri, de identificare şi de cuantificare a măsurilor pentru realizarea unor economii de
energie, precum şi de raportare a rezultatelor
Raport de audit energetic
Document tehnic care conţine descrierea modului în care a fost efectuat auditul, a
principalelor caracteristici termice şi energetice ale clădirii, a măsurilor propuse de modernizarea
energetică a clădirii şi instalaţiilor interioare aferente acesteia, precum şi a principalelor concluzii
referitoare la masurile eficiente din punct de vedere economic
Clădire de referinţă
Clădire având în principiu aceleaşi caracteristici de alcătuire ca şi clădirea reală şi în care se
asigură utilizarea eficientă a energiei
14.2. Stabilirea caracteristicilor energetice ale clădirilor existente şi domeniul de notare

energetică
Caracteristicile energetice ale clădirilor reprezintă valorile maxime şi minime posibile ale
consumului specific de căldură, diferenţiat pe utilităţi termice şi respectiv total. Pentru toate tipurile
de clădiri în România la nivelul anului 2005 se consideră, urmatoarele valori ale caracteristicilor
energetice:
¾ Încălzirea spaţiilor:
(M )
q înc = 500 kWh / m 2 an
(m )
q inc = 70 kWh / m 2 an
¾ Apa caldă de consum
(M )
q acm = 200 kWh / m 2 an
(m )
q acm = 15 kWh / m 2 an
¾ Climatizarea
q c( Mlim) = 300kWh / m 2 an
q c(mlim) = 20kWh / m 2 an
9 Ventilare mecanică
q c( Mlim) = 30kWh / m 2 an
q c(mlim) = 5kWh / m 2 an
¾ Iluminat
q il( M ) = 120kWh / m 2 an
q il(m ) = 40kWh / m 2 an
¾ Total utilităţi energetice
qT( M ) = 1150 kWh / m 2 an
qT(m ) = 150kWh / m 2 an
q(M) - consumul energetic specific maxim
q(m) - consumul energetic specific minim
Indicele specific de consum energetic, q, se obţine prin raportarea consumului energetic
anual estimat la aria utilă totală a spaţiilor încălzite, Aînc, a clădirii certificate.
Domeniul de notare energetică este definit prin intervalul dintre nota maximă şi minimă,
precum si de scala de notare energetică a clădirilor:
2
Nota maximă acordată clădirii: N(M) = 100 puncte,
Nota minimă acordată clădirii: N(m) = 20 puncte
Stabilirea scalei energetice a clădirilor

Scala energetică sau grila de clasificare energetică a clădirilor stabileşte valorile consumului
specific de căldură (total şi pe tipuri de utilitaţi) în funcţie de domeniul de notare. Scala energetică
se defineşte prin corespondenţa valorilor de consum specific de căldură, q [kWh/m2an], cu nota
energetică, în intervalul [N(m), N(M)], cu pasul de 16 puncte.
Determinarea valorilor reprezentative ale consumului anual specific de energie al

clădirilor
Consumul specific de energie anual pentru încălzirea spaţiilor, ventilar/climatizare,
prepararea apei calde de consum şi iluminat se determină conform părţilor I şi II ale Metodologiei.
¾ Clădire reală analizată, se determină următoarele valori ale consumului specific de căldură
(după caz):
qT(C) =qinc
(C) (C)
+qacm +qc(Clim
) (C)
+qvm +qil(C) - consumul specific de energie anual pentru
încălzirea spaţiilor, ventilare/climatizare, prepararea
apei calde de consum şi iluminat [kWh/m2an]
¾ Clădirea de referinţă, aferentă clădirii analizate, caracterizată de utilizarea eficientă a
căldurii:
qT( R) =qinc
( R) ( R)
+qacm +qc(Rlim
) ( R)
+qvm +qil(R) - consumul specific de energie anual pentru
încălzirea spaţiilor, ventilare/climatizare, prepararea
apei calde de consum şi iluminat [kWh/m2an]
Notarea din punct de vedere energetic a clădirii analizate şi a clădirii de referinţă
Pe baza valorilor consumurilor specifice de energie determinate conform părţilor I şi II ale
Metodologiei şi pe baza domeniului de notare energetică conform, se determină notele energetice
după cum urmează:
¾ clădirii analizate, caracterizată de consumul specific de energie estimat qT(C ) , i se atribuie
nota NC
¾ clădirii de referinţă, caracterizată de consumul specific de energie estimat qT( R ) , i se atribuie
nota NR
Relaţia de determinare a notei energetice funcţie de consumul specific annual de energie
estimate, qT, al clădirii considerate este următoarea:
⎧⎪exp(− B1 ⋅ qT ⋅ p 0 + B2 ), pentru (qT ⋅ p0 ) f qTM kWh / m 2 an

N =⎨ (14.1)
⎪⎩100, pentru (qT ⋅ p0 ) ≤ qTM kWh / m 2 an
B1, B2 - coeficienţi numerici determinaţi din tabelul 14.1. în funcţie de cazul de încadrare a
clădirii din punct de vedere al utilitaţilor existente conform tabelului 14.2;
p0 - coeficient de penalizare a notei acordate clădirii funcţie de gradul de utilizare a energiei
în raport cu nivelul raţional, corespunzător normelor minime de igienă şi întreţinere a clădirii şi
instalaţiilor interioare;
qTM - consumul specific annual normal de energie maxim, obţinut prin însumarea valorilor
maxime din scalele energetice propii utilitaţilor existente/aplicabile.
3
Tabelul 14.1..
Utilităti Încălzire Apă caldă de Climatizare Ventilare Iluminat
Caz consum mecanică
1
2
3
4
Tabelul 14.2.
Utilităţi B1 B2 qTm qTM
Caz
1 0,001053 4,73677 125 820
2 0,000761 4,71556 145 1120
3 0,001016 4,73724 130 850
4 0,000742 4,71646 150 1150
Procedura de notare energetică a unei clădiri constă în următoarele:

¾ în funcţie de dotarea cu utilităţi a clădirii analizate, aceasta se încadrează în unul din cazurile
din tabelul 14.1. (de exemplu o clădire prevazută cu instalaţie de încălzire a spaţiilor şi de
preparare a apei calde de consum şi cu instalaţie de iluminat artificial, dar care nu este
prevăzută au instalaţie de ventilare mecanică sau de climatizare se încadrează în cazul 1 din
tabelul 14.1.);
¾ pentru cazul aplicabil din tabelul 14.2. se aleg coeficienţii numerici B1 şi B2 şi consumul
maxim, qTM,
¾ se determină nota energetică
Penalizări acordate clădirii certificate
Penalizările acordate clădirii la notarea din punct de vedere energetic a acesteia sunt datorate
unor deficienţe de întreţinere şi exploatare a clădirii şi instalaţiilor aferente acesteia, având drept
consecinţe utilizarea neraţională a energiei.
Acestea se determină cu relaţia:
p0 = p1 ⋅ p2 ⋅ p3 ⋅ p4 ⋅ p5 ⋅ p6 ⋅ p7 ⋅ p8 ⋅ p9 ⋅ p10 ⋅ p11 ⋅ p12 (14.2)
p1 - coeficient de penalizare funcţie de starea subsolului ethnic al clădirii – pentru clădiri

colective, determinat conform tabelului 14.3.
Tabelul 14.3.
Starea subsolului tehnic p1
Uscată şi cu posibilitate de acces la instalaţia comună 1,00
Uscată, dar fără posibilitatea de acces la instalaţia comună 1,01
Subsol inundat/inundabil (posibilitatea de refulare a apei din canalizarea exterioară) 1,05
p2 - coeficient de penalizare funcţie de utilizarea uşii de intrare în clădire – pentru clădiri

colective, determinat conform tabelului 14.4.
Tabelul 14.4.
Uşa de intrare în clădire p2
Uşa este prevăzută cu sistem automat de închidere şi sistem de siguranţă (interfon, cheie) 1,00
Uşa nu este prevăzută cu sistem automat de închidere, dar stă închisă în perioada de
1,01
neutilizare
Uşa nu este prevăzută cu sistem automat de închidere şi este lăsată frecvent deschisă în
1,05
perioada de neutilizare
4
p3 - coeficient de penalizare funcţie de starea elementelor de închidere mobile din spaţiile
comune – catre exterior sau către ghene de gunoi – pentru clădiri colective, determinat conform
tabelului 14.5.
Tabelul 14.5.
Starea elementelor de închidere mobile p3
Ferestre/uşi în stare bună şi prevăzute cu garnituri de etanşare 1,00
Ferestre/uşi în stare bună dar neetanşate 1,02
Ferestre/uşi în stare proastă, lipsă sau sparte 1,05
p4 - coeficient de penalizare funcţie de starea armăturilor de închidere şi reglaj de la

corpurile statice – pentru clădiri dotate cu instalaţie de încălzire centrală cu corpuri statice,
determinat conform tabelului 14.6.
Tabelul 14.6.
Situaţia p4
Corpurile statice sunt dotate cu armături de reglaj şi acestea sunt funcţionale 1,00
Corpurile statice sunt dotate cu armături de reglaj dar cel puţin un sfert dintre acestea nu 1,02
sunt funcţionale
Corpurile statice nu sunt dotate cu armături de reglaj sau cel puţin jumate dintre armăturile 1,05
de reglaj existente nu sunt funcţionale
p5 - coeficient de penalizare funcţie de spălarea / curăţirea instalaţiei de încălzire interioară –

pentru clădiri racordate la un punct termic centralizat sau centrală termică de cartier, determinat
conform tabelului 14.7.
Tabelul 14.7.
Situaţia p5
Corpurile statice au fost demontate şi spălate/curăţate în totalitate după ultimul sezon de 1,00
încălzire
Corpurile statice au fost demontate şi spălate/curăţate în totalitate înainte de ultimul sezon 1,02
de încălzire, darn u mai devreme de 3 ani
Corpurile statice au fost demontate şi spălate/curăţate în totalitate cu mai mult de 3 ani în 1,05
urmă
p6 - coeficient de penalizare funcţie de existenţa armăturilor de separare şi golire a

coloanelor de încălzire – pentru clădiri collective dotate cu instalaţie de încălzire centrală,
determinat conform tabelului 14.8.
Tabelul 14.8.
Situaţia p6
Coloanele de încălzire sunt prevăzute cu armături de separare şi golire a acestora, 1,00

funcţionale
Coloanele de încălzire nu sunt prevăzute cu armături de separare şi golire a acestora sau nu 1,03
sunt funcţionale
p7 - coeficient de penalizare funcţie de existenţa echipamentelor de măsura pentru

decontarea consumurilor de căldură – pentru clădiri racordate la sisteme centralizate de alimentare
cu căldură, determinat conform tabelului 14.9.
Tabelul 14.9.
Situaţia p7
Există contor general de căldură pentru încălzire şi pentru apă caldă de consum 1,00
5
Există contor general de căldură pentru încălzire, dar nu există contor general de căldură 1,07
pentru apă caldă de consum
Nu există nici contor general de căldură pentru încălzire, nici contor general de căldură
pentru apă caldă de consum, consumurile de căldură fiind determinate în sistem pauşal 1,15
p8 - coeficient de penalizare funcţie de starea finisajelor exterioare ale pereţilor exteriori –

pentru clădiri cu pereţi din cărămidă sau BCA, determinat conform tabelului 14.10.
Tabelul 14.10.
Situaţia p8
Stare bună a tencuielii exterioare 1,00
Tencuială exterioară căzută total sau parţial 1,05
p9 - coeficient de penalizare funcţie de starea pereţilor exteriori din punct de vedere al

conţinutului de umiditate al acestora, determinat conform tabelului 14.11.
Tabelul 14.11.
Situaţia p9
Pereţi exteriori uscaţi 1,00
Pereţii exteriori prezintă pete de condens (în sezonul rece) 1,02
Pereţii exteriori prezintă urme de igrasie 1.05
p10 - coeficient de penalizare funcţie de starea acoperişului peste pod – pentru clădiri
prevăzute cu pod nelocuibil, determinat conform tabelului 14.12.
Tabelul 14.12.
Situaţia p10
Acoperiş etanş 1,00
Acoperiş spart/neetanş la acţiunea ploii sau a zăpezii 1,10
p11 - coeficent de penalizare funcţie de starea coşului/coşurile de evacuare a fumului –

pentru clădiri dotate cu sisteme locale de încălzire/preparare a apei calde de consum cu combustibil
lichid sau solid, determinat conform tabelului 14.13.
Tabelul 14.13.
Situaţia p11
Coşurile au fost curăţate cel puţin odată în ultimii doi ani 1,00
Coşurile nu au mai fost curăţate de cel puţin doi ani 1,05
p12 - coeficient de penalizare care ţine seama de posibilitatea asigurării necesarului de aer
proaspăt la valoarea de confort, determinat conform tabelului 14.14.
Tabelul 14.14.
Situaţia p12
Clădire prevăzută cu sistem de ventilare naturală organizată sau ventilare mecanică 1,00
Clădire fără sistem de ventilare organizată 1,10
14.3. Definirea clădirii de referinţă
Clădirea de referinţă reprezintă o clădire virtuală având următoarele caracteristici

generale, valabile pentru toate tipurile de clădiri considerate:
a. Aceeaşi formă geometrică, volum şi arie totală a anvelopei ca şi clădirea reală;
6
b. Aria elementelor de construcţie transparente (ferestre, luminatoare, pereţi exteriori vitrati),
pentru clădiri de locuit este identică cu cea aferentă clădirii reale. Pentru clădiri cu altă
destinaţie decât de locuit aria elementelor de construcţie transparente se determină pe baza
indicaţiilor din Metodologia de calcul al performanţei energetice a clădirilor - Partea I-a, în
funcţie de aria utilă. a pardoselii incintelor ocupate (spaţiu condiţionat);
c. Rezistenţele termice corectate ale elementelor de construcţie din componenţa anvelopei
clădirii sunt caracterizate de valorile minime normate;
d. Valorile absorbtivităţii radiaţiei solare a elementelor de construcţie opace sunt aceleaşi ca în
cazul clădirii de referinţă;
e. Factorul optic al elementelor de construcţie exterioare vitrate este (ατ)= 0,26;
f. Factorul mediu de însorire al faţadelor are valoarea corespunzătoare clădirii reale;
g. Numărul de schimburi de aer din spaţiul încălzit este de minimum 0,5 h-1, considerându-se
ca tâmplăria exterioară este dotată cu garnituri speciale de etanşare, iar ventilarea este de tip
controlată, iar în cazul clădirilor publice/sociale, valoarea corespunde asigurării confortului
fiziologic în spaţiile ocupate;
h. Sursa de căldură pentru încălzire şi preparare a apei calde de consum este, după caz:
h.1. staţie termică compactă racordată la sistem districtual de alimentare cu căldură, în cazul
clădirilor reale racordate la astfel de sisteme districtuale;
h.2. centrală termică proprie funcţionând cu combustibil gazos (gaze naturale sau GPL) şi cu
preparare a apei calde de consum cu boiler cu acumulare, pentru clădiri care nu sunt
racordate la un sistem de încălzire districtuală;
i. Sistemul de încălzire este de tipul încălzire centrală cu corpuri statice, dimensionate
conform reglementărilor tehnice în vigoare;
j. Instalaţia de încălzire interioară este dotată cu elemente de reglaj termic şi hidraulic atât la
baza coloanelor de distribuţie (în cazul clădirilor colective), cât şi la nivelul corpurilor
statice; de asemenea, fiecare corp de încălzire este dotat cu repartitoare de costuri de
încălzire;
k. În cazul sursei de căldură centralizată, instalaţia interioară este dotată cu contor de căldura
general (la nivelul racordului la instalaţiile interioare) pentru încălzire şi apă caldă de
consum la nivelul racordului la instalaţiile interioare, în aval de staţia termică compactă;
l. În cazul clădirilor de locuit colective, instalaţia de apă caldă este dotată cu debitmetre
înregistratoare montate pe punct de consum de apă caldă din apartamente;
m. Randamentul de producere a căldurii aferent centralei termice este caracteristic
echipamentelor moderne noi; nu sunt pierderi de fluid în instalaţiile interioare;
n. Conductele de distribuţie din spaţiile neîncălzite (ex. subsolul tehnic) sunt izolate termic cu
material caracterizat de conductivitate termică χiz<0,05 W/mK, având o grosime de
minimum 0,75 ori diametrul exterior al conductei;
o. Instalaţia de apă caldă de consum este caracterizată de dotările şi parametrii de funcţionare
conform proiectului, iar consumul specific de căldură pentru prepararea apei calde de
consum este de 1068Np /Aînc [kWh/m2an], unde NP reprezintă numărul mediu normalizat de
personae aferent clădirii certificate, iar Aînc reprezintă aria utilă a spaţiului încălzit/
condiţionat;
p. În cazul în care se impune climatizarea spaţiilor ocupate, randamentul instalaţiei de
climatizare este aferent instalaţiei, mai corect reglată din punct de vedere aeraulic şi care
funcţionează conform procesului cu consum minim de energie;
q. În cazul climatizării spaţiilor ocupate, consumul de energie este determinat în varianta
utilizării răcirii în orele de noapte pe baza ventilării naturale/mecanice (după caz);
r. Nu se acordă penalizări, p0 = 1,00.
7
DISTRIBUŢIA ENERGIEI TERMICE
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA Suport de curs
FACULTATEA DE INGINERIE ELECTRICĂ
Ş.l.dr ing. Radu – Cristian DINU
Suport de curs
Ş.l.dr.ing. Radu – Cristian DINU
1
CUPRINS
Cap. 1. STRUCTURA SISTEMULUI DE TERMOFICARE, PRODUCERE,

TRANSPORT, DISTRIBUŢIE ……...…....……………....................................... 3
1.1. Elementele sistemelor centralizate de alimentare cu căldură ….………………....... 3
1.2. Natura şi parametrii agenţilor termici de transport …..…………………………….. 4
1.3. Distribuţia şi siguranţa alimentării cu căldură............................................................ 6
Cap. 2. CONFORTUL CLĂDIRILOR …………………………..……………….……… 9
2.1. Noţiuni generale………………………………………………………….………… 9
2.2. Factori de confort termic …………………………………………………………... 10
Cap.3. METODE DE EVALUARE A NECESARULUI DE CĂLDURĂ PENTRU
ÎNCĂLZIRE ŞI APĂ CALDĂ DE CONSUM....................................................... 14
3.1. Noţiuni generale despre necesarul de căldură în clădiri …..……………………….. 14
3.2. Calculul necesarului de căldură pentru prepararea apei calde de consum …..…….. 14
3.3. Calculul necesarului de căldură pentru încălzire …..………………………………. 15
Cap.4. CORPURI DE ÎNCĂLZIRE ………………………..………………………….... 26
4.1. Criterii de utilizare a corpurilor de încălzire şi clasificarea corpurilor de încălzire……. 26
4.2. Alegerea, dimensionarea, amplasarea, montarea şi racordarea corpurilor de încălzire …. 26
4.3. Radiatoare din elemente............................................................................................. 29
4.4. Radiatoare - panou …………………………………………………………...….… 32
4.5. Corpuri de încălzire tubulare ……………………………………………………….. 33
4.6. Radiatoare din ţeavă şi tablă............................................................................................... 36
4.7. Convectoare......................................................................................................................... 36
Cap.5. SISTEME DE ÎNCĂLZIRE CENTRALĂ A CLĂDIRILOR …………............. 38
5.1. Consideraţii generale privind sistemele de încălzire a locuinţelor..…………........... 38
5.2. Sisteme de încălzire cu apă caldă ……................................................................….. 40
5.3. Module termohidraulice ………………...………..................................................... 43
Cap.6. RACORDAREA INSTALAŢIILOR DE ÎNCĂLZIRE ŞI PREPARARE APĂ
CALDĂ DE CONSUM............................................................................................. 46
6.1. Generalităţi.................................................................................................................. 46
6.2. Instalaţiile punctelor termice...................................................................................... 46
6.3. Puncte termice centralizate (PTC) în sisteme bitubulare închise cu o treaptă paralel
pentru prepararea apei calde....................................................................................... 47
pentru prepararea apei calde....................................................................................... 49
6.5. Puncte termice centralizate în sistem închis două trepte mixt serie - paralel............. 50
6.6. Puncte termice centralizate în sistem închis două trepte serie – serie........................ 52
6.7. Puncte termice centralizate (PTC) în sisteme bitubulare deschise............................. 53
Cap.7. REŢELE TERMICE. CLASIFICARE ŞI MONTARE........................................ 54
7.1. Tipuri de reţele termice şi de termoficare ………………………………………….. 54
7.2. Montarea reţelelor termice şi de termoficare.............................................................. 57
7.3. Elemente componente şi descrierea reţelelor termice................................................. 58
7.4. Calculul termic al reţelelor termice............................................................................ 64
7.5. Calculul hidraulic al reţelelor termice........................................................................ 71
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………….. 76
2
1. STRUCTURA SISTEMULUI DE TERMOFICARE, PRODUCERE,

TRANSPORT, DISTRIBUŢIE
1.1. Elementele sistemelor centralizate de alimentare cu căldură

Ansamblul instalaţiilor de producere combinată a energiei electrice şi termice, precum şi
instalaţiile de transport, de distribuţie şi de utilizare a căldurii constituie un sistem centralizat de
alimentare cu căldură.
În general, structura sistemelor centralizate de alimentare cu căldură, depinde de tipul
acestora, putând fi clasificate după natura necesarurilor de căldură acoperite în:
sisteme centralizate de alimentare cu căldură urbane;
sisteme centralizate de alimentare cu căldură industriale;
sisteme centralizate de alimentare cu căldură mixte (urbane şi industriale).
Sistemele centralizate de alimentare cu căldură, indiferent de tipul lor, cuprind (figura 1.1):
electric; 7 – bară colectoare abur joasă presiune pentru termoficare urbană (0,5…2,5 bar); 8 – schimbător
de bază într-o treaptă; 9 – cazan de apă fierbinte; 10 – colectoare puncte joase; 11 – pompe de reţea treapta
I; 12 – pompe de reţea treapta a II-a; 13 – schimbător de căldură pentru prepararea apei calde treapta I;
14 - schimbător de căldură pentru prepararea apei calde treapta a II-a; 15 – preîncălzitor încălzire treapta
I; 16 – consumatori de căldură pentru încălzire; 17 – consumatori de apă caldă; 18 – pompă apă rece
potabilă; 19 – hidroelevator; 20 – pompă circulaţie agent termic pentru încălzire
Conform schemei simplificate din figura 1.1, principalele părţi componente ale unui sistem de
termoficare sunt:
3
a) Sursa de energie termică, care poate fi, după caz: centrală electrică de termoficare (CET) sau
centrală termică (CT) dotate eventual cu instalaţii de valorificare a resurselor energetice secundare
industriale sau a deşeurilor menajere;
b) Reţeaua de termoficare formată din totalitatea magistralelor de transport şi din conductele de
distribuţie, inclusiv derivaţiile spre consumatori;
c) Punctele termice utilizate în scopul cedării căldurii către instalaţiile consumatorilor, ele
reprezentând elementele de legătură dintre acestea şi reţeaua de termoficare;
d) Instalaţiile consumatorilor, numai în măsura în care, datorită legăturilor hidraulice directe, devin
elemente ale sistemului de termoficare propriu-zis.
f) Staţiile termice urbane, staţiile intermediare de pompare, transformatoarele de abur, staţiile de
epurare şi pompare a condensatului returnat la centrala sau centralele de termoficare.
1.2. Natura şi parametrii agenţilor termici de transport

