Veronica-Alina Constănceanu

O (po)VESTE  VERDE

Ilustraţia copertei:
Childe Hassam, Mare albastră sub soare
 
 
 

© Veronica Alina Constănceanu & Editura Marineasa

ISBN 973-8215-11-0

Veronica-Alina Constănceanu

O (po)VESTE VERDE

 
 

Editura Marineasa

Timişoara, 2001
  
Părinţilor mei

 
PARTEA ÎNTÎI

 
Nu–mi aduc aminte să-mi fi fost vreodată altfel… Un gînd simplu pe care îl am în minte
de vreo două zile. Mă uit în jur şi îmi zic: “niciodată altfel.” Gîndesc fragmentar. Nu înţeleg decît
de aici pînă aici. “Dacă vrei, eu îţi spun tot şi tu scrii. Va fi cartea ta…Ţi-e frică? Ce, n-ai talent?”
 
Stau între cărţile mele, o grămadă de cărţi aranjate frumos pe rafturi. Mă uit la ele şi îmi
zic cu tărie că scrisul nu salvează, dar uneori te ajută să-ţi suporţi viaţa. Cam idiot gînd, idiot de
tot. Altul n-am, aşa că iau o carte la întîmplare. Îmi alunecă ochii pe cuvinte, dau paginile
mecanic, nu reţin nimic, dar nici nu încerc.
Mă uit pe geam. La ora şase, dacă mă uit pe cer văd o linie albă, care creşte de la sud la
nord. Atunci, imediat, privesc mai jos şi mai văd una. Pe urmă, printre ele, trece o alta în direcţie
opusă. Aşa mă calmez, dar mi-e un pic teamă să nu-mi obosească ochii şi liniile toate să se
amestece… O fi adevărat că pot să modific totul doar privind?
Vis straniu: am intrat într-un bar cu Liviu, bar de secol nouăsprezece, cu scaune mici,
învelite în mătase bej-înflorată, lămpi cu abajur din aceeaşi  mătase şi franjuri. Cochetărie
orientală, aproape chinezărie. Lumină  puternică doar într-un loc, unde eram noi. Mi-a dat bani.
Împăturiţi. Am văzut  un 20, dar nu mă prea interesa cîţi erau. M-a întrebat  dacă nu vreau să ne
aşezăm, să mai stăm puţin. Ciudat e că ne-am pus la mese diferite, apropiate totuşi. EL nu era
Liviu, adică nu-i semăna, dar era EL. La un moment dat, am simţit că sufletele  noastre se
îndepărtau, deşi nimic nu părea că se mişcă. Stătea pe o banchetă mică, între două femei
necunoscute mie. Cea din dreapta lui, cea care era în faţa mea,  îşi trecuse braţul pe după gîtul lui,
iar el îşi lăsase capul pe spate,  primind gestul. Am văzut cum mîna acelei femei, degetele ei lungi
şi subţiri treceau mai departe şi o mîngîiau pe cealaltă  femeie, tot brunetă, tunsă scurt, freză  şi 
figură  din  anii  treizeci, care  îşi  unduia gîtul într-un  gest aproape erotic.  Mă uitam la ei şi mă
durea că îl pierd, iar el, blond, nefiresc de blond, concentra în el toată lumina. N-am mai suportat
şi m-am ridicat să plec. S-a ridicat şi el; mi-a zis că nu are ce face, ea îl ajută. M-a întrebat dacă o
să mă descurc. Apoi, imagine separată  cu un bordei aruncat pe  o  plajă  pustie şi marea
învolburată, gri, alături.  Pustiu…
 
Aş vrea să pot scrie totul despre felul lui de a fi. Despre şuviţa portocalie, ca  soarele  lui 
Van Gogh, dintr-un  tablou  ce va fi pictat peste vreo zece mii de ani. Pentru că totul e în el, şi
prin el. Dar nu pot… nu pot să scriu despre pletele care într-o seară de mai  s-au revărsat asupra
mea şi-au zis: “Nu-i adevărat! Viaţa-i frumoasă!” Nu pot să scriu nimic despre tăcerile lui,
despre  felul în care rosteşte: “Da’ te mai uiţi? Ce mai contează?” Şi atunci ce pot să fac să-l
păstrez cumva? Măcar în clipa de acum, ce se înşiră în lanţul secundelor şi nu va muri nicicînd.
Cum poate fi păstrat un om care suferă şi se bucură, care plînge şi rîde, care întreabă “De ce eu?
De ce mie?”, care dispare, se-ascunde, nu spune nimic, care parcă ar fi murit. Şi dintr-o dată, un
telefon: “Ciao! Ce mai faci?” Cum poate fi păstrat tot ce e el, tot ce ştii că e el? Undeva, într-un
ungher al sufletului. Să fie doar el şi vocea lui. “Tu mi-ai fost mie şi mamă şi tată şi mult mai
multe. Tu ai fost umărul ăla de care m-am ţinut eu… să  nu  cad.”
Simţi că vrei să urli şi taci. O clipă, o clipă pe care o pui într-un lanţ de clipe şi o păstrezi
şi pe ea. “Sînt doar un copil. Am doar 21 de ani.” Şi tu să te simţi dintr-o dată bătrînă. Ieri a fost
demult, mult prea demult pentru a-ţi mai  aduce aminte. Că azi e fără el, că el e îngerul tău
blond... “Vreau să mă  vopsesc uite-aşa… violet! Acum! Nu e prea mult timp. Vreau să fac toate
prostiile”. Să trăieşti ca să se întoarcă. “Aş vrea ca oamenii să fie nemuritori. Să fim toţi fericiţi în
eternitate.”… Auzi  liftul. Te opreşti şi numeri secundele. “Vreau să am eu o discuţie cu el, cu
Dumnezeu!”
 
Am plecat de la şcoală cu gîndul la “Graal, sang roayal”, o maşină s-a îndreptat brusc spre
mine. Mergea cu spatele, în viteză, m-am gîndit imediat la cadavrul inutil, bălăngănind într-un
poem de Baudelaire. Noaptea îmi era întipărită pe trup. Dormisem, dar totuşi în altă parte, nu era
vis, era prea multă lumină. Îmi aminteam detaliile, gesturile, dar nu şi vorbele. Pe o insulă,
neapărat pustie, un corp agăţat de o spînzurătoare, un cadavru al nimănui/al tuturor se mişcă
asemeni unei uşi circulare. În faţa lui, un foc imens şi Villon, Baudelaire şi Rimbaud, discutînd
prin telepatie. Scriu şi rup şi iar scriu (nu ştiu dacă eu sau ei, dar ce contează, subiectul se acorda
cu predicatul şi  în secolul acela). Cadavrul e un schelet, de fapt – o simplă  entitate, amestec de
duhoare şi murdărie. Sîntem urîţi, noroc cu hainele. Scheletul e altceva, el nu miroase, dar are
acel rînjet al celui ce ştie : “I stop  somewhere waiting for you”.
În faţa casei, am remarcat maşina, deci era acolo, nu EL, ci altul, dar ce contează? Mi-am
cumpărat pîine; formă geometrică. M-am gîndit ce frumoasă ar fi o casă construită din asemenea
cărămizi. Dar la mine e cald; mă lovesc de Persky, l-am uitat jos, lîngă birou. Şi stă cuminte,
scheletele nu-l prea mai impresionează, are şi el unul, funcţional  însă.
 
Aproape că ştiu: asta e singura salvare, să spun tot, fără să-ncerc să înţeleg. Mai întîi să
scriu tot. Dar chiar şi-acum, gîndurile îmi zboară aiurea. Îmi aduc aminte, dar nu simt că-mi aduc
aminte. Pur şi simplu, îmi aduc aminte. Culori, gesturi, vorbe, trupuri. Dar nu şi trăiri, doar o
gheară ce mă sfîşie. A cui e? Ce vrea de la mine ? Asta e singura salvare: să scriu tot.
 
Era o zi de primăvară. Mergeam spre centru, traseul obişnuit, mers mecanic, gesturi
tipice, gînduri la  fel. Era soare, cald. Aşa cred acum. Atunci: senzaţii din toate părţile. Nu era
multă lume în jur. Am trecut repede de Complexul Studenţesc, fără nici un gînd. La stînga,
drumul spre Universitate era la locul lui, dar nu era pentru atunci. Am luat-o spre centru, nu mai
ştiu ce zi era. Mă apropiam de Bega, abia ghicită sub verdele primăverii. Am aruncat o ultimă
privire spre Universitate, hotărîsem deja: azi nu! Am privit strada, am vrut să trec, dar n-am
putut. Era acolo, adică dincolo, pe partea cealaltă a drumului, lîngă pod. Urcase dinspre parcul
din faţa Chimiei, venise tocmai pînă acolo, în raza mea de vedere. Era blond, pletele i se revărsau
pe spate pînă la mijloc. S-a îndreptat urgent spre centru, nu i-am văzut faţa. Mergea repede, ştia
ce are de făcut. Totul era calculat, nu privea decît înainte. Era în blugi şi avea un rucsac, cam aşa
cum au azi toţi, pe spate. Cred că tot din blugi. Am vrut să  trec strada, să-l ajung din urmă.
Veneau maşini din ambele părţi. Am continuat să merg în viteză, aproape alergam. El mergea
calm, cu paşi egali, hotărîţi. “Nu mă opriţi voi pe mine!” Mergea; deodată a aruncat o privire în
jur. “Nu mă doborîţi voi pe mine!” N-a rostit nimic, dar gestul a fost clar. Nu mă văzuse; m-am
liniştit. Am continuat să merg, sau să alerg. Mergea la fel de hotărît. N-a schimbat nimic, nu
ştiam  despre ce e vorba, dar nu conta, nu putea fi învins.
 
