ROLUL MASS -MEDIA IN SOCIETATE

Termenul mass-media, uneori formulat ca media, este o expresie engleză la plural,

care a fost preluată și în română, având traducerea și semnificația „medii (de comunicare) de
masă”.
Media (sau: mediile de mase) cuprind toate sursele/mediile de informație publice care ajung la
un număr foarte mare de persoane, ca de exemplu televiziune, radio, Internet, presă, inclusiv
aparițiile periodice ca ziare, reviste sau foiletoane. Aceasta presupune că produsul respectiv
este ușor de obținut și are un preț accesibil pentru toate grupurile sociale.
În evolutia comunicarii umane si a mijloacelor de comunicare se disting urmatoarele etape:
 epoca semnelor si a semnalelor,
 epoca vorbirii si a limbajului,
 epoca scrisului,
 epoca tiparului,
 epoca mijloacelor comunicarii de masa.

Viata omului contemporan se caracterizeaza, printre altele, prin bombardamentul

informational zilnic la care este supus. Inapoia acestui flux continuu de imagini, sunete si semne
functioneaza un sistem socio-profesional a carui complexitate si anvergura sunt nebanuite
publicului larg si care este cu atat mai subtil cu cat vizibilitatea produselor sale da iluzia
transparentei. Inaugurat in secolul al XV-lea, prin aparitia tiparului, acest sistem a cunoscut o
dezvoltare reala in secolul al XIX-lea, pentru ca in ultimul veac al mileniului actual sa aiba un
caracter realmente exploziv, adevaratele sale resurse fiind evidentiate abia in ultimii 50 de ani,
odata cu generalizarea audio-vizualului.
Mijloacele de comunicare în masă utilizate pentru transmiterea mesajelor publicitare
includ:
presa, radioul, televiziunea, cinematograful, mijloacele de transport în comun, mediul exterior,
Internetul, telefonul mobil.

Inainte de inventarea masinilor de tiparit, oamenii raspandeau stirile prin viu grai,
scrisori, sau anunturi publice afisate. Pe masura ce mai multi oameni au invatat sa citeasca si sa
scrie, stirile au devenit si mai demne de incredere.
In China secolelor II si III d.Hr. circulau in randul oficialilor foi cu stiri, iar mai tarziu,
intre anii 713 si 734, „Buletinul Curtii” era scris pe matase si informatiile erau citite oamenilor.

Roma antica avea un sistem propriu sofisticat pentru a circula stirile scrise. Se publicau
mai ales acta diurna (evenimentele cotidiene), foi cu stiri scrise erau afisate de guvern in piata
publica . ‘Acta diurna’ erau stiri din politica, procese, scandaluri, campanii militare si executii.
In China, primele foi de stiri produse de guvern, numite tipao, circulau printre oficialii
curtii in timpul dinastiei Han . La un moment dat in timpul dinastiei Tang (619-907), chinezii
foloseau blocuri de lemn sculptate pentru a tipari ‘tipao’, facand din ele primele ziare tiparite
din istorie.
O presa de tiparit a fost creata in Europa in 1450, si oficialii europeni au inceput curand
s-o utilizeze pentru publicarea stirilor. Desi tiparul fusese inventat de ceva vreme, la momentul
aparitiei acestor „publicatii” scrise de mana, solutia nu era inca viabila. Tiparul era greu de
folosit, astfel ca era destinat mai mult cartilor religioase si stiintifice, nu exista posibilitatea
personalizarii informatiilor si era destul de scump. Pamflete scurte, numite ‘carti/brosuri de
stiri’, informau publicul despre nuntile regale, bataliile victorioase sau alte evenimente
importante. ‘Baladele stiri’ relatau evenimentele in forma versificata. ‘Brosurile de stiri’ si
‘baladele stiri’ au circulat sporadic in Europa si coloniile americane, de obicei cand oficialii
doreau sa informeze publicul despre evenimentele importante.
Primele ziare Ziare publicate cu acelasi nume sau in mod regulat au aparut prima data
la Venetia, Italia, in secolul 16. Ziare scrise de mana, numite avisi, sau ‘gazete’, au aparut
saptamanal inca din 1566. Ele raportau stiri aduse la Venetia de negustori, precum fapte din
razboaie si politica din alte parti ale Italiei si Europei. Gazetele venetiene au stabilit un stil de
jurnalism pe care l-au urmat majoritatea primelor ziare tiparite – foi scurte cu stiri scrise sub
numele orasului din care veneau si data cand fusesera trimise.
Cele mai vechi exemplare care au supravietuit dintre ziarele europene sunt doua
saptamanale publicate in Germania in 1609, unul la Strassburg (azi, Strasbourg – Franta), de
Johan Carolus, celalalt la Wolfenbütel, Germania, de Lucas Schulte. Tot în secolul al XVI-lea,
nemţii, cu spiritul lor pragmatic caracteristic, au inventat abonamentul la aceste „ziare” scrise
de mână, informaţiile preţioase ajungând doar la cei bogaţi şi puternici, care îşi permiteau să le
cumpere. 
Ziarele s-au raspandit rapid prin Europa. Saptamanale de o pagina au aparut in Basel,
Elvetia, la 1610; Frankfurt, Germania si Viena, Austria, la 1615; Hamburg, Germania, 1616;
Berlin, Germania, 1617; si Amesterdam, in Olanda, 1619. Primele ziare tiparite in Anglia au
aparut la 1621, si Franta a scos un ziar in 1631. Primul ziar tiparit se considera a fi „Relation
aller Fürnemmen und gedenckwürdigen Historien”, cunoscut si sub numele Carolus, dupa cel
care l-a infiintat la Strasbourg (apartinand Germaniei pe atunci), in 1605 – Johann Carolus.
Primul ziar românesc a apărut în aprilie 1829: „Să ne fie ruşine, rumânilor, că abia acum ne-
am deşteptat.”

Dezvoltarea exponenţială a Internetului, începută în anii ‘90, a dat naştere unei teme de
reflecţie în legătură cu destinul cărţii tradiţionale. Astăzi, după mai bine de douăzeci de ani de
experienţă web, reflecţia încă nu s-a încheiat şi există două curente de gândire.

1.Unii cred că ameliorarea tehnologiilor numerice va face ca volumul tipărit să devină demodat
şi, în cele din urmă, să dispară – aşa cum, de exemplu, s-a întâmplat cu sulurile de papirusuri,
înlocuite de codexuri. Cărţile vor deveni documente numerice uşor de stocat, cu sutele  şi de
citit pe ecranul ordinatorului sau pe tablete şi nimeni nu va mai avea nevoie de biblioteci.
Odată cu cărţile tradiţionale, susţine un cercetător partizan al numericului, Lorenzo Soccavo
(într-un interviu acordat în 2012 revistei electro-nice La règle du jeu), va dispărea şi o întreagă
cultură a lecturii pe suport de hârtie, cu tabieturile, ritualurile şi practicile sale. Pentru
generaţiile actuale, e greu de imaginat o asemenea transformare, dar pentru generaţiile viitoare
nu va fi o pierdere traumatizantă.
Este posibil ca Lorenzo Soccavo să aibă dreptate. Oricum, procesul se va realiza treptat şi, în
definitiv, istoria culturii este istoria unor valori, tehnici, tehnologii  şi practici care se pierd şi a
altora care le înlocuiesc. Generaţiile noi care folosesc ordinatorul şi tableta – tactilă sau de
lectură – din fragedă copilărie nu vor avea nicio nostalgie pentru ceea ce reprezenta cartea în
lumea mirifică a bibliotecilor .
2. Curentul opus este animat de editori, librari, scriitori, cititori etc., care se revoltă contra
pretenţiilor numericului de a înlocui cartea pe hârtie şi susţin că aceasta nu este nicidecum
condamnată să dispară. Punctele lor de vedere sunt extrem de variate, de la cele economice şi
legislative, până la cele filosofice. Trebuie făcută distincţia între cărţile electronice rezultate
prin copierea (adică numerizarea sau, cu alt cuvânt, scanarea) cărţilor tradiţionale  şi cărţile
electronice care provin direct din fişiere numerice, realizate cu programe precum word,
wordperfect, powerpoint etc.
Cartea pe hârtie nu este doar un conţinut fixat pe un suport, ci şi un obiect cultural şi
social, produs într-un număr care poate varia de la câteva sute la câteva zeci de mii de 
exemplare. Durata fiecărui exemplar este indefinită, în funcţie nu doar de calitatea suportului,
ci şi de condiţiile de depozitare. El este produsul unei tehnologii esenţial stabile şi de aceea, de
exemplu, un volum din prima ediţie a Scrisorilor persane ale lui Montesquieu, apărută la 1721,
la Amsterdam, poate fi citit foarte bine şi astăzi, după aproape 300 de ani. Nu e acelaşi lucru cu
tehnologia suporturilor şi limbajelor numerice. Acestea s-au schimbat de mai multe ori deja în
ultimii douăzeci de ani, aşa încât un text numeric produs în anii ‘90 nu mai poate fi citit astăzi.

E foarte probabil ca disputa dintre numeric şi tradiţie să sfârşească într-un compromis

care să le îngăduie amândurora să coexiste. Tendinţa deja există. În Statele Unite, 21% dintre
adulţi posedă o tabletă de lectură, iar în Canada, 10% din totalul cărţilor vândute în 2011 au
fost cărţi electronice. Probabil că nu se va renunţa niciodată la producerea de cărţi pe hârtie,
dar ele vor fi apoi numerizate şi puse în vânzare şi pe suport numeric. Acesta are atuurile lui. E
mai comod, de exemplu, să-ţi iei cu tine în concediu întreaga bibliotecă personală, depozitată
într-o tabletă, şi nu doar o carte sau două.
La urma urmei, Internetul și cartea sunt aidoma a doi frați inamici care, aflați în
competiție în cultura contemporană, nu pot trăi unul fără altul.