Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Filosofie

Finanţe Publice

Cursul îşi propune să familiarizeze specialiştii în alte domenii decât cele economice cu fenomenele
finanţelor publice, nu să reprezinte un instrument practic, folosibil de câtre profesionişti.
Conf. univ. dr. Cătălina Bonciu
Cuprins
C I: NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1. Caracterul istoric al finanţelor
2. Etimologia şi conceţii
3. Finanţele - ştiinţă
C II - CONŢINUTUL ŞI FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE
2.1. Fluxurile materiale şi băneşti
2.2. Manifestările şi conţinutul fenomenelor financiare
2.3. Funcţile finanţelor publice
C III - MECANISMUL FINANCIAR
3.1. Mecanismul financiar şi sistemul financiar
3.2. Sistemul fondurilor de resurse financiare
3.3. Pârghiile economico-financiare
3.4. Politica financiară
C IV - CHELTUIELILE PUBLICE
4.1. Clasificarea cheltuielilor publice
4.2. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale
4.2.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ
4.2.2. Cheltuielile publice pentru cultură, culte şi acţiuni cu activitate sportivă şi de tineret
4.2.3. Cheltuielile publice pentru sănătate
4.2.4. Cheltuielile publice pentru securitate socială
4.2.5. Cheltuielile pentru ajutorul de şomaj
4.2.6. Cheltuielile pentru asistenţă socială
4.3 Asigurările sociale
4.4. Asigurările sociale pentru sănătate
4.5. Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice
4.6. Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică, siguranţă naţională şi apărare
C V - RESURSELE FINANCIARE PUBLICE
5.1. Conţinutul economic
5.2. Impozitele
5.3. Împrumutul de stat
5.4. Datoria externă
C VI - SISTEMUL BUGETAR
6.1. Bugetul de stat
6.2. Bugetul asigurărilor sociale de stat
6.3. Bugetele locale
6.4. Trezoreria finanţelor publice
6.5. Echilibrul financiar

GRILE ORIENTATIVE

2
 C I - NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Caracterul istoric al finanţelor

Conceptul de finanţe publice face referire la momentul apariţiei statului. Caracterul istoric al finanţelor
publice se poate explica prin etapele succesive parcurse de evoluţia indivizilor organizaţi în cadrul
statului, deoarece odată cu asocierea oamenilor în colectivităţi crescânde a apărut o serie de necesităţi
determinate de existenţa în grup.

Astfel, statul sclavagist, ori statul feudal, sau statul capitalist, chiar statul zilelor noastre, indiferent de
particularităţile imprimate prin forma de proprietate, avea şi are nevoie de venituri cu care să-şi poată
acoperi cheltuielile.

În orânduirile trecute, de multe ori se confunda bogăţia statului cu cea a suveranului (domn, domnitor,
prinţ…) şi servea nu doar intereselor familiei sale. Din aceşti bani se făceau construcţiile (drumuri,
poduri, adăposturi sub forma locuinţelor, şcolilor, fortăreţelor, băilor publice, lăcaşurilor de cult, palatelor
etc.), se asigura traiul întregii curţi domneşti şi se întreţinea armata.

Deci, încă de la începuturile istorice ale statului, funcţiile acestuia au acoperit două dimensiuni:
1. una internă, care presupunea continuarea dezvoltării propriei naţiuni şi mai ales, pe aceea a familiei
conducătoare;
2. una externă, ce implica forţele armate ale ţării, cu dublă orientare:
o în sensul păstrării independenţei şi suveranităţii naţionale;
o în direcţia expansiunii teritoriale (pentru acele popoare care şi-au atras avuţia pe seama
cotropirilor).

În orice tip de organizare socială nu este dificil să se consume, altfel spus a cheltui bani nu reprezintă o
greutate. Ceea ce ridică numeroase probleme este constituirea fondurilor care urmează să fie folosite cu
destinaţiile enunţate anterior.

