Teoria darwinistă

Tezele principale sunt :

1. Speciile se transformă treptat unele în altele prin interacțiunea următorilor factori:

variabilitatea, ereditatea, suprapopulația, lupta pentru existență și selecția naturală.
2. Variabilitatea individuală oferă material pentru acțiunea selecției. Variabilitatea este rezultatul
corelației dintre organism și mediu, dintre modificările condițiilor de mediu și acțiunea
factorilor interni specifici organismului.
3. Ereditatea fixează variațiile și face posibilă acumularea lor în cursul generațiilor. Darwin
admite inconsecvent ereditatea caracterelor dobândite.
4. Suprapopulația este creșterea excesivă a numărului de indivizi ai unei specii în raport cu
mijloacele de trai.
5. Lupta pentru mijlocele de trai dintre indivizii speciilor apropiate (interspecifică) sau dintre
indivizii aceleiași specii (intraspecifică) duce la supraviețuirea celor mai apți care se
reproduc preferențial.
6. Selecția naturală acționează totodată și prin mijlocirea factorilor abiotici și prin mijlocirea
factorilor biotici. Selecția duce astfel la trierea formelor mai bine adaptate și la accentuarea
în curs de generații a caracterelor adaptative; selecția orientează variațiile neorientate.

Darwin a demonstrat în carte că numai trăsăturile ereditare decid asupra schimbărilor

speciilor și că cele mai puternice gene sunt transmise urmașilor. A argumentat aceasta
prin faptul că lupta pentru supraviețuire are loc nu numai între specii, ci și în interiorul
lor, ceea ce asigură transmiterea la urmași a celor mai bune trăsături. Acest fenomen a
fost numit the survival of the fittest, adică „supraviețuirea celui mai adaptat”. Totuși,
lipsa anumitor noțiuni actuale de genetică, precum „cromozom”, legile lui Gregor
Mendel și teoria eredității a lui Thomas. H. Morgan, l-au împiedicat pe Darwin să
acopere toate aspectele teoriei sale.