Natura agentului termic folosit în sistemele de alimentare cu căldură diferă în funcţie de
felul sursei, precum şi de tipul şi necesităţile consumatorilor, putând fi utilizat:
¾ abur de presiune medie (6...15) bar;
¾ apă fierbinte cu temperatura nominală peste 115°C;
¾ apă caldă cu temperatura nominală de maxim 115°C.
1.2.1. Natura agentului termic în cazul sistemelor centralizate de alimentare cu căldură urbane
În cazul sistemelor de termoficare urbană, nivelul termic cerut de consumatorii de căldură,
90…95°C – pentru încălzire şi 50…60°C – pentru apa caldă de consum, nu impune utilizarea
aburului drept agent termic de transport. Utilizarea apei fierbinţi ca agent termic de transport
prezintă atât unele avantaje cât şi unele dezavantaje în comparaţie cu aburul:
termoficare cu apă fierbinte; c) schema sistemului de termoficare folosind abur; d) variaţia temperaturii de
saturaţie în reţeaua de termoficare cu abur; 1 – cazan; 2 – turbină; 3 – instalaţie de bază pentru livrarea
căldurii; 4 – instalaţie de vârf pentru livrarea căldurii; 5 – reţea de termoficare; 6 – pompă de reţea;
7 – pompă de condensat; 8 – instalaţie consumatoare; 9 – separator de condensat
4
Avantaje:
1. producţia specifică de energie electrică pe unitatea de căldură livrată orar sau anual în
reţeaua de transport este mai mare în comparaţie cu utilizarea agentului termic sub formă de abur
(figura 1.2). Acest lucru se datorează faptului că presiunea până la care se poate destinde aburul
depinde numai de nivelul termic până la care trebuie încălzită apa în instalaţia de bază ta şi de
coeficientul de termoficare.
2. Permite păstrarea în circuitul termic al CET a întregii cantităţi de condensat, lucru
deosebit de important deoarece ciclurile CET moderne au parametrii iniţiali mai ridicaţi;
3. Raza de acţiune şi lungimea reţelei de transport a căldurii este mult mai mare, comparativ
cu utilizarea aburului;
4. Schemele de racordare a consumatorilor în reţelele de apă fierbinte sunt mai simple decât
cele de racordare în reţelele de abur
Dezavantaje:
1. Consumul de putere şi de energie pentru pomparea agentului termic este mai mare în
cazul utilizării apei fierbinţi ca agent termic din cauza debitelor mai mari vehiculate şi a pierderilor
de presiune pe reţea, mai mari;
2. Domeniul de aplicare este restrâns, agentul termic sub formă de apă fierbinte neputând fi
utilizat la acoperirea unor eventuale consumuri tehnologice;
3. Densitatea şi presiunea hidrostatică mari, nu permit o distribuţie uşoară în zonele cu relief
accidentat;
4. Defectele pe reţeaua de transport şi distribuţie a agentului termic se pot identifica şi
remedia mai greu, ceea ce conduce la o exploatare curentă puţin mai dificilă în comparaţie cu
reţelele de transport a aburului.
1.2.2. Natura agentului termic în cazul sistemelor centralizate de alimentare cu căldură
industriale
Având în vedere faptul că majoritatea consumatorilor tehnologici folosesc agent termic sub
formă de abur, problema alegerii unui anumit tip de agent termic nu mai apare. De asemenea, în funcţie
de mărimea sarcinii termice pentru încălzire, ventilare şi pentru prepararea apei calde de consum, de
ponderea ei în mărimea sarcinii termice totale şi de distanţa de transport, se va alege şi tipul agentului
termic de transport pentru acoperirea acestor necesaruri de căldură.
1.2.3. Parametrii agentului termic de transport
Alegerea parametrilor agentului termic trebuie făcută de la caz la caz, ţinând seama de
condiţiile concrete şi în special de natura agentului termic, apă fierbinte sau abur.
Sistemele de termoficare care utilizează ca agent termic apa fierbinte sunt sisteme urbane,
consumatorii fiind aceia care cer asigurarea unei temperaturi aproximative de 50°C pentru
alimentarea cu apă caldă şi (90…95)°C, în regim nominal pentru consumatorul de încălzire.
Temperatura efectivă de livrare a agentului termic din instalaţiile de producere este determinată pe
baza calculelor tehnico-economice, având în vedere numeroşii factori tehnici şi economici care
intervin.
Debitul de agent termic necesar în reţeaua de termoficare pentru care aceasta este
dimensionată se determină cu relaţia 1.1:
qc
Gc = (1.1)
(
c ⋅ t cd − t ic )
unde: Gc – debitul nominal de agent termic, [kg/s];
qc – necesarul nominal de căldură, [kW];
c – căldura specifică a apei, [J/(kg·°C)];
5
t cd - temperatura nominală a apei fierbinţi în conducta de ducere la plecarea din CET, [ºC];
t ic = 70...75 - temperatura nominală a apei în conducta de întoarcere la sosirea în CET, [ºC].
Temperatura apei în conducta de întoarcere este dată de condiţiile actuale de dimensionare
ale instalaţiilor interioare de cedare a căldurii la consumatori t ic = 90 / 70 o C sau 95 / 75 o C şi, ca
urmare, mărimea debitului orar nominal de agent termic de transport este influenţată numai de
temperatura t cd . Cu cât această temperatură este mai mare apar o serie de avantaje, cum ar fi:
1. se reduce debitul de agent termic necesar transportului căldurii şi, implicit, se reduce
puterea pompelor şi consumul de energie pentru vehicularea acestuia în reţeaua de termoficare;
2. se reduc investiţiile în reţeaua de termoficare, deoarece la aceeaşi pierdere specifică de
presiune considerată în calculul de dimensionare, rezultă diametre mai mici ale conductelor;
3. se reduce suprafaţa de schimb de căldură în schimbătoarele instalate în punctele termice.
Dezavantajele unei temperaturi mai mari a apei fierbinţi în conducta de ducere mai mari
sunt următoarele:
- în cazul considerării aceluiaşi coeficient de termoficare α nh se modifică şi temperatura apei la
ieşirea din schimbătorul de bază t ca , conform relaţiei 1.2, rezultând o creştere a consumului anual de
combustibil, a cheltuielilor de exploatare şi a celor de investiţii:
(
t ca = t ic + α nh ⋅ t cd − t ic ) (1.2)
- scade energia electrică produsă ca urmare a reducerii debitului de abur turbinat.
Fixarea temperaturii optime de alimentare cu căldură are în vedere şi mărimea sistemului,
astfel că pentru sistemele mici de alimentare cu căldură se alege temperatura de 120(130)°C, iar la
sistemele mari de alimentare cu căldură, se alege temperatura de 130(150)°C.
Dacă sursele de producere a energiei termice au o capacitate termică instalată mică şi sunt
amplasate în apropierea consumatorilor, agentul termic poate fi apa caldă cu temperatura de până la
115°C, astfel de sisteme prezentând faţă de cele cu apă fierbinte următoarele avantaje:
- racordarea consumatorilor se poate face direct;
- distribuţia agentului termic prin conducte se realizează la temperaturi şi presiuni mici, simplificând
problemele legate de compensarea dilatărilor;
- utilizarea de conducte şi izolaţii ale conductelor cu grosimi mai mici;
- asigurarea independenţei alimentării consumatorilor racordaţi la sursă faţă de ceilalţi consumatori.
1.3. Distribuţia şi siguranţa alimentării cu căldură

Alimentarea cu căldură a consumatorilor urbani şi industriali se realizează în funcţie de
condiţiile impuse de aceştia. Din punct de vedere al siguranţei în alimentarea cu căldură, cerute de
diferiţi consumatori, aceştia se clasifică în:
¾ consumatori de gradul I: sunt acei consumatori la care întreruperea alimentării cu căldură poate
provoca pierderi de vieţi omeneşti, opriri lungi ale procesului tehnologic pentru restabilirea
condiţiilor normale de lucru sau perturbarea sistemului normal de viaţă al unui mare oraş;
¾ consumatori de gradul II: sunt consumatori importanţi la care întreruperea alimentării cu
căldură conduce la reduceri parţiale şi de scurtă durată a producţiei;
¾ consumatorii de gradul III: sunt acei consumatori la care întreruperile în alimentarea cu
căldură nu provoacă reduceri ale capacităţii de producţie.
Furnizarea energiei termice se poate realiza pe bază de contracte anuale sau de lungă durată
încheiate între producător şi distribuitori, între distribuitori şi consumatori, între producători şi
6
consumatorii lor direcţi, sau între consumatori şi subconsumatorii lor, modificându-se obligatoriu
ori de câte ori condiţiile tehnice avute în vedere la încheierea contractului s-au schimbat.
Contractele se încheie pentru fiecare punct de consum 1 şi pentru fiecare tip de agent termic în parte,
apă fierbinte şi abur, consumurile fiind ulterior defalcate după scopul utilizării lor 2. Consumurile
tehnologice vor fi, de asemenea, defalcate pe feluri şi calităţi de purtător de energie termică,
precizându-se pentru fiecare fel şi calitate de purtător următoarele:
- debitele orare maxime absorbite – în regim de iarnă şi de vară;
- parametri de calitate – presiune şi temperatură;
- procentele de condensat şi apă fierbinte restituite;
- indicii de calitatea ai condensatului şi apei fierbinţi returnate;
- volumul instalaţiilor prin care circulă agentul purtător sub formă de apă fierbinte –
conducte, aparate consumatoare, recipienţi.
.
În ceea ce priveşte consumurile pentru încălzire şi preparare apă caldă de consum, în

contract se vor menţiona:
- debitele orare maxime;
- volumul instalaţiilor în care circulă purtătorul de energie primar sub formă de apă fierbinte;
- regimul de consum – continuu sau intermitent.
Cantităţile de energie termică prevăzute în contractele încheiate între producător şi
consumator, distribuitor şi consumator şi între consumator şi subconsumator se stabilesc pe baza
normelor sau indicilor de consum şi a planului de producţie a inteprinderii respective la care se
adaugă consumurile subconsumatorilor evidenţiate separat şi, trebuie să corespundă, cantităţilor
repartizate unităţilor consumatoare respective, pentru fiecare tip de agent termic în parte.
În general, un astfel de contract, trebuie să cuprindă anumite precizări referitoare la
continuitatea, calitatea şi siguranţa în alimentarea cu căldură, cum ar fi:
indicatorii gradului de siguranţă cerut de consumator, diferenţiaţi pe etapele de realizare a
instalaţiilor, pe perioadele de funcţionare stabilă şi de funcţionare în scheme provizorii;
curbele pagubelor medii probabile în funcţie de durata întreruperilor în alimentare;
graficele de repornire a instalaţiilor tehnologice după întreruperea alimentării.
Furnizorul are obligaţia de a asigura furnizarea energiei termice la parametrii prevăzuţi în
contract, în limita abaterilor (tabelul1.1) indicilor de calitate prevăzuţi, corespunzător standardelor
de stat, cu condiţia ca, consumatorul să respecte clauzele contractuale privind debitul maxim stabilit
pe agenţi şi presiuni, procentul şi ritmicitatea restituirii condensatului, precum şi procentul de
pierderi de apă fierbinte prevăzut de reglementările în vigoare.
Tabelul 1.1. Abateri admisibile ale parametrilor agentului termic

Nr. Abateri de
Agentul termic Abateri de temperatură
crt. presiune
<10 bar ±10 [%]
10…14 bar ±1 [bar]
1. Abur cu presiunea nominală 14…20 bar ±7,5 [%] ±5 [%] din temperatura nominală
20…30 bar ±1,5 [bar]
> 30 bar ±5 [%]
±5 [%] din temperatura nominală, dar cel
2. Apă fierbinte pentru scopuri tehnologice -
puţin 5°C
±5 [%] din temperatura conform
3. Apă fierbinte pentru încălzire -
graficului de reglaj
1
pentru fiecare consumator – persoană fizică sau juridică
2
tehnologic, încălzire, preparare apă caldă de consum
7
Consumatorii au obligaţia să restituie, iar furnizorul să primească, condensatul şi apa

fierbinte restituite, în procentele şi la calităţile stabilite şi înscrise în contract.
Tarifele practicate la energia termică furnizată sunt diferenţiate în funcţie de agentul purtător
al acesteia la diferite presiuni, după tipul consumatorului şi după cum reţelele de transport sunt
exploatate de furnizor sau consumator, în:
- preţ de tip monom – este un preţ simplu, aplicat la cantitatea de energie termică consumată;
- preţ de tip binom – este compus dintr-un preţ care se aplică debitului maxim prevăzut în
contract şi un preţ ce se aplică cantităţii de căldură consumate.
8
2. CONFORTUL CLĂDIRILOR

Reducerea consumului energetic în clădiri, este una dintre principalele direcţii actuale de
cercetare în domeniul construcţiilor, dar cu o permanenta atenţie îndreptată asupra satisfacerii
cerinţelor obiective şi subiective legate de funcţiile vitale ale omului privind:
Proiectarea spaţiilor închise (a clădirilor) este o problemă complexă care poate fi rezolvată prin acţiunea simultană a
unor factori de natură tehnică, socială, psihologică şi ergonomică, ca urmare a unui calcul de optimizare multicriterială,
având în vedere confortul (tehnic şi psihologic) şi economia de energie.
Noţiunea de confort tehnic cuprinde toţi parametrii realizaţi şi controlaţi cu instalaţii, care
influenţează direct dispoziţia omului şi acţionează asupra simţurilor acestuia, cum ar fi: confortul
termic, acustic, olfactiv şi vizual.
Perceperea şi aprecierea elementelor de bază ale confortului de către om sunt influenţate atât
de unii factori psihologici cât şi de evoluţia şi echilibrul psihologic al omului. Psihicul omului
depinde şi de factori independenţi cum ar fi: vârsta, sexul etc., care influenţează şi aprecierea
nivelului de confort tehnic. Astfel poate apare senzaţia de plăcut ca optimul rezultant al parametrilor
de confort tehnic şi psihologic (figura 2.1).

Confortul subiectiv al persoanelor dintr-un spaţiu închis depinde de foarte mulţi factori, care
pot fi grupaţi astfel (conform principiului lui Blanchere):
temperatură;
umiditate şi circulaţie a aerului;
miros şi respiraţie;
factori acustici;
văz şi efecte ale culorilor;
factori speciali (aporturi solare, ionizaţie);
factori de siguranţă;
9
factori legaţi de programul zilnic;

pericole neprevăzute;
factori economici.
2.2. Factori de confort termic

Realizarea confortului în clădiri, presupune cunoaşterea unui complex de factori care
definesc confortul în ansamblu şi care pot fi grupaţi în factori higrotermici.
Noţiunea de confort termic are un caracter subiectiv, ea depinzând de comportamentul
fiecărui individ în raport cu mediul ambiant.
- umiditatea relativă a aerului interior, respectiv presiunea parţială a vaporilor de apă
în aer;
2) căldura cedată de corp, care depinde de îmbrăcăminte, dar şi de ceilalţi parametri enumeraţi anterior.
ajutorul scării subiective de confort cu şapte nivele: +3 (foarte cald); +2 (cald); +1 (uşor cald); 0
(neutru); -1 (răcoare); -2 (rece); -3 (frig).
B = C + 0,25 ⋅ (t i + θ mr ) + 0,1 ⋅ x − 0,1 ⋅ (37,8 − t i ) ⋅ v i (2.1)
Condiţia ca în încăperi să se realizeze un confort termic corespunzător este ca, la o anumită
temperatură a aerului interior ti să se realizeze o temperatură medie optimă a suprafeţelor
mediul ambiant.
Criteriul de confort termic în clădiri poate fi ilustrat printr-o relaţie grafică (figura 2.2) între
temperatura aerului din încăpere, temperatura aerului exterior şi temperatura peretelui, rezultând că
10
valoarea medie a temperaturii aerului interior poate fi cuprinsă între 17 şi 24°C pentru realizarea
unui confort termic corespunzător în încăperi, conform reglementărilor în vigoare din România.
Prea cald 30
Temperatura medie
zo

Temperatura aerului
20 20 ki =0,5 W/m2K
tc=23°C
exterior, te [°C]
18
na de
10 25 2
ki =1,0 W/m K
16 0 ki =1,5 W/m2K
20
−10 tc=19°C
14 tc=21°C
12 −20 15
10
18 20 22 24 10 15 20 25 30

Din punct de vedere matematic, temperatura medie de radiaţie reprezintă, o medie ponderată
a produselor suprafeţelor specifice şi temperaturile specifice ale acestora, fiind de fapt, o rezultantă
a efectului de radiaţie asupra unui corp aflat în interiorul încăperii, a suprafeţelor calde (corpuri de
încălzire) şi suprafeţelor reci:
∑Sj ⋅ θ j
θ mr = (2.2)
∑Sj
Din grafic rezultă că temperatura ti poate fi aleasă între 19 şi 23°C, în condiţiile în care
temperatura θmr are valori echivalente cuprinse între 16 şi 25°C, cu respectarea corelaţiei dată de
zona haşurată şi anume: la creşterea lui ti trebuie să scadă θmr şi invers. Temperatura de confort,
care mai este denumită şi temperatura resimţită, poate fi considerată ca medie aritmetică între
temperatura aerului interior şi temperatura medie de radiaţie a suprafeţelor delimitatoare ale
încăperii (relaţia 2.3).
t i + θ mr
tc = [°C] (2.3)
2
De asemenea, în diagrama din figura 2.3 sunt trasate şi dreptele de variaţie a coeficienţilor
globali de transfer termic, ki, ai elementelor exterioare de construcţie, ce asigură temperaturile
interioare necesare. Din analiza lor rezultă faptul că în ţara noastră, până în anul 1997, gradul de
izolare termică al pereţilor exteriori ne situează în afara zonei de confort (ki=1,4 W/(m2⋅K)].
Formele sub care acţionează apa asupra clădirilor şi a materialelor de construcţii pot fi
menţionate astfel:
- apa meteorologică, sub forma intemperiilor (ploaie, zăpadă), acţionează asupra elementelor de
închidere ale clădirilor (acoperiş, pereţi exteriori);
- apa iniţială de construcţie rezultă în urma procesului de punere în operă a clădirii (turnări de
beton, tencuieli umede etc.) acţionează în masa elementelor de construcţie;
11
- apa de exploatare rezultă din procesul funcţional-tehnologic care se desfăşoară în clădiri (băi,
bucătării, laboratoare etc.);
- apa higroscopică derivă din umiditatea aerului interior şi exterior, funcţie de structura fizică a
materialului de construcţie;
- apa de condens rezultă în urma condensării vaporilor de apă pe suprafaţa şi în masa elementelor
de construcţie exterioare (pereţi de închidere, terase, planşee de pod etc.);
- apa de natură biologică rezultă din procesele de respiraţie şi de evaporare a apei de pe suprafaţa
pielii omului.
umiditate de saturaţie xs, a cărei valoare este influenţată de valoarea temperaturii din încăpere
(figura 2.4).
ϕi=100%
16
14 ϕi=80%
12
10
8 ϕi=50%
6
4
2
0
0 5 10 15 20 25
Figura 2.4. Diagrama de confort umiditate absolută – temperatura aerului interior
- umiditatea relativă a aerului interior ϕi, reprezintă raportul între umiditatea absolută şi cea de saturaţie
şi are valori cuprinse între 50 şi 90%, în funcţie de destinaţia încăperilor şi de modul de ventilare a
acestora. Valorile optime ale umidităţii relative a aerului în încăperile clădirilor civile şi social-culturale
sunt de 55…65%, funcţie de temperatura aerului interior de 20…23°C (figura 2.5).
60
50
40
30 Zonă de
confort
20 Aer uscat
10

12
Este indicat ca viteza de mişcare a aerului din încăpere să nu fie accentuată, deoarece apare
senzaţia de curent dacă aerul în mişcare are o temperatură mai mică decât aerul interior şi jetul este
îndreptat spre părţi ale corpului. În zona cuprinsă de la pardoseală până la 2 m înălţime în camerele
de locuit şi birouri cu o temperatură de 20…22°C, viteza de mişcare a aerului de 0,1…0,15 m/s este
considerată admisibilă (figura 2.6).
funcţie de gradul de turbulenţă a aerului interior (Tu), de viteza de mişcare a aerului interior (vi) şi
de temperatura resimţită (tc) cu relaţia 2.4:
ICA = (34 − t i ) ⋅ (v i − 0,05) ⋅ (0,37 ⋅ v i ⋅ Tu + 3,14 ) [%]
0 , 62
(1.4)
26
Temperatura aerului
ϕi =0,3
24
22 ϕi =0,7
20
18
0 0,2 0,4 0,6 0,8 1,0 1,2

termică a îmbrăcămintei Rcl, exprimată în clo 2. Confortul termic ţinând seama de felul activităţii şi
al îmbrăcămintei, poate fi apreciat şi sub formă grafică (figura 2.7) pentru o valoare a umidităţii
relative a aerului în încăpere ϕi=50% şi, indică astfel, temperatura optimă resimţită tc în corelaţie cu
rezistenţa termică a îmbrăcămintei Rcl sau Rh, cu intensitatea muncii iM şi cu energia metabolică M.
Viteza aerului trebuie considerată vi=0 pentru activităţi cu iM≤1 met şi vi=0,3 pentru iM>1.
Figura 2.7. Temperatura optimă resimţită în corelaţie cu rezistenţa termică a îmbrăcămintei, cu intensitatea
muncii şi cu energia metabolică
3
1 met = 58 W/m2
2
1 clo = 0,155 m2K/W
13
3. METODE DE EVALUARE A NECESARULUI DE CĂLDURĂ PENTRU

ÎNCĂLZIRE ŞI APĂ CALDĂ DE CONSUM
3.1. Noţiuni generale despre necesarul de căldură în clădiri

Necesarul de căldură pentru asigurarea parametrilor de confort termic în cadrul unui obiectiv
(clădire) cuprinde, în general, necesarul de căldură pentru: încălzire, preparare apă caldă de consum
(acc), ventilaţie, tehnologie şi pierderi în reţelele de transport şi distribuţie.
Pentru aprecierea cantitativă a fenomenelor de transfer de căldură şi masă prin elementele de
construcţie care intră în componenţa structurilor ce delimitează încăperile clădirilor se impune
cunoaşterea proprietăţilor termice şi higrotermice ale materialelor de construcţie omogene.
Alegerea modului de alcătuire a elementelor de construcţie se face pe baza proiectării din
punct de vedere termotehnic în scopul realizării:
- rezistenţei minime necesare la transferul termic, prin limitarea fluxului termic şi evitarea
condesului pe suprafaţa interioară a elementului de construcţie;
- stabilităţii termice necesare, pentru evitarea oscilaţiilor temperaturii aerului interior şi pe
suprafaţa interioară a elementelor de construcţie;
- rezistenţei la permeabilitate la vapori, pentru limitarea condensării vaporilor în interiorul
elementelor de construcţie;
- rezistenţei la infiltraţia aerului, pentru
Schema bilanţului energetic asigurarea capacităţii de izolare termică.
Pierderi prin transmisie Evaluarea consumului anual de energie pentru
şi ventilare încălzire este necesară pentru eficientizarea energetică
- în domeniul construcţiilor. Consumul anual se referă la
Aport solar şi intern energia finală (EF) (căldură şi electricitate) folosită în
= clădire pentru încălzirea spaţiilor şi sub formă de apă
Necesar de căldură caldă şi la energia primară (EP) conţinută de
+ combustibilii utilizaţi şi din care se obţine energia
Energie pentru apă caldă secundară (ES) care acoperă necesarul de energie
+ finală al clădirii (figura 3.1).
Electricitate Calculul necesarului de căldură se bazează în
+ principal, pe un calcul simplificat-estimativ, pe experienţa
Pierderi tehnice celui care proiectează şi pe experienţe anterioare.
=
Necesar de energie finală 3.2. Calculul necesarului de căldură pentru
prepararea apei calde de consum
Figura 3.1. Componentele consumului de
energie luat în considerare pentru Necesarul de căldură pentru scopuri igienico-
eficientizarea energetică a clădirilor civile sanitare se determină în funcţie de natura
1
Q ac = ⋅ G ac ⋅ c ⋅ (t ac − t ar ) [W] (3.2)
3,6
unde: Gac – debitul de apă caldă de consum 4, [kg/h];
4
14

dependenţi de numărul de persoane N (relaţia 3.3) şi de căldura consumată pentru prepararea apei
calde menajere Q cac (tabelul 3.1).
Q cac ⋅ N
Q ac = (3.3)
2...2,5

Qacc
1. Case de locuit 290…320 250…275
2. Cămine 260…320 225…275
3. Spitale 410…490 350…420
4. Şcoli 93…105 80…90
5. Instituţii 350…465 300…400
Nr.
crt.
- lemne 30
Preparare locală
- gaze 60
1. Locuinţe
După program 120
3. Hoteluri 60
4. Spitale 120
3.3. Calculul necesarului de căldură pentru încălzire

3.3.1. Calculul necesarului de căldură pentru încălzire folosind metoda caracteristicii
termice a clădirii
Metoda are la bază relaţia 3.4 în condiţiile în care se consideră un regim staţionar:
Q i = x i ⋅ Ve ⋅ (θ i − θ e ) ⋅ a [W ] (3.4)
unde: Qi – necesarul de căldură datorită pierderilor prin elementele de construcţie, [W];
xi – caracteristica (coeficientul) termic al clădirii (tabelul 3.3), [W/(m3⋅°C)];
Ve – volumul exterior construit, [m3];
θi – temperatura interioară convenţională de calcul, [°C];
θe – temperatura spaţiilor exterioare încăperii considerate, [°C], care se ia după caz:
a – coeficient în funcţie de temperatura exterioară θe (tabelul 3.4), [°C].
15
Calculul necesarului de căldură pentru încălzire conform metodei caracteristicii termice a

clădirii impune determinarea necesarului suplimentar pentru încălzirea aerului infiltrat ca urmare a
neetanşeităţilor (relaţia 3.5).
Q vm = f ⋅ Q i [W] (3.5)
unde: f – coeficient de corecţie în funcţie de temperatura exterioară (tabelul 3.5);
Nr. -3 3 xi
Felul clădirii Ve·10 [m ]
1
1…5
1. 5…10 0,58…0,765 0,5…0,65
şi administrative
10…25
> 25
5…20
2. Ateliere 0,53…0,58 0,46…0,5
20…200
3. Garaje 5…10 0,75…1,33 0,65…1,15

θe, [ºC] -12 -15 -18 -21
a 1,35 1,29 1,21 -

θe, [ºC] >0 -5…-10 -10…-15 -15…-20
f 0,15…0,2 0,1…0,15 0,07…0,1 0,05…0,07
3.3.2. Calculul necesarului de căldură pentru încălzire folosind metoda de calcul pe

conturul exterior al clădirii
Metoda presupune efectuarea unui calcul aproximativ de transfer de căldură pe conturul
exterior al unei clădiri, indiferent de destinaţia acesteia. Necesarul total de căldură este:
(
Q i = 1,2 ⋅ Q p + Q v ) [W] (3.6)
unde: Qp - pierderile de căldură prin suprafeţele pline (zidite), [W]:
Q p = S p ⋅ (θ i − θ e ) ⋅ k p (3.7)
Qv - pierderile de căldură prin suprafeţele vitrate, [W]:
Q v = S v ⋅ (θ i − θ e ) ⋅ k v (3.8)
Coeficienţii globali de transfer de căldură prin suprafeţe pline, kp, respectiv vitrate, kv, sunt
dependenţi de condiţiile meteorologice exterioare (tabelul 3.6).
vigoare
2
kp, [W/(m ·grd)] 0,79 1,7 1,5…1,98
2
kv, [W/(m ·grd)] 3,82 8,26 3,25…5,23
Ţinând cont de faptul că suprafaţa exterioară a clădirii este determinată cu relaţia 3.9, se va
aprecia aportul suprafeţelor pline (zidite) Sp, faţă de cele vitrate Sv, astfel:
- pentru hale industriale Sv=(0,1…0,3)SE;
- pentru locuinţe Sv=(0,1…0,2)SE;
16
- pentru clădiri social-culturale şi administrative Sv=(0,2…0,4)SE;:

SE = Sp + Sv [m2] (3.9)
3.3.3. Calculul necesarului de căldură pentru încălzire prin metoda coeficienţilor globali de
izolare termică „G”
Metoda de calcul ţine seama de condiţiile climatice ale amplasamentului (clădirii), precum şi
de aporturile de căldură internă şi solară (pasivă) şi se poate folosi la determinarea prin calcul a
necesarului anual de căldură atât pentru clădirile noi, cât şi pentru cele existente (reabilitate sau
nereabilitate).
Pentru un m3 de volum interior al clădirii, necesarul anual de căldură se determină cu relaţia:
24
⋅ G − (Q i + Q s ) [kW⋅h/(m ⋅an)]
θi 3
Q= ⋅ C ⋅ N12 (3.10)
1000
unde: G – coeficientul global de izolare termică a clădirii, [W/(m3⋅°C)], determinat cu relaţia 3.11:
1 ⎛ A ⎞
G= ⋅ ⎜⎜ ∑ ' ⎟ + 0,34 ⋅ n
⎟ [W/(m3·°C)] (3.11)
Vclad ⎝ R m ⎠
unde: A – aria anvelopei clădirii, [m2];
2
R 'm - rezistenţa termică corectată, medie, a anvelopei clădirii, [(m ·°C)/W], determinată prin
calcul funcţie de structura elementelor perimetrale;
n – viteza de ventilare naturală a clădirii, respectiv numărul de schimburi de aer pe oră, [h-1]
(tabelul 3.7).
2.
C – coeficient de corecţie, care ţine seama de reducerea temperaturii interioare pe durata

nopţii, de variaţia în timp a temperaturii exterioare, de dotarea instalaţiei interioare de încălzire cu
dispozitive de reglare termostatată a temperaturii interioare, de regimul de exploatare a instalaţiei de
20
încălzire şi care se determină din diagrame în funcţie de N 12 (figura 3.2);
θi
N 12 - numărul anual de grade-zile de calcul, corespunzător localităţii unde este amplasată
clădirea, calculat pentru temperatura interioară medie în perioada de încălzire θi şi pentru
temperatura exterioară medie zilnică care marchează începerea şi oprirea încălzirii θe0, [K⋅zile],
determinat astfel:
a) se stabileşte temperatura medie anuală θa pentru localitatea respectivă, cu relaţia:
θ a = θ ao − 0,005 ⋅ h (3.12)
unde: θao - temperatura exterioară medie anuală corectată pentru nivelul mării, pentru localitatea
respectivă, [°C];
h – altitudinea localităţii, [m].
17
b) se determină grafic valoarea coeficientului de corelare climatică K în funcţie de θa şi θeo;

c) se încadrează localitatea într-una din cele două zone de corelaţie (K, N θ20eo ), în funcţie de poziţia
ei geografică;
d) se determină grafic, din diagrame, în funcţie de valoarea coeficientului de corelare climatică, K şi
de zona de corelaţie, valorile numărului anual de grade –zile de calcul, N θ20eo ;
e) se determină grafic, în funcţie de valoarea coeficientului K, durata convenţională a perioadei de
încălzire, D θeo .

neautomatizată
Qi – aportul util de căldură rezultat din locuirea clădirii, aferent unui m3 de volum încălzit,
(pentru clădirile de locuit se consideră ca fiind egal cu 7 [(kW⋅h)/(m3⋅an)], iar pentru celelalte tipuri
de clădiri se calculează funcţie de gradul de dotare cu aparatură electrică, în funcţie de numărul de
persoane, în funcţie de fradul de ocupare, în funcţie de gradul de utilizare a iluminatului general şi
local şi a ventilatoarelor, a aparatelor de aer condiţionat, a calculatoarelor etc.);
Qs – aportul util de căldură provenită din radiaţia solară, aferent unui m3 de volum încălzit,
[(kW⋅h)/(m3⋅an)], determinat cu relaţia:
A Fij
Q s = 0,40 ⋅ ∑ I Gj ⋅ g i ⋅ [kW⋅h/(m3⋅an)] (3.13)
ij V
unde: IGj – radiaţia solară globală disponibilă corespunzătoare unei orientări cardinale „j”,
[(kW⋅h)/(m2⋅an)], (S – IGS = 420, SE sau SV – IGS=340, E sau V – IGS=210, NE sau NV – IGS=120, N –
IGS=100, suprafeţe orizontale – IGS=360);
gi – gradul de penetrare a energiei pe geamurile „i” ale tâmplăriei exterioare (0,75 – pentru
geamuri simple, sau un geam termoizolant dublu; 0,65 – pentru trei geamuri simple, sau un geam
simplu + un geam termoizolant dublu, sau un geam termoizolant triplu; 0,50 – geam termoizolant
dublu; 0,45 – pentru geamuri triple; 0,40 – pentru geam termoizolant triplu);
AFij – aria tâmplăriei exterioare prevăzută cu geamuri clare de tipul „i” şi dispusă după
orientarea cardinală „j”, [m2].
18
3.3.4. Evaluarea necesarului de căldură pentru încălzire prin metoda SR1907-1/2000

3.3.4.1. Calculul pierderilor de căldură prin transmisie
Metoda de calcul conform SR 1907-1/2000 este o metodă complexă de calcul a necesarului
de căldură pentru încălzire care permite evaluarea acestuia pentru fiecare încăpere în parte şi
presupune, în vederea determinării pierderilor de căldură prin transmisie prin elementele anvelopei
clădirilor, parcurgerea următoarelor etape:
2. Se înscriu în formularul de calcul caracteristicile geometrice şi termotehnice ale elementelor de
construcţie prin care încăperea pierde căldură: dimensiuni, rezistenţe termice, diferenţe de temperatură;
3. Se calculează pierderea de căldură prin transmisie, QT, în funcţie de care se calculează rezistenţa
termică specifică medie:
θi − θe
QT = ∑ CM ⋅ m ⋅ A ⋅ + Qs [W] (3.14)
R'
construcţiei (mpi) 5;
m = 1,225 − 0,05 ⋅ D (3.15)
în care: D – indicele inerţiei termice a elementului de construcţie, calculat cu relaţia 6:
n
D = ∑ R stj ⋅ s mj (3.16)
j=1

SR1907-1/2000.
determinată prin calcul termotehnic întocmit în conformitate cu prevederile reglementărilor tehnice în
vigoare (STAS 6472/3), [(m2·ºC)/W] cu relaţia 3.17. Aceasta rezistenţa termică pe care trebuie să o
aibă un element de conducţie exterior pentru a permite obţinerea pe suprafaţa interioară a unei
temperaturi θi (de confort) şi care să fie mai mare decât temperatura punctului de rouă θτi.
1 1 n Ψj ⋅ l j
'
= +∑ [(m2·ºC)/W] (3.17)
R R j=1 A
în care:R - rezistenţa termică unidirecţională, [(m2·ºC)/W], determinată în funcţie de elementul de
anvelopă cu una din relaţiile:
1 δ 1
R= +Σ + [(m2·ºC)/W] (3.18)
αi λ αe
5
autoclavizat, cărămidă cu grosime mai mică de 0,125 m, având planşee despărţitoare din beton armat cu grosime ≤0,10
m, sau din alte materiale de construcţie uşoară (mpi≤400kg/m2) CM=1, iar pentru celelalte construcţii (mpi≥400kg/m2)
CM=0,94.
6
pentru elementele de construcţie cu D≥4,5, se consideră m=1; pentru tâmplăria exterioară se consideră D=0,5; pentru
elementele de construcţie în contact cu solul precum şi planşeele pentru subsolurile neîncălzite se consideră m=1.
19

1 δ 1
R= +Σ + [(m2·ºC)/W] (3.19)
αi λ αi

1 δ
R= +Σ [(m2·ºC)/W] (3.20)
αi λ
αe – coeficientul de convecţie termică de la suprafaţa exterioară a elementului de anvelopă
la aerul din mediul înconjurător, [W/(m2⋅ºC)];
δ
∑ - rezistenţa termică la transmiterea căldurii prin conducţie prin straturile elementelor de
λ
anvelopă caracterizate de grosimea δ în [m] şi coeficientul de conductivitate termică specific
Qs – flux termic cedat prin sol, [W], determinat cu relaţia:
θi − θ p m s θi − θe 1 θ i − θ ej
Qs = A p ⋅ + CM ⋅ ⋅ ⋅ A bc + ⋅ ⋅ A bcj (3.21)
Rp ns R bc ns R bc
A p = A pl + p ⋅ h (3.22)
2
în care: Apl – aria plăcii pe sol sau a plăcii inferioare a subsolului încălzit, [m ];
Rp – rezistenţa termică specifică cumulată a pardoselii şi a stratului de pământ cuprins între
pardoseală şi adâncimea de 7 m de la cota terenului sistematizat, sau a stratului de apă freatică,
(relaţia 3.20), [(m2·ºC)/W];
ns – coeficient de corecţie care ţine seama de conductivitatea termică a solului (figura 3.4),
determinat în funcţie de adâncimea de îngropare a pardoselii faţă de cota zero a solului, h şi, de
conductivitatea termică a materialului din care este alcătuit stratul de pământ luat în considerare;
Abc – aria unei benzi cu lăţimea de 1 m situată de-a lungul conturului exterior al suprafeţei
Ap, [m2];
Rbc – rezistenţa termică specifică a benzii de contur la trecerea căldurii prin pardoseală şi sol
către aerul exterior, [(m2·°C)/W];
20
ms
θeo
B
h
0,9 θi
H
g A
0,8 C
L max = AC + CB
0,7
0,6
0,5
0,4 L max = π/2⋅(2H-h)
0,3
2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 L max [m]
ns
1,8
1,7
h=0m
1,6
h=1m
1,5
h≥2m
1,4
1,3
1,2
1,1
λ [W/mK]
1,0
1 1,2 1,4 1,6 1,8 2,0

[°C]
I 11
II 10
III 9
IV 8
⎛ ∑A⎞
⎝ 100 ⎠
unde: Ao - adaosul pentru orientare (tabelul 3.8) folosit în scopul diferenţierii necesarului de căldură
al încăperilor diferit expuse radiaţiei solare, afectând numai pierderile de căldură ale încăperilor cu
pereţi exteriori;
21

Ao, [%] +5 +5 0 -5 -5 -5 0 +5
Ac – adaosul pentru compensarea efectului suprafeţelor reci, în scopul corectării bilanţului

termic al corpului omenesc în încăperea în care, elementul de construcţie cu rezistenţă termică
redusă, favorizează intensificarea cedării căldurii, prin radiaţie, a corpului. Valoarea acestui
coeficient de adaos afectează numai pierderile de căldură ale încăperilor a căror rezistenţă termică
specifică medie, Rm, nu depăşeşte 10 [(m2·ºC)/W] (figura 3.5):
A c = f (R m )
A T (θ i − θ e ) ⋅ C M (3.23)
Rm =
QT
în care: AT – aria suprafeţei totale a încăperii (reprezentând suma tuturor ariilor suprafeţelor
delimitatoare), [m2];
3.3.4.2. Calculul necesarului de căldură pentru încălzirea aerului infiltrat prin rosturile
uşilor şi ferestrelor exterioare sau la deschiderea acestora
Se determină sarcina termică pentru încălzire, de la temperatura exterioară la temperatura
interioară, a aerului infiltrat prin neetanşeităţile uşilor şi ferestrelor şi a aerului pătruns la
deschiderea acestora Qi, ca valoare maximă între sarcinile termice Qi1 şi Qi2 :
Qi1 – sarcina termică pentru încălzirea, de la temperatura exterioară convenţională de calcul la
temperatura interioară convenţională de calcul, aerului infiltrat prin neetanşeităţile uşilor şi ferestrelor
şi a aerului pătruns la deschiderea acestora determinată, ţinând seama de numărul de schimburi de aer
necesar în încăpere din condiţiile de confort fiziologic (relaţia 3.24):
[ ] ⎛ A ⎞
⎝ 100 ⎠
22
Qi2 – sarcina termică pentru încălzirea de la temperatura exterioară convenţională de calcul

ferestrelor şi a aerului pătruns la deschiderea acestora, determinată funcţie de viteza convenţională a
vântului (relaţia 3.25):
{ [ ] } ⎛ A ⎞
⎝ 100 ⎠
tabelul 3.9.
Nr. ⎡ m 3 /s ⎤ ⎡ m3 /h ⎤
crt. 3 3
⎣⎢ m ⎦⎥ ⎣⎢ m ⎦⎥
Băi 0,33×10-3 1,000
7×10 −3 ⋅N p
2. Şcoli - -
V
7×10 −3 ⋅N p
3. Grădiniţe - -
V
7×10 −3 ⋅N p
4. Creşe - -
V
7×10 −3 ⋅N p
5. Spitale - -
V
Qu – necesarul de căldură pentru încălzirea aerului pătruns la deschiderea uşilor exterioare
(relaţia 3.26), [W]:
Q u = U ⋅ A u ⋅ n ⋅ (θ i − θ e ) ⋅ c M
[W] (3.26)
2
E - factor de corecţie cu înălţimea (pentru încăperi din clădiri cu mai puţin de 12 nivele E=1,
iar pentru clădiri cu mai mult de 12 nivele, valoarea coeficientului E se alege din tabelul 3.10);
Etajul
12 15 18 20 21
P1 1,180 1,230 1,265 1,295 1,340
1 1,140 1,200 1,230 1,265 1,315
2 1,120 1,170 1,200 1,230 1,285
3 1,090 1,150 1,175 1,200 1,285
4 1,070 1,130 1,155 1,180 1,230
23

Etajul
12 15 18 20 21
5 1,040 1,110 1,135 1,160 1,210
6 1,020 1,080 1,120 1,150 1,200
7 1,000 1,060 1,110 1,130 1,185
8 1,000 1,040 1,090 1,110 1,190
9 1,000 1,010 1,065 1,090 1,150
10 1,000 1,000 1,030 1,060 1,130
11 1,000 1,000 1,010 1,030 1,110
12 1,000 1,000 1,000 1,000 1,080
13 1,000 1,000 1,000 1,000 1,050
14 1,000 1,000 1,000 1,000 1,020
peste 14 1,000 1,000 1,000 1,000 1,000

v v4/3 v v4/3
I 8,0 16,00 10,0 21,54
II 5,0 8,55 7,0 13,59
III 4,5 7,45 6,0 10,90
IV 4,0 6,35 4,0 6,35
După determinarea necesarului de căldură pentru încălzirea aerului infiltrat prin rosturile
uşilor şi ferestrelor exterioare sau la deschiderea acestora, se calculează fluxul total de căldură
necesar pentru încălzirea încăperii considerate cu relaţia 3.27, după care se reiau paşii algoritmului,
calculându-se necesarul de căldură pentru încălzirea fiecărei încăperi a clădirii considerate,
necesarul total de căldură pentru încălzire determinându-se cu relaţia 3.28.
⎛ ∑A ⎞
Q = Q T ⋅ ⎜1 + ⎟ + Qi [W] (3.27)
⎝ 100 ⎠
n
Q înc = ∑ Q j (3.28)
j=1

După determinarea necesarului de căldură conform metodologiei prezentate anterior, se
verifică temperaturile pe suprafaţa interioară a elementelor de construcţie. Temperatura pe suprafaţa
interioară a elementelor de construcţie fără punţi termice, în câmp curent, se determină cu relaţia:
θi − θe
Tst = θ i − (3.29)
αi ⋅ R '
Pentru evitarea producerii condensului pe suprafaţa interioară a unui element de construcţie
(pereţi, plafon) este necesar ca temperatura θi pe suprafaţa interioară a elementului de construcţie să fie
mai mare cu (1...1,5)°C decât temperatura punctului de rouă θr a stării aerului din încăpere (ti, ϕi):
θ i ≥ θ r + 1...1,5 o C (4.17)
24

suprafaţa interioară a elementelor de construcţii este ca rezistenţa termică să fie mai mare sau egală
cu rezistenţa termică de evitare a fenomenului de condensare Rcd.
25
4. CORPURI DE ÎNCĂLZIRE
4.1. Criterii de utilizare a corpurilor de încălzire şi clasificarea corpurilor de încălzire

CORPURILE DE ÎNCĂLZIRE sunt schimbătoare de căldură alimentate cu agent termic
apă sau abur, care emit căldură prin radiaţie şi convecţie şi servesc la încălzirea încăperilor.
Senzaţia de confort a ocupanţilor încăperii este mai bună în cazul corpurilor de încălzire ce
prezintă o cotă de radiaţie mai mare.
Utilizarea unuia sau altuia dintre tipurile de corpuri de încălzire se decide în funcţie de
destinaţia clădirii şi de criteriile relative ce definesc corpul de încălzire. Pentru clădirile civile (de
locuit, sociale, culturale, administrative etc.) alegerea corpurilor de încălzire se realizează funcţie de
următoarele criterii specifice: estetică, performanţa termică, preţul, durabilitatea, rezistenţa la şocuri
şi lovituri, compatibilitatea materialului corpului de încălzire cu alte metale din instalaţia de
încălzire, posibilităţile de igienizare, uşurinţa montării etc.
În cazul încăperilor în care se desfăşoară activităţi de producţie, la alegerea corpurilor de încălzire se
urmăreşte şi adecvarea acestora la specificul activităţii şi la particularităţile de mediu ale încăperii.
Corpurile de încălzire trebuie să îndeplinească următoarele calităţi:
¾ Rezistenţă mecanică la lovituri;
¾ Rezistenţă la acţiunea corosivă a mediului;
¾ Posibilităţi de curăţire uşoară în medii încărcate cu pulberi, praf, scame etc. (se recomandă
evitarea corpurilor de încălzire cu convecţie puternică, respectiv a celor cu aripioare);
¾ Temperatura superficială sub limita de asigurare precizată prin reglementările în vigoare
(Normativul I.13), în cazul încăperilor cu pericol de explozie.
Clasificarea corpurilor de încălzire se poate face astfel:
a) după materialul din care sunt confecţionate, corpurile de încălzire pot fi din:
- fontă;
- aluminiu;
- oţel;
- cupru etc.;
b) după proporţia convecţie – radiaţie din totalul emisiei termice, se disting:
- corpuri de încălzire prin radiaţie şi prin convecţie (radiatoare de orice fel şi ţevi cu aripioare);
- corpuri de încălzire aproape exclusiv prin convecţie (convectoarele);
c) după modul de realizare, corpurile de încălzire pot fi:
- din elemente;
- din panouri de tablă;
- simple sau multiple;
- cu sau fără aripioare;
- din ţevi netede (tubulare);
- din ţevi şi tablă.
4.2. Alegerea, dimensionarea, amplasarea, montarea şi racordarea corpurilor de încălzire

Alegerea unui corp de încălzire se face ţinând seama de: parametrii maximi de temperatură şi
presiune ai agentului termic la care rezistă corpul ales; mărimea spaţiilor de montare existente în încăpere
şi posibilitatea acestuia de a satisface eventualele condiţii impuse de specificul încăperii sau de activităţile
ce se desfăşoară în ea; avantajele şi dezavantajele fiecărei categorii de corpuri de încălzire.
26
Dacă într-o aceeaşi instalaţie de încălzire centrală se utilizează mai multe tipuri de corpuri
de încălzire, se recomandă utilizarea unor corpuri de încălzire cu valori ale exponentului de reglare
cât mai apropiate.
Calculul de dimensionare a corpurilor de încălzire se face în conformitate cu prevederile
generale ale STAS 1797/1, corelate cu prevederile particulare ale normelor de fabricaţie, ale
instrucţiunilor de utilizare, ale prospectelor şi agrementelor corpurilor de încălzire.
Mărimea şi numărul corpurilor de încălzire montate într-o încăpere se determină prin calcul
astfel încât puterea termică a acestora, Φc, să fie egală cu necesarul de căldură al încăperii, Φ. Corpul
de încălzire ales trebuie să aibă dimensiunile de gabarit corelate cu cele ale spaţiului de montare
existent în încăpere.
Atunci când, pentru corpul de încălzire, se cunoaşte puterea termică nominală pe element,
Φ
N= [elemente] (4.1)
Φn ⋅ a ⋅ ct ⋅ cr ⋅ cm ⋅ ch ⋅ cv
Atunci când, pentru corpul de încălzire, se cunoaşte puterea termică nominală pe unitatea de lungime,
lungimea, L, a corpului de încălzire, se determină cu relaţia:
Φ
L= [ m] (4.2)
unde: Φn – puterea termică nominală pe element, [W/element] pentru corpurile de încălzire cu
elemente, respectiv, puterea termică nominală pe unitatea de lungime, [W/m], alese din norme,
instrucţiuni, agremente, prospecte, în funcţie de tipul corpului de încălzire;
a – coeficient adimensional de corecţie, aplicabil doar la radiatoarele din fontă (tabelul 4.1),
depinzând de numărul N’ al elementelor ce alcătuiesc radiatorul calculat cu relaţia:
Φ
N' = [elemente] (4.3)
Φ n ⋅ ct ⋅ cr ⋅ cm ⋅ ch ⋅ cv
Tabelul 4.1. Coeficientul de corecţie, a, cu numărul de elemente pentru radiatoarele din fontă
Numărul de
1...10 11...13 14...17 18...24 25...40 41...50
elemente N’
Coeficientul
1,00 0,99 0,98 0,97 0,96 0,95
de corecţie a
ct – coeficient adimensional de corecţie pentru diferite medii de temperatură, altele decât cea
nominală (tabelul 4.2);
Tabelul 4.2. Coeficientul de corecţie, ct, cu diferenţa medie de temperatură
agentului
termic θd/θî, 5 10 12 15 16 18 20 22 25
[°C]
La corpuri de încălzire cu exponentul n=4/3
95/75 1,47 1,35 1,30 1,23 1,20 1,16 1,11 1,07 1,00
90/70 1,35 1,23 1,18 1,11 1,09 1,04 1,00 0,96 0,89
85/65 1,23 1,11 1,07 1,00 0,98 0,89 0,89 0,85 0,78
70/55 0,94 0,84 0,80 0,73 0,71 0,63 0,63 0,59 0,54
55/45 0,68 0,58 0,54 0,49 0,47 0,43 0,40 0,36 0,31
La corpuri de încălzire cu exponentul n=1,3
95/75 1,45 1,34 1,29 1,22 1,20 1,15 1,11 1,07 1,00
27

agentului
termic θd/θî, 5 10 12 15 16 18 20 22 25
[°C]
90/70 1,34 1,22 1,18 1,11 1,09 1,04 1,00 0,96 0,89
85/65 1,22 1,11 1,07 1,00 0,98 0,94 0,89 0,85 0,79
70/55 0,95 0,84 0,80 0,74 0,72 0,68 0,64 0,60 0,54
55/45 0,69 0,59 0,55 0,50 0,48 0,44 0,41 0,37 0,32
cr – coeficient adimensional de corecţie care ţine seama de modul de racordare a corpului de

cm – coeficient adimensional de corecţie care ţine seama de locul de motare a corpului de
Tabelul 4.3. Coeficientul de corecţie, cr, cu racordarea
* mod de racordare permis la corpurile a căror lungime este ≤1,2 m;

** valabil numai pentru apă cu temperatura pe tur <100°C.
Tabelul 4.4. Coeficientul de corecţie, cm, cu montarea
ch – coeficient adimensional de corecţie care ţine seama de altitudinea, h, deasupra nivelului

mării (tabelul 4.5);
Tabelul 4.5. Coeficientul de corecţie, ch, cu altitudinea
Altitudinea h,
0 500 1.000 1.500 2.000
[m]
Coeficientul de
1,00 0,97 0,95 0,93 0,91
corecţie ch
cv - coeficient adimensional de corecţie care ţine seama de culoarea vopselei suprafeţei

exterioare a corpului de încălzire, diferită de cea normală (considerată a fi vopseaua de culori deschise,
fără pigmenţi metalici). Pentru corpurile de încălzire livrate gata vopsite de către producător cv=1,00, iar
pentru corpurile de încălzire vopsite pe şantier se aplică valorile cv=1,00 pentru vopsea normală, fără
pigmenţi metalici, respectiv cv=0,97 pentru vopsea cu pigmenţi metalici.
28
La amplasarea corpurilor de încălzire, se urmăreşte:

funcţionarea acestora cu eficienţă maximă prin montarea lor la partea inferioară a
încăperilor, în vecinătatea suprafeţelor reci;
corelarea lor cu elementele de construcţie, evitându-se stânjenirea amplasării mobilierului, a utilajelor,
a circulaţiei persoanelor, a celorlalte instalaţii, precum şi accesul la hidranţii de incendiu;
montarea la parapetul ferestrelor, paralel cu pereţii finisaţi sau în imediata lor apropiere;
la casa scării, amplasarea se face de regulă la parter. Dacă necesarul de căldură nu poate fi
acoperit de corpurile de încălzire amplasate la parter se recomnadă amplasarea de corpuri de
încălzire şi la nivelele imediat superioare;
mascarea corpurilor de încălzire în cazul încăperilor destinate copiilor preşcolari cât şi în alte
încăperi cu risc de arsuri prin atingere, dacă agenţii termici utilizaţi au parametrii ridicaţi, în
încăperi cu cerinţe estetice speciale, sau la cererea beneficiarilor.
Montarea corpurilor de încălzire se realizează utilizând accesoriile de prindere indicate de
furnizorul corpurilor de încălzire (console, suporturi, susţinătoare), respectându-se indicaţiile
producătorului referitoare la numărul accesoriilor utilizate şi distanţele relative dintre acestea şi faţă de
elementele de construcţie. În general, la un corp de încălzire se montează minimum două console şi
un susţinător.
Racordarea corpurilor de încălzire la coloanele unei instalaţii de încălzire se poate face în cele
cinci feluri indicate în tabelul 4.3, variantele de racordare influenţând emisia termică a corpurilor de
încălzire. De regulă se folosesc racordările cu circulaţia agentului termic sus-jos, care conduc atât la
obţinerea celor mai mari valori ale puterilor termice, cât şi la reducerea dimensiunilor corpurilor. În
general, corpurile de încălzire cu lungimea <1,2 m se racordează pe aceeaşi parte (dacă construcţia
corpului de încălzire permite acest lucru), iar corpurile cu lungimi >1,2 m se racordează în diagonală.
Pentru legarea corpurilor de încălzire la coloane, se recomandă respectarea distanţelor minime
între corp şi coloană, prescrise de normativul I 13. Când nu se pot respecta aceste distanţe, racordarea
se face în diagonală.
În cazul altor scheme de racordare (de exemplu, în cazul distribuţiei individuale monotub
orizontală în pardoseală), legarea corpurilor de încălzire se face conform cu instrucţiunile tehnice ale
furnizorului elementelor de racordare folosite.
4.3. Radiatoare din elemente

Radiatoarele din elemente se
realizează prin asamblarea demontabilă (cu
nipluri) sau nedemontabilă (prin sudură) a
unor elemente de radiator identice,
confecţionate, după caz, din fontă, tablă din
oţel, aluminiu, aliaj de aluminiu etc.
Agentul termic încălzitor circulă prin
coloanele elementului, care pot fi în număr de
2, 3, 4 sau 9. Acest tip de radiatoare sunt
folosite în mod curent în clădirile civile, dar şi
în cele industriale.
a) b) 4.3.1. Radiatoare din fontă

Elementele de radiator din fontă
Figura 4.1. Radiatoare din fontă fabricate în produse în România sunt de două feluri
România: a) cu coloane unite (STAS 7363); b) cu (figura 4.1):
coloane libere (STAS 7364)
- cu coloane unite, de secţiune
29
eliptică (STAS 7363), ce pot avea două sau trei coloane;

- cu coloane libere, de secţiune circulară (STAS 7364), ce pot avea 4, 6 sau 9 coloane.
Parametrii maximi de lucru pentru cei doi agenţi termici încălzitori, apă şi abur, în
funcţionarea acestor tipuri de radiatoare sunt:
1. pentru cele cu coloane unite:
- presiunea de încercare: 11 bar pentru ambele tipuri de agenţi termici;
2. pentru cele cu coloane libere:
- presiunea de încercare: 8 bar pentru ambele tipuri de agenţi termici.
Caracteristicile constructive şi termice ale radiatoarelor din fontă româneşti, conform
standardelor şi normativelor în vigoare sunt prezentate în tabelul 4.6.
Tabelul 4.6. Caracteristicile constructive şi termice ale radiatoarelor din fontă româneşti
Exponentul caracteristcii termice (exponentul de

reglare) este, după ultimele cercetări, n=1,3, faţă de valoarea
„tradiţională” n=4/3 şi, caracterizează variaţia fluxului unitar
de căldură, q, al corpului de încălzire în funcţie de
modificarea diferenţei medii de temperatură ΔT între agentul
termic şi aerul încălzit:
n
⎛ ΔT ⎞
Φ = q n ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ [W/element] (4.4)
⎝ ΔTn ⎠
unde: qn – fluxul termic unitar de căldură, [W/m2];
ΔTn – diferenţa medie de temperatură pentru condiţii
nominale (θd=90°C, θr=70°C, θi=90°C)
Figura 4.2. Radiatoare din
elemente de aluminiu tip BIMETAL
30
4.3.2. Radiatoare din aluminiu

Elementele radiatoarelor din aluminiu sau din aliaj de aluminiu se obţin prin turnare sub
presiune sau prin extrudare. Ele pot avea una, două sau mai multe coloane prin care circulă agentul
termic încălzitor, pe suprafaţa externă fiind mai multe aripioare de diverse forme şi dimensiuni care
conferă fiecărui model constructiv individualitatea sa.
Elementele se îmbină între ele prin nipluri din oţel sau fontă, cu filet stânga-dreapta şi se
etanşează cu garnituri din clingherit, elastomeri etc., pentru evacuarea aerului şi a gazelor degajate
din apă fiind necesar un robinet de dezaerisire montat pe radiator.
Radiatoarele din aluminiu se utilizează în instalaţiile de încălzire cu agent termic apă caldă
cu temperatura maximă de 95°C (sau 110°C), presiunea maximă de 6 bar şi exponent de reglare
n=4/3, având caracteristicile constructive şi termice prezentate în figura 4.2 şi tabelul 4.7.
Radiatoarele din aluminiu prezintă următoarele avantaje dar şi dezavantaje:
- Avantaje:
¾ aspect estetic modern şi montare uşoară;
¾ puteri termice mari pe unitatea de lungime;
¾ spaţiu redus de ocupare în încăperi;
¾ masă mică (de aproximativ 4 ori mai redusă decât a radiatoarelor din fontă);
- Dezavantaje:
- durată de viaţă mai mică comprativ cu radiatoarele din fontă;
- preţ de achiziţie, în lei/kW, mare;
- rezistenţă mică la şocuri şi lovituri;
- pot prezenta zgomote în funcţionare, provocate de aerul şi gazele degajate în apă şi
neevacuate corect;
- necesită uneori un tratament al apei cu inhibitori speciali, contra degajărilor de hidrogen;
- incompatibilitate cu unele metale (împreună cu corpul se formează pile electrice).
Tabelul 4.7. Caracteristicile constructive şi termice ale radiatoarelor din aluminiu tip BIMETAL
4.3.3. Radiatoare din oţel

Radiatoarele din oţel sunt asemănătoare cu cele din fontă, elementele lor confecţionându-se
din tablă ambutisată, sudată pe contur şi prin puncte între coloane. Elementele se îmbină între ele
prin sudură şi cu nipluri. Cele mai des întâlnite radiatoare din oţel sunt cele confecţionate din tablă
DIN, ale căror caracteristici termice şi constructive sunt prezentate în figura 4.3 şi tabelul 4.8.
Parametrii maximi ai agentului încălzitor (apă caldă sau fierbinte) sunt în funcţie de tipul
constructiv următorii: construcţie normală: θmax=110°C şi pmax=4 bar; construcţie specială:
θmax=140°C şi pmax=6 bar.
31
Tabelul 4.8. Caracteristicile constructive şi termice ale

radiatoarelor din aluminiu tip BIMETAL
Figura 4.3. Radiatoare din oţel DIN
Radiatoarele din oţel au ca principale avantaje: aspect plăcut; rezistenţă la şocuri şi lovituri;
montare uşoară şi preţ de achiziţie mic; masă moderată (de aproximativ 3 ori mai redusă decât a
celor din fontă).
Ca dezavantaje ale radiatoarelor din oţel se pot enumera: - puteri termice pe unitatea de
lungime mici sau moderate la unele tipuri constructive; - spaţiu mare necesar montării în încăpere; -
durată de viaţă scăzută sau medie, din cauza coroziunii; - cheltuieli mai mari în exploatare.
4.4. Radiatoare - panou

Sunt corpuri de încălzire plate,
confecţionate din tablă din oţel de foarte
bună calitate, cu grosimea de 1,25...1,30
mm. Prin ambutisare şi prin sudarea
tablei pe contur şi în câmp, rezultă un
panou platcu două colectoare şi mai
multe canale de circulaţie a apei. Panoul
poate fi sau nu prevăzut la spate cu
aripioare ondulate de tablă din oţel
subţire (aproximativ 0,4 mm), prinse prin
sudură. Prin cuplarea în paralel a două
sau trei panouri, aşezate unul în spatele
celulilalt se realizează mai multe tipuri
constructive. Majoritatea tipurilor
constructive de radiatoare – panou au şi
un capac superior perforat şi două rame
laterale.
Figura 4.4. Radiatoare – panou Vogel&Noot Gama înălţimilor de fabricaţie
este variată (de la 300 la 900 mm), iar
lungimile pot varia de asemenea într-o
plajă largă de valori (de la 300 la 3000 mmm), în trepte normalizate, precizate de fiecare producător
în parte.
Parametrii maximi ai agentului termic utilizat (apa caldă) sunt în mod curent 110ºC şi,
respectiv 6 bar, dar sunt şi radiatoare care admit presiuni până la 10 bar. Cele mai utilizate tipuri de
radiatoare-panou sunt cele produse de firma austriacă Vogel&Noot (figura 4.4) având
caracteristicile tehnice şi constructive prezentate în tabelul 4.9, fiind vorba de 5 tipuri constructive
32
realizate într-o gamă de 5 înălţimi (300, 400, 500, 600 şi 900 mm) şi 19 lungimi (400, 520, 600 720,
800, 920, 1000, 1120, 1200, 1320, 1400, 1600, 1800, 2000, 2200, 2400, 2600, 2800 şi 3000 mm).
Tabelul 4.9. Caracteristicile constructive şi termice ale radiatoarelor – panou Vogel&Noot
Pe spatele radiatorului, în cazul în care nu există decupaje speciale pe ramele laterale, se află
sudate 4 sau 6 urechi de prindere necesare la montare. La unele radiatoare, aceste urechi de prindere
pot lipsi, rolul lor la montare fiind asigurat de decuplaje speciale practicate în ramele laterale ale
radiatorului.
Aceste tipuri de radiatoare se utilizează de regulă în clădirile civile, parametrii maximi ai
agentului termic utilizat în acest tip de radiatoare fiind:
Presiune maximă de lucru: pmax=10 bar;
Temperatura maximă de regim: θmax=110°C;
Exponent de reglare: n=1,30.
4.5. Corpuri de încălzire tubulare

Corpurile de încălzire tubulare sunt realizate, de regulă, cu ţevi netede din oţel, în
construcţie sudată, după forma constructivă existând: registre, serpentine şi corpuri de încălzire
speciale pentru grupuri sanitare.
4.5.1. Registre clasice
Ca şi în cazul serpentinelor, corpurile de încălzire tip „registre clasice” au construcţie
robustă, se prevăd cu mufe sau flanşe şi pot fi igienizate/curăţate cu uşurinţă. În schimb, prezintă
33
puteri termice mici sau medii pe unitatea de lungime de corp şi au un design mai puţin atrăgător
decât alte corpuri de încălzie.
Registrele clasice sunt corpuri de încălzire cu ţevi netede din oţel, având diametre uzuale
termic (apă caldă, apă fierbinte sau abur) tmax=150°C şi, exponent de reglare (conform STAS
1797/3) n=5/4.
După modul de aşezare a ţevilor, registrele pot fi:
- orizontale având puterile termice nominale, în funcţie de numărul de ţevi orizontale şi de
înălţimea de gabarit, H, [mm]: - registrele verticale din ţeavă D 76 mm 139,4 W/m la
ΔT= 60 K, respectiv 199,7 W/m la ΔT= 80 K; - registrele orizontale din ţeavă D 76 mm
153,9 W/m la ΔT= 60 K, respectiv 220,5 W/m la ΔT= 80 K;
- verticale, cu unul (I) sau două (II) rânduri de ţevi.
4.5.2. Serpentine
Ca şi în cazul corpurilor de încălzire tip „registre clasice”, corpurile de încălzire tip
serpentine au construcţie robustă, se prevăd cu mufe sau flanşe şi pot fi igienizate/curăţate cu
uşurinţă. În schimb, prezintă puteri termice mici sau medii pe unitatea de lungime de corp şi au un
design mai puţin atrăgător decât alte corpuri de încălzie.
Serpentinele sunt corpuri de încălzire cu ţeava din oţel netedă, având diametre uzuale între
40 şi 80 mm, presiune maximă de utilizare pmax=16 bar, temperatură maximă a agentului termic
(apă caldă şi/sau apă fierbinte) tmax=150(max 200)°C şi, exponent de reglare (conform STAS
1797/3) n=5/4.
Aceste tipuri de corpuri de încălzire sunt utilizate, de obicei, la încălzirea clădirilor
industriale, a atelierelor, garajelor, depozitelor, serelor etc., având puterea termică nominală pentru
ţeava de D 42,5 mm de 96,8 W/m la ΔT= 60 K, respectiv 138,7 W/m la ΔT= 80 K.
4.5.3. Corpuri de încălzire speciale pentru grupuri sanitare
Denumite curent „radiatoare port-prosop”, ele se realizează din ţevi rotunde sau aplatizate,
de mici dimensiuni, din oţel, oţel inoxidabil, aluminiu şi alte materiale, presiunea maximă de
utilizare fiind de 10 bar la o temperatură maximă de 110°C şi având un coeficient de reglare n=1,30.
Cele mai utilizate radiatoare port-prosop sunt
cele produse de firma VOGEL&NOOT din Austria
(modelul DELLA - figura 4.5), o caracteristică a
acestor radiatoare fiind aceea că ele pot fi dotate şi cu
un element termoelectric care permite utilizarea şi în
perioada în care nu se furniezază agent termic. Gama
de fabricaţie cuprinde trei înălţimi constructive
standardizate (700, 1000, respectiv 1800 mm) şi cinci
lungimi (400,500, 600, 750 şi 900 mm – tabelul 4.10).
De asemenea, o altă gamă de radiatoare port-
prosop utilizate în ţara noastră, este radiatorul MAIOR
(figura 4.6), confecţionate din aluminiu sub forma
unor registre cu lăţimi de până la 100 mm (valoare
Figura 4.5. Radiatoare port-prosop
standardizată 90 m). Ele sunt executate de firma
Vogel&Noot -Austria NOVA FLORIDA şi se livrează în blocuri de 3, 4, 5 şi
6 elemente, dimensiunile, caracteristicile termice
pentru condiţiile standard (θd=90°C, θr=70°C şi θi=20°C), precum şi modul de montare, fiind
prezentate în tabelul 4.11.
Pentru alţi parametrii decât cei standard, în vederea efectuării calculului puterii termice reale
cedate de un astfel de radiator se are în vedere valoarea coeficientului de corecţie ct (tabelul 4.12).
34
Tabelul 4.10. Caracteristici constructive şi termice ale

radiatoarelor port-prosop, model DELLA
Figura 4.6. Radiator MAIOR

– NOVA FLORIDA
Tabelul 4.11. Dimensiunile şi caracteristicile radiatorului MAIOR

Element MAIOR 90 100 120 140 160 180 200
Distanţa între axe, A, [mm] 900 1.000 1.200 1.400 1.600 1.800 2.000
Înălţime totală, B, [mm] 966 1.066 1.266 1.466 1.666 1.866 2.066
Lăţimea, C, [mm] 90 90 90 90 90 90 90
Lungimea, D, [mm] 80 80 80 80 80 80 80
Racord, [in] G1 G1 G1 G1 G1 G1 G1
Masa, [kg] 1,86 2,02 2,32 2,62 2,92 3,22 3,52
Conţinut apă, [l] 0,43 0,47 0,55 0,62 0,70 0,78 0,86
Putere termică nominală, [W] 235 253 290 327 364 400 437
Tabelul 4.12. Valorile coeficientului de corecţie ct pentru diverse valori ale ΔT (exponent nominal de
reglare n=4/3)
ΔT,
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
[K]
30 0,398 0,415 0,433 0,452 0,470 0,488 0,507 0,526 0,545 0,564
40 0,583 0,603 0,622 0,642 0,662 0,682 0,702 0,723 0,743 0,764
50 0,785 0,806 0,806 0,848 0,869 0,891 0,912 0,934 0,956 0,978
60 1,000 1,022 1,045 1,067 1,090 1,112 1,135 1,158 1,180 1,204
70 1,228 1,251 1,274 1,298 1,322 1,346 1,369 1,393 1,418 1,442
80 1,466 1,491 1,515 1,540 1,564 1,589 1,614 1,639 1,664 1,689
90 1,715 1,740 1,766 1,791 1,817 1,843 1,868 1,894 1,920 1,946
100 1,973 1,999 2,025 2,052 2,078 2,105 2,132 2,158 2,185 2,212
110 2,239 2,266 2,294 2,321 2,348 2,376 2,403 2,431 2,458 2,486
Notă: Valorile din coloanele 0…9 se adaugă la cele din coloana ΔT. Exemplu: Pentru 47K se citeşte pe rândul 40, în
coloana 7, coeficientul de corecţie ct=0,723
35
4.6. Radiatoare din ţeavă şi tablă

Aceste tipuri de corpuri de încălzire sunt cunoscute sub denumirea de “convectoradiatoare”,
incluzând o gamă largă de modele constructive, fiind realizate din elemente confecţionate din ţeavă
şi tablă ansamblate nedemontabil (prin sudare) şi prevăzute cu racorduri, mufe sau flanşe.
Au avantajul unor puteri termice medii sau mari pe unitatea de lungime de corp, principalul
dezavantaj fiind acela al operaţiilor de igienizare care se execută greu, conducând adesea la
deteriorarea radaitorului.
Cel mai cunoscut este convectoradiatorul-panou CRP, simplu sau dublu (tabelul 4.13),
compus dintr-un registru de ţevi din oţel peste care sunt sudate două foi din tablă subţire (panouri),
prevăzute cu numeroase fante înclinate ce au rol de activare a fenomenului de transfer termic prin
convecţie. Acest tip de corp se racordează la instalaţia interioară de încălzire prin mufe sau flanşe,
putând avea de la 4 la 28 de elemente, cu lungimea unui element de 60 mm.
Tabelul 4.13. Caracteristicile constructive şi termice ale convectoradiatoarelor – panou CRP
Agentul termic încălzitor poate fi apa cu temperatură maximă de 150°C şi presiune maximă
de 16 bar, sau abur cu temperatura maximă de 151°C şi presiune maximă de 4 bar. Exponentul de
reglare al acestor corpuri este: - pentru CRP simple (CRPI) n=1,28; - pentru CRP (CRPII) duble
n=4/3. Specialiştii recomandă o valoare unică a exponentului de reglare, n=1,30.
4.7. Convectoare
Convectoarele (figura 4.7) sunt corpuri de încălzire care se compun în general din două
piese importante, independente din punct de vedere constructiv:
1. element încălzitor – constituit
din una sau mai multe ţevi
prevăzute cu aripioare
longitudinale sau transversale;
2. masca – care asigură pe de o
parte circulaţia aerului din
încăpere peste elementul
încălzitor şi, pe de altă parte,
ieşirea aerului cald pe la
partea superioară prin orificii
special prevăzute.
Figura 4.7. Convector: 1- ţevi încălzitoare; 2 – aripioare;
3 – distribuitor (collector); 4 – record de intrare (ieşire); Masca poate avea o clapetă
5 – mască; 6 – clapetă de reglare; 7 – buton de acţionare a mobilă care să permită reglarea
clapetei; 8 – jaluzele; 9 – dibluri; 10 – glaf; A, B, C, D, H, manuală sau automată a debitului de
L – cote ce depind de tipul convectorului; a, b ≥100mm aer cald.
36
Tipul de convector ce prezintă înălţimi reduse poartă denumirea de “plintă”, iar în cazul în care
este montat în pardoseală poartă denumirea de “convector de pardoseală”. Convectoarele de pardoseală
sunt indicate în locurile în care nu este posibilă montarea convectoarelor înalte (sub geamuri, la intrările
sau ieşirile în/din hale etc., atât în locuri publice – saloane auto, galerii – cât şi vile).
Pentru activarea fluxului de căldură cedat de convectoarele de pardoseală, acestea se
echipează cu ventilator tangenţial, cu viteză de rotaţie reglabilă continuu în funcţie de temperatura
solicitată în încăperea în care sunt montate. Cele mai utilizate convectoare de pardoseală cu
ventilator sunt cele tip PURMO sau tip Aquilo FMT.
În afara acestor tipuri de convectoare, pentru asigurarea parametrilor de confort în interiorul
incintelor se mai pot folosi şi convectoare fără ventilatoare de reglare a debitului de aer cald tip
Aquilo FMK.
Datele tehnice ale convectoarelor Aquilo sunt:
Materialul schimbătorului de căldură: conducte din cupru cu lamele din aluminiu;
Materialul casetei: tablă din oţel zincat pe ambele părţi, în interior
lăcuită prin prăfuire în culoare neagră;
Materialul grilei: fag şi stejar, băiţuit sau lăcuit, duraluminiu sau
oţel inoxidabil;
Racorduri apă: 2×G ½” – filet interior;
Presiunea de lucru: 10 bar;
Temperatura maximă: 110°C;
Presiunea de probă: 13 bar;
Elementele convectorului: dezaerator manual, robinet de evacuare, două
carcase laterale ale schimbătorului, set de
conexiuni flexibile din oţel inoxidabil, de
lungime 10 cm cu filet GW/GZ 1/2″. La
convectorul Aquilo FMT mai apar în plus
ventilatoarele care funcţionează la 12 V.
37
5. SISTEME DE ÎNCĂLZIRE CENTRALĂ A CLĂDIRILOR
Tehnica încălzirii s-a dezvoltat treptat în timp, paralel cu celelalte ramuri ale tehnicii, pe
măsura progresului civilizaţiei şi a dezvoltării continue a producţiei. Sistemele de încălzire au evoluat
în decursul timpului de la focul liber la actualele sisteme moderne de încălzire centralizată.
Primele instalaţii de încălzire moderne au fost cele cu abur, introduse spre mijlocul secolului
al XVIII –lea, iar cele cu apă caldă la începutul secolului al XIX – lea. În România, pentru prima
oară s-a folosit un sistem centralizat de încălzire la clădirile Teatrului Naţional (în anul 1856) şi
Ateneului Român (1888), folosind agent termic su formă de aer cald. La sfârşitul secolului al XIX –
lea, clădirile mari din ţara noastră au fost înzestrate cu încălzire centrală cu abur, iar după 1916 ele
s-au extins şi la clădirile mijlocii.
Sistemul de încălzire a unei clădiri trebuie să realizeze condiţiile de confort pe baza unor
consumuri cât mai reduse de energie.
¾ Sisteme de încălzire centrală, caracterizate prin aceea că producerea căldurii se realizează în
echipamente speciale (cazane) şi este distribuită printr-un sistem de ţevi sub formă de agent
termic în toate încăperile ce urmează să fie încălzite şi care sunt echipate cu corpuri de
încălzire corespunzătoare să cedeze căldura necesară.
- gradul de utilizare, respectiv cu ce echipament poate fi prevăzută instalaţia de încălzire
(de la o instalaţie simplă la o instalaţie complet automatizată);
- aspectele economic, adică atât cheltuielile de investiţii, cât şi cele de exploatare să fie cât
mai reduse, primele putându-se recupera într-un timp cât mai scurt.
a) tipul încălzirii:
încălzire individuală (cu sobe);
încălzire locală;
încălzire centrală;
b) sursa de producere a agentului termic:

centrale termice (CT);
centrale electrice de termoficare (CET);
38
centrale de cogenerare (CC);

gaz metan;
motorină;
energie electrică;
surse regenerabile;
Comentariu: Indiferent de sistemul de încălzire folosit, pentru producerea energiei termice necesare pentru
încălzire şi prepararea apei calde menajere se consumă un anumit tip de combustibil. Comparativ, prețurile medii
orientative pentru energia termică produsă pe baza diferitelor tipuri de combustibil [18], se cifrează în intervalul 5
USD/GJ pentru încălzirea locală cu centrale de cogenerare de cartier şi 16 USD/GJ pentru încălzirea individuală cu
energie electrică (alte prețuri: 8 USD/GJ pentru încălzirea individuală cu cb.lichid, sau locală cu CT‐uri de cartier, 7
USD/GJ pentru încălzirea individuală cu gaz, 6 USD/GJ pentru încălzirea locală cu centrale de cogenerare).
cu aer cald.
Principalele premise care conduc la adoptarea uneia sau alteia dintre soluţiile de scheme de
alimentare cu căldură sunt:
¾ existenţa unui sistem (sursă şi reţele) în care transportul şi distribuirea căldurii se realizează fie
utilizând abur de medie presiune, fie utilizând apă fierbinte (apă caldă);
¾ regimul de funcţionare a sursei poate fi permanent (continuu) sau cu intermitenţe, ceea ce
conduce, în raport cu curba de sarcină a consumului de apă caldă, la necesitatea prevederii de
acumulatoare.
¾ regimul hidraulic (cu debit constant sau cu debit variabil de agent termic) al reţelei de transport
şi distribuţie impus de sursă.
Încălzirea centrală joacă principalul rol în asigurarea confortului termic în perioada rece,
deoarece realizează:
¾ o stabilitate termică a elementelor de construcţii deci, o temperatură cât mai uniformă a
suprafeţelor interioare;
¾ o stabilitate termică a încăperilor, adică posibilitatea menţinerii variaţiei temperaturii
interioare în limitele cerute de confort;
¾ o repartizare cât mai uniformă a temperaturii aerului pe înălţimea încăperilor şi chiar în zona
de activitate sau de şedere a locatarului;
¾ o încălzire a tuturor încăperilor locuinţei;
¾ scăderea vitezei curenţilor de aer din încăperi sub limita normală de 0,5 m/s;
¾ o reglare calitativă a parametrilor agentului termic (apa caldă) în funcţie de necesităţile de
căldură;
¾ realizarea unei temperaturi scăzute a corpurilor de încălzire;
¾ inerţie termică mare;
¾ circulaţie naturală a apei în conducte sub acţiunea presiunii termice care ia naştere în
instalaţie prin răcirea apei în corpurile de încălzire şi în conducte;
¾ asigurarea unei exploatări uşoare a instalaţiei de încălzire de către locatari.
Ca dezavantaje ale instalaţiilor de încălzire centrală pot fi menţionate:
• inerţia termică mare impune o perioadă mare de timp pentru atingerea parametrilor necesari
agentului termic, în cazul opririi instalaţiei;
39
• pericolul de îngheţ a apei din instalaţie în cazul opririi pe o perioadă mai lungă a acesteia, cu
temperaturi exterioare scăzute;
• investiţii ridicate.
5.2. Sisteme de încălzire cu apă caldă
Aceste sisteme de încălzire utilizează drept agent termic apa caldă cu temperatura maximă de
95°C şi se pot clasifica în funcţie de particularităţile de alcătuire sau funcţionare astfel:

.



f) după soluţia de alcătuire a reţelei de distribuţie (figura 5.1b):

reţele radiale;
reţele inelare;


5.2.1. Sisteme de încălzire cu preparare, distribuire şi racordare centralizată a

apartamentelor
Principiul de funcţionare al unor astfel de sisteme de încălzire este următorul: agentul termic
îşi măreşte potenţialul termic în cazan, amplasat într-o încăpere special amenajată la subsol, parter
sau ultimul nivel (figura 5.1a), preluând o parte din energia termică cedată de combustibilul ars.
Printr-o reţea închisă de conducte, compusă din reţeaua de distribuţie amplasată la subsol, parter sau
ultimul nivel şi coloane (figura 5.1b), energia termică acumulată în agentul termic este transferată
spaţiului ce urmează a fi încălzit, utilizând suprafeţe de încălzire - corpuri de încălzire - racordate la
coloane (figura 5.1c).
40
C1
2 4 3
5 C C
C C C
C C C
1 a) C
7 6
b)
Figura 5.1. Sisteme de încălzire cu preparare, distribuţie şi racordare

centralizată:a) sursa termică; b) reţea de distribuţie: radială,
arborescentă, inelară; c) racordarea corpurilor de încălzire la
coloane:1 – cazane; 2- reţea de distribuţie; 3 – coloane; 4 – pompă de
circulaţie; 5 – conducte de siguranţă; 6 – corpuri de încălzire;
7 – conducte de dezaerisire
2 2
c)
Aceste sisteme de încălzire au fost în general mulţumitoare, iar costurile de realizare şi
exploatare nu au fost prea ridicate, dar, cu toate acestea, ele sunt din ce în ce mai puţin utilizate
deoarece:
- nu asigură dependenţa funcţională pentru fiecare apartament;
- nu dă posibilitatea contorizării consumurilor de energie termică pe fiecare apartament;
- presiunea termică influenţează negativ regimul hidraulic din coloane
Figura 5.2. Schema de instalaţii de

încălzire cu circulaţie naturală a
apei calde: a) varianta cu distribuţie
inferioară; b) varianta cu distribuţie
mixtă 1 – cazan; 2 – reţea de
distribuţie; 3 – coloane;
4 – corpuri de încălzire; 5 – vas de
expansiune deschis; 6 – conductă de
siguranţă; 7 – conductă de
dezaerisire; 8 – vas de expansiune
închis; 9 – vas de dezaerisire
41
După modul de circulaţie a apei calde în instalaţie se disting:

a) Sisteme cu circulaţie naturală (figura 5.2) compuse dintr-un cazan amplasat într-o încăpere la
subsol, o reţea de distribuţie (în general arborescentă) şi coloanele de alimentare a corpurilor de
încălzire. Majoritatea instalaţiilor s-au executat cu două conducte de alimentare a corpurilor de
încălzire, iar distribuţia conductelor principale, ducere şi întoarcere, se face fie la partea inferioară –
plafon subsol, nivel pardoseală la parter - (figura 5.2a), fie mixtă – numai conducta de ducere la
plafonul ultimului nivel – (figura 5.2b).
b) Sisteme cu circulaţie prin pompare a apei calde sunt utilizate la blocurile de locuinţe încă
neterminate, sau cu număr mic de apartamente.
5.2.2. Sisteme de încălzire cu preparare şi distribuţie centralizată şi racordare individuală

cu module termohidraulice de apartament
Sistemul de încălzire (figura 5.3) cuprinde patru părţi principale, cu modificări esenţiale,
privind modul de racordare a corpurilor de încălzire la reţeaua de alimentare cu apă caldă.
Analizând din punct de vedere al modului în care este conceput, al modului de funcţionare şi
exploatare şi al rezultatelor obţinute se poate evidenţia eficienţa ridicată a sistemului de încălzire în
comparaţie cu sistemul de încălzire cu preparare, distribuire şi racordare centralizată a
apartamentelor. De aceea el este recomandat a fi utilizat pentru încălzirea locuinţelor multifamiliale
(clădiri cu P+1…3 niveluri şi un număr de până la 4 apartamente pe nivel).
Figura 5.3. Sistem de încălzire cu preparare şi distribuţie centralizată şi

racordarea individuală cu module termice a apartamentelor: 1 – cazan;
2 – vas de expansiune; 3 – pompe de circulaţie; 4 – schimbător de căldură;
5 – reţea de distribuţie generală; 6 – coloane;7 – modul termohidraulic;

centrala termică este comună pentru toate apartamentele şi cuprinde întregul echipament
pentru prepararea şi distribuţia, atât a apei calde pentru încălzire, cât şi pentru prepararea
apei calde menajere;
legătura între coloane şi instalaţia din apartamente se face prin intermediul unor module
termohidraulice care au rolul de separare a consumatorilor de instalaţia generală, în vederea
unei mai bune gestionări a căldurii în apartamente;
42

fiind dotat cu un contor de căldură şi de energie electrică, cât şi central, în centrala termică
existând contoarele generale, de căldură şi de energie electrică care înregistrează
consumurile totale de energie pe clădire.
5.3. Module termohidraulice

5.3.1. Noţiuni generale
Modulele termohidraulice reprezintă mici staţii termice care asigură legătura între reţeaua
de distribuţie primară şi bucla de apartament şi permit reglarea, contorizarea şi distribuirea
agentului termic la corpurile de încălzire.
După modul de alcătuire al modulelor termohidraulice (MTH) acestea se pot clasifica în:
1. module termohidraulice cu racordare directă la coloana de alimentare cu agent termic MTH1;
2. module termohidraulice cu racordarea la coloana de alimentare cu agent termic prin intermediul
unei butelii de egalizare a presiunilor MTH2;
3. module termohidraulice cu racordarea la coloana de alimentare cu agent termic prin intermediul
unui SATELIT MTH3.
5.3.2. Module termohidraulice cu racordare directă la coloana de alimentare cu agent

termic MTH1
Aceste tipuri de module termohidraulice (figura 5.4) au ca elemente componente de bază: un
robinet de reglare a debitului de agent termic, un robinet de reglare hidraulică, un contor de căldură,
un contor de apă, prize de temperatură şi vane de închidere (izolare).
Figura 5.4. Schema modulului termohidraulic cu racordare directă MTH1: a) varianta simplă; b) varianta
cu distribuitor – colector; 1 – coloană de alimentare cu apă caldă; 2 – vane de închidere (izolare); 3 – prize
de temperatură; 4 – robinet de reglare; 5 – termostat de cameră; 6 – corp de încălzire; 7 – contor de
căldură; 8 – robinet de închidere; 9 – contor de apă; 10 – distribuitor;11 – colector
Funcţionarea modulului termohidraulic cu racordare directă la coloana de alimentare cu

agent termic în varianta simplă este următoarea: apa caldă de la centrala termică ajunge la modul cu
prametrii impuşi de condiţiile exterioare. Termostatul de cameră comandă închiderea sau
deschiderea admisiei agentului termic în funcţie de temperatura interioară dorită, realizând astfel o
reglare locală al debitului de agent termic. În acelaşi timp cu circulaţia apei calde prin bucla de
apartament se măsoară şi consumul de căldură cu ajutorului contorului de căldură, care prelucrează
datele primite de la sondele de temperatură şi de la debitmetrul de apă montat pe conducta de
întoarcere. Robinetul de reglare are rol de a echilibra hidraulic toate modulele dintr-o locuinţă,
43
atunci când aceasta este compusă din mai multe apartamente. Această schemă poate fi folosită
numai în cazul în care la bucla din apartament se foloseşte distribuţia arborescentă sau inelară, adică
în varianta cu un singur racord de ducere şi unul de întoarcere.
În cazul în care la alimentarea corpurilor de încălzire din apartament se foloseşte distribuţia
radială, modulul termohidraulic este prevăzut cun un distribuitor – colector din care se fac
racordurile la fiecare corp de încălzire. Acelaşi tip de modul termohidraulic mai poate fi utilizat în
cazul locuinţelor DUPLEX sau TRIPLEX, unde alimentarea cu agent termic a fiecărui nivel din
apartament se face cu o reţea de conducte racordată la distribuitorul şi colectorul modulului.
Acest tip de module termohidraulice prezintă avantajul simplităţii atât în ceea ce privesc
elementele componente cât şi în ceea ce priveşte modul de exploatare. Principalul dezavantaj constă
în faptul că toate variaţiile de debit care au loc pe bucla de apartament ca urmare a reglării
cantitative, se transmit reţelei de distribuţie principale şi, prin intermediul acesteia, mai departe la
sursa termică, respectiv şi la ceilalţi consumatori (celelalte apartamente). Aceste variaţii de debit
produc unele disfuncţionalităţi ale sistemului de alimentare cu căldură.
5.3.3. Module termohidraulice cu racordare cu butelie de egalizare a presiunilor MTH2

Aceste module termohidraulice au ca şi componente de bază (figura 5.6): o butelie de egalizare
a presiunilor, pompa de circulaţie, o clapetă de sens, un ventil de reglare hidraulică şi vane de închidere.
Particularitatea acestui modul
termohidraulic constă în separarea
regimului hidraulic din reţeaua de
distribuţie principală de cel din bucla de
apartament datorită bateriei de egalizare
a presiunilor. Circulaţia agentului
termic se face în primă fază de la
centrala termică la bateria de egalizare a
presiunilor la corpurile de încălzire cu
ajutorul pompei 19. De aici rezultă
avantajul acestui tip de modul
termohidraulic, care la orice variaţie de
debit de agent termic din bucla de
apartament nu influenţează regimul
hidraulic din reţeaua de distribuţie
principală şi odată cu acesta nici ceilalţi
consumatori.
De asemenea, orice variaţie de
debit sau de presiune din reţeaua
principală de distribuţie (coloane) nu
Figura 5.6. Schema modulului termohidraulic cu butelie de
influenţează regimul hidraulic din bucla
egalizare a presiunilor MTH2: a) varianta simplă;
b) varianta cu distribuitor – colector; 1 – coloană de de apartament. Variaţiile de debit din
alimentare cu apă caldă; 2 – vane de închidere (izolare); bucla de apartament au loc la semnalul
3 – prize de temperatură; 4 – butelie de egalizare a dat de termostatul de cameră, acţionând
presiunilor; 5 – pompă de circulaţie pe bucla de asupra pompei de circulaţie cu turaţie
apartament; 6 – clapetă de sens; 7 – termostat de cameră; variabilă.
8 – corp de încălzire; 9 – robinet de reglare; 10 – contor de Domeniul de utilizare a
apă; 11 - contor de căldură; 12 – distribuitor;13 – colector modulelor termohidraulice cu
racordare cu butelie de egalizare a
presiunilor este acelaşi ca şi în cazul modulelor termohidraulice cu racordare directă la coloana de
alimentare cu agent termic, chiar dacă constructiv prezintă două componente suplimentare. Modulul
44
termohidraulic cu racordare cu butelie de egalizare a presiunilor poate fi echipat şi cu un distribuitor –

colector (figura 5.6 b) în funcţie de complexitatea locuinţei (apartamente DUPLEX , TRIPLEX etc.).
5.3.4. Module termohidraulice cu racordare cu SATELIT MTH3
Aceste module termohidraulice au ca element de bază un aparat tip satelit (figura 5.7),
compus din două rezervoare, unul exterior prin care circulă apa caldă care vine din reţeaua de
distribuţie şi unul interior, în care este depozitată apa caldă de consum. Ambele rezervoare, sunt
îmbrăcate într-o manta de izolaţie termică şi o carcasă metalică.
Figura 5.7. Schema modulului termohidraulic cu SATELIT (MTH3): 1 – coloană de alimentare cu apă
caldă; 2 – robinete de închidere (izolare); 3 – prize de temperatură; 4 – rezervor de apă caldă de consum;
5 – rezervor de apă caldă pentru încălzire; 6 – SATELIT; 7 – ventil cu trei căi de amestec; 8 – pompă de
circulaţie pe bucla de apartament; 9 – clapetă de sens; 10 – termostat de cameră; 11 – corp de încălzire;
12 – robinet de reglare a debitului termic; 13 – contor de apă; 14 - contor de căldură
La aceste rezervoare sunt racordate atât bucla de apartament cât şi reţeaua de asigurare a
apei calde menajere. Pe racordul reţelei de distribuţie la rezervorul exterior sunt prevăzute prizele
de temperatura, atât pe conducta de ducere cât şi pe coloana de întoarcere, contorul de căldură şi
conducta de întoarcere, toate acestea fiind racordate la contorul de căldură de apartament.
Pe racordul reţelei (buclei) de apartament la rezervorul exterior sunt prevăzute: o pompă de
circulaţie cu turaţie variabilă montată pe conducta de ducere şi un ventil cu trei căi cu servomotor,
care are rol de amestec. La rezervorul interior de apă caldă menajeră sunt racordate conducta de apă
rece şi cea de apă caldă. Funcţionarea modulului termohidraulic cu SATELIT este destul de simplă
şi eficace în acelaşi timp. Agentul termic din reţeaua principală de distribuţie cu parametrii practic
constanţi (90/70°C), circulă prin rezervorul exterior, acesta având acelaşi rol pe care-l are bateria de
egalizare a presiunilor de la modulul termohidraulic cu racordare cu butelie de egalizare a
presiunilor. Pe circuitul de încălzire pompa de circulaţie asigură vehicularea apei calde în bucla de
apartament (conductă de ducere, corpuri de încălzire, conductă de întoarcere). Termostatul de cameră
acţionează asupra ventilului de amestec, realizând parametrii apei calde necesariasigurării condiţiilor
de confort termic din încăperi. Amestecul apei în ventilul cu trei căi se face între apa caldă din
racordul SATELIT cu apa caldă din conducta de ducere care vine din coloană.
Circulaţia apei calde de consum este şi mai simplă şi anume la orice deschidere a unui robinet
de apă caldă din apartament (bucătărie, grup sanitar etc.) pătrunde apă rece în rezervorul din interior
înlocuind apa caldă menajeră consumată. Apa din rezervorul din interior este încălzită de apa care
circulă prin rezervorul exterior.
Avantajul racordării prin modul termohidraulic de tip MTH3 constă în faptul că se poate
contoriza întreaga cantitate de căldură consumată de un apartament atât pentru încălzire cât şi
pentru prepararea apei calde de consum. Astfel, beneficiarului (proprietarul apartamentului) îi este
oferită posibilitatea de a se gospodări singur din punct de vedere al energiei termice consumate atât
pentru încălzire cât şi sub formă de apă caldă de consum.
45
6. RACORDAREA INSTALAŢIILOR DE ÎNCĂLZIRE

ŞI PREPARARE APĂ CALDĂ DE CONSUM
6.1. Generalităţi
Ansamblul instalaţiilor situate la limita între reţeaua de distribuţie a căldurii şi instalaţiile
consumatorilor (reţeaua exterioară de distanţă şi instalaţiile interioare ale consumatorilor) se
numeşte staţie termică (ST) sau punct termic (PT).
Punctele termice pot asigura distribuţia căldurii numai pentru un anumit tip de consum
(încălzire, ventilaţie sau apă caldă), sau, pot distribui căldura mai multor tipuri de consumatori, în
cazul cel mai complex servind la prepararea centralizată a apei menajere, la transformarea
parametrilor pentru instalaţia de încălzire şi ca punct de plecare pentru distribuţia apei calde spre
instalaţia de încălzire a consumatorilor.
Tipul punctelor termice depinde de următorii factori:
natura şi mărimea consumurilor de căldură;
natura şi parametrii agentului termic de transport, faţă de agentul termic folosit la
consumatori;
sistemul de transport al căldurii (număr de conducte).
Racordarea instalaţiilor de încălzire şi preparare a apei calde se face cel mai adesea în
cadrul aceloraşi puncte termice. Schemele de racordare depind în principal de sistemul folosit
pentru prepararea apei calde – închis, deschis sau mixt – şi de numărul de conducte folosite pentru
transport şi distribuţie, cuprinzând atât instalaţii de racordare ale consumatorilor de încălzire cât şi
instalaţii pentru prepararea apei calde.
Punctele termice centralizate pot fi realizate astfel:
a) în sistem bitubulare închis, caz în care sunt caracterizate prin racordarea închisă a
instalaţiilor pentru prepararea apei calde şi racordarea directă sau indirectă a instalaţiilor pentru
încălzire. Ambele tipuri de consumatori sunt alimentaţi din aceleaşi conducte de ducere şi
întoarcere. În perioada de iarnă regimul termic al apei în conducta de ducere este cel impus de
încălzire, care necesită nivele termice mai mari decât prepararea apei calde. Schemele PTC în
sistemele bitubulare închise nu depind de modul de racordare a instalaţiilor de încălzire – direct sau
indirect. În funcţie de schema de preparare a apei calde în sistem închis şi de poziţia
preîncălzitoarelor în schemă se deosebesc următoarele tipuri de scheme:
- Schema o treaptă paralel pentru prepararea apei calde;
- Schema o treaptă serie pentru prepararea apei calde;
- Schema două trepte mixt (serie – paralel);
- Schema două trepte serie (serie – serie).
b) în sistem bitubulare deschis, caz în care sunt caracterizate prin folosirea unei conducte de
ducere comună pentru încălzire şi apă caldă care asigură transportul agentului termic necesar celor
două tipuri de consumatori. Conducta de retur asigură returnarea diferenţei dintre debitul instalaţiei
de încălzire şi debitul pentru prepararea apei calde.
6.2. Instalaţiile punctelor termice

Având în vedere că destinaţia principală a punctului termic este aceea de a pregăti agentul
termic pentru transportul său la instalaţiile consumatoare şi returnarea condensatului la sursa de
46
căldură, echipamentele de bază ale punctelor termice diferă în funcţie de natura şi parametrii
agentului termic astfel:
a) în cazul folosirii aburului ca agent termic, echipamentele de bază sunt colectoarele de
abur, aparatele de măsură, control şi reglare a parametrilor agentului termic, rezervoarele colectoare
pentru condensat şi pompe pentru evacuarea acestuia.
Instalaţia închisă de colectare a condensatului - Este constituită din oalele de condensat,
colectoare, rezervoare şi pompe de condensat. Condensatul rezultat de la aparatele consumatoare se
separă de aburul necondensat în oala de condensat şi apoi intră în rezervorul închis de colectare,
unde este menţinut la o suprapresiune suplimentară cu ajutorul regulatoarelor de presiune, de unde
prin intermediul pompelor de condensat este returnat la sursă.
b) în cazul folosirii apei fierbinţi ca agent termic, echipamentele de bază sunt
schimbătoarele de căldură sau elevatoarele pentru încălzire, schimbătoarele de căldură pentru
prepararea apei calde menajere, acumulatoare de apă caldă, pompe, instalaţii de automatizare,
măsură şi control şi cele pentru protecţia corozivă.
Schimbătoarele de căldură - Sunt realizate sub forma unor preîncălzitoare secţionale,
formate din mai multe tronsoane racordate în serie pe partea de agent termic primar şi secundar.
Cele pentru încălzire sunt cu ţevi din OL prin care circulă agentul termic primar (apa fierbinte), iar
printre ele circulă agentul termic secundar (apa caldă pentru încălzire). Cele pentru prepararea apei
calde menajere sunt cu ţevi din alamă prin ele circulând agentul termic secundar (apa caldă de
consum) şi printre ele agentul termic primar (apa fierbinte).
Ejectoarele apă-apă - Se folosesc la racordarea directă a consumatorilor de încălzire în
funcţie de diferenţa de presiune necesară în sistemul de încălzire al acestora. Funcţionarea lor este
caracterizată de coeficientul de amestec u, pe baza căruia se face dimensionarea termică, hidraulică
şi geometrică.
Instalaţiile de acumulare - Se utilizează în punctele termice cu scopul de a aplatisa curba de
consum de căldură sub formă de apă caldă.
6.3. Puncte termice centralizate (PTC) în sisteme bitubulare închise cu o treaptă

paralel pentru prepararea apei calde
6.3.1. Noţiuni generale şi prezentare
Aceste puncte termice (figura 6.1) sunt cele mai vechi, în prezent utilizându-se numai în
anumite cazuri, cum ar fi, PTC de capacitate redusă, când ponderea consumatorului de căldură
pentru prepararea apei calde este mare, faţă de cea pentru încălzire. În cazul racordării directe cu
amestec, apa fierbinte este distribuită din PTC la mai multe puncte termice cu hidroelevatoare
amplasate în general în clădirile consumatorilor. Prepararea apei calde se poate face şi cu
acumulare, folosind rezervoare cu serpentine (boilere) sau fără serpentine de încălzire.
6.3.2. Dimensionare
Datorită alimentării în paralel a celor două schimbătoare (pentru încălzire şi cel pentru
prepararea apei calde), regimul hidraulic (de debite) şi termic al celor două tipuri de consumatori
sunt independente între ele. De aceea, determinarea valorilor de calcul ale debitelor de apă
fierbinte necesară celor doi consumatori se face pe baza consumurilor de căldură maxime ale
acestora, după cum urmează:
- pentru încălzire, în cazul racordării indirecte:
q ie
G ie = [kg/s] (6.1)
c a ( t 3c − t c4 )
unde: t 3c = t1c , iar în cazul racordării directe (schema din figura 6.1, b) t 4c = t7c ;
47
Figura 6.1. Scheme de puncte termice centralizate în sisteme bitubulare închise, cu prepararea
apei calde, o treaptă paralel cu: a) racordare indirectă; b) racordare directă cu amestec;
1,2 – reţea de apă fierbinte (tur/retur); 3 – schimbător de căldură pentru încălzire;
4 - consumatori de căldură pentru încălzire; 5 – pompă de circulaţie; 6 – apă rece; 7 – apă caldă
de consum; 8 – consumatori de apă caldă; 9 – schimbător de căldură pentru prepararea apei
calde; 10 – hidroelevator
- pentru apă caldă, fără acumulare:

q aM
G ca = [kg/s] (6.2)
c a ( t1m − t m
2 )
şi în cazul acumulării:
. q amd
G ca = [kg/s] (6.3)
c a ( t1m − t m
2 )
unde: qic - consumul de căldură pentru încălzire, în condiţiile temperaturii exterioare minime
convenţional t ec , [kJ/s];
q aM , q amd - consumul maxim, respectiv mediu sub formă de apă caldă, [kJ/s];
c a - căldura specifică medie a apei, [kJ/kg·ºC];
t1m , t 2m - valorile minime din cursul perioadei de încălzire ale temperaturilor t1 şi t2, [ºC];
t 3m , t 4m - valorile de calcul, la temperatura exterioară de calcul, t ec , ale temperaturilor t3 şi t4,
[ºC].
Debitul de calcul de apă fierbinte aferent punctului termic este:
GC c c
PT = G i + G a [kg/s] (6.4)
Dimensionarea schimbătoarelor de căldură

a) suprafaţa de schimb de căldură a schimbătorului 3 pentru încălzire este:
q ic
Si = [m2] (6.5)
k i ⋅ Δt ic
- suprafaţa schimbătorului 9 pentru apă caldă, în lipsa acumulării:
48
q aM
Sa = [m2] (6.6)
k a ⋅ Δt am
sau în cazul acumulării:

q imd
Sa = [m2] (6.7)
k m ⋅ Δt am
unde: ki, ka - coeficienţi globali de schimb de căldură ai schimbătorului pentru încălzire, respectiv
pentru prepararea apei calde, [kW/m2 ºC];
Δt ic , Δt am - diferenţele mediilogaritmice de temperatură ale schimbătorului 3 de încălzire, în
condiţiile temperaturii exterioare de calcul,respectiv a schimbătorului 9 pentru prepararea apei
calde, în condiţiile valorilor minime ale temperaturilor t1m şi t 2m .
Valorile consumurilor de căldură pentru prepararea apei calde se determină pe baza
debitelor de apă caldă consumată la temperatura constantă a apei de consum, ta şi a apei reci t8:
q aM = G M
r ⋅ c a ( t a − t 8 ) ⋅ ηa [kJ/s] (6.8)
sau:
q amd = G md
r ⋅ c a (t a − t 8 ) ⋅ ηa [kJ/s] (6.9)
unde: η a - randamentul termic al schimbătorului de căldură pentru prepararea apei calde.
pentru prepararea apei calde
Acest tip de racordare, reprezintă o soluţie îmbunătăţită a schemei cu o treaptă paralel,
necesitând în PTC un debit de apă fierbinte de calcul mai mic (comparativ cu PTC o treaptă paralel
fără acumulare). Ea conduce însă, în anumite perioade din cursul sezonului de încălzire, în funcţie şi
de valorile momentane ale consumului de căldură pentru prepararea apei calde, la diminuarea
cantităţii de căldură livrată consumatorilor de încălzire faţă de aceea necesară. Gradul de diminuare
depinde şi de ponderea consumului de căldură q aM faţă de qic .
7
va
8 ta
4
1 A Gi B GPT, t3
GPT, t1 t6
Ga V1
t2 t7
t5 9 V2 t4
3
2 5
Gr, t8 6
Figura 6.2. Schema punctului termic centralizat în sistem bitubular închis, cu
prepararea apei calde, o treaptă serie: 1,2 – reţea de apă fierbinte (tur/retur);
3 – schimbător de căldură pentru încălzire; 4 - consumatori de căldură
pentru încălzire; 5 – pompă de circulaţie; 6 – apă rece; 7 – apă caldă de
consum; 8 – consumatori de apă caldă; 9 – schimbător de căldură pentru
prepararea apei calde
49
6.5. Puncte termice centralizate în sistem închis două trepte mixt serie - paralel
Este o combinaţie între cele două scheme, o treaptă serie şi una paralel (figura 6.3). O
caracteristică a sa o constituie faptul că treapta 1 de preparare a apei calde utilizează “căldura
deşeu” conţinută de apa caldă care vine în instalaţia de încălzire, şi care, altfel ar fi fost returnată
sursei de căldură (ca la schemele anterioare). De aceea se spune că această schemă asigură un grad
sporit de utilizare a căldurii intrată cu apă de reţea în PTC.
Figura 6.3. Schema punctului termic centralizat în sistem bitubular închis, cu prepararea apei
calde, două trepte mixt (serie-paralel): 1,2 – reţea de apă fierbinte (tur/retur); 3 – schimbător de
căldură pentru încălzire; 4 - consumatori de căldură pentru încălzire; 5 – pompă de circulaţie;
6 – apă rece; 7 – apă caldă de consum; 8 – consumatori de apă caldă; 9 – treapta întâi de
preparare a apei calde; 10 – treapta a doua de preparare a apei calde
Dimensionare acestor puncte termice se realizează pentru cele două regimuri caracteristice de
funcţionare:
1. Iarna, atâta timp cât temperatura apei ieşită din instalaţia de încălzire este
t 4 ≥ (t a + 5...8) °C, prepararea apei calde se poate face numai în treapta I şi atunci t9=ta. Atunci când
temperatura t4 îndeplineşte condiţiile de mai sus, dar debitul momentan de apă din reţea Gi nu este
suficient pentru asigurarea consumului de căldură pentru prepararea apei calde diferenţa de cantitate
de căldură neasigurată de treapta I va fi preluată de treapta a II-a.
G r (t 9 − t 8 ) = G i (t 4 − t 5 ) ⋅ ηi (6.10)
unde: ηi – randamentul termic al schimbătorului de căldură 9;
qI, qII – cantităţile momentane de căldură pentru prepararea apei calde livrate de treapta I,
respectiv a II-a.
Menţinând constant debitul de apă din reţea Gic pentru încălzire, odată cu reducerea
consumului de căldură qi, temperaturile apei din reţea (t3 şi t4) scad, cantitatea de căldură care poate
fi cedată în treapta I de preparare a apei calde scade. Considerând consumul de apă caldă Gr
constant, independent de consumul de căldură qi, cantitatea de căldură qI scade şi creşte cantitatea
de căldură cedată de treapta a II-a.
2. Vara, consumul de căldură pentru încălzire este Gi=0, ceea ce înseamnă ca GPT=Ga.
Prepararea apei calde se face cu debitul de apă de reţea Ga care trece în serie prin cele două trepte,
în contracurent faţă de apa rece Gr.
Debitele de apă necesare în reţea se calculează conform relaţiilor:
- pentru încălzire, considerând t 3c = t1c , conform relaţiei:
50
q ie
G ie = [kg/s] (6.11)
c a ( t 3c − t c4 )
- pentru prepararea apei calde, debitul suplimentar Ga de apă fierbinte din reţea este necesar numai
pentru treapta a II-a:
qM
G ca = II
(
c a ⋅ t1m − t m
2 ) (6.12)
unde: q IIM = q aM − q Im - aportul maxim de căldură pentru prepararea apei calde în treapta a II-a.
Pe partea de apă rece se poate scrie, pentru cele două trepte:
qM
II =
GM
r ⋅ ca ⋅ t a − t 9
m ( ) (6.13)
r ⋅ c a ⋅ (t a − t r )
q aM G M
Înlocuind relaţia 12.4 în relaţia 12.3 rezultă debitul suplimentar Ga de apă fierbinte din reţea:
q aM t a − t 9m
G ca =
(
c a ⋅ t1m − t m
2
⋅
ta − tr) [kg/s] (6.14)
unde: t 9m = t 4m − ( 5...8 ) [ o C ]
În cazul schemelor cu acumulatoare de apă caldă în PT, în calculul debitelor se va lua în
considerare consumul mediu săptamânal de apă caldă:
ta − tm
md md
q II = q a ⋅ 9 (6.15)
ta − tr
Ca urmare debitul suplimentar de apă fierbinte calculat va avea o expresie de forma:
q amd ta − tm
G ca ∗ = 9
(
c a ⋅ t1m − t m
2 ) ⋅
ta − tr
(6.16)
Valoarea de calcul a debitului de apă fierbinte aferentă punctului termic este:

1. fără acumulare:
G cPT = G ic + G ca (6.17)
2. cu acumulare:
G cPT = G ic + G ca ∗ (6.18)
Dimensionarea suprafeţelor de schimb de căldură pentru schimbătoarele 3, 9 şi 10 se face astfel:

1. suprafaţa schimbătorului de căldură pentru încălzire 3, se determină pentru condiţiile de calcul ale
consumului de căldură qic , ale temperaturilor t6c , t7c , t 3c , t 4c şi considerând t 4c = t7c + ( 5...10 )o C , cu relaţia:
q ic
Si = [m2] (6.19)
k i ⋅ Δt ic
51
2. în lipsa acumulatorului de apă caldă, suprafeţele de schimb de căldură se calculează cu relaţiile:

- pentru treapta I:
qM
SI = I (6.20)
k I ⋅ Δt m
I
t 9m − t r
unde: q IM = q aM ⋅
ta − tr
qM
II
S II = (6.21)
k II ⋅ Δt m
II
t a − t 9m
unde: q IIM = q aM ⋅
ta − tr
3. În cazul existenţei acumulatoarelor de apă caldă în PT, suprafeţele de schimb de căldură
se calculează cu relaţiile:
- pentru treapta I:
q md
S∗I = I (6.22)
k I ⋅ Δt m
I
t m − tr
unde: q Imd = q amd ⋅ 9
ta − tr
q md
S∗II = II (6.23)
k II ⋅ Δt m
II
m
md = q md ⋅ t a − t 9
unde: q II a
ta − tr
în care: k I , k II - coeficienţii globali de schimb de căldură ai schimbătoarelor de căldură pentru
prepararea apei calde treapta I, respectiv a II-a, [kW/m2⋅°C];
Δt Im , Δt II
m - diferenţele medii logaritmice de temperatură pentru cele două trepte de
preparare a apei calde în condiţiile valorilor minime ale temperaturilor t 4m , t 9m , t1m şi t 2m = t 4m , [°C].
6.6. Puncte termice centralizate în sistem închis două trepte serie – serie
Punctele termice centralizate în sistem închis două trepte serie – serie (figura 6.4) constituie
o extindere a schemei două trepte mixt, în scopul reducerii cât mai mult posibil a valorii de calcul a
e
debitului de apă fierbinte G PT care intră în PTC. Din acest punct de vedere dimensionarea sa se
poate face în două variante:
- fără corecţia graficului de reglaj aferent încălzirii, caz în care pentru orice t e > t ec şi q II > 0 ,
e = G e + G e , în care G c se determină în funcţie de q md ;
debitul G PT i a a II
52
- cu corecţia graficului de reglaj aferent încălzirii, când pentru orice t e > t ec şi q II > 0 , debitul
e
G PT = Gic şi creşte temperatura t1 de intrare a apei fierbinţi în PTC, adică t1 > t3 ( la t ec , t1c = t 3c ).
Dintre aceste scheme cu două trepte, cea mai des folosită este schema două trepte serie de
preparare a apei calde, deoarece, pentru prepararea agentului termic pentru încălzire şi apei calde
de consum este necesar debitul minim GPT de apă fierbinte din reţea. Aceasta conduce la
dimensionarea reţelei termice cu diametre mai mici şi la reducerea energiei consumată pentru
pomparea apei în reţea.
7 va
8 ta
′
4
1 A Gi B G PT, t3
GPT, t1 t6
V1
Ga t2 t7
t9 10 3
V2
t4 5
9
t5
2 C V
Gr, t8 6
Figura 6.4. Schema punctului termic centralizat în sistem bitubular închis, cu prepararea
apei calde, două trepte serie: 1,2 – reţea de apă fierbinte (tur/retur); 3 – schimbător de
căldură pentru încălzire; 4 - consumatori de căldură pentru încălzire; 5 – pompă de
circulaţie; 6 – apă rece; 7 – apă caldă de consum; 8 – consumatori de apă caldă; 9 – treapta
întâi de preparare a apei calde; 10 – treapta a doua de preparare a apei calde
9 6.7. Puncte termice centralizate (PTC) în

7 sisteme bitubulare deschise
8 Schemele PTC în sistemele
6 bitubulare deschise (figura 6.5) se deosebesc
după poziţia relativă a punctelor de racord
ale instalaţiilor de consum de apă caldă, B şi
RD
C, faţă de regulatorul de debit RD.
4
Aceste scheme au o arie mai mică
de utilizare. Caracteristic acestui tip de
A B racordare este reglajul independent a
RT consumului de căldură pentru încălzire faţă
1 3 de cel pentru prepararea apei calde, prin
C montarea regulatorului de debit RD după
2 punctele de racord B şi C ale
Figura 6.5. Schema de principiu a PTC în sisteme consumatorilor de apă caldă. Ca urmare,
bitubulare deschise: 1, 2 – reţea termică de ducere şi cei doi consumatori funcţionează
întoarcere; 3 – vane de izolare a PT; 4, 5 – vane de independent. Astfel, consumul de căldură
izolare ale instalaţiilor de încălzire şi de apă caldă; pentru încălzire este satisfăcut prin
6 - elevator; 7, 8 – consumatori de încălzire şi de apă intermediul regulatorului de debit RD, iar
caldă; 9 – ventile de aerisire; RT – regulator de cel de apă caldă cu ajutorul regulatorului
temperatură; RD – regulator de debit de temperatură RT.
53
7. REŢELE TERMICE. CLASIFICARE ŞI MONTARE
7.1. Tipuri de reţele termice şi de termoficare

REŢELELE TERMICE reprezintă totalitatea conductelor si derivaţiilor de la ieşirea din
incinta CET sau CT până la vanele de intrare în punctele termice, inclusiv staţiile intermediare
de pompare şi de termoficare, având drept scop transportul şi distribuţia căldurii.
Clasificarea reţelelor termice si de termoficare se poate face având în vedere mai multe criterii:
a) După natura agentului termic folosit în sistemul de termoficare, reţelele termice pot fi:
- de abur;
- de apă fierbinte;
- de apă caldă.
b)După felul de amplasare, reţelele sunt:
- reţele din incinta centralei electrice de termoficare;
- reţele termice primare: de la ieşirea din CET până la punctul termic;
- reţele termice secundare: de la punctul termic până la instalaţiile consumatoare propriu-zise;
c) După gradul de returnare de la consumatori a agentului termic utilizat, se deosebesc:
- reţele deschise;
- reţele închise;
d) Din punct de vedere al configuraţiei, reţelele pot fi:
- radiale (ramificate – figura 7.1a);
- inelare (buclate – figura 7.1b);
- mixte (inelar-radiale – figura 7.1c).
CET
CET
a) CET
CET
c)
CET CET
b)
Figura 7.1. Reţele termice şi de termoficare:a) de tip radial; b) de tip inelar cu

o singură sursă (CT sau CET); c) de tip inelar cu mai multe surse (CT sau CET)
54
Reţelele radiale sunt ieftine, uşor de exploatat, însă prezintă dezavantajul că, în cazul unei
avarii pe conducta magistrală sau pe cea de distribuţie, toţi consumatorii aflaţi în aval de locul
avariei rămân nealimentaţi. Acest dezavantaj se poate elimina prin prevederea unei bretele de
legătura între două ramuri principale care se dimensionează pentru 50% din sarcina termică de pe
conducta magistrală cu sarcina termică cea mai mare. De asemenea, conducta magistrală se
supradimensionează între sursă şi punctul de legătură cu breteaua cu 50% din sarcina termică a
celeilalte magistrale. Această soluţie se recomandă atunci când alimentarea se face dintr-o singură
sursă situată în centrul de greutate al consumului, sau la distanţă.
Reţelele inelare permit în cazul unei avarii alimentarea continuă a consumatorilor cu
excepţia celor cuprinşi între vanele care izolează defectul. Sunt folosite atât în cazul sistemelor de
termoficare cu o singura sursă de alimentare, cât şi în cazul sistemelor cu mai multe surse de
alimentare, caz în care, proiectarea reţelei trebuie făcută astfel ca în cazul ieşirii din funcţiune a
unei surse celelalte să asigure alimentarea în continuare a consumatorilor chiar dacă pentru scurt
timp se reduce cantitatea de căldură livrată. Schemele inelare sunt folosite în cazul consumatorilor
care nu admit întreruperi în alimentarea cu căldură.
e) După numărul de conducte, reţelele termice pot fi:
- reţele mono-tubulare – cu o singură conductă – se întâlnesc la sistemele de termoficare cu
apă fierbinte cu racordarea consumatorilor în circuit deschis şi, în cazul sistemelor de termoficare
cu abur, fară returnarea condensatului;
- reţele bitubulare – cu două conducte – întâlnită la sistemele de termoficare cu apă fierbinte
cu racordarea consumatorilor cu circuit închis şi în cazul sistemelor de termoficare cu aburi, cu
returnarea condensatului;
- reţele tritubulare – întâlnite la sistemele de termoficare cu apă fierbinte în care se separă
complet livrarea căldurii pentru încălzire de cea pentru prepararea apei calde menajere pentru
fiecare prevăzându-se câte o conductă de ducere proprie, întoarcerea efectuându-se pe o conductă
comună. În cazul sistemelor de termoficare cu abur cu debite puternic varibile sau cu două niveluri
de presiune diferite şi returnarea condensatului, se folosesc reţele tritubulare;
- reţele cu patru sau mai multe conducte - sunt folosite în cazul sistemelor de termoficare
mixte care utilizează drept agenţi termici apa fierbinte şi abur la mai multe nivele de presiune şi
returnarea condensatului pe o conductă comună sau conducte diferite, sau în cazul sistemelor de
termoficare urbană care au şi un consum de climatizare (prepararea frigului se face centralizat la
CET ceea ce conduce la apariţia unor conducte distincte - de ducere şi întoarcere pentru agentul de
răcire).
f) După tipul consumatorilor alimentaţi, reţele termice pot fi:
- reţea termică urbană - serveşte transportului şi distribuţiei căldurii şi este concepută astfel
încât să asigure în toate condiţiile de funcţionare continuitatea alimentării cu căldură la parametrii
necesari a consumatorilor urbani.
- reţea termică industrială - serveşte transportului şi distribuţiei căldurii fiind astfel
concepută încât să asigure în toate condiţiile de funcţionare continuitatea alimentării cu căldură la
parametri necesari, a consumatorilor industriali. În general, astfel de reţele termice sunt mai puţin
întinse şi au mult mai puţine puncte de raordare decât cele urbane, ceea ce conduce la configuraţii
mai simple. Pentru anumiţi consumatori termici industriali care nu pot risca o întrerupere a
alimentarii cu căldură fie din cauza periclitării instalaţiilor, fie din cauza unor mari pierderi
economice, se prevede şi o conductă de rezervă, caz în care conductele de abur se dimensionează
astfel încât toate împreună,să transporte un debit mai mic dacă acesta este admisibil. În cazul în care
reducerea debitului nu este acceptabilă se poate funcţiona cu o presiune mai ridicată la intrarea
aburului în conductele rămase în funcţiune.
55
7.2. Montarea reţelelor termice şi de termoficare

Conductele care intră în componenţa reţelelor termice pot fi pozate aerian sau subteran,
modalitatea de amplasare depinzând de situaţia caracteristică din teren, independent sau corelat şi
cu traseele altor conducte (canalizare, apă potabilă etc.).
Conductele termice au nevoie de prevederea unor cămine speciale de vizitare, în cazul
amplasării în canale termice, sau de platforme de acces, pentru conductele amplasate aerian.
7.2.1. Amplasarea aeriană
Amplasarea aeriană (supraterană) a conductelor termice se execută pe stâlpi din beton armat
sau metalici, fiind folosită în incinta centralelor electrice de termoficare (CET), în afara zonei
construite, în zonele industriale, în oraş acolo unde condiţiile de relief permit mascarea acestora.
Construcţiile metalice sunt agreate la realizarea platformelor (estacadelor), la realizarea podurilor
(podeţelor), cumulând şi alte funcţiuni (circulaţia pietonală, a vehiculelor etc.).
Înălţimea stâlpilor trebuie să asigure gabaritul
de liberă trecere în zonele de supratraversare a
cuzinet
0,5...1 m drupurilor, a căilor ferate etc. Dacă nu există restricţii
din acest punct de vedere, conductele pot fi amplasate
aproape de sol, pe construcţii joase rezultate dintr-o
fundaţie din beton simplu şi un cuzinet din beton armat
sau simplu deasupra acestei fundaţii (figura 7.2).
Figura 7.2. Amplasarea aeriană
În general, se preferă stâlpii prefabricaţi din
a conductelor la înălţime mică
beton armat, datorită durabilităţii lor în timp, a
investiţiei mai reduse şi unei exploatări şi întreţineri
uşoare. Forma stâlpilor este de „T”, dublu „T”, portal sau dublu portal (figura 7.3), de cadru (cu una
sau mai multe rigle, console etc.).
a) b) c) d)
Figura 7.3. Stâlpi pentru reţele aeriene de termoficare: a) stâlp T; b) stâlp dublu T;
c) stâlp portal; d) stâlp dublu portal
Izolaţia conductelor aeriene se protejează contra intemperiilor prin înfăşurări cu materiale

bituminate şi prevederea unor mantale metalice din tablă zincată. Pentru deservirea conductelor
amplasate aerian se prevăd, în anumite puncte, scări de acces şi platforme permanente.
Aceleaşi principii de pozare aeriană se pot aplica şi în cazul utilizării conductelor preizolate
(cu spumă de polyuretan şi manta metalică de protecţie).
56
Deoarece pierderile de căldură prin conducte, în cazul acestui mod de amplasare, sunt mari
şi cum, pe teritoriul zonelor construite, trebuie să primeze considerentele de ordin arhitectural, acest
mod de amplasare nu este foarte des utilizat.
7.2.2. Amplasarea subterană
Acest mod de amplasare a reţelelor termice poate fi realizată în mai multe moduri:
a) Direct în sol (figura 7.4) – este cea mai ieftină soluţie de amplasare subterană, dar are
dezavantajul corodării materialului conductei şi al deteriorării izolaţiei ca urmare a presiunii
exercitate de sol. Realizarea sistemelor de reţele termice subterane necesită următoarele operaţiuni:
executarea elementelor componente ale reţelei
5 4
în cadrul firmelor producătoare specializate,
inclusiv transportul şi depozitarea acestora în
condiţii specifice;
6 transportul şi pozarea elementelor de
10 cm
conducte în şanţurile deschise prin săpătură
conform traseelor prevăzute prin proiectare;
10 cm sprijinirea conductelor pe suporturi provizorii
3
(bucăţi de lemn sau spumă rigidă de
2 1
polyuretan etc.) amplasate la distanţe de 3...4
Figura 7.4. Amplasare subterană direct în sol m, pe fundul şanţurilor;
areţelelor termice: 1 – spumă PUR; executarea îmbinărilor prin sudură între
2 – conductă; 3 – manta; 4 – şanţ; conducte, realizarea trecerilor prin pereţi,

5 – panglică de marcare; 6 – pat de nisip executarea ramificaţiilor, coturilor etc.;
efectuarea probelor de presiune;
executarea izolării conductelor în zonele de îmbinare între elemenetele componente
(conducte rectilinii, coturi, ramificaţii etc.);
acoperirea conductelor cu nisip compactat (10...15)cm;
se completează deasupra cu pământ de umplutură, compactând straturile succesive, până la
nivelul solului.
Adâncimea de pozare a acestor conducte este de 0,6...1,5 m, în funcţie de cotele terenului şi
de panta ce trebuie prevăzută în vederea efectuării golirii reţelei. Lăţimea şanţurilor depinde de
numărul, diametrul conductelor şi de spaţiile dintre conducte (10...20 cm).
Modul de preluare a deformaţiilor conductelor provenite din variaţiile de temperatură este,
în general, acelaşi ca şi la conductele montate în stil clasic (adică se utilizează compensatoare
natural elastice, compensatoare curbate în formă de U etc.), amplasarea acestora realizându-se cu
respectarea indicaţiilor în ceea ce priveşte delimitarea braţelor compensatoarelor şi a tehnologiei de
execuţie, recomandate de firmele producătoare.
Pentru remedierea acestor deficienţe, în ultimul timp, cea mai răspândită este montarea în
canale subterane, fie nevizitabile (necirculabile), semivizitabile (semicirculabile), fie vizitabile
(circulabile).
b) Montarea în canale nevizitabile
(necirculabile), (figura 7.5) – cea mai ieftină
metodă de montare în canale, dar, cu dezavantaje
în ceea ce priveşte diferitele operaţii de
întreţinere.
Canalele necirculabile sunt executate din
cărămidă sau beton armat, cu secţiuni
Figura 7.5. Canale nevizitabile pentru reţele dreptunghiulare, ovale sau cilindrice. Montarea
termice conductelor se realizează cât mai la suprafaţă,
57
deasupra nivelului apelor freatice. În caz contrar este necesară executarea lucrărilor de drenare
pentru apele infiltrate din pânză de apă freatică, ploi sau defecţiuni ale reţelei. Amplasarea canalelor
necirculabile sub nivelul apelor freatice fără ca nivelul
acestora să fie coborât prin drenare, este posibilă numai în
situaţia când ele sunt executate cu izolaţie hidrofugă
exterioară.
c) Montarea în canale semivizitabile (semicirculabile),
(figura 7.6) – sunt utilizate în caurile în care săpăturile
Figura 7.6. Canale semivizitabile pentru pentru repararea conductelor sunt din anumite motive,
reţele termice excluse sau de evitat (cazul subtraversării străzilor, căilor
ferate etc.). Ele se execută cu o înălţime de 1,2...1,8 m cu
spaţiu liber în lărgime de 0,5...0,6 m, din beton armatmonolit sau din elemente prefabricate.
Conductele se montează pe suporturi prinse pe radier sau pe pereţii canalului.
c) Montarea în canale vizitabile (circulabile), (figura 7.7) –
construcţii scumpe, cu instalaţii anexe pentru ventilare naturală
sau mecanică pentru ca temperatura din interiorul canalului să nu
depăşească 40°C, iluminat artificial la tensiuni nepericuloase 24V
(36V) etc., care se proiectează în special atunci când pe lângă
conductele de termoficare se mai montează conductele de
alimentare cu apă, cablurile de forţă, lumină şi telecomunicaţii.
Pereţii canalelor circulabile se execută din beton armat,
din blocuri de beton sau din zidărie de cărămidă, soluţia
constructivă fiind dictată de condiţiile locale şi de considerente
economice. Executarea întregului canal din elemente prefabricate
este posibilă în cazul în care lucrările presupun un volum mai
mare. Înălţimea acestor canale subterane circulabile este de
minimum1,8...2 m, spaţiul de acces având o lăţime de cel puţin
Figura 7.7. Canale vizitabile 0,8...1 m. Reazemele, glisante sau rulante, se execută în aceste
pentru reţele de termoficare canale din perne (blocuri) din beton simplu, din grinzi din oţel
încastrate în console în pereţi sau sprijinite pe stâlpi.
Pentru a reduce investiţiile în sistemele de termoficare şi în special în reţelele termice, în
ultima perioadă, se experimentează noi soluţii pentru amplasarea conductelor direct în sol, cu
realizarea unor izolări termice şi hidrofuge corespunzătoare (conducte preizolate).
7.3. Elemente componente şi descrierea reţelelor termice