De-a lungul anilor, avuţia nu s-a rezumat numai la bani. Omenirea a cunoscut mai multe forme de
atragere a valorilor:
1. Societatea sclavagistă a marcat începutul acumulării bogăţiei şi prin înrobirea omului. Confruntările
între colectivităţi împărţeau participanţii în două tabere - una învinsă şi una învingătoare. Aceasta îşi
însuşea nu doar bunurile perdanţilor, ci chiar persoanele, pe care le considera prizonieri de război.
Dacă aşa credeau victorioşii că îşi pot spori averea, nu miră pe nimeni că munca sclavilor era frecvent
mai bine apreciată decât dările (sub diferite denumiri - daruri, impozite, taxe…) în natură şi ulterior,
în bani. Asemenea fluxuri direcţionate de la supuşii unui stat către acesta sunt cunoscute ca
prime elemente de finanţe publice.
2. Statul feudal a permis generalizarea schimbului prin intermediul banilor şi a continuat procesul de
colectare a impozitelor, tributurilor, împrumuturilor…, care însă, datorită sumelor relativ modeste, nu
făceau posibilă acoperirea cheltuielilor publice exclusiv pe această cale.
3. Statul capitalist a reprezentat stadiul consolidării circuitelor băneşti. Simultan cu creşterea volumului
producţiei şi extinderii zonelor comerciale, rolul banilor în cadrul economiei a câştigat un loc mult
mai însemnat decât în orânduirile precedente. Considerându-se şi intervenţionismul statului în
anumite sectoare de activitate (proces demarat la sfârşitul secolului al XIX-lea) se înţelege cu uşurinţă
necesitatea dirijării banilor şi spre dezvoltarea unor domenii ale economiei naţionale, apreciate ca
fiind prioritare ori strategice în diverse perioade.

3
4. Statul socialist nu a adus nimic nou în ceea ce priveşte formarea fondurilor publice şi folosirea lor în
scopul îndeplinirii propriilor funcţii. Însă, implicarea sa în economie a depăşit aspectul intervenţionist
şi s-a concretizat într-o dirijare obligatorie, planificată detaliat, atât în cuantum, cât şi ca destinaţie.
Caracterul istoric al finanţelor a fost explicat întotdeauna prin asocierea lor cu conceptul de stat. Prin
apariţia statului s-a instaurat şi acest tip special de raporturi sociale de natură economică, fără de care
statul nu şi-ar putea îndeplini funcţiile.

Particularităţile fiecărui tip de stat au imprimat şi finanţelor un anumit specific în epocă, dar, independent
de condiţiile social-economice şi politice de constituire şi repartizare a fondurilor băneşti, câteva
caracteristici s-au regăsit în orice moment al existenţei statului şi finanţelor:

1. formarea fondurilor băneşti necesare statului se face prin contribuţiile diferite ale persoanelor care
lucrează atât în sfera materială, cât şi în cea nematerială. Suma propriu-zisă datorată depinde de
veniturile realizate în procesul distribuirii şi/sau redistribuirii venitului naţional;
2. vărsarea cuantumurilor prestabilite, la dispoziţia statului, are un caracter obligatoriu, care, în mod
excepţional, nu vizează câteva categorii defavorizate. Însă, pentru toţi ceilalţi, în cazul nerespectării
termenelor şi sumelor de plată, se aplică penalizări, amenzi, ori executări silite în baza unor hotărâri
judecătoreşti.
3. repartizarea fondurilor băneşti este diferenţiată, în favoarea anumitor beneficiari direcţi sau indirecţi,
în funcţie de necesităţi şi disponibilităţile economice ale momentului sau priorităţile economico-
sociale, ori influenţele politice.

Aşa cum s-a văzut deja, finanţele sunt relaţii financiare ce apar în cadrul unui proces de formare şi
utilizare a resurselor necesare statului. Procurarea şi repartizarea acestor resurse pune “faţă în faţă”
contribuabilii (diferite grupuri sociale) şi statul însuşi, între care se crează permanent relaţii sociale cu
conţinut economic, deoarece, într-un cadru bine organizat, se hotăresc mobilizarea şi destinaţiile unei cote
din produsul social, în special a venitului
naţional.

2. Etimologia şi conceţii

Şi originea cuvântului “finanţe” trebuie căutată în latină, iar mai târziu o întâlnim în limbile derivate:

1. “finatio, financias, financia pecuniaria” desemnau în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea “plata în bani”,
iar “finis” semnifica “termen de plată”,
2. “finance” simboliza în secolul al XV-lea o sumă de bani ca venit al statului, iar pluralul exprima toată
bogăţia statului. De aceea, “hommes de finances”,
3. “financiers” se utilizau pentru identificarea persoanelor ce percepeau impozitele pe care oamenii
obişnuiţi le plăteau regelui,
4. “Finanz” însemna plata în bani, iar “Finanzer” era numit cămătarul (între secolele al XV-lea şi al
XVII-lea).

Anii următori au îmbogăţit sensul cuvântului “finanţe”, prin referiri la bugetul de stat, credite, operaţiuni
bursiere şi bancare… Chiar şi în prezent, nu puţine sunt confuziile care se fac atunci când se identifică
finanţele cu banii, veniturile din bani, rezervele ori resursele băneşti, creanţele în bani etc. Aceste greşeli
pot fi explicate şi prin inexistenţa unei interpretări unitare a finanţelor, întrucât şi specialiştii au păreri
diferite.
Astfel, sunt de menţionat definiri ale finanţelor, precum:
1. fonduri băneşti la dispoziţia statului, obţinute din veniturile acestuia şi din diverse prelevări;
2. bani şi bunuri folosite pentru funcţionarea instituţiilor publice;
3. resurse şi obligaţii ale instituţiilor publice, reglementate oficial;
4. principii şi reguli după cere se administrează statul şi instituţiile publice;

4
5. impozite, împrumuturi, alocaţii bugetare, subvenţii şi alte forme de intervenţie a statului în economie;
6. activităţi ale sectorului public;
7. relaţii sociale, de natură economică, izvorâte din procesul constituirii şi repartizării fondurilor
publice pentru acoperirea nevoilor generale ale societăţii.

Mai mult, evoluţia gândirii financiare a evidenţiat două mari perioade, corespunzătoare celor două
momente importante din istoria omenirii:

Concepţia Clasică, a acoperit secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, când s-a încurajat dezvoltarea
capitalismului, neîngrădindu-se concurenţa şi limitându-se, pe cât posibil intervenţia statului în economie.
Aşa numitele principii ale doctrinei liberale, au fost formulate de către adepţii clasicului “laissez-faire,
laissez-passer”, în câteva idei succinte:
1. reducerea la minimum a cheltuielilor publice trebuie să fie totuşi acoperitoare, pentru serviciile
instituţiilor publice;
2. prin folosirea unei părţi din cheltuielile publice în scopul susţinerii armatei, poliţiei, altor instituţii ale
ordinii publice, se diminuează capitalul productiv al ţării;
3. finanţarea cheltuielilor publice ar trebui făcută pe seama impozitelor suportate de membrii societăţii,
cu condiţia ca destinaţia lor să fie exclusiv în favoarea contribuabililor, iar beneficiarii nu pot fi
singurii sprijinitori ai serviciilor prestate de instituţiile publice;
4. deşi constituie un rău, impozitele sunt un rău necesar. Altfel spus, diminuând acumularea de capital
productiv, impozitele asigură colectarea resurselor financiare indispensabile societăţii;
5. cheltuielile publice ar fi bine să nu depăşească nivelul veniturilor alocate;
6. se recomandă evitarea apelări la împrumuturi, întrucât plata acestora impune şi acoperirea dobânzilor.

Concepţia Modernă, a început odată cu secolul trecut, când unii specialişti au considerat că abordarea
financiară trebuia interpretată accentuându-se aspectele economice, iar alţii le preferau pe cele
sociologice.

3. Finanţele - ştiinţă

Finanţele se alătură grupului ştiinţelor economice şi fac referire la instituţiile administrativ-teritoriale ale
statului, atunci când se analizeaă resursele, cheltuielile şi datoriile acestora; dar şi la societăţile
comerciale, de
asigurare, bancare particulare, atunci când se studiază resursele, cheltuielile, asigurările şi reasigurările,
creanţele şi datoriile.

Obiectul de studiu al finanţelor îl constituie:

1. relaţiile economice ce apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor bugetare şi extrabugetare
ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale altor instituţii de
drept public, denumite generic fonduri de resurse financiare publice;
2. metodele de gestionare folosite în cadrul sectorului public;
3. modalităţile de stabilire, percepere şi urmărire a impozitelor, taxelor şi a veniturilor nefiscale;
4. metodele de dimensionare şi repartizare a cheltuielilor publice, pe obiective, acţiuni şi beneficiari;
5. procedura de angajare şi efectuare a cheltuielilor publice din fonduri bugetare şi extrabugetare;
6. întocmirea, aprobarea, executarea şi încheierea bugetelor de venituri şi cheltuieli publice, la diferite
eşaloane ale autorităţilor publice;
7. modalităţile de echilibrare a diferitelor categorii de bugete, de acoperire a eventualelor lipsuri
temporare şi de finanţare a deficitelor bugetare;
8. organizarea şi efectuarea controlului financiar de natură politică, administrativă şi jurisdicţională, cu
caracter preventiv, operativ-curent şi postum, de către diverse organe de stat;
9. plasarea şi rambursarea împrumutuilor de stat, gestionarea datoriei publice;

5
10. metodele de raţionalizare a opţiunilor bugetare;
11. metodele de planificare, proiectare şi prognozare financiară;
12. politica financiară promovată de stat;
13. criteriile ce trebuie avute în vedere de către organele de decizie, atunci când se aprobă şi finanţează
cheltuielile publice;
14. efectele directe şi indirecte ale prelevării de resurse la fondurile publice, ale repartizării şi utilizării
acestora asupra procesului reproducţiei sociale;
15. metodele de determinare a eficienţei utilizării fondurilor publice;
16. alte probleme de natură economică, socială… cu efecte financiare.

Finanţele publice constituie o ştiinţă economică de graniţă, cu multiple raporturi de dependenţă, nu doar
cu alte ştiinţe economice, precum economia politică, economiiile de ramură, managementul, dar şi cu cele
sociale, juridice, ori chiar, cu politica.

BIBLIOGRAFIE
1. Aronson, J. R., “Public Finance”, McGraw-Hill, Book Company, New York, 1985;
2. Deverger, M., “Finances publiques”, PUF, Paris, 1978;
3. Gaudemet, P. M., “Finances publiques”, Editions Montchrestien, Paris, 1974;
4. Hyman, D. N., “Public Finance. A contemporany application of Theory to Policy”, The Dryen Press
Chicago, 1990;
5. Văcarel, I.(coordonator), “Finanţe publice”, Editura Didactică şi Pedagogică R. A., Bucureşti, 1999.

C A P I I - CONŢINUTUL ŞI FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE

2.1. Fluxurile materiale şi băneşti

Într-o societate, oricât de mare sau mică, de dezvoltată sau înnapoiată, de închisă sau deschisă…, omul
consumă, adică îşi satisface nevoi. În funcţie de specificul societăţii, se pot realiza trebuinţele umane mai
bine sau nu, însă ele oricum se manifestă.

O serie de nevoi, cu caracter individual, ţin de dimensiunea subzistenţială a individului şi pot fi

satisfăcute, în special, prin achiziţionarea de bunuri private. Astfel, orice consum individual (de alimente,
de îmbrăcăminte şi încălţăminte, de autoturisme ori de alte mijloace de locomoţie, de locuinţe, de bunuri
de folosinţă îndelungată sau nu…), poate fi asigurat pe seama pieţei, în general, prin procesul de vânzare-
cumpărare, şi, în mod evident, în funcţie de preferinţe, nu doar disponibilităţi băneşti.

Însă, oamenii au şi nevoi cu caracter social, nevoi de grup sau colective, explicate de existenţa în comun,
într-o structură organizată. Satisfacerea lor devine posibilă doar prin activităţile autorităţilor publice,
orientate spre asigurarea apărării naţionale, menţinerea ordinei interne, a securităţii civile, a echilibrului
ecologic, a producţiei sociale etc., prin intermediul bunurilor şi serviciilor publice (denumite câteodată şi
sociale). Oferta autorităţilor publice către populaţie se face sub forma utilităţilor publice, care se consumă
simultan, după necesităţi, indivizibil şi neconcurenţial. Altfel spus, fiecare membru al societăţii poate
beneficia, atunci când are nevoie, de asemenea bunuri publice, în doza care i se alocă, în funcţie de
disponibilităţi, chiar dacă, în acelaşi timp cu el, există şi alţi indivizi ce solicită ajutor sau sprijin similar.
Sectorul privat nu este capabil să satisfacă toate nevoile sociale (din punct de vedere tehnic, nu este
suficient organizat; nu este în măsură să stabilească exact beneficiarii pentru a le cere preţul datorat
pentru bunul primit; neputând suporta costul producerii tuturor bunurilor necesare, nici nu-şi asumă
această sarcina), de aceea se impune prezenţa acţiunilor autorităţilor publice.

6
Oamenii au şi nevoie de educaţie, instruire, cultură, ocrotire socială ş. a., toate acestea regăsindu-se în
nevoile cvasipublice (semipublice), care pot fi satisfăcute fie cu ajutorul bunurilor private, fie cu cele
publice. Acordarea unor astfel de necesităţi, de către autorităţile publice, se face în mod selectiv, cu
respectarea unor criterii de eligibilitate a beneficiarilor. De exemplu: