Oameni si zei umanizati

A vorbi despre destin ca despre singura forţă care determină acţiunile

omeneşti înseamnă a ne raporta la un termen care contrariază şi limitează condiţia
umană. Destinul vine în paralel cu reacţia zeilor, însă este mai presus de oameni şi
de zei. El reprezintă “forţa cea mare”, în faţa căreia şi zeii se pleacă, dar, în
definitiv, nu este singura forţă. În Geneză imaginea apariţiei omului este strâns
legată de crearea acestuia după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Fiinţa divină
posedă, deci, perfecţiunea, finţa umană este doar o copie a ei, însă ceva divin există
şi în lume, cum ceva lumesc există şi în divinităţi. Zeii participă la existenţa
oamenilor pentru a-i ajuta sau pentru a-i prigoni, fără ca, într-un caz sau în celălalt,
atitudinea să le fie îndreptăţită de purtarea acestora din urmă. Succesul, reuşita în
orice întreprindere omenească nu depind, în ultimă instanţă, de valoarea
individuală, ci de sprijinul acordat de Nemuritori după îndemnuri ce nu cunosc
justificare.
În mitologia egipteană e recunoscută existența vieții după moarte, aceasta
doar cu condiția reunirii după deces a celor trei elemente esențiale ale ființei
umane: corpul, ba-ul (sufletul) și ka-ul (vitalitatea). Conform mitologiei egiptene,
mortul nu rămâne în mormântul său. Lui i se înfățișează zeița Isis sau zeul Anubis,
care îl conduc înspre lumea morților. Mortul se urcă în barca lui Atum (Ra) și este
dus la Osiris pentru a fi judecat. Osiris este zeul vieții de apoi, al lumii de dincolo
și al morților. Osiris a fost un rege legendar al Egiptului, celebru prin vigoarea și
dreptatea cu care își guverna țara. Seth, fratele său, a fost gelos pe el și i-a întins o
cursă, reușind să-l asasineze. Soția lui Osiris, zeița Isis, reușește să rămână
însărcinată cu Osiris mort. După ce l-a îngropat pe Osiris, Isis se refugiază în delta
Nilului; acolo îl aduce pe lume pe Horus, care, ajuns adult, îl atacă pe Seth. Horus
îl va învinge pe Seth în luptă, dar își va pierde un ochi, pe care i-l oferă lui Osiris
care astfel își recapătă viața. Astfel, Osiris devine un exemplu pentru toți cei care
vor să înfrângă moartea.
Ahile este unul din personajele cele mai reprezentative ale operei homerice
“Iliada”, cel mai războinic dintre toţi, cel mai viteaz dintre viteji. Impetuos şi
viteaz, Ahile rămâne mereu acelaşi. Ahile, erou legendar grec, conducător militar,
investit cu atributele eroice ideale, este participant la războiul troian. El este fiul
zeiţei Tetis şi a lui Teleus. La naştere, zeiţa l-a cufundat în apele Styx-ului pentru
a-l face invincibil, dar un călcâi nu a fost udat, acesta fiind unicul punct vulnerabil
de pe trupul său. Nimic supraomenesc, nimc divin la acest om, dacă divinul
înseamnă impasibilitatea. Ahile nu domina nimic, dimpotrivă, el suporta totul.
Sufletul său este ca un cer întins, niciodată senin, pe care pasiunea îngramadeşte şi
face să izbucnească neîncetate furtuni.
Ahile iubeşte viaţa. O iubeşte peste măsură. întotdeauna gata să pună
stăpânire pe ceea ce ea îi aduce emoţie şi acţiune, strict legat de prezent, el apucă
cu lăcomie tot ceea ce îi oferă fiecare eveniment. Gata să ucidă, gata să mânie, gata
să plângă, gata să se înduioşeze şi chiar să aiba milă, el primeşte totul, nu în felul
înţeleptului antic, cu o egală indiferenţă, ci în felul unei naturi robuste, înfometate,
care se hrăneşte cu orice, cu o egală ardoare. Sorbind chiar bucurie din suferinţă.
Experiența vieții este cea care-l silește pe om să deosebească de soarta , care
acționeaza ireversibil, destinul pe care și-l croiește singur cu o libertate cel puțin
aparentă , destin care bate la ușă la fel de neiertător ca și soarta, atunci cand omul
insuși a provocat fatalitatea. Este semnificativ faptul că zeii, care trebuie să se dea
la o parte , intervin ori de cate ori este de așteptat să se întample o catastrofă pe
care n-a determinat-o ea.
În "Epopeea lui Ghilgames" relația dintre om și zeitate se observă din prima
parte a povestei, aceasta fiind atunci când zeii au intervenit în lumea oamenilor
trimițându-l pe Enkidu să se lupte cu Ghilgameș , dar din acest eveniment singurul
lucru care s-a întamplat at a fost să se lege o prietenie puternică între cei doi. O altă
intervenție a zeităților a fost episodul în care Zeița Iștar încearcă să distrugă
prietenia dintre Enkidu și Ghilgameș, prin a-l seduce pe Ghilgameș. Însă acest
lucru s-a dovedit a fi un eșec deoarece acesta o respinge , urmând ca apoi Zeița
Iștar să îi ucidă cel mai bun prieten, și anume pe Enkidu.
În concluzie, putem spune că zeii încalcă unele legi nescrise şi se apropie de
creaţie(omul) mult mai mult decât ar trebui. Pe parcursul acestui proces, aceştia se
umanizează, astfel, pierzându-şi din putere având sentimente de compasiune faţă
de oameni, fapt care nu este caracteristic unei divinităţi.