O reţea termică este din punct de vedere constructiv realizată din conducte, armături,
reazeme, compensatoare de dilatare şi aparate de măsură, comandă, reglare şi automatizare.
7.3.1. Conducte
Conductele reprezintă elementele componente principale ale reţelelor termice şi de
termoficare fiind caracterizate de următorii parametri:
a) Diametrul nominal, Dn - un număr convenţional, care indică mărimea diferitelor elemente ale
reţelelor care se racordează între ele şi este aproximativ egal cu diametrul interior efectiv al
conductei respective, măsurat în milimetri (tabelul 7.1).
b) Presiunea nominală, pn - valoarea maximă la care conducta şi celelalte elemente ale reţelei pot
fi folosite pe durata de calcul, la o temperatură care depinde de materialul de execuţie 7 şi care este
7
200ºC – fontă, bronz şi alamă
58
necesară în [bar] sau [Kgf/cm] la calculul de rezistenţă al conductelor şi al celorlalte elemente ale
reţelei termice sau de termoficare.
0,75 0,75 0,76 0,82 0,85 0,95 1,02 1,05 1,1 1,15
[m/s]
1,5 3,3 6 10 15 30 50 74 106 146
[l/s]
c) Presiunea de încercare, pîn - presiunea la care se face proba de rezistenţă şi de etanşeitate,

proba hidraulică făcându-se la temperatura ambiantă.
d) Presiunea de lucru, pl - presiunea maximă admisibilă la care poate fi utilizată o conductă şi
celelalte elemente ale reţelei pentu anumite condiţii de temperatură, de material şi de exploatare.
Procedeele tehnologice prin care se obţine o reţea termică şi de termoficare presupun
laminarea la cald sau la rece, găurirea prin presare, sudarea, extrudarea din materiale metalice (oţel,
fontă, bronz, alamă), nemetalice şi anorganice (beton, azbociment, sticlă) sau organice (faolit,
textolit, materiale plastice). Cel mai des, pentru construcţia reţelelor de termoficare se folosesc
conducte din OL laminat la cald (conducte din oţel 8 trase), cu diametre nominale Dn≤350mm, sau
conducte din OL 9 sudate elicoidal cu diametre nominale Dn≥350mm.
Figura 7.9. Conductă flexibilă din plastic:

di, da – diametrele interior/exterior ale ţevii
Figura 7.8. Conductă preizolată: a1 – vedere centrale; s – grosimea peretelui ţevii centrale;
generală; a2 – secţiune transversală; 1 – ţeavă din polietilenă de înaltă densitate;
1 – conductă oţel; 2 – spumă PUR; 3 – manta 2 – strat protector din polietilenă
de protecţie; 4 – coductori de semnalizare
Pe lângă conductele din oţel izolate cu vată minerală şi protejate cu mantale, se pot utiliza
conducte preizolate, cu izolaţie termică din spumă de polyuretan şi mantale de protecţie din plastic
sau metalice (figura 7.8). Avantajele reţelelor din conducte preizolate constă în faptul că nu necesită
construcţia canalelor termice de protecţie, permit reducerea punctelor fixe şi a compensatoarelor şi au
un coeficient mult redus de pierderi de căldură. Aceste conducte prezintă posibilitatea detectării
8
mărcile OLT32, OLT35 şi OLT45
9
mărcile OL38, OL42, OL50 şi OL52
59
eventualelor defecţiuni, având încorporat un sistem de conductoare de avertizare cu ajutorul căruia se

poate găsi, cu precizie de 1 m, locul avariei. În acest scop, în elementele conductei preizolate sunt
introduse, încă din faza de fabricaţie, conductoare de semnalizare din cupru cositorit, care se leagă la
locul de execuţie conform cerinţelor de măsurare propuse de firmele furnizoare. Sistemul de control
urmăreşte şi sesizează defecţiunile interioare şi exterioare ale conductei şi funcţionează după
principiul reducerii rezistenţei electrice a spumei PUR odată cu apariţia umidităţii în acest strat.
În domeniul reţelelor termice (pe circuite secundare cu parametrii de temperatură de până la
95°C) se pot utiliza şi conducte flexibile la care conducta centrală este din material plastic
(polietilenă de înaltă densitate) cu manta din polietilenă (figura 7.9). Avantajele acestor conducte
sunt următoarele: greutate redusă, rezistenţă mare la coroziune şi izolare la difuziile de oxigen,
posibilitatea montării direct în sol şi fără elemente de compensare.
Părţile curbate ale conductelor se execută din ţevi trase, cu raza de curbură de cel puţin
1,5⋅Dn. Forma coturilor poate fi netedă sau cu pliuri (cute). La diametre mari, coturile se realizează
în construcţie rigidă, din segmente îmbinate prin sudare.
7.3.2. Armături
Armăturile sunt acele elemente componente, caracteristice reţelelor de termoficare folosite
în scopul separării diferitelor porţiuni de reţea, modificării debitului şi parametrilor agentului
termic, asigurării instalaţiei sau a anumitor porţiuni în cazul creşterii presiunii şi evacuării
condensatului format.
Principalele armături sunt: - armăturile de închidere; - armăturile de reglare; - armăturile de
siguranţă; - oalele de condensat.
7.3.2.1. Armăturile de închidere, după tipul organului de închidere pot fi clasificate în:
a. Ventile (robinete cu ventil) (figura 7.10)– acele armături de
închidere care pot fi folosite într-un domeniu larg de presiuni şi
temperaturi, fiind caracterizate printr-o etanşare bună,
dimensiuni de gabarit relativ reduse, pierderi de presiune mari 10
şi care se montează pe conductele la care curgerea are loc într-
un singur sens. Ca măsură de reducere a pierderilor de presiune
s-au realizat robinetele cu ventil la care ansamblul suprafeţei de
etanşare-corp de închidere formează un anumit unghi cu
direcţia de curgere, care permite reducerea acestor pierderi.
Figura 7.3. Ventil de închidere
b. Vane (robinete cu sertar) (fiura.7.11) - prezintă avantajul unor
pierderi de presiune mici şi a unor posibilităţi de montare pe conducte în care fluidul îşi schimbă sensul
de curgere având forţe de acţionare mai mici. Dezavantajele sunt: etanşare mai slabă, dimensiuni de
gabarit mai mari, uzură rapidă a suprafeţelor de etanşare şi viteză mai mică de acţionare.
a) b)
Figura 7.11. Vane (robinete cu Figura 7.12. Clapete de reţinere: a) clapetă valvă; b) clapetă
sertar) fluture
10
pierderile mari de presiune apar din cauza perturbării curgerii prin schimbarea direcţiei de curgere
60
c. Clapete de reţinere - armături cu clapetă valvă (figura 7.12a) care permit circulaţia fluidului într-
un singur sens 11, împiedicând circulaţia inversă, sau armături cu clapetă fluture (figura 7.12b)
d. Robinete cu cep (figura 7.13) - armături simple de
închidere, la care corpul închiderii are o mişcare de
rotaţie care se realizează în timp scurt şi care introduc
pierderi de presiune relativ mici. Acest tip de armături
prezintă dezavantajele unei slabe etanşări, ceea ce
înseamnă că pot fi folosite doar în domeniul presiunilor
şi temperaturilor scăzute, al uzurii şi al posibilităţii de
Figura 7.13. Armătură de închidere tip gripare a suprafeţelor de etanşare.
cep
7.3.2.2. Armăturile de reglare sunt folosite pentru
modificarea debitului şi parametrilor agentului termic din reţea. Fiind parte integrantă a instalaţiei
de reglare automată, armăturile de reglare constituie, de fapt, organele de reglare ale acesteia. Cele
mai des întâlnite armături de reglare sunt ventilele de reglare şi clapetele de reglare.
7.3.2.3. Armăturile de siguranţă sunt armături folosite la protecţia diferitelor elemente ale
reţelei împotriva creşterii/scăderii presiunii peste/sub, o anumită valoare. Ventilele sau supapele de
siguranţă pot fi acţionate direct de presiunea fluidului, etanşarea fiind asigurată de contragreutăţi
sau de resoarte (figura 7.14), sau pot fi cu impuls, cu o sursă de energie auxiliară de execuţie,
realizată chiar cu fluidul de lucru din elementul protejat (figura 7.15).
2
4
3
1
Figura 7.15. Supapă de siguranţă cu

a) b)
7.3.2.4 Oalele de condensat (figura 7.16) - asigură evacuarea condensatului din spaţii care
conţin şi vapori ai fluidului de lucru. Din punct de vedere constructiv şi funcţional, pot fi:
a. Oale de condensat cu plutitor (figura 7.16a şi b) - la care evacuarea agentului este asigurată de
un plutitor care deschide ventilul de evacuare la creşterea nivelului condensatului în corpul oalei şi
îl închide atunci când acesta scade sub o anumită valoare.
b. Oale de condensat termice (figura 7.16c şi d) - asigură evacuarea condensatului cu ajutorul unor
ventile acţionate de diferenţa dintre temperatura aburului şi a condensatului, prin intermediul unor
elemente (burduf sau bimetal) care îşi modifică dimensiunile, proporţional cu diferenţa de
temperatură respectivă.
11
refularea pompelor, prizele fixe ale turbinelor, etc.
61
a) b) c)
d) e) f)
Figura 7.16. Oale de condensat: a) cu plutitor închis; b) cu plutitor deschis;

c) cu burduf (termică); d) cu bimetal (termică); e) termodinamică; f) cu evacuare continuă
c. Oale de condensat termodinamice (figura 7.16e) – la care, condensatul ce trece prin armătură ridică
plăcuţa ventil şi iese din armătură. Când curge abur, din cauza vitezei mari de curgere între plăcuţa
ventil şi scaunul ei se produce o scădere de presiune, iar în spaţiul de deasupra plăcuţei ventil are loc o
creştere de presiune din cauza acumulării de abur, astfel încât, plăcuţa este apăsată în jos oprind
curgerea. Placa ventil rămâne în poziţia închis până când aburul din spaţiul de deasupra ei
condensează ceea ce conduce la ridicarea plăcii şi, implicit, la evacuarea condensului de către abur
astfel încât, placa revine în poziţia închis. Funcţionarea oalei de condensat este influenţată de
schimbul de căldură cu mediul ambiant ceea ce conduce la necesitatea izolării termice.
d. Oale de condensat cu evacuare continuă (figura 7.16f) – la care funcţionarea se face pe baza
diferenţei debitului de condensat evacuat pentru un spaţiu îngust care este mult mai mare decât
debitul de abur.
7.3.3. Reazeme pentru conducte
7.3.3.1. Reazeme fixe – servesc la rigidizarea conductei în anumite puncte ale reţelei faţă de
construcţiile portante şi au rolul de a prelua atât eforturile din planul orizontal (axiale şi transversale)
datorate presiunii interioare, cât şi forţele de frecare în reazemele mobile, respectiv forţele de
deformare a compensatoarelor datorate greutăţii elementului de conductă.
a) b) c)
Suport fix
Compensator axial cu presgarnitură
d) Organ de închidere
Figura 7.17. Tipuri de reazeme fixe: a), b) – necescărcate; c), d) - descărcate
62
Efortul cel mai mare la care este supus reazemul fix apare ca urmare a forţelor de presiune
interioară. Reazemele fixe pot fi nedescărcate dacă pe porţiunea de conductă solidarizată de acesta
există un compensator axial, un organ de închidere sau un cot (figura 7.17 a şi b), sau descărcate,
dacă secţiunea transversală a conductei nu este modificată de loc sau dacă compensarea se face cu
compensatoare curbate, astfel încât forţele de presiune interioară să se echilibreze (figura 7.17 c şi d).
Având în vedere că locul de montaj influenţează modul de realizare a punctelor fixe, pentru
montarea conductelor în canalele nevizitabile şi în pereţii construcţiilor, punctele fixe se execută sub
forma unui scut de beton armat încastrat în pereţii canalului (figura 7.18 a), iar montarea în cămine se
execută în sistemul cu grinzi sau montanţi şi guseu (figura 7.18 b) sau cu bride (figura 7.18 c).
3 2
1 1
a) b) c)
Figura 7.18. Realizări constructive de reazeme fixe: a) cu scut din beton armat;
b) cu grinzi şi guseu;c) cu grinzi; 1 – placă; 2 – guseu; 3 - grinzi
Reazemele fixe sunt scumpe, de aceea se montează într-un număr redus, la distanţe cât mai mari,
distanţe limitate de capacitatea compensatoarelor de dilatare şi de rezistenţele admisibile ale materialelor.
7.3.3.2. Reazemele mobile – asigură libertatea de deplasare a conductelor ca urmare a
dilatărilor termice, preluând greutatea acestora şi transmiţând-o construcţiilor. Pe porţiunea dintre
două reazeme fixe se montează un reazem mobil ce are rolul de a prelua greutatea conductei şi de a
permite uşoare deplasări ale acesteia.
Reazemele mobile pot fi construite sub formă de: - reazeme mobile suspendate (figura 7.19
a şi b); - reazeme mobile cu role; - reazeme mobile cu alunecare (figura 7.19 c).
a) b) c)
Figura 7.19. Realizări constructive de reazeme mobile:

a) suspendat simplu; b) suspendat elastic; c) alunecător
7.3.4. Compensatoare de dilatare

Deoarece pereţii unei conducte de termoficare sunt supuşi unor variaţii mari de temperatură
în timp, apar variaţii ale lungimii conductelor, cu atât mai importante cu cât lungimea acestora este
mai mare. Ca urmare a acestor variaţii (de temperatură şi de lungime) asupra conductelor apar
solicitări mecanice mari, a căror eliminare este posibilă doar prin luarea unor măsuri de compensare
a dilatărilor, cum ar fi:
63
- compensarea naturală, apărută ca urmare a schimbării repetate a direcţiei conductelor,

acolo unde traseul permite acest lucru;
- compensarea prin intercalarea compensatoarelor de dilatare fie în formă de U sau de liră,
fie, axiale cu presetupă şi lenticulare.
7.3.4.1. Compensatoarele de tip U şi liră (figura 7.20 a şi b) sunt simple din punct de vedere
constructiv, prezintă avantajul unei siguranţe sporite în exploatare şi nu necesită o întreţinere
permanentă. Se folosesc în cazul conductelor supraterane sau subterane care trec prin terenuri
neconstruite, la trasee rectilinii. Ele pot avea braţe egale dar pot fi şi inegale, dacă situaţia din teren
o impune, cu recomandarea de a le amplasa în segmentul de mijloc, rezultat prin împărţirea în trei
segmente a tronsonului respectiv. La montare, aceste tipuri de compensatoare, se pretensionează.
De asemenea, aceste compensatoare prezintă avantajul că sunt sigure în funcţionare şi dau o
încărcare relativ mică asupra reazemelor fixe. Dezavantajul constă în faptul că ocupă spaţiu mai
mare, limitând astfel utilizarea lor în spaţii carosabile.
a) b) c) d)
Figura 7.20. Compensatoare de dilatare: a) în formă de U; b) în formă de liră;

c) axial cu presătupă; d) lenticular
7.3.4.2. Compensatoarele axiale cu presetupă (figura 7.20 c) se montează pe porţiunile

rectilinii ale conductelor de sub străzi, unde spaţiul avut la dispoziţie nu permite utilizarea
compensatoarelor tip U sau liră. Principalul dezavantaj al acestui de tip de compensatoare îl
reprezintă faptul că necesită o întreţinere permanentă pentru menţinerea etanşeităţii.
7.3.4.3. Compensatoarele lenticulare (figura 8.4 d) nu sunt utilizate în reţelele termice şi de
termoficare, deoarece necesită tehnologii speciale de execuţie în cazul unor presiuni interioare mari.
7.4. Calculul termic al reţelelor termice

În procesul de exploatare şi întreţinere a reţelelor termice este importantă cunoaşterea
pierderilor de căldură, a căderilor de temperatură, a temperaturii la suprafaţa exterioară a izolaţiei
termice şi a grosimii optime a acesteia, toate aceste componente fiind echivalente cu limitarea
pierderilor de energie odată cu asigurarea parametrilor normali de funcţionare.
Într-un sistem de alimentare cu căldură apar următoarele categorii de pierderi de căldură:
1. datorate scăpărilor de fluid prin zonele neetanşe ale sistemului;
2. prin transfer termic de la agentul termic din conductele de transport şi distribuţie către
mediul înconjurător.
7.4.1. Calculul pierderilor de căldură datorate scăpărilor de fluid prin zonele neetanşe ale
sistemului
Pierderile de căldură datorate scăpărilor de fluid prin zonele neetanşe ale sistemului se
calculează cu relaţia:
( )
.
Δq fl = M ad ⋅ c apă ⋅ θ ad − θ apă , r [W] (7.1)
64
.
unde: M ad - debitul masic al apei de adaos, [kg/s], stabilit prin măsurători directe sau cu ajutorul
relaţiei 7.2:
. Vapă
M ad = [m3/h] (7.2)
2 ⋅ 100
în care:Vapă – volumul de apă din sistem, [m3];
capă – căldura masică a apei, [J/(kg⋅K)];
θad≈(90...95)°C – temperatura medie a apei de adaos;
θapă,r≈(15...20)°C – temperatura medie a apei brute 12.
Pierderile de căldură datorate scăpărilor de fluid în regim de durată nu pot fi stabilite analitic
datorită modului de funcţionare aleatoriu, fiind influenţate de calitatea executării lucrărilor de
reparaţii, de numărul de pompe în funcţionare etc. Ca urmare, aceste pierderi se stabilesc pe baza
măsurătorilor cantităţii apei de adaos introdusă în sistem 13 şi a regimului termic de funcţionare a
acestuia 14.
7.4.2. Calculul pierderilor de căldură prin transfer termic în mediul înconjurător
Calculul pierderilor de căldură se face aplicând relaţiile clasice particularizate în funcţie de
situaţiile specifice:
- tipul de izolaţie termică a conductelor:
izolaţie cu saltele din vată minerală;
izolaţie din spumă rigidă de poliuretan;
- modul de amplasare: subteran sau aerian;
- regimul termic de funcţionare pe durata de calcul în corelaţie cu parametrii climatici exteriori;
- starea izolaţiei termice concretizată prin degradarea caracteristicilor fizice ce determină
protecţia termică a conductelor (gradul de degradare a izolaţiei termice);
- diametrul şi lungimea diferitelor tronsoane de conducte.
Expresia generală a pierderilor de căldură din conductele care transportă agent este:
θm − θ0
Q = Δq ⋅ (1 + β ) ⋅ L = ⋅ (1 + β ) ⋅ L [W] (7.3)
R
unde: q – pierderea specifică de căldură, [W/m];
Peretele
Izolaţie θm – temperatura medie a agentului termic, [°C];
conductei
θ0 – temperatura mediului înconjurător, [°C];
λ1 λ2 λ3 R - rezistenţa la transfer termic de la fluid la
tf Strat mediul înconjurător, [(m⋅K)/W];
t1 protector
tp β=0,1...0,2 – coeficient de corecţie care ţine seama
tiz te de pierderile de căldură prin reazemele neizolate ale
t0
conductelor.
di
d 7.4.2.1. Pierderile de căldură ale conductelor
diz montate suprateran (aerian)
dc Pentru o conductă (figura 7.21) pierderea de
Figura 7.21. Variaţia căldură specifică se calculează cu relaţia 7.4:
temperaturii într-un perete
cilindric neomogen
12
Apă netratată chimic
13
Înregistrările contoarelor
14
Temperatura apei brute şi temperatura apei de adaos
65
θm − θe
Δq = ⋅ (1 + β ) [W/m] (7.4)
R
unde: θe – temperatura aerului exterior, [°C];
R – rezistenţa la transfer termic a sistemului format din conductă şi strat de izolaţie,
[(m⋅K)/W], determinată cu relaţia 7.5.
R = R cv,i + R cd ,OL + R cd ,iz + R cd ,sp + R cv ,e (7.5)
1
R cv,i = (7.6)
π ⋅ di ⋅ αi
1 d
R cd ,OL = ⋅ ln (7.7)
2 ⋅ π ⋅ λ OL di
1 d
R cd ,iz = ⋅ ln iz (7.8)
2 ⋅ π ⋅ λ iz d
1 d
R cd ,sp = ⋅ ln c (7.9)
1
R cv,e = (7.10)
π ⋅ dc ⋅ αe
1 1 d 1 d 1 d 1
R= + ⋅ ln + ⋅ ln iz + ⋅ ln c + (7.11)
π ⋅ d i ⋅ α i 2 ⋅ π ⋅ λ OL d i 2 ⋅ π ⋅ λ iz d 2 ⋅ π ⋅ λ sp d iz π ⋅ d c ⋅ α e
unde: αi – coeficientul de transfer de căldură prin convecţie, de la fluid la suprafaţa interioară a
conductei, [W/(m2⋅K)];
λOL – conductivitatea termică a materialului conductei, [W/(m⋅K)];
d – diametrul exterior al conductei, [m];
di – diametrul interior al conductei, [m];
λiz – conductivitatea termică a materialului stratului de izolaţie, [W/(m⋅K)];
diz – diametrul exterior al ansamblului conductă – strat de izolaţie, [m], determinat cu relaţia:
d iz = d + 2 ⋅ δ iz [m] (7.12)
în care:δiz – grosimea stratului de izolaţie aşezat pe partea exterioară a conductei, [m];
λsp – conductivitatea termică a materialului stratului protector, [W/(m⋅K)];
dc – diametrul diametrul exterior al ansamblului conductă – strat de izolaţie – strat protector,
[m], determinat cu relaţia:
d c = d iz + 2 ⋅ δ sp [m] (7.13)
în care:δsp – grosimea stratului protector aşezat peste stratul de izolaţie, [m];
αe – coeficientul de transfer de căldură prin convecţie, de la conducta izolată la mediul
ambiant, [W/(m2⋅K)].
Pentru calculul coeficientului de transfer de căldură prin convecţie, de la conducta izolată la
mediul ambiant se pot folosi relaţiile:
¾ pentru conducte situate în interiorul clădirii:
( )
α e = 9,4 + 0,052 ⋅ θ e,sp − θ i [W/(m ⋅K)]
2
(7.14)
¾ pentru conducte situate în exterior:
66
2
α e = 9,28 + 0,046 ⋅ θ e,sp + 6,96 ⋅ v1 / 2 [W/(m ⋅K)] (7.15)
unde: θi – temperatura aerului interior, [°C];
θe,sp – temperatura suprafeţei exterioare a stratului protector al conductei, [°C], considerată
la o primă aproximare ca fiind 20°C;
v – viteza vântului, a cărei valoare este specifică zonelor eoliene din ţara noastră, [m/s].
7.4.2.2. Calculul termic al reţelelor termice cu conductă unică îngropată direct în sol
Pierderea de căldură pentru o conductă montată direct în pământ (figura 7.22), se calculează
cu relaţia 7.16:
θ m − θ sol
Q = Δq ⋅ (1 + β) ⋅ L = ⋅ (1 + β ) ⋅ L [W] (7.16)
R tot
unde: θsol - temperatura la suprafaţa solului, [°C], determinată cu relaţia 9.17;
θ sol = ΔT + θ e [°C] (7.17)
în care: ΔT – diferenţa de temperatură admisă între
temperatura la suprafaţa solului şi temperatua
exterioară, [°C]. Această diferenţă de temperatură
variază şi în funcţie de umiditatea relativă a aerului
(din normative).
Rtot – rezistenţa termică totală a ansamblului
conductă – strat de izolaţie – strat protector – sol,
[(m⋅K)/W], determinată cu relaţia:
R tot = R + R sol [(m⋅K)/W]
(7.18)
în care: R – rezistenţa termică a ansamblului
conductă – strat de izolaţie – strat protector,
Figura 7.22. Conductă montată direct în [(m⋅K)/W], determinată cu relaţia:
pământ: 1 – izolaţie; 2 – manta de protecţie; 1 1 d 1 d
3 – conductă din oţel R= + ⋅ ln + ⋅ ln iz +
π ⋅ d i ⋅ α i 2 ⋅ π ⋅ λ OL d i 2 ⋅ π ⋅ λ iz d
1 d
+ ⋅ ln c
(7.19)
Rsol – rezistenţa termică a solului, determinată cu relaţia 7.20 când h D ec,e ≤ 2 , respectiv cu
relaţia 7.21 când h D ec,e ≥ 2 :
⎡ 2 ⎤
1 ⎢ 2⋅h ⎛ 2⋅h ⎞
R sol = ⋅ ln ⎜
+ ⎜ ⎟ − 1⎥ [(m⋅K)/W] (7.20)
2 ⋅ π ⋅ λ sol ⎢ dc ⎝ d c ⎟⎠ ⎥
⎢⎣ ⎥⎦
1 4⋅h
R sol = ⋅ ln [(m⋅K)/W] (7.21)
2 ⋅ π ⋅ λ sol dc
în care:h - adâncimea de pozare a conductei, [m];
λsol - conductivitatea termică a solului, [W/(m⋅K)].
Pentru coeficientul de conductivitate termică a solului se pot lua în calcul următoarele valori:
- sol afânat uscat: λs=(0,80...1,00) W/(m⋅K);
- sol umed legat: λs=(2,00...2,50) W/(m⋅K);
67
- sol jilav nelegat: λs=(1,10...1,50) W/(m⋅K).

7.4.2.3. Calculul termic al reţelelor termice formate din două conducte montate direct în sol
Pentru calculul pierderilor de căldură a două conducte montate direct în sol (figura 7.23), se
ţine seama de relaţiile:
Q1 = Δq 1 , c ⋅ (1 + β1 ) ⋅ L1 [W] (7.22)
Q 2 = Δq 2,c ⋅ (1 + β 2 ) ⋅ L 2 [W](7.23)
unde: Δq1,c, Δq2,c, - pierderile specifice de căldură,
corectate pentru conducta 1, respectiv pentru
conducta 2, ţinând seama de influenţa reciprocă a
conductelor, cu relaţiile:
Δq 1
Δq 1,c = [W/m] (7.24)
R 1, 2
1 + ϕ ⋅ Δq 1 ⋅
ΔT1
Δq 2
Δq 2,c = [W/m] (7.25)
R 1, 2
1 + ϕ ⋅ Δq 2 ⋅
ΔT2
Figura 7.23. Sistem format din două conducte în care: Δq1 – pierderea specifică de căldură prin
montate direct în sol conducta 1, determinată cu relaţia:
θ m − θ sol
Δq 1 = [W/m] (7.26)
R (tot
1)
Δq2 – pierderea specifică de căldură prin conducta 1, determinată cu relaţia:

θ m − θ sol
Δq 2 = [W/m] (7.27)
R (tot2 )
ϕ - coeficient de corecţie impus de influenţa reciprocă a celor două conducte, cu relaţia:

1 R 1, 2
−
Δq 1 ΔT1
ϕ= (7.28)
1 R 1, 2
−
Δq 2 ΔT2
unde: ΔT1 = θ1m − θ sol - diferenţa de temperatură între temperatura medie a agentului termic
ΔT2 = θ 2m − θ sol - diferenţa de temperatură între temperatura medie a agentului termic
R1,2 - rezistenţa la transfer datorată influenţei reciproce a celor două conducte, [(m⋅K)/W],
R 1, 2 =
1
⋅ ln 1 +
(2 ⋅ h ) 2
[(m⋅K)/W] (7.29)
2 ⋅ π ⋅ λ sol b2
unde: b – distanţa între axele celor două conducte măsurată pe orizontală, [m];
68
7.4.2.4. Pierderile de căldură ale conductelor montate subteran în canale

Pentru calculul pierderilor de căldură ale conductelor pozate subteran în canale (figura 7.24)
trebuie cunoscute următoarele date: diametrele conductelor, dimensiunile canalului termic,
adâncimea de pozare „h” a canalului subteran, grosimea izolaţiei termice a fiecărei conducte,
temperatura la suprafaţa solului „θsol”, conductivitatea termică a solului „λsol” şi lungimea traseului
de conducte.
Ca urmare, relaţia generală de calcul a fluxului
termic pierdut de conductă este :
θm − θc
Δq = ⋅ (1 + β ) [W/m] (7.30)
R
unde: θc – temperatura aerului din canal, [°C],
θ1 θ 2 θ sol
+ +
R R 2 R 0 ⋅ (1 + β )
θc = 1 [°C] (7.31)
1 1 1
+ +
R1 R 2 R 0
unde: R1, R2 – rezistenţa termică la transfer termic a
conductei 1, respectiv 2, calculată cu o relaţie similară cu
Figura 10.2. Conducte montate subteran relaţia 7.32, [(m⋅K)/W], dar în care rezistenţa termică
în canale convectivă la exteriorul ansamblui conductă – strat de
izolaţie – strat protector, se determină funcţie de
coeficientul de convecţie termică de la suprafaţa stratului protector al conductei la aerul din
interiorul canalului, α, (α=10,5 [W/(m⋅K)]);
1 1 d 1 d 1 d 1
R= + ⋅ ln + ⋅ ln iz + ⋅ ln c + [(m⋅K)/W] (7.32)
π ⋅ d i ⋅ α i 2 ⋅ π ⋅ λ OL d i 2 ⋅ π ⋅ λ iz d 2 ⋅ π ⋅ λ sp d iz π ⋅ d c ⋅ α
θ1 şi θ2 – temperaturile medii ale agenţilor termici, [°C];
θsol – temperatura la suprafaţa solului, [°C], determinată cu relaţia:
θ sol = ΔT + θ e [°C] (7.33)
în care: ΔT – diferenţa de temperatură admisă între temperatura la suprafaţa solului şi temperatua
exterioară, [°C]. Această diferenţă de temperatură variază şi în funcţie de umiditatea relativă a
aerului (din normative).
R0 - rezistenţa termică a sistemului canal termic – sol, [(m⋅K)/W], determinată cu relaţia:
R 0 = R aer ,c + R c + R sol [(m⋅K)/W] (7.34)
în care: Raer,c - rezistenţa termică a aerului din canalul termic, [(m⋅K)/W], determinată cu relaţia:
1
R aer ,c = [(m⋅K)/W] (7.35)
π ⋅ d ec,i ⋅ α
unde: dec,i - diametrul echivalent al canalului termic pentru suprafaţa interioară, [m], determinat cu relaţia:
4 ⋅ Ai
d ec,i = [m] (7.36)
Pi
în care:Ai – suprafaţa secţiunii transversale interioare, a canalului, [m2];
Pi – perimetrul secţiunii transversale interioare, a canalului, [m].
Rc - rezistenţa termică a canalului, [(m⋅K)/W], determinată cu relaţia:
69
1 d ec,e
Rc = ⋅ ln [(m⋅K)/W] (7.37)
2 ⋅ π ⋅ λb d ec,i
în care: λb – conductivitatea termică a betonului din care este realizat canalul termic (pentru beton
simplu λb=1,27 W/(m⋅K), iar pentru beton armat λb=1,54 W/(m⋅K));
dec,e - diametrul echivalent al canalului termic pentru suprafaţa exterioară, [m], determinat cu relaţia:
4 ⋅ Ae
d ec,e = [m] (7.38)
Pe
în care:Ae – suprafaţa secţiunii transversale exterioare a canalului, [m2];
Pe – perimetrul secţiunii transversale exterioare a canalului, [m];
Rsol - rezistenţa termică a solului, determinată cu relaţia 7.39 când h D ec,e ≤ 2 , respectiv cu
relaţia 7.40 când h D ec,e ≥ 2 :
1 2 ⋅ h + 4 ⋅ h 2 − d ec
2
,e
R sol = ⋅ ln [(m⋅K)/W] (7.39)
1 4⋅h
R sol = ⋅ ln [(m⋅K)/W] (7.40)
7.4.3. Calculul căderii de temperatură

Pierderea de căldură pentru conductele reţelelor de transport şi distribuţie a agentului termic
conduce la modificări ale parametrilor agentului termic transportat. Astfel, în cazul în care agentul
termic este apa caldă sau apa fierbinte, în urma pierderilor de căldură se înregistrează scăderea
temperaturii agentului termic, iar în cazul în care agentul termic este sub formă de abur, pierderea
de căldură conduce atât la scăderea temperaturii cât şi la scăderea presiunii aburului.
Căderea de temperatură pe un tronson de conductă se calculează în funcţie de pierderea de
căldură şi de debitul agentului termic transportat pe tronsonul respectiv:
Q
ΔT = .
[K] (7.41)
c⋅M
θ − θ0
unde: Q = Δq ⋅ (1 + β) ⋅ L = m ⋅ (1 + β ) ⋅ L – pierderea de căldură, [W];
R
.
M - debitul total de agent termic transportat, [kg/s];
c – căldura masică a agentului termic, [J/(kg⋅K)].
De regulă, valorile căderilor de temperatură se plasează în domeniul:
pentru conductele de apă fierbinte montate subteran în canale termice, ΔT=(0,01...2) K/km;
pentru conductele de apă fierbinte montate aerian, ΔT=(0,02...3) K/km.
În cazul aburului supraîncălzit, calculul căderii de temperatură de determinăcu relaţia 7.42:
⎛ .
⎞
ΔT = (θ1 − θ 0 ) ⋅ ⎜1 − e − U⋅L / M ⋅c ⎟ [K] (7.42)
⎝ ⎠
unde: θ1 – temperatura iniţială a aburului, [°C];
θ0 – temperatura mediului ambiant, [°C];
.
M - debitul masic de abur, [kg/h];
U – coeficientul global de transfer de căldură de la abur la mediul ambiant raportat la
unitatea de lungime, [W/(m⋅K)];
70
c – căldura masică a aburului, [J/(kg⋅K)].

Se impune verificarea stării aburului la sfârşitul tronsonului. Pentru aceasta, temperatura
aburului la sfârşitul tronsonului (θ2) trebuie să fie mai mare decât temperatura de saturaţie
corespunzătoare presiunii (p2), cu relaţia:
θ 2 = θ1 − ΔT
(7.43)
θ 2 > θ abur
unde: θab – temperatura de saturaţie a aburului stabilită la presiunea pabur, [°C].
7.5. Calculul hidraulic al reţelelor termice

Prin calculul hidraulic al reţelelor termice se urmăreşte determinarea diametrelor
conductelor şi stabilirea pierderilor de sarcină pe fiecare tronson al reţelei şi pe fiecare circuit de
alimentare, în funcţie de debitele vehiculate.
Calculul hidraulic de verificare urmăreşte care este variaţia pierderilor de sarcină pe
tronsoanele reţelei date, în cazul modificării unor tronsoane de reţele (din punct de vedere al
diametrelor sau rugozităţii) sau a disponibilităţii sursei într-o anumită situaţie de funcţionare a
sistemului de reţele.
Corespunzător calculului hidraulic se determină distribuţia presiunilor în sistemul de
conducte, regimurile de funcţionare şi caracteristicile principale necesare alegerii schemelor de
racordare şi echipamentelor din punctele termice.
Pentru calculul hidraulic este necesar să se dispună de date privind natura agentului termic
din reţea (apă fierbinte, apă caldă, abur), de parametrii nominali ai acestuia, de soluţia de reglare a
furnizării căldurii, de sarcinile nominale termice în procesele consumatoare de căldură şi de natura
agentului termic din instalaţiile fiecărui abonat.
Pierderile de sarcină în conductele termice sunt formate din pierderi liniare de sarcină şi
pierderi locale. Pentru calculul pierderilor liniare specifice se utilizează formulele de calcul al
conductelor rugoase, în care coeficientul de frecare depinde în exclusivitate, de gradul de rugozitate
al conductei ke care, este independent de numărul lui Reynolds.
Pentru determinarea pierderilor locale de sarcină se consideră că acestea pot fi echivalate cu
circa (20...30)% la reţelele de apă fierbinte şi cu (60...70)% la reţelele de abur, din totalul pierderilor
liniare de sarcină.
7.5.1. Calculul hidraulic al reţelelor de apă fierbinte
Elementele necesare pentru întocmirea calculului hidraulic sunt:
Planul de situaţie al reţelei termiceşi consumatorilor;
Schemele de racordare la reţea a consumatorilor;
Necesarul de căldură în procesele consumatoare de căldură;
Parametrii nominali ai agentului termic primar şi ai celui secundar, pentru fiecare consumator.
Pe baza acestor date se elaborează schemele de calcul hidraulic şi se calculează debitul
maxim de agent termic necesar fiecărui abonat.
Debitele de apa fierbinte preluate din reţea de fiecare consumator depind de sarcinile termice
termice şi de parametrii nominali de temperatură ai proceselor ce consumă căldură, prin relaţia:
. Qî Qv Q acc
M= + + [kg/s] (7.44)
c ⋅ ΔTî c ⋅ ΔTv c ⋅ ΔTacc
unde: Qî, Qv, Qacc – sarcinile termice necesare pentru procesele de încălzire, ventilare şi apă caldă
de consum, [W];
71
c – căldura specifică a apei fierbinţi calculată la temperatura medie a acesteia, [J/(kg⋅K)];

ΔTî, ΔTv, ΔTacc – ecarturile de temperatură în regim nominal pe fiecare proces consumator
de căldură, [K].
Datorită vitezelor de circulaţie acceptate (0,5...3,0)m/s şi a diametrelor relativ mari, curgerea
apei în conducte se situează în domeniul deplin turbulent, caz în care, coeficientul de pierderi liniare
de sarcină se determină în funcţie de starea pereţilor conductei.
O conductă poate fi din punct de vedere hidraulic:
a) netedă, când Re<Re1, cu Re1 determinat cu relaţia 7.45, caz în care se foloseşte pentru calculul
coeficientului de pierderi liniare formula Prandtl – Karman (relaţia 7.46):
10 10 10 ⋅ d i
Re1 = = = (7.45)
ε ke ke
di
1 ⎛ Re⋅ f ⎞
= 2 ⋅ lg⎜⎜ ⎟
⎟
(7.46)
f ⎝ 2,51 ⎠
w ⋅ di
Re = (7.47)
υ
m m 4⋅m
w= = = [m/s] (7.48)
S ⋅ ρ π ⋅ di
2
π ⋅ d i2 ⋅ ρ
⋅ρ
4
η
υ= [m2/s] (7.49)
ρ
ke
unde: ε - rugozitatea relativă a peretelui conductei, determinată cu relaţia ε = ;
di
ke – rugozitatea absolută echivalentă (0,5 mm pentru conducte din oţel vechi, 0,2 mm pentru
conducte noi cu diametre relativ mici, sau date recent în exploatare, 0,0005 mm pentru conducte
flexibile);
w – viteza de curgere a agentului termic prin conductă, [m/s], determinată cu relaţia 8.5;
Re – numărul lui Reynolds, determinat cu relaţia 7.47, în funcţie de care se stabileşte
regimul de curgere a agentului termic prin conductă (Re<2.320 – regim de curgere laminar,
2.320<Re<10.000 – regim de curgere tranzitoriu, Re>10.000 – regim de curgere turbulent);
υ - viscozitatea dinamică a agentului termic, [m2/s];
ρ - densitatea agentului termic, [kg/m3], determinată din tabelele de vapori saturaţi funcţie
de temperatura medie a agentului termic;
saturaţi funcţie de temperatura medie a agentului termic.
b) semirugoasă, când Re1<Re<Re2, cu Re2 determinat cu relaţia 7.50, caz în care se foloseşte pentru
calculul coeficientului de pierderi liniare formula Colebrook - White (relaţia 7.51):
560 560 560 ⋅ d
Re 2 = = = (7.50)
ε ke ke
d
1 ⎛ 2,51 ε ⎞
= −2 ⋅ lg⎜⎜ + ⎟⎟ (7.51)
λ ⎝ Re ⋅ λ 3,72 ⎠
72
b) semirugoasă, când Re>Re2, caz în care se foloseşte pentru calculul coeficientului de pierderi
liniare formula Prandtl – Nikuradse (relaţia 7.52):
1 3,72
= 2 ⋅ lg (7.52)
λ ε
În cazul utilizării conductelor noi cu diametre relativ mici sau al celor date de curând în
exploatare (ke=0,2 mm), pentru calculul coeficientului de pierderi liniare λ, corespunzător regimului
turbulent rugos, se poate aplica relaţia lui Frenkel:
1 ⎡ k ⎛ 6,81 ⎞ ⎤
0,9
= −2 ⋅ lg ⎢ e + ⎜ ⎟ ⎥ (7.53)
λ ⎢⎣ 3,7 ⋅ D ⎝ Re ⎠ ⎥⎦
În cazul utilizării conductelor flexibile coeficientul pierderilor liniare de sarcină se

determină cu relaţia 7.54:
λ = 0,0032 + 0,221 ⋅ Re −0, 237 (7.54)
Pentru o conductă orizontală dreaptă de lungime l, diametru interior d, prin care se
transportă izoterm cu viteza w un fluid a cărui densitate ρ variază puţin cu presiunea, pierderea
liniară este determinată conform relaţiei:
l w2 2
Δp lin = ρ ⋅ g ⋅ Δh lin = λ ⋅ ⋅ ⋅ ρ [N/m ] (7.55)
d 2
Pierderile locale de presiune apar în sistemele de conducte la schimbarea direcţiei de curgere
a fluidului sau la schimbarea secţiunii de curgere, fiind produse atât de frecarea fluidului cu pereţii
conductelor cât şi de vârtejurile formate în zona rezistenţei locale. Pierderile locale sunt
proporţionale cu energia cinetică:
w2 2
Δp loc = ρ ⋅ g ⋅ Δh loc = ξ ⋅ ⋅ ρ [N/m ] (7.56)
2
Pentru n rezistenţe locale, pierderea totală de presiune datorată acestora, pe întreaga reţea de
conducte este determinată cu relaţia:
n w2 2
Δp loc = ρ ⋅ g ⋅ Δh loc = ∑ ξ i ⋅ ⋅ ρ [N/m ] (7.57)
i =1 2
Valorile coeficientului de pierderi locale ξ au fost determinate pe cale experimentală şi
diferă în funcţie de tipul rezistenţei locale de la 0,05 pentru mărirea sau reducerea bruscă a secţiunii
până la 35 pentru ventile de reţinere deschise în proporţie de 50% (tabelul 7.2).
Tabelul 7.2. Coeficienţii de pierderi locale pentru diferite rezistenţe locale
Valoare Valoare
ξ ξ
Compensator lenti-
Ieşire dintr-un rezervor - 0,3…1,0 - 1,7…2,7
cular
δ=90° 0,35 Compensator liră - 1,7
Cot curb δ=60° 0,25 normal 3,5…4,0
δ=45° 0,15 îmbunătăţit 3,5
Ventil
δ=90° 0,7…1,0 Koswa 2,5
Cot din segmente δ=60° 0,55 special 0,6
δ=45° 0,50 total deschisă 0,13
Teuri - 0,2…1,5 Vană deschisă 75% 0,8
Difuzor - 0,20 deschisă 50% 3,8
73
Valoare Valoare
ξ ξ
Confuzor - 0,10 Vană deschisă 25% 15
Valori mari
pentru
Mărire bruscă a secţiunii 0,05…1 complet deschis 6,0…9,0
diferenţe mari
de diametru
Ventil reţinere
Valori mari
Reducere bruscă a pentru
0,05…0,5 deschis 50% 9,0…35,0
secţiunii diferenţe mari
de diametru
Compensator axial cu
- 0,20 Diafragmă măsură - -
presetupă
Lungimea echivalentă x a unei rezistenţe locale reprezintă lungimea ipotetică a unei

conducte drepte care are aceeaşi pierdere de presiune cu rezistenţa locală:
w2 x w2
Δp loc = ξ ⋅ ⋅ρ = f ⋅ ⋅ ⋅ρ ⇒ (7.58)
2 d 2
d
⇒ x =ξ⋅ [m] (7.59)
f
Lungimea echivalentă totală a unei conducte de lungime efectivă l cu n rezistenţe locale cu
lungimile echivalente xi este determinată cu relaţia:
n
l ech = l + ∑ x i [m] (7.60)
i =1
7.5.2. Stabilitatea hidraulică şi echilibrarea reţelelor de termoficare

Regimurile reale de funcţionare ale unui sistem de termoficare pot diferi de regimul nominal
din următoarele cauze:
- consumuri de căldură diferite de consumul nominal;
- reţelele dimensionate pentru o etapă de perspectivă;
- modificarea instalaţiilor faţă de situaţia iniţială.
Stabilitatea hidraulică a unui sistem de termoficare reprezintă capacitatea acestuia de a
asigura la consumatori debite de fluid în limitele de variaţie impuse, indiferent de regimul de
funcţionare al reţelei.
Dereglarea hidraulică la consumatorul n se determină cu relaţia:
Q 'n Δp CET
y= = (7.61)
Qn Δp n
Stabilitatea hidraulică reprezintă raportul dintre presiunea disponibilă la consumatorul n în

regim normal şi presiunea disponibilă la CET:
Δp n 1
k= = (7.62)
Δp CET y 2
unde: Qn - debitul consumat de consumatorul n în regim normal, [m3/s];
Q'n - debitul consumat de consumatorul n dacă ar rămâne singur în reţea, [m3/s];
Δpn- presiunea disponibilă la consumatorul n în regim normal, [kgf/cm2];
ΔpCET - presiunea disponibilă la CET, [kgf/cm2].
74
Având în vedere faptul că stabilitatea hidraulică k∈[0, 1] pot apărea următoarele situaţii:
- k=1, Δpn=ΔpCET pierderi de presiune pe conducte nule, presiune pe reţea constantă, reţea cu
stabilitatea maximă;
- k=0, reţea complet instabilă.
Pentru mărirea stabilităţii reţelelor de termoficare se pot lua următoarele măsuri:
- proiectarea porţiunilor de reţea care funcţionează cu debite variabile pentru
pierderi de presiune foarte mici (Δpn≅ΔpCET);
- mărirea rezistenţelor hidraulice a consumatorilor prin prevederea de elevatoare şi
diafragme de laminare, reducerea secţiunii armăturilor, legarea consumatorilor în
serie etc.
Echilibrarea reţelelor primare primare se poate face printr-o dimensionare a racordurilor
care să distrugă surplusul de disponibil de presiune, sau în cazul în care această măsură este
insuficientă, prin introducerea unor rezistenţe hidraulice locale.
Diafragmarea reţelelor de termoficare primare se face, în general, la consumatori sau pe
racordurile acestora, astfel:
- diafragmarea pe racordul de ducere – se face până când presiunea maximă disponibilă pe
racordul de ducere devine mai mică decât presiunea maximă admisibilă din punct de vedere
mecanic în schimbătoarele de căldură, respectiv ale elevatoarelor şi instalaţiilor interioare ale
consumatorilor;
- diafragmarea pe racordul de întoarcere – se face în toate cazurile în care presiunea
disponibilă pe magistrala de întoarcere are valori mai mici decât cele necesare evitării golirii
instalaţiilor şi a vaporizării apei pe racordul de tur.
Echilibrarea hidraulică a reţelelor secundare se asigură, în general, printr-o dimensionare
corespunzătoare a acestora. Pe ramurile principale rămase cu un surplus de disponibil de presiune
trebuiesc montate pe lângă vanele de separare, vane suplimentare de laminare, sigilate într-o poziţie
prestabilită.
75
BIBLIOGRAFIE
1. Stan Ivan, F.E., Mircea, I., Eficienţa energetică şi economică a clădirilor, Editura Sitech,
Craiova, 2014.
2. Popescu, D., Dinu, R.C., Mecanica fluidelor şi maşini hidraulice, Editura UNIVERSITARIA
Craiova, ISBN 978-606-14-0432-2, Craiova, 2012.
3. Ilina, M., ş.a., Enciclopedia tehnică de instalaţii. Manualul de Instalaţii – Încălzire. Ediţia a II -
a, Asociaţia Inginerilor de Instalaţii, Editura ARTECNO, Bucureşti, 2010.
4. Mircea, I., Dinu, R.C., Producerea energiei electrice şi termice. Partea a II-a, Ediţia a II-a,
Editura UNIVERSITARIA, Craiova, ISBN 978-606-510-572-0, 978-606-510-578-2, 2009.
5. Popescu, D., Automatizări în construcţii, Editura MatrixRom, Bucureşti, 2006.
6. Enache, D., ş.a., Sisteme de climatizare. Curs pentru ingineri, Editura CONSPRESS, Bucureşti,
2005.
7. Enache., D., Damian, A., Colda, I., Zgavarogea, M., Instalaţii de ventilare şi climatizare,
Editura MatrixRom, Bucureşti, 2005.
8. Cocora, O., Auditul şi expertiza termică a clădirilor şi a instalaţiilor aferente, Editura
MatrixRom, Bucureşti, 2004.
9. Mircea, I., Ruieneanu, L., Dinu, R., C., Îndrumar pentru eficienţa energetică a clădirilor,
Editura “Universitaria”, Craiova, ISBN 973-8043-369-9, Craiova, 2003.
10. Sârbu, I., Kalmar, F., Optimizarea energetică a clădirilor, Editura MatrixROM, Bucureşti,
2002.
11. Moţoiu, C., Centrale termo şi hidroelectrice, EDP Bucureşti, 1974.
76
BIBLIOGRAFIE Curs
BIBLIOGRAFIE
1. Bianchi, C. ş.a., Instalaţii electrice în construcţii, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1994;
2. Borza, I., Instalaţii pentru construcţii, Vol.I, Vol.II, Litografia Universitǎţii „Politehnica”
din Timişoara, 1996;
3. Dumitrescu, L., Instalaţii sanitare pentru ansambluri de clădiri, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1980;
4. Ilina, M., ş.a., Energii neconvenţionale utilizateîn instalaţiile din construcţii, Editura
Tehnică, Bucureştiu, 1987;
5. Ilina, M., Ilina S., Încǎlzirea locuinţelor individuale, Editura MatrixRom, Bucureşti, 1999;
6. Ilina, M., Lungu, C., 100 de probleme practice de instalaţii de încǎlzire, Editura
MatrixRom, Bucureşti, 2005;
7. Mircea I., Dinu, R.C, Producerea energiei electrice şi termice, Partea a II –a, Editura
UNIVERSITARIA, Craiova, 2006;
8. Sârbu, I., Kalmar, F., Optimizarea energeticǎ a clǎdirilor, Editura MatrixRom, Bucureşti,
2002;
9. Sârbu, I., Kalmar, F., Cinca, M., Instalaţii termice interioare. Optimizare şi modernizare
energeticǎ, Editura POLITEHNICA, Timişoara, 2007;
10. Vintilă, Şt. ş.a. Instalaţii tehnico- sanitare şi de gaze, Ed. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1989;
11. Asociaţia inginerilor de instalaţii din România – Manual de instalaţii sanitare, Editura
ARTECNO – Bucureşti – 2002;
12. Asociaţia inginerilor de instalaţii din România – Manual de instalaţii electrice, Editura
13. Asociaţia inginerilor de instalaţii din România – Manual de instalaţii încălzire Editura
14. Asociaţia inginerilor de instalaţii din România – Manual de instalaţii climatizare, Editura

Instalatii in Constructii

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Instalatii in Constructii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs 1 - Confortul cladirilor 2

Curs 2 - Instalatii de incalzire 10

1.1. Noţiuni generale

Prin Instalaţii în Construcţii se definesc ansamblurile de aparate, echipamente,

Figura 1.1. Parametrii care determină senzaţia de confort

Confortul reprezintă senzaţia subiectivă ce apare în corpul uman pe baza acţiunii

Tabelul 1.1. Debitul de CO2 expirat

Figura 1.2. Scăderea intensităţii senzaţiei de miros în timp

1.3. Confortul acustic

1.4. Confortul vizual

Senzaţia de confort vizual reprezintă concordanţa dintre iluminat şi calitatea luminii,

1.5. Confortul termic

Senzaţia de confort termic este definită prin indicele de confort B:

1.5.1. Temperatura aerului interior

1.5.2. Temperatura medie de radiaţie (θmr)

de radiaţe, θmr [°C]

Temperatura de confort, care mai este denumită şi temperatura resimţită, poate fi

1.5.3. Umiditatea relativă a aerului interior

0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 Umiditatea relativă, ϕi

Figura 1.6. Diagrama de confort umiditate relativă – temperatura aerului interior

1.5.5. Felul activităţii şi îmbrăcămintea

Figura 1.8. Temperatura optimă resimţită în corelaţie cu rezistenţa termică a îmbrăcămintei, cu

2.1. Consideraţii generale privind sistemele de încălzire a locuinţelor

O instalaţie de încălzire a unei clădiri (construcţii) are rolul de a realiza:

d) tipul instalaţiei de încălzire:

e) modul în care se asigurǎ parametrii din interiorul încǎperilor:

2.2. Aspecte teoretice generale privind încălzirea locală

Ca dezavantaje se pot menţiona:

Clasificarea sistemelor de încălzire locală se poate face după:

2.3. Sisteme de încălzire cu sobe cu acumulare de căldură

2.3.1. Sobe fixe

Aceste sisteme de încălzire sunt caracterizate de randamente variind între (65…85)%,

Condiţiile de care trebuie să se ţină seama la construcţia şi montarea coşurilor de fum,

Pentru racordarea sobelor la coşul de fum se recomandă:

2.4. Sisteme de încălzire cu sobe fără acumulare de căldură

2.4.1. Sobele metalice pentru combustibil solid

Figura 2.4. Caracteristicile termice

În funcţie de evacuarea gazelor de ardere în exterior, se construiesc sobe cu evacuare

2.4.3. Aparate de încălzire cu gaze

Şemineurile sunt sobe cu foc deschis cu vatră,

2.6. Elemente de calcul a instalaţiilor de

2.6.1. Pierderile de căldură

* pentru pardoseli şi tavane:

2.6.2. Calculul şi alegerea sobelor

Pentru stabilirea dimensiunilor constructive ale sobei (număr de rânduri de plăci şi

Tabelul 2.1. Caracteristicile constructive ale sobei de teracotă cu suprafaţa utilă A

2.6.3. Dimensiunile coşului de fum

DIMENSIONAREA SISTEMELOR LOCALE DE ÎNCĂLZIRE

Să se dimensioneze sistemele de încălzire locală, pentru fiecare încăpere, din cadrul

Figura 1. Partiul clădirii analizate

INSTALAŢII DE ÎNCĂLZIRE CU APĂ CALDĂ ŞI APĂ FIERBINTE

3.1. Clasificarea sistemelor de încălzire cu apǎ caldǎ

b) după modul de circulaţie a apei calde în reţeaua de distribuţie a agentului termic:

c) după numărul conductelor de distribuţie a agentului termic:

d) după schema de asigurare sau a legăturii cu atmosfera:

e) după modul de amplasare a conductelor de distribuţie:

f) după soluţia de alcătuire a reţelei de distribuţie:

g) după gradul de răspuns la condiţiile de stabilitate termică şi hidraulică:

h) după componenţa transmisiei de căldură în spaţiul încălzit:

3.2. Instalaţii de încǎlzire cu circulaţie naturalǎ

3.2.1. Instalaţii bitub cu distribuţie superioarǎ

3.2.2. Instalaţii bitub cu distribuţie inferioarǎ

3.2.3. Instalaţii de încǎlzire monotubulare

Figura 3.3. Instalaţie de monotubularǎ cu circulaţie naturalǎ: I – cu racordare unilateralǎ a corpurilor