Am încercat să traversez, din ambele direcţii veneau două camioane, acelaşi tip. Am luat-
o la fugă, au claxonat îndelung  şi am rîs. Cel din stînga era roşu, cel din dreapta  era  verde.
Şoferii m-au înjurat, nici o diferenţă, doar culoarea şi sensul. Mi-am cumpărat o carte şi m-am
dus acasă. Gîndurile îmi vin de-a valma. Mă opresc aici, pentru că trebuie să-mi aduc aminte
toate detaliile, pentru că nu m-am oprit din drum. Nu m-am oprit la pod, am mers mai departe,
am alergat, mi-am strigat “trebuie!!!!!!” şi pînă la urmă am reuşit: am văzut cum arată.
 
Am băut ceva gen vodcă şi cola; aproape că mi-e mai bine, deşi nimic nu s-a schimbat.
Văd durerea ascunsă într-un colţ al camerei, drăcuşor aşteptînd să treacă narcoza. Apoi se va
năpusti din nou, va muşca din mine ca un copil ce muşcă dintr-un pepene, vara. Scuipînd peste
tot seminţele, boabele alea, sau ce-or fi. Zeama i se prelinge pe faţă şi pe mîini, ca sîngele meu,
cînd roşu, cînd incolor. Aproape că n-aş vrea să treacă starea asta, cînd nimic nu doare, dar îţi
vine să strigi pentru că totuşi ştii de ce doare şi simţi că ştii că te doare. Aşa trece viaţa, e ceva ce
nu-i al meu, deşi îi sînt miez. Vor veni alţii. Nici ei nu vor pricepe nimic. Noroc că ni se dau hîrtii
galbene pe care scrie născut/nume/prenume/mama/tata şi mai ales: decedat/data/locul şi cu asta,
gata. Stăm prostiţi cu ele în mînă, la coadă la rai sau la iad. Ne uităm la ele şi ne umflă rîsul, cum
i-am fraierit, ei ne-au trimis, dar uite c-am scăpat, iar AICI, la coadă, la rai sau la iad; şi data
viitoare la fel, zic unii. Tot e bine că trăim numai o dată, zic eu, păcat că s-a terminat vodca, sau
ce-o fi fost. Azi noapte-am visat mult şi pe toţi, am vorbit cu Octav şi el mi-a zis să trec pe la el.
Asta vreau? Deci asta vreau! Aşa am visat! Pe urmă am adormit la loc şi i-am visat pe ceilalţi. E
o aglomeraţie mare în sufletul meu, se calcă toţi pe picioare, căutîndu-şi fiecare un loc mai bun,
de unde să se uite afară, printre vertebre. Le dau la o parte ca pe nişte jaluzele de aluminiu, albe şi
frumos aliniate. Cîte un ochi aici, altul acolo, parcă ar fi un cap cu mai multe zeci de ochi. Dar ei
sînt mai mulţi la mine în suflet, numai că tropăie şi strigă: “Uite ce soare e afară şi noi stăm aici
la igrasie.” S-au vorbit toţi să iasă deodată, de aceea îmi apar toţi în vis, toţi deodată, ca să mă
înnebunească şi eu să le zic: “Afară, mă, stafii nebune ce sînteţi!” Şi ei să plece pe rînd, să se
furişeze, cu ochii în toate părţile, de teamă că o să-i prind, că n-o să-i las. Şi eu să-i las să plece pe
rînd. Să vadă ei cum e cînd nu mai sînt la mine în suflet! Cum cred ei că se vor descurca singuri
pe stradă? Fără haine, fără trup, doar nişte arătări ieşite dintr-un suflet, nişte linii de abur, nişte
nimicuri. Uite cum trec oamenii prin ei; şi-i calcă în picioare, las’ să-i calce! Vin ei înapoi! Cum
cred că se pot descurca?… Şi uite-i cum stau şi se uită la mine prin vise. Ca pe un glob de cristal,
înăuntru poveşti minunate, poveşti fără ei. Şi ei pe la geamuri, prin globul de sticlă, holbîndu-se
înăuntru, fără să priceapă nimic. “Cum poate asta să viseze fără noi?” Şi ei, biete arătări aruncate
din suflet, stafii de abur, fără trup. O să le fie frig şi frică, vor veni înapoi, se vor uita printre
coaste înăuntru, ca printre nişte jaluzele de aluminiu. Şi înăuntru: lumină şi alte arătări de abur,
fericite.
“Cu ce eşti tu mai grozavă decît alţii? Ce-ai înnebunit? Ce te crezi aşa specială, că nu
eşti?!” (Uite despre cine vreau eu să scriu, o chestie blondă! Păi cum, nu s-au mai văzut alţii ca
el, tot aşa, tot blonzi?) “Nu eşti, mă, cu nimic mai bună ca alţii! Eşti la fel! Trezeş-te-te, Lucia!
(Mai e şi prost pe deasupra! Şi nici nu ştie cu cine vorbeşte! Pe mine nu mă cheamă aşa! Cu cine
crede ăsta că vorbeşte?!) “Trezeşte-te! Maturizează-te!” (Adică stă la mine în vis, eu îl las să stea
la mine în vis şi tot el ţipă! E nebun, cum adică să mă trezesc? Ce, vrea să îl omor?… Ăsta chiar
că e nebun, uite cum mă zgîlţîie ca un apucat. Poate vrea să-i trag una, că doar e visul meu…Sau
chiar e nefericit, l-o fi părăsit vreuna, sau ce l-o fi apucat? Da’ pe mine ce m-a apucat să visez
aşa, cu nebuni, tocmai  cu nebunul ăsta, blond ce-i drept, Liviu, ce-i drept… Au! Ăsta nu e vis, e
din viaţă! Na, că m-am trezit. Şi nici nu mai e vodcă, sau mă rog, ce-o fi fost…)
 
N-aş putea să-l descriu. Arată ciudat, ceva între sfînt şi puşlama, blond cu ochi de
chihlimbar, aşa e Liviu. Cu trăsături ferme, frunte lată, nas drept; nu mă pricep să-l descriu. Cînd
l-am văzut prima oară, l-am urmărit cu grijă, nu m-a văzut, l-am întrebat de mai multe ori: nu m-a
văzut. Niciodată nu a simţit că era urmărit, niciodată nu m-a simţit pe urmele lui. Atunci l-am
pierdut, aproape de parcul din centru: a cotit brusc şi cînd am ajuns acolo, nu l-am mai zărit. M-
am consolat uşor, eram doar un pic tristă, aş fi vrut să ştiu cum arată. Avea un mers mîndru,
vroiam să ştiu dacă are o privire la fel. Am luat-o spre centru, ocolind parcul pe care, brusc, îl
uram. Din cauza aleilor pierdusem năluca blondă. În Piaţa Operei erau unii adunaţi  în cerc şi
cîntau. M-am apropiat să aud cîntecul… Era acolo, blond, în blugi, cu pletele aproape de sol, se
aşezase pe rucsac. Melodia invada aerul, aproape că o respiram. Deodată, s-a întors, m-a privit
scurt, fără să zică nimic, doar ochii i-au scînteiat uşor: “Ei, bine, acum m-ai găsit; acum ce-o să
faci?” Am plecat, ce puteam să-i spun? Era perfect: închidea cercul.
 
Mi-a trebuit mai mult de un an pentru a scrie aceste pagini. Nu am răbdare, vreau să spun
totul dintr-o dată, dar nu pot. Sînt lucruri care n-ar trebui trezite din uitare, să stea acolo amorţite,
împăturite frumos, cu miros de levănţică. Acolo, între ele, sînt eu. Stau frumos  într-o cutiuţă şi
mă uit la mine, cea de acum. Şi eu, cea de acum, mă uit la mine, cea de atunci. Stau speriată
printre gesturi, fapte şi vorbe, aşa  ca un copil  printre  mobilele din camera în care n-ar fi trebuit 
să intre. Cineva îl caută, iar el ştie că n-ar trebui să fie găsit acolo. Se ascunde după un dulăpior şi
tremură, livid de spaimă. Dar teroarea e inutilă, nu salvează. Eu, cea de atunci, tremur de spaimă
că eu, cea de acum, m-ar putea găsi. Pentru care dintre noi mi-e mai teamă? Eu, cea de atunci,
închid ochii şi neg totul; eu, cea de acum, deschid uşa  camerei interzise, dau la o parte dulăpiorul
şi văd ceva negru de spaimă şi ştiu că,  numai avînd răbdare,  pot să iau bucata aceea  sîngerîndă
şi să o pun la loc în trupul meu de acum. E plină de sînge, ceva se prelinge din toate părţile, un fel
de plasmă roz, ca nişte petale sfîşiate de trandafir. Eu, cea de acum, îmi ascund infirmitatea sub
bluze largi, rana nu se vede şi nici sîngele, sau limfa asta… Şi înşir  cuvinte ca să ţes rana; dar ea
vorbeşte,  spune ceva despre un înger blond care a venit şi a zis : “Dă-mi mie bucata asta, să mi-o
pun pe aripi, să pot zbura”. N-am mai avut timp să strig , să mă zbat. “Eu nu pot trăi fără bucata
asssst…” N-am mai terminat cuvîntul, ţipătul, că îngerul meu blond a scos de sub inimă un
fluture care a muşcat din mine. Eu, cea de atunci, am rămas între colţii lui; şi pe urmă, nu mai ştiu
nimic… Cînd m-am trezit, am început să vorbesc. Am vorbit, am vorbit, am vorbit; acum scriu,
pentru că undeva, printre cuvintele astea, e un drum.
 
Gîndesc că pot să fiu atît de tare, încît  chiar să fiu tare. Mă pot elibera de toate chinurile
astea spuse şi nespuse. Am senzaţia că tot răul vine din mine şi îl ţin înăuntru, nu care cumva să-
mi scape şi-l cultiv cu pasiune. Primăvara îmi iau săpăliga şi stropitoarea mică, de plastic, cea cu
care mă jucam vara, la mare; şi ies în suflet, printre vene şi carne şi sap încet, încet, cu grijă. Răul
stă cuminte acolo şi după ce-l plantez, el creşte. Îl stropesc din cînd în cînd, mă uit la el cum
creşte, cu dragoste mă uit la el. Şi el creşte, şi creşte, ca iedera; se prinde de molecule şi gînd, de
hemoglobină şi lobul stîng. Creşte, pînă ce acoperă totul şi atunci iese din mine. O ramură verde
îmi iese prin ochi, alta se întinde pe pulpe; peste tot sînt numai frunze şi eu sînt verde, că  s-ar
putea zice chiar că a venit primăvara şi e normal să înmuguresc şi pe urmă să dau şi pe afară, de
parcă  aş avea o rochie de clorofilă. Dar nu, nu e iederă, nu, nu sînt frunze. Sînt eu şi răul din
mine care ne întindem. Mai vine unul şi rupe o frunză şi pleacă cu ea; o pune într-un pahar să-i
dea rădăcină şi se trezeşte brusc într-o dimineaţă că nu mai e nimic în pahar, decît apă neîncepută.
Şi vine altul şi ia o frunză, o pune în apă să facă rădăcini; şi  iar dispare… Şi tot aşa, vine unul,
altul, că doar şi ei vor iederă aşa frumoasă să o atîrne pe la porţi şi peste case. Dar nimic, nimic!
… Dar după un timp le cresc şi lor frunze din ochi, le iese o tulpină prin gură şi se acoperă totul
cu frunze. Şi uite aşa, la un moment dat, peste tot se întind tulpini, unele mai firave, altele mai
puternice şi se tot încurcă între ele, că nu mai ştie nimeni care a cui e. Se tot încurcă răutăţile
astea  între ele, că tot pămîntul e acum numai o încîlceală verde şi nici nu ne mai putem privi în
ochi de atîtea frunze. Nu ştiu dacă e aşa, că de la un timp ne-am obişnuit toţi cu frunzele şi nici nu
le mai vedem; le-am transformat în aer, în vorbe, în cîntec de pasăre albastră şi ne comportăm de
parcă n-ar fi… sau n-ar fi din noi. Se aude foşnetul, dar nu  vedem nimic cu adevărat. Ne-am
obişnuit cu ele, ca şi  cu noi de altfel. Numai eu parcă  nu-mi iert răul ăsta. Dar poate că iarba,
iedera, sau ce-o fi, nu e răul, ci doar suferinţa provocată de el; şi de aceea nu o mai vedem, că nu
putem trăi privind-o în ochi. Sau pentru că putem fi tari, putem fi atît de tari, încît să gîndim că
putem fi tari.
 
După aceea nu l-am mai văzut foarte mult timp. Nu ştiam  nimic despre el, decît că era
blond, că avea blugi şi un sac mic, tot din blugi. Nu mi-l puteam imagina altfel, nu-l vedeam
făcînd altceva decît mergînd. Am vorbit despre el cu toţi prietenii mei, cu toate cunoştinţele mele.
“Mă, ştii, s-ar putea să fie Liviu, seamănă, după cum zici tu…” M-am bucurat, chestia blondă
avea un nume, care chiar i  se  potrivea. “Da’ nu-l cunosc prea bine. Vine uneori prin Bănă’, cam
cu teamă, că are o prietenă care nu-l prea lasă să bea, da’ bea mult”. Începea să prindă contur, nu
mai era o simplă nălucă blondă, era deja o obsesie blondă care avea un nume: Liviu. “Unde?”
“Nu ştiu unde…Şi nu ştiu ce face… Ăştia din  gaşcă sînt  pe terminate cu şcoala, da’ el, nu
ştiu…” Oricum nu avea nici o importanţă, am hotărît că e destul. Am continuat să-mi văd de
programul meu idiot, să merg la unele cursuri, să sar peste cele care nu mă interesau. Eram deja
în anul patru la Litere şi aşa ceva era la modă. Îmi plăceau la nebunie literatura  şi rockul. Iar
Liviu era simbioza perfectă : un personaj interesant, care întîmplător, semăna foarte bine cu Axl.
De la care eu am învăţat  foarte multe, mai ales că te poţi  iubi  aşa cum eşti  numai după ce nu
mai ai pe cine să dai vina pentru deziluziile tale şi le refaci, le reclădeşti şi distrugi  dez-ul.
Rămîne iluzia pură, rămîne ceea ce eşti tu cu adevărat, ceea ce le arăţi  celorlalţi că eşti  tu.
Am învăţat multe de la el, pentru că mi le-a spus direct, cu vocea lui uşor metalică. Şi mi
le-a tot repetat în timp ce eu dădeam casul la maxim şi muzica şi vocea şi durerea intrau în mine,
amestecau sîngele şi materia cenuşie şi albă; totul se năruia, se reclădea din vorbe, din muzică,
din durerea lui, a mea, din bucuria mea că totul e posibil. Vocea lui îmi pătrundea în magma
aceea cînd cenuşie, cînd albă, mi se prelingea în trup, încît eram sigură că totul e al meu, fiecare
sunet, fiecare cuvînt, că eu sînt în toate şi vocea aceea mă reclădeşte. De aceea, am învăţat multe,
stînd aşa ore întregi, ascultînd pînă la epuizare melodie după melodie, o dată şi încă o dată, de
sute de ori. Consumîndu-mi toate obsesiile, toate bucuriile şi toate durerile. Regăsindu-mă printre
ele, refăcîndu-mă din speranţe stricate. Pentru că dacă unul poate, atunci toţi putem. Aveam
nevoie de el pentru a mă convinge că poţi rămîne în picioare şi atunci cînd toţi dau în tine.
Aveam nevoie de o iluzie, ca să mă pot reclădi în jurul ei.
 
De cîte ori îmi era foarte greu, porneam pe străzi să-l caut, pentru că el era îngerul meu
blond, în el şi prin el erau toate. Ştiam cum îl cheamă şi-l rugam să apară, aşa cum unii invocă
ploaia. Mergeam aiurea pe străzi, încercînd să înţeleg cine sînt. Aproape că nu mai ştiam, zilnic
mă priveam în oglindă, dorind să văd în spatele ei. Chiar mi-a trecut prin cap să m-apuc să o
demontez, să  scrijelesc negrul acela ca să  mă găsesc dincolo de el. Trebuia să fiu undeva,
ascunsă prin sticla subţire, de lumea pe care nu o înţelegeam şi o refuzam aşa cum era. Şi ea mă
refuza pe mine, ca pe un avorton aruncat din trupul mamei care nu vroia viaţa ce se zbătea în ea,
nu suporta apendicele acela monstruos care atîrna în ea, care se hrănea din trupul ei, sufocînd-o.
Şi viaţa asta să se încăpăţîneze să fie. Cu sînge mult pe mîinile doctorilor, pe feţele lor de oameni
obosiţi, plictisiţi să tot vadă vieţi distorsionate, ieşite din trupuri cuprinse de un spasm nefiresc.
Femeia care se strînge toată, trupul ei se aruncă spre înafară doar pentru a distruge mica viaţă
nenăscută. Şi  avortonul - nici el, nici ea, nici viu, nici mort – rezistă şi cade în lume, într-o lume
pe care nu o înţelege, o lume care nu-l înţelege. Aşa sînt eu, m-am născut aproape la termen,
avortul la care trebuia să iau parte nu a avut loc, mama s-a răzgîndit în ultima clipă, s-a întors de
la poarta spitalului, în paltonul ei negru, strîns pe trup, învîrtind gentuţa de lac negru, în toate
părţile, pînă cînd a şi zgîriat-o de un gard. Şi nu m-a iertat niciodată, deşi ei i-a fost frică şi pe
urmă, a fost şi neatentă. Am fost lăsată să mă liniştesc înăuntru, să nu mai dau din picioare, să nu
mai plîng. Şi-am plîns acolo pînă mi-au secat lacrimile. Şi cînd m-am liniştit, m-am născut repede
şi cuminte, nici n-am mai lovit pe nimeni înainte. Am venit pe lume fără să mă revolt, am
acceptat totul şi n-am zis nimic. Am mai plîns un pic, doar aşa, pentru a da de veste că am venit!
gata! -  şi ca să termin lacrimile. Aşa că am plîns şi eu ca un copil normal. Bineînţeles că nu îmi
mai aduc aminte nimic din toate astea, dar îmi pot imagina că a fost aşa. E un lucru care s-a
întîmplat, deci îmi pot imagina că a fost într-un fel. Îmi pot imagina că tot ce n-a fost, a fost, dar
am uitat. Şi ştiu că a fost, pentru că a lăsat urme, ca naşterea mea, ca Liviu.  Pentru că despre el e
vorba.
 
Tot căutîndu-l aşa pe străzi, vedeam zilnic zeci, sute de chipuri. Rotunde, ovale, dure, cu
chelie, cu plete, cu zulufi, cu buze schimonosite, cu nas drept, cu pete şi coşuri. Feţe care
ascundeau un om, de parcă ar fi fost oglinda mea din baie. Mă pregăteam să termin facultatea, ba
într-o zi chiar am terminat-o, căci au trecut anii căutîndu-l. Într-o zi, cînd veneam spre casă, am
trecut prin toate magazinele care mi-au ieşit în cale, m-am uitat la toate tarabele din drum, nu că-
mi trebuia ceva, nu-mi trebuia nimic, ci altceva, cu totul altceva. Veneam spre casă, ca de obicei,
prin Complexul Studenţesc ale cărui vîrste le depăşisem. Mă uitam la tarabagii, la cei care
vindeau de toate. Şi deodată, am înlemnit, deşi îmi vedeam mai departe de drum. Pe o bancă era
un tip care m-a privit scurt, s-a oprit din vorbă, a făcut o pauză  mai lungă  între cuvinte şi eu m-
am gîndit că e un om bun, dacă mă lasă să trec astfel. L-am privit scurt şi am trecut mai departe,
simţind că-l ştiu de cînd lumea şi că el mă ştie tot de atunci. Dacă era acolo, pe bancă, însemna că
locuia pe undeva pe acolo, deci o să-l mai văd. L-am văzut a doua zi, tot cam pe acolo, simţeam
că aş putea vorbi cu el despre orice. L-am văzut pe la începutul primăverii, nu semăna deloc a
înger blond, era şaten, de înălţime medie, cu ochi căprui, calzi; vindea şi el cîte ceva ca să facă un
ban. Toate astea le-am aflat mult mai tîrziu, cînd l-am cunoscut. Am intrat în vorbă firesc, m-am
apropiat de măsuţa aceea mică, plină cu de toate. Nu aveam curajul să mă uit la el. “Căutaţi ceva
anume?!”, m-a întrebat cu o voce aproape nefirească. I-am răspuns ceva gen “Nuuuu!!!”, deşi eu
chiar căutam ceva anume, ceva ce nu era pe nici o tarabă, asta ştiam sigur, de aceea am răspuns
aşa. Mergeam zilnic să mă uit la cărţi şi casete, şi toate cele; el ştia că  nu  cumpăr nimic, că mă
uit doar, nu se supăra. Şi aşa am ajuns să ne povestim o grămadă de lucruri: “Tu, Lucia, gîndeşti 
toată ziua, da’ habar n-ai ce vrei!”, mi-a zis odată, aşa, din senin.
 
Niciodată nu m-am simţit mai singură ca atunci, mă plimbam aiurea prin Complex, mă
uitam în toate părţile, nu-l găseam pe Octav şi mă simţeam pierdută. Aveam senzaţia că e supărat
pe mine, pentru că nu vrusesem să vorbesc cu el (eram pur şi simplu prea speriată şi atunci am
preferat să plec, i-am zărit faţa nedumerită, dar nu puteam să zic nimic).
Mă  învîrteam în toate părţile, mă învîrteam aiurea şi la un moment dat a apărut un grup
de vreo patru sau cinci. S-a oprit, nu s-a mirat deloc cînd i-am zis: “Te căutam.” I s-a părut firesc
şi mi-a zis simplu: “Păi stau în căminul ăsta.” Mi s-a părut destul pentru o zi, aşa că ne-am
despărţit, el a plecat cu ei şi eu m-am dus în oraş, să cumpăr nişte roşii. Mi-era bine, totdeauna
cînd mi-e bine îmi fac o salată cît castronul, de mănînc la ea o seară întreagă.
A doua zi nu l-am găsit niciunde, a treia zi la fel. După mai mult timp, l-am văzut iar şi
mi-a zis: “Plec acasă, mă las de şcoală.” Se vedea pe el că are probleme mari, dar nu ştiam cum
să-l fac să vorbească. Aşa că iar l-am lăsat să plece fără să întreb unde în căminul ăla… cînd n-
am mai putut, m-am dus acolo şi am găsit un tabel cu toate numele, dar nu ştiam care era al lui,
pentru că niciodată nu avusesem curajul să-l întreb. Mă uitam derutată la lista aia, era cam un
metru pătrat, împărţit frumos în pătrăţele mai mici, în fiecare fiind vreo cinci nume, pe care să-l
aleg? Am  stat şi am citit lista aia de vreo cîteva ori, încercînd să-mi folosesc toată imaginaţia,
toate lecturile mele se amestecau, căutam toate legăturile dintre nume şi personaj, mă gîndeam ce
nume i-aş fi dat dacă aş fi construit un roman în jurul lui. Şi dintr-o dată totul a fost simplu. Era
acolo, în centru, scris cu litere mari, tremurate. I-am lăsat un bilet, acolo în hol, unde se lăsa
corespondenţa, m-am dus acasă şi am aşteptat, mă gîndeam că s-ar putea să-i fi scris altcuiva şi
chiar mă distram în sinea mea. Peste o jumătate de oră,  m-am  trezit cu el la uşă, se uita cumva
speriat şi mi-a zis: “De ce m-ai chemat ?”
 
Am trăit împreună una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste, atît de frumoasă,
încît nu are nimic deosebit în ea. Totul curgea firesc, nefiresc de firesc : visam împreună,
respiram împreună, mergeam împreună, chiar păream unul la un moment dat. Era multă fericire
în monotonia asta aparent banală, ne ştiam toate tainele, călătoream unul prin altul, prin sîngele
celuilalt, prin gîndurile celuilalt. Într-o zi chiar m-am legat de un firicel pe care tocmai îl inspira
şi m-am dus  acolo înăuntru ca să văd cum era posibil. Am pătruns încet în templu, printre alte
molecule de toate tipurile, m-am ţinut bine de o capilară mai frumoasă (aşa mi s-a părut mie că
era cea mai frumoasă). Am stat un pic să-mi revin; mă simţeam ca într-o catedrală, ca în mica
biserică săpată în piatră de la Mont Saint-Michel, numai piatră sfîntă, peste care s-au mai
construit două biserici, ascunse sub un castel. Aşa mă simţeam şi stăteam acolo pipăind viaţa care
trecea pe lîngă mine ca să-l susţină  pe el. M-am lăsat apoi purtată prin tot trupul, am văzut fel de
fel de culori şi păsări ciudate, şi fel de fel de imagini cu copii, cu bătrîni, cu un pian care cînta
singur. Am văzut cum se naşte o speranţă, cum se adună apa şi pe urmă se învîrteşte mereu pînă
ce izbucneşte un gînd. Am văzut fel de fel de lucruri, mă uitam fermecată şi îmi era chiar ciudă
pe el, că ascunde toate minunăţiile, că nu le scoate de acolo, că nu le poartă pe stradă să vadă
toată lumea ce are el. Şi chiar i-am spus să nu le mai ţină ascunse. Dar el nu ştia ce are acolo şi
chiar mi-a zis : “Tu, Lucia, iar baţi cîmpii! Nu-i nimic, decît oase şi carne şi fibre din astea de
muşchi! Şi totul poate fi explicat! Hai, tu!, că doar ştii! Ai învăţat la bio!” Şi în momentul acela
chiar am urît-o pe profa de bio, că mi-a zis ore întregi că acolo nu e decît  un  ţesut cu  mai multe
straturi de celule (da’ nu toate). Că nu e decît un metabolism nenorocit şi circulaţia mică şi
circulaţia mare şi fel de fel de aparate. Şi pe urmă le-a desenat ca să mă convingă şi eu am crezut-
o, pentru că mă privea într-un fel special, clipind des din ochii ei calmi, adînci, de căprioară
rănită. Şi eu am crezut-o, probabil pentru că aşa era cel mai comod şi cel mai simplu. Nu mi-a zis
nimic de culori şi de pian şi de toate minunile pe care le văzusem eu acolo înăuntru şi eram sigură
că le văzusem, aşa cum ştiam clar că nu sînt nebună.  Şi ca să-i demonstrez toate astea, l-am lăsat
să se uite şi el în mine, l-am respirat o dată. Dar  mi-a fost teamă că nu va găsi nimic. Şi cînd s-a
întors, mi-a zis : “ Tu, Lucia, ştii că ai dreptate! Toţi biologii ăştia sînt nişte proşti. Am văzut tot,
dar undeva pe aici (şi m-a atins  undeva între pleoapa stîngă şi tîmplă) era o uşă pe care n-am
putut s-o ating, c-a dispărut”. Nu ştiam nici eu ce era acolo şi   m-am dus într-o noapte. Am găsit
uşa şi-am încercat  să o deschid. Cineva se opunea din cealaltă parte. M-am înfuriat şi am început
să împing cu furie. Am şi ţipat şi am izbit. Şi atunci am văzut un înger blond ; în blugi, cu plete
pînă la mijloc. A ieşit calm şi mîndru, a pornit înainte cu pas sigur. Ştia ce are de făcut. Deodată a
aruncat o privire în jur, n-a rostit nimic, dar gestul a fost clar, nu mă văzuse. M-am liniştit. M-am
luat după el, mergea la fel de liniştit, n-a schimbat nimic, nu ştiam despre ce e vorba; nu conta. L-
am urmărit cît am putut, apoi l-am pierdut.
 
După aceea, parcă eram bolnavă. M-am depărtat de Octav. Mi-era teamă să nu descopere
locul acela rămas sîngerînd. Într-o zi a plecat. “Tu, Lucia, nu mai pot trăi aşa”. Am rămas tristă şi
pustie, nu mai îmi plăcea nimic, nu mă mai bucura nimic. Rămîneam ore întregi nemişcată într-
un loc, cei din jur mă ocoleau, îmi dădeam seama că le era frică de mine. Mergeam des lîngă
podul Michelangelo şi stăteam aşa zile întregi, privind în gol. Îl aşteptam. Pentru că el era îngerul
meu blond, în el şi prin el erau toate. Oamenii începuseră să se obişnuiască cu mine. Chiar
fusesem trecută pe harta oraşului; chiar lîngă pod era desenată o cruciuluţă.
 
“Nu crezi c-ar trebui să te trezeşti?! Să faci ceva! Stai şi te uiţi, nu faci nimic toată ziua!
Cît crezi că o să mai suport? Şi mai gîndeşte-te şi la taică-tu! Că toată ziua munceşte ca să te ţină
pe tine să te uiţi la pereţi!” Mama era cu adevărat furioasă. Avea şi de ce: mă dăduseră afară de la
lucru şi eu nu făceam nimic, nici nu-mi păsa de asta…Numai că nu mă uitam la pereţi, nu mă
uitam la nimic. Am tăcut ca întotdeauna. Nici n-aveam chef de ceartă. Vroiam s-o şterg de-acasă.
Afară era soare, era cald şi eu stăteam în camera mea şi -  culmea!!!!! - cineva mai şi ţipa la
mine! Mi-era tot mai clar că trebuia să-mi iau tălpăşiţa. Îmi făcusem şi-un plan şi am plecat. Am
zis că merg la bibliotecă. “Du-te! Începe de undeva! Înainte măcar citeai, acum nici de asta nu
eşti în stare! Şi să-ţi cauţi de lucru! Ai terminat o şcoală, ai o diplomă, de ce stai?” N-am mai stat,
am plecat repede. Totul era în floare, era primăvară, Octav plecase de mult, trebuia să fac ceva.
Mă plimbam, cînd deodată am  înlemnit: pe partea cealaltă a străzii, dintre arborii plini de frunze
roşii, aproape sîngerii, a răsărit EL, îngerul meu blond. Venea spre mine, cu paşi siguri. Ştia ce
are de făcut – “Nu mă doborîţi voi pe mine!” M-am luat după el, alergam, mă ascundeam după
oameni, după copaci, ca să nu mă vadă. Mi-era teamă să nu se oprească brusc şi să traverseze, să
vină apoi şi să-mi strige în faţă: “Ce vrei, de ce mă urmăreşti?” Mi-am dat seama că nu am nici
un răspuns şi m-am oprit. M-am întors din drum, m-am întors acasă. Trebuia să-mi caut ceva de
lucru!… În loc de asta, am început să umblu prin Bănă’ şi să văd toţi decrepiţii ăia, îmbătrîniţi
înainte de vreme. Curgea berea peste tot, se aşezase în straturi groase pe feţele lor altădată tinere,
poate şi frumoase. Pînă şi gîndurile duhneau. Mergeam acolo sperînd să-L găsesc să-L cunosc în
vreun fel. În loc de asta, am ajuns să urăsc berea. “Nu ştiu, că nu i-am mai văzut de mult pe aici.
Pe nici unul din gaşcă…Păcat! Erau tare drăguţi.” M-am uitat la ea ca trăznită, îmi era ciudă că n-
am întrebat-o de la  început. S-a uitat la mine, a luat sticlele, a şters bine masa şi cînd a văzut că
nu mai zic nimic, a plecat.
 
Am început să bat birturile, barurile, bombele şi am ajuns la o singură concluzie: omul
ăsta nu bea în public, sau nu bea deloc, sau o fi fost la dezalcoolizare, sau, la dracu!, ce mai
contează! Aşa că  m-am făcut copil cuminte, mi-am găsit chiar şi o slujbă, oribilă, ce-i drept,
bănoasă, ce-i drept! Că doar aveam o diplomă! Aveam un program de robot bine programat.
Uneori mai ieşeam cu prietenii în oraş, uneori mai plecam la mare, uneori mai mergeam în vizită.
Uneori, foarte uneori.  De obicei mă sculam la şapte. Îmi beam cafeaua la şapte treizeci, două-trei
ceşti deodată. La opt fără un sfert plecam. La opt şi două minute eram la lucru. La zece mîncam
un corn. La patru şi jumătate eram acasă. La şapte mă uitam la ştiri, la zece mă culcam. Dormeam
fără vise. Uneori mă mai deranjau vecinii, uneori tot programul îmi era dat peste cap. Pentru că se
strica liftul. Pentru că ploua. Pentru că mai oboseam. Şi-atunci, încercam să evadez. Într-o zi,
cînd chiar n-am mai putut, am făcut explozie! Am aruncat tunete şi flăcări! Am plecat în oraş. La
dracu’ cu sfinţii şi mironosiţele! Am plecat! “Bă, ce faci?” “Merg!” “Hai cu noi, mergem la
concert.” Nu mai fusesem la o chestie din asta, rock, din studenţie, sau din tinereţe, totuna-i! M-
am dus; după aceea am mers toţi într-un bar. “Ce mai faci, Lucia?” Mă uitam la toţi indivizii ăia,
cîndva îmi fuseseră prieteni. “Iar te dai mare, tu-intelectuala, şi noi-beţivii! Hai, lasă astea, cu noi
nu-ţi merge, las’ că te cunoaştem noi!” M-am retras într-un colţ cu Sănduca. Speram ca măcar ea
să mă înţeleagă. “Mi-am revenit greu; şi acum mă mai gîndesc la toate astea. Dar nu mai pot trăi
aşa, cred că aş înnebuni!…Ştiu ce-am pierdut, ce pierd, dar nu mai pot! Era fain în şcoală, acum
gata! Am intrat în turmă”. Mă uitam la toţi zdrenţăroşii, rockeraşii, hipioţii care veniseră în bar,
după concert. N-aveau probleme: rîdeau, ţipau, spărgeau pahare, înjurau sistemul, profii şi tot ce
se mai nimerea… “Lucia, spune ceva!” Sănduca se uita la mine derutată, chiar speriată. “Ce să-ţi
zic ? Viaţa asta, oricum i-aş zice, tot prea frumos i-aş zice…” N-am mai văzut nimic, n-am mai
auzit nimic. Dintr-o dată, aveam în faţă, în spate, în toate părţile, o pleată blondă. Am încercat să
o dau la o parte, să văd cine mai sînt, unde mai sînt. Dădeam şuviţele la o parte şi apăreau altele
şi altele. Cînd m-au văzut aşa disperată, mi-au zis: “Nu-i adevărat, viaţa-i frumoasă”.
“Toţi scriitorii tăi sînt nişte rataţi. Uită-te la ei, nu pot iubi, nu pot nimic! Nişte monştri,
nişte plîngăcioşi! Rataţi, ca oameni! Nimic nu pot face, nici o rotiţă, nici măcar o ciorbă ca
lumea!… Uită-te la Bacovia ăsta al tău, uită-te, băi, la el! Uite cum stă în poza asta, că-ţi vine să
plîngi ” Liviu vorbea de minute întregi, nu-l mai puteam urmări; şi nici n-aveam vreo replică.
Amestecam în supa aia  idioată, doar ca să fac ceva. “Nişte tîmpiţi care scriu, imaginîndu-şi că
aşa salvează lumea şi p-ormă vin şi-mi dau mie lecţii, că  aşa  e bine, că  aşa  trebuie! Nu, nu-i
aşa! Da’ de ce să fie aşa?! Că aşa zic ei? Nu, eu zic că nu-i aşa! Să văd ce o să-mi facă! Da’ ei or
să zică: lasă-l  p-ăsta! să-mi termin eu cartea! şi o să scoată un sens din viaţa mea, c-o să-mi vină
să vărs!” Mă uitam la morcovii ăia care nu se lăsau fierţi, parcă erau Liviu. “Aşa c-apucă-te de
scris, scumpo, că-n rest, gata, asta eşti! Şi lasă dracului oala aia! Cine a mai văzut s-amesteci  în
ciorbă? Scrie, scumpo, scrie, hai, eu îţi zic tot, tot ce e de  zis despre mine şi tu scrii, ce ţi-e frică?
N-ai talent?” Mă uitam la el prostită, de unde i-o fi venit ideea că aş vrea să scriu? Am lăsat oala,
că deja mă durea mîna, m-am uitat la el, la faţa lui, l-am pus să se întoarcă în profil, da’ n-am
văzut (ciudat!) nimic deosebit. Şi i-am trîntit şi o farfurie de supă, cu morcovii ăia, să se descurce
cu ei!
Am crezut că o să se potolească, dar nu, a mîncat liniştit, pe urmă şi-a aprins o ţigară,
savurînd totul şi privindu-mă din cînd în cînd, parcă adulmecînd spaima. Adevărul e că mi-era
frică, ştiam că va continua, dar nu ştiam cînd. Ar fi putut pleca în oraş doar pentru a se gîndi la
toate astea; cînd colo, s-a ridicat brusc, a mers la bibliotecă şi după cîteva secunde a scos o carte
pe care a deschis-o de parcă ar fi fost leproasă; şi, ţinînd-o aşa, cu vîrful degetelor, mi-a zis:
“Ascultă aici: eu nu cîrtesc împotriva ta, destinule, etern şi abstract ţap ispăşitor al slăbiciunilor
omeneşti, nici nu mă agăţ de măgăria şi răutatea oamenilor, care au împiedicat înflorirea şi
rodirea sufletului meu, neîngăduind triumful pe care poate îl meritam”. S-a oprit cîteva secunde,
de parcă n-ar fi găsit ce căuta, deşi era totul acolo şi eu ştiam; mi-a privit mirat  gestul pe care l-
am făcut, i-am luat cartea, am deschis-o la altă pagină şi i-am dat-o înapoi. S-a bucurat şi a
continuat să citească, aproape rîzînd: “N-am izbutit să fac ceea ce îmi propusesem, n-am
îndeplinit ceea ce promisesem, n-am ajuns să obţin  puterea pe care am visat-o, dorit-o şi
urmărit-o ani de zile”. S-a plictisit, a pus cartea la locul ei şi a luat alta, cam ruptă. “Auzi la asta:
dacă pleca uneori în oraş, era pentru că viaţa ei devenise un fel de cameră părăsită în grabă pe
care o regăseşti  mai tîrziu  jefuită de dihania amintirilor pitice… Asta-i despre tine?” Nu-şi
putea ascunde bucuria că avea dreptate. “Ţi-am mai spus, tu ai întotdeauna dreptate!” Mă ura
cînd îi trînteam replica asta, aşa că a continuat: “Dacă pleca uneori, era pentru că lumile se
prăbuşeau cu prea multă viteză în somnul ei chinuit şi astfel, ceea ce dimineaţa părea a fi idee cu
articulaţii coerente şi fine, seara era găsit gunoi măturat cu obstinaţie şi ascuns după uşă.” A
aruncat cartea, prea uşoară să facă zgomot, iar pe urmă a privit-o de parcă ar fi fost un gîndac.
Am pus mîna pe telefon şi am format un număr la întîmplare, oricare, numai să scap. Mi-a luat
receptorul, avea şi altă carte în mînă şi a început să declame: “Am  fost asasin de copil.  Nu vreau
să spun asasin de copii, deşi ar fi o idee. Vreau să spun asasin de cînd eram copil, cu alte
cuvinte, un asasin care s-a brodit să fie copil, sau un copil care s-a brodit să fie asasin.  Alegeţi
voi ce doriţi.” Pe urmă l-a umflat rîsul şi a închis telefonul. “Mai ai multe de-astea?, m-a întrebat
redevenind brusc serios. Nu zău,  s-ar putea să-mi placă.” Cîteva secunde a fost linişte, am pus
cărţile la locul lor, am privit totul dintr-o dată, toate paginile acelea tipărite mai mic sau mai
mare, pagini pe care le citisem de cîteva ori şi altele neatinse vreodată. Am plecat apoi spre
bucătărie şi aşa, mai mult pentru mine, că el tot n-ar fi priceput, am început să fredonez un cîntec
destul de idiot, idiot de tot: “Hei, Jack Kerouac, I think of your mother…”
 
Din bar, n-am plecat împreună. Am băut doar cîteva beri şi-a dispărut.
Şi-atunci n-am mai vrut nimic, decît să plec acasă. “Hai să mergem!” Sănduca  m-a privit
de parcă n-ar fi înţeles: “Da-i doar două!” Cînd a văzut că n-o scoate la capăt cu mine, a zis: “Ştii
ce, du-mă la Mac!” Ne-am adunat cît am putut şi am pornit-o. Răcoarea nopţii ne făcea bine. Am
trăncănit întruna, nu prea mult, că am ajuns repede. Am lăsat-o acolo şi am pornit agale spre casă.
Din centru, de la Maria, am luat-o pe mal, privind luminile căzute în apă, de parcă ar fi fost ziua
mea de mîine. Fără să vreau, mă îndreptam tot spre bar; ştiam că nu mai putea fi nimeni acolo,
dar mă rugam să-mi apară cumva în cale. Păşeam aiurea, nu mă uitam în jur, dar nu era nimeni;
simţeam că nu mai am vlagă în minte, în trup, că-mi vine să mă întind acolo pe trotuar şi să rămîn
aşa pînă vor trece anii şi vor călca peste mine, sau vor pune flori şi vor creşte doar ele. Mă
gîndeam la toate astea şi la multe altele, cînd pe partea cealaltă a străzii, pe trotuarul acela
întunecat, am zărit ceva, venea dinspre bar, sau ar fi putut veni de acolo. Nu vedeam cine e, deja
mă gîndeam că aş putea merge cu el la mare, i-aş putea vorbi chiar şi despre Octav, i-aş putea
spune tot ce ţin ascuns în mine doar pentru el. Am înlemnit. A trecut strada şi venea spre mine.
“Ciao! N-am ştiut că eşti tu, am trecut aici ca să nu mai fiu singur… Nu vrei să fii prietena mea?
Sînt tare singur în seara asta… De unde vii?” Stăteam aşa, mă uitam la el, erau prea multe pentru
o singură zi, prea multe chiar şi pentru mine. “Hai, nu pleca! Stai aici!” Ne-am aşezat  pe un gard
mic, de ciment şi am vorbit; de toate. Nu-i vedeam faţa, doar părul blond căzîndu-i bogat  peste
tot, pînă la pămînt. Atît mai ştiu: vorbeam de toate. Cînd a văzut că tac prea mult a zis: “Hai să te
duc acasă.” Am pornit agale, aş fi vrut să nu ajungem niciodată. Copacii erau în floare, am trecut
pe lîngă un salcîm, am văzut că merge cu paşi siguri. Cînd a văzut că tac, s-a uitat  la mine, a
deshis larg braţele şi a zis: “Hai, iubeşte-mă, de ce nu vrei să mă iubeşti?!”
Am ajuns în cutiuţa personală trează de-a binelea; şi m-am urît sincer, cu metodă, pentru
că eram atît de lucidă, încît să ştiu că nu e frumos să aduci în casă un tip pe care abia l-ai
cunoscut într-un bar. Aşa că m-am dezbrăcat frumos şi mi-am pus o pijama roz,  numai bună
pentru calmat sau declanşat nevroze, nu mai ştiu care. Mi-am turnat Cola într-un pahar, pe care
scria tot aşa, frumos, cu alb pe roşu, sau invers -COKE- , am dat drumul la teleu şi cînd am găsit
unii care urlau destul de tare pentru a fi interesant, am dat la maxim şi am aşteptat. Dar nu mi-a
bătut nimeni în calorifer, n-a bătut nimeni în  perete şi, mult mai grav, n-a bătut nimeni la uşă.
Aşa că am stins teleul, am stins lumina şi m-am culcat. Era însă o steluţă pe undeva care nu se
lăsa stinsă. M-am întors pe toate părţile, vroiam să dau cu ea de pămînt, dar degeaba. Cum mă
mişcam eu, ea fugea invers. Şi ca să-mi facă în ciudă, s-a împărţit în mai multe şi se holbau toate
la mine. Am strîns tare ochii, să nu le mai văd şi pînă la urmă am aţipit un pic, nu ştiu cît, m-a
trezit uşa liftului, trîntită cu duşmănie. Am vrut să mă ridic, că era oricum lumină şi eu ar fi
trebuit să merg la lucru. M-am ridicat, dar era o parte din mine care rămăsese lată acolo. Şi m-am
întins iar ca să fac cumva să iau cu mine şi partea aia. Dar nu ştiam cum, că s-a ridicat deasupra şi
se clătina îngrozitor. Ca şi cum aş fi fost pe fundul unei ape şi  ea  trecea  peste mine în  toate 
părţile. Am pus mîna pe telefon , să  le zic ălora să nu m-aştepte, să lucreze fără mine. Şi eu am
mai dormit un pic, pînă s-a dus toată apa, s-a scurs undeva. Şi cînd s-a întîmplat asta, era destul
de tîrziu ca să plec iar în bar. Şi am fost acolo o zi, două, trei, pînă am început să-i cunosc pe toţi.
Şi cum stăteam într-o seară la masa mea mică, din colţ, în orbecăiala aia, că nu ştiai decît după
gust că mai ai ceva în pahar, s-a făcut lumină într-un loc, unul singur, unde era un tip blond, cu
plete, care m-a zărit şi mi-a făcut semn cu mîna, mi-a zîmbit şi după ce a terminat de vorbit cu ăia
cu care era, dar pe care nu-i vedeam că era prea întuneric, a venit spre mine şi-a zis: “Nu mă simt
prea bine, hai să plecăm.”
Stau aşa şi mă gîndesc să caut o continuare şi îmi simt timpul scurgîndu-mi-se prin trup.
Ca de obicei, în camera asta e o nebunie, adică sînt de toate şi mai ales eu, o chestie bipedă care
parcă încurcă lumea. Şi de cîte ori nu mai pot, nu mai găsesc, nu mai ştiu, fac acelaşi lucru:
înapoi aici, între cărţi şi postere, între mine şi mine. Îmi bag capul în căşti şi las totul să curgă ca
într-o poezie suprarealistă, destul de proastă, dealtfel, viaţa mea. Acum am stat aşa ore întregi, am
tot amînat ziua asta, de parcă mi-ar fi fost frică, dar acum totul merge firesc şi Liviu îmi curge
prin memorie, prin sînge, legat de acel ceva pe care  nimeni nu-l poate numi, dar care e chiar
viaţa, adică fluxul ei, adică sîmburele care face totul posibil. Pentru că  fără el, eu nu aş fi; şi fără
mine, nu ar fi nimic, căci lumea asta e aşa doar pentru mine. Aşa că eu, cînd mă pierd, vin aici şi-
mi bag capul în căşti, aşa, în nebunia asta totală. Cîteva luni n-am fost, adică n-am contat, nici
aici, nici aiurea, deci eram copil cuminte, roboţel nostim, programat pe mîncat, sculat şi alte de-
astea faine şi sterile, dar azi m-am trezit, de azi, gata!, azi a murit William Burroughs, cineva
trebuie să-i ia locul! Şi dacă s-ar putea numai cu droguri, alcool şi de-astea, ar fi simplu, dar nu e,
adică nu e de la ele. Aşa că n-am timp de pierdut, doar mi-e foame, dar n-am timp acum. Îmi bag
capul în căşti şi învîrt butonul pînă nu se mai poate şi totul se amestecă, numai cu  My Dying
Bride sau Gathering.
 
Cred că am băut destul ca să pot continua povestea asta, care doare atît de tare, că îmi
vine să urlu şi nu trece, deşi au trecut doi ani. Doi ani şi încă trece doar cu vodcă sau coniac, sau
nu ştiu, că nu trece, doar se duce un pic mai încolo… Oricum pînă la urmă l-am făcut să vină la
mine. A fost greu, tocmai în ziua aceea, îl văzusem cu prietena lui, o tipă care mie îmi producea
repulsie, dar la urma urmei, cum ar fi putut să-mi placă?! Era cald şi am primit un telefon, că eu îl
aşteptam ca proasta şi el a mers la film cu aia. Aşa că m-am dus să văd, că n-am vrut să cred, doar
îmi spusese că gata, de data asta gata, o terminaseră. Bla, bla, bla, bla! Vorba ceea: “bărbatul se
gudură, se gudură şi odată te muşcă.” (ce urît sună chestia asta, dar ce să-i fac?!) Asta e, dacă n-
am vrut s-ascult, că mi-au zis toţi, dar eu nimic, că-s mai deşteaptă… Aveam motivele mele,
nebuniile mele, nu vroiam să cred, simţeam altfel şi credeam că lumea simte la fel ca mine. Doar
stătusem de vorbă de atîtea ori, pe gardul ăla mic, atît de mic, că nu ştiu cum puteam sta pe el, am
fost de cîteva ori acolo, încercînd să retrăiesc momentele cu el şi mi-am adus aminte cum mă
privea printre şuviţele blonde şi-atît de dese, că eu nu-i vedeam faţa, îi cădea pleata peste tot pînă
pe trotuar, şi din spatele ei  îmi vorbea, îmi zicea de toate. Şi cînd s-a făcut prea frig, ne-am mutat
la mine în bucătărie, stăteam aplecaţi pe fereastră, privind în gol, cu trupurile atît de apropiate că 
auzeam  cum îi  bate  inima. Priveam în  jur, cerul  înstelat  deasupra  noastră  şi  spaima de viaţă
în noi, adică în mine, că lui nu-i era teamă de nimic, doar se bucura că e viu, se bucura şi de
dureri, că doar mort n-o să le mai simtă. Şi-mi povestea de toate, de ai lui, de sora lui  mică, o
pitoacă pe cinste, de tatăl lui, pe care îl ierta mereu pentru toate, căruia îi găsea mereu scuze
pentru tot şi toate, de maică-sa (mereu mică şi umflată, doar mică şi umflată, care îl bătea cînd era
mic, dar pe urmă n-a mai îndrăznit, că o dată a fost destul să-i strige: “Dacă ridici mîna la mine,
te rup, umflata dracului!”; şi ea l-a crezut, că doar ştia ce crescuse.)
Şi se uita în jur la ferestrele întunecate, care dădeau în camere mici, în camere mari, unde
oameni, trupuri obosite stăteau, dormeau, visau; şi el, supărat pe maică-sa, supărat pe toţi, striga
cît putea de tare, deşi era sigur că n-o să-l aud decît eu: “Dormiţi, căcăcioşilor? Treziţi-vă, băăă!
Trece viaţa pe lîngă voi, puturoşii dracului! Atîta ştiţi: să dormiţi!” Şi eu stăteam lipită de perete,
înghesuindu-mă singură într-un colţ, între masă şi  chiuvetă, cu genunchii strînşi, cum stau copiii
în pîntecul mamei ( poate chiar acolo mă credeam); ascultam tot ce-mi povestea, pînă spre
dimineaţă, cînd mă lăsa să dorm vreo două ore, ca să pot să mă duc la lucru. Şi mă simţeam atît
de odihnită, că-i dădeam mereu dreptate cînd  striga la căcăcioşii ăia. Mă miram şi eu că nu mă
supăram pe el cînd îl auzeam vorbind atîta de urît despre ai lui, dar şi despre alţii, mai ales despre
Mihai, care era doar umflatul dracului, deşi locuise la el şi lucraseră împreună, iar Sandu - că
doar crescuseră împreună - era doar: “Un prost, habar n-are ce vrea”.
Nu mă deranja nimic la el şi asta ar fi trebuit să-mi dea de gîndit, dar nu aveam eu timp de
asta, mereu îi dădeam dreptate, mereu eram de acord cu el. Iar după ce pleca, îmi venea să mă iau
la palme, cum putem fi atît de proastă, să cred chiar tot ce spune? Dar seara, adică noaptea, venea
iar, pe la unu, două, niciodată mai devreme; şi săream din somn, deschideam uşa mai fericită ca
oricînd, de parcă numai pentru asta trăiam, ca să mă trezească el din somn. Stăteam de poveşti
pînă spre dimineaţă, pe urmă mergeam la lucru, veneam repede înapoi, deşi ştiam că plecase, dar
aranjam casa, să fie mereu frumos şi curat, să nu fiu ca mă-sa. Eram fericită.
Şi într-o seară-noapte de-aia, cînd stătea atîrnat de fereastră, s-a întors brusc spre cameră,
spre lumea mea şi-a  zis : “Cineva, acolo sus, a plănuit toate astea. Trebuia să te întîlnesc!”
 
Au trecut aşa cîteva săptămîni, dormeam, vorbeam, lucram, vorbeam, povesteam, dar mai
ales, ascultam, ascultam, ascultam… Nu puteam să cred că s-a dus cu ea la film. M-am dus în
oraş, încet, pe furiş, cu speranţa că  cineva  şi-a bătut joc de mine, că el nu e acolo, în sală cu ea,
adică cu oricine, dar nu cu ea.
Au ieşit amîndoi, au trecut pe lîngă mine, eu pe lîngă ei, ca şi cum nu ne-am fi cunoscut,
ca nişte străini, m-am dus acasă şi-am strîns din dinţi, am pornit iar pe străzi  şi iar am dat de ei.
Liviu s-a albit, dar a reuşit să mă ocolească, iar eu m-am dus undeva să beau, orice, dar n-aveau
decît Cola.
În seara aceea, s-a mutat la mine, cu haine cu tot, uite aşa, SIMPLU, mi-a zis că e cel mai
greu moment din viaţa lui şi oricum n-are unde să se ducă.
 
Era o vreme cînd îmi povesteam totul, fiecare detaliu, cînd rememoram totul, în cele mai
mici detalii, puneam totul în ordine, de parcă de asta ar fi depins viaţa mea, nu uitam nimic,
minutele, zilele, amintirile se aranjau frumos. Acum nu mai contează ordinea, acum trebuie doar
spus. Unele lucruri sînt doar pentru mine, drumurile spre casă, căutîndu-l, serile în bar cînd nu era
acolo, dar ştiam unde ar fi putut fi şi porneam să-l caut, totdeauna mă aştepta undeva şi cînd mă
zărea, se ridica în picioare şi cu tonul cel mai normal, îmi spunea: “Ce-ai stat aşa mult?” Poveştile
lui, mereu doar poveştile lui despre maică-sa, despre aia mică, despre tatăl lui, doar atunci cînd
era trist, doar atunci  îşi dădea voie să-şi aducă aminte de el, nu-l văzuse de mult, plecase undeva
departe, doar o dată s-a dus să-l caute. (Trenul urma să plece peste cîteva minute, a urcat în
primul vagon şi a căutat un loc la geam. Era speriat, mult prea speriat pentru a vedea mizeria din
vagon, băncile jupuite şi murdare. N-avea bagaj, era doar obosit. Blugii  începuseră să i se rupă,
tricoul îi era puţin murdar şi pe deasupra, se mai şi zgîriase pe braţul drept, avea de gînd să
doarmă, urma un drum lung şi nu vroia să vorbească cu nimeni. Îi era dor de  surioara lui, el o
învăţase să îşi lege şireturile, el a luat-o prima dată de mînă şi au plecat de acasă  şi  s-au ascuns
în copacul din faţa blocului; au găsit un cuib gata făcut şi s-au mutat acolo, ca să nu-i mai  bată
nimeni. Au vrut să   îşi aducă şi jucăriile, dar ele nu se făceau mai mici în timp ce se căţărau; şi
pentru că la un moment dat n-au mai putut să le care, le-au dat drumul, pînă a crescut o grămadă
de jucării pe iarbă, nişte animale de pradă cu ochi de plastic. Au coborît cînd li s-a făcut prea tare
foame, dar cînd s-au întors, n-au mai găsit copacul, doar un ciot nenorocit.
Trenul mergea încet, oprea des, ceea ce îl enerva peste măsură. Gările erau toate pustii, se
uita pe geam nu ca să vadă dealurile şi casele, se uita mai ales pentru că îi plăcea să vadă
reflectate acolo figurile celor din vagon. Erau ca nişte stafii în care el punea un strop de viaţă,
gesticulau, dar parcă nu convingeau pe nimeni… S-a trezit brusc, cineva îl zgîlţîia  cu brutalitate,
s-a uitat  buimac la omul din faţa lui şi, la început,  n-a înţeles nimic, străinul s-a înfuriat tare, i-a
mai zis o dată: “Biletul, tinere, ai bilet?” Liviu nu a înţeles întrebarea sau s-a prefăcut că nu
înţelege, totuşi, cînd omul acela a devenit prea nervos, i-a zis simplu şi clar singurul cuvînt care i-
a trecut prin minte: “Nu!” A fost dat jos în prima gară, era un orăşel, aşa că a căutat o cişmea cum
numai acolo putea găsi. S-a spălat pînă în brîu şi după aceea şi-a spălat şi tricoul. Oamenii
întorceau capul după el şi comentau în şoaptă. Le era frică de el, deşi vedeau că e mai mult un
copil. Se speriau cînd vedeau meduza tatuată de pe umărul drept, mai ales că părea vie. Şi mai
avea şi plete, aşa ceva nu se mai văzuse în tîrgul lor. O babă şi-a făcut chiar cruce. Şi atunci s-a
urcat în primul tren, numai ca să scape. Aşa  a ajuns iar lîngă un bătrîn  şi a adormit legănat de
tren şi de privirea lui. Cînd s-a trezit era singur în compartiment, habar n-avea unde se află şi
atunci a mai mers cîteva ore şi apoi s-a hotărît să coboare în primul oraş. S-a plimbat un pic
pentru a vedea oamenii şi casele, pentru ca ei să-l vadă pe el: un tînăr blond, în blugi, cu plete, un
om care era el şi numai el. Pe urmă s-a dus la marginea cătunului ăluia cu pretenţii de oraş, se
uita la maşini, pînă cînd cineva a oprit şi l-a lăsat să urce. Pe înserate  a ajuns la  capăt, acolo
unde era tatăl lui. S-a dus la unitatea militară, avea atîtea să-i spună. “Nu, aici nu e nimeni cu
numele ăsta”. A stat cîteva zile în faţa porţii, pînă la urmă a înţeles: tatăl lui mergea cu trenul, la
un moment dat a coborît, ca să vadă primăvara mai de aproape. Şi atunci, pentru că era cald şi se
simţea bine, i-a scris fiului său, pentru ca el să ştie toate astea.)
 
Nu mai  îmi aduc aminte multe lucruri pe care mi le-a spus, unele nu mai vreau să  mi le
spun. Am obosit, pur şi simplu nu mai pot, nu mai am curajul să retrăiesc totul. Am riscat şi am
pierdut, dar am  amintiri. Asta e tot. Adică chiar  TOT.
Aproape că nu-mi vine să cred! A trecut atîta timp şi singura certitudine  e că vine iarna.
Totul mi se pare lipsit de sens. Mi-a zis că va veni la mine, să stăm de vorbă, iar e în cumpănă şi
mi-a zis că trebuie, că are nevoie de un sfat, deci va veni la mine, pentru că îi e greu, pentru că
numai pe mine mă are. Asta zic eu, el a zis doar că trebuie să vorbească cu cineva.
Am visat ceva tare ciudat: o pasăre stranie, mică, dar mai mare decît o vrabie, dar mai
mică decît un porumbel, cu penaj gri-bleu şi în faţă-alb. Eram în casa bunicilor mei, casa în care
am crescut, în camera de la stradă şi făceam curat. Cu o mătură dădeam păianjenii jos, pasărea
asta stătea cam deasupra ferestrei, totuşi parcă mai spre colţ.     
Am lovit-o de mai multe ori, să o dau jos de acolo. Am  lovit-o tare de cîteva ori şi a căzut
în cutia de tablă care era în faţa teracotei. Pe urmă am zis către cei din cameră: “Uite, pasărea
asta, am crezut că e moartă, dar e vie, vie… Mişcă…” Şi ei au zis (care ei nu mai ştiu):  “Da, e
vie!” Şi atunci eu am continuat: “Nu trebuia să dau în ea, e măiţa, cum de n-am recunoscut-o? Ce
tare am dat, oare doare? Oare mă iartă? Oare am omorît-o?” Tot timpul am crezut că fac rău
tuturor. “Nu, e vie!, au zis ei. Mişcă!” Şi m-am dus să caut apă, să-i dau păsării mele, să-şi revină.
M-am dus în camera mea şi am aranjat  totul, cu patul în mijloc şi cuvertura înflorată, cam mult
mov, întinsă frumos, fără cute. Lîngă sobă era un vas mare, o carafă de argint sau alt metal alb şi
în ea era apă, apă curată. Cînd m-am întors în camera de la stradă, măiţa împărţea bomboane, dar
nu erau bomboane obişnuite. Avea în mînă un păianjen din care a rupt şi i-a dat ei (care ei nu mai
ştiu); m-am trezit, sperînd că mă va ierta pentru că am lovit-o. Şi speram că şi Liviu mă va ierta,
nu ştiam cu ce i-am greşit, dar vroiam să mă ierte, adică să nu se răzbune pe mine.
 
El nu-şi prea mai aducea aminte cînd şi cum s-au cunoscut. Şi Lucia îi zicea mereu: “Da’
ai promis!” şi el habar  n-avea de nimic. De cîte ori nu-şi aducea aminte ceva, o ura sincer, pentru
că ea nu uita niciodată nimic, parcă îşi nota tot ce se vorbea în jurul ei, avea o memorie oribilă: cu
ore de program, cu vorbe auzite în tramvai, cu discuţii cu prietenii. Îşi aducea aminte tot, tot;
odată chiar a rugat-o să mergă la o conferinţă, ceva despre animale de mult dispărute şi ea s-a
dus, deşi n-o interesa deloc şi cînd s-a întors i-a zis: “Stai să scriu, să nu uit ceva!” Şi a scris vreo
treizeci sau patruzeci de pagini mari, mari de tot, că pînă la urmă au fost şi publicate, aşa cum le-
a scris ea (le-a trimis lectorului, că el nu mai avea nimic, rămăsese fără bagaje, dispăruseră
cumva, în drum spre casă).
Aşa că el de asta era nervos : ştia că spusese toate lucrurile alea, dar el uitase şi ea nu. Nu
o făcea din răutate, pur şi simplu de multe ori vorbea şi uita, ca şi cum momentele acelea n-ar fi
fost niciodată în viaţa lui. El avea alte amintiri.  Cînd a întîlnit-o în bar, în seara  aceea (deşi ea
susţinea că mai vorbiseră  şi înainte şi chiar o dusese acasă de cîteva ori) , în fine, în seara aia de
care îşi aducea el aminte ca fiind prima, n-avea chef să stea acolo, să bea, vroia să vorbească, să
spună tot ce adunase în el de luni, de ani, de mult, despre orice, despre maică-sa, despre sora lui
mai mică, despre tatăl lui, mai ales despre tatăl lui, zăpăcitul ăla care se plimba prin ţară, care
trimitea vederi de peste tot şi de niciunde, că ai fi zis că e mereu în vacanţă, sau că face turul ţării
de mai multe ori; şi ea l-a ascultat - ghinionul ei- şi o mai chema şi Lucia, ghinionul ei.
Acum nu prea ştia cum o să se descurce, stătea pe malul apei şi privea cum se întunecă, n-
avea chef să dea ochii cu prietenii ei, vroia să stea  mult acolo, pînă se întuneca de tot, pentru ca
ea să adoarmă înainte ca el să ajungă acasă, era mulţumit că avea unde să se ducă; ştia că pînă
dimineaţă o să-i treacă, dimineaţa el era doar un înger blond, mereu doar un înger blond.
 
S-a lăsat de mult întunericul, zăpada atingea cam jumătate de metru, cerul părea senin şi
el habar n-avea pe ce lume se află. A aşezat fotoliul lîngă sobă şi,  pentru prima dată  în acea zi, 
s-a simţit mulţumit. A privit cu atenţie în jur, panoul arăta că totul era în regulă. A deschis  cartea 
şi a văzut  iar ce a făcut el la un an, pe urmă a trecut mai departe, la momentul în care s-a lăsat de
sport, nu că nu-i plăcuse, dar nu mai putea. Ştia povestea, îl plictisea întotdeauna, avea nevoie de
altceva, de o viaţă, a altora, pentru că a lui îi fusese luată. Da, putea spune că era mulţumit,
aparatele funcţionau normal, era cald, iarna era o poveste.
Găsise cu greu camera asta, deşi ar fi preferat o mansardă, îi plăcea să privească lumea de
sus, măcar atunci cînd era foarte obosit, dar era bine, locul era curat şi deja omorîse toţi şobolanii.
Apartamentele erau acum pustii, la ambele etaje, dar el continua să locuiască acolo, sub scară: se
obişnuise, oricum sus uşile nu se închideau. În seara aceea avea chef să călătorească  peste tot,
mai ales în locuri unde nu mai fusese. Putea să se vadă la orice vîrstă şi în orice loc, putea să ştie
şi cum se va termina povestea asta şi cum se va termina iarna. Dar nu îl interesa viitorul, s-a
ridicat brusc şi s-a dus să aranjeze cablurile. A verificat legăturile şi a început să întindă sîrmele
alea greoaie, care legau panoul central de nişte borcane ciudate, un fel de coloane, borcane
incolore că nici nu le vedeai, dar erau pline cu un fel de apă ciudată, o plasmă, ceva ce nu putea fi
găsit în altă parte. Pe fiecare era o etichetă, un nume de fată, iar în apa aia erau un fel de
homunculi, ceva ce nu se vede decît la o ecografie, ceva  ce  nu  poate  trăi  fără  trupul care le va
da viaţă, fără borcanele acelea, fără Liviu, care avea grijă ca totul să funcţioneze perfect.
Acum rămăsese cu un cablu în mînă, iar privirea îi cădea în gol, era seară, era bine; şi-a
trecut mîna prin păr, dar şi-a retras-o speriat, uitase că s-a ras, mereu uita. Bluza îl strîngea mai
ales la gît, din ce în ce mai tare, chiar făcuse unele cerculeţe aşezate frumos peste guler. Începuse
să se schimbe, deşi parcă numai el observa asta, prietenii nu ziceau nimic, de parcă pletele ar fi
fost tot acolo, de parcă ochii lui ar fi fost tot blînzi. E adevărat că nu prea mai avea prieteni, unul
chiar murise cam ca un prost, s-a aruncat pe geam, fiind sigur că va zbura, chiar aşa a şi strigat:
“Zborrr!” şi apoi s-a izbit de sol, a făcut şi o groapă acolo, groapa lui, că nu a mai trebuit decît să-
i pună o cruce şi să-l acopere cu pămînt.
 
Stătea aşa cu cablul în mînă, gîndindu-se la toate astea şi la multe altele. La un moment
dat a tresărit, nu ştia cît timp trecuse, n-avea nici un ceas în casă, doar o pendulă veche, care nu
mergea, pur şi simplu îi rupsese el un arc.  “M-am blocat şi eu în locul ăsta!”, spuse mai mult
pentru sine. Deocamdată avea destule senzaţii, destule sentimente şi uitări, dar mai ales avea
borcanele alea, avea trupurile din care încolţeau propriile-i vieţi.
Deodată a tresărit, ţinea cablul în mînă, era în genunchi, în mijlocul camerei şi ceva i se
urca pe spate, a simţit chiar cum i se încolăceşte în jurul mijlocului şi cum i se urcă încet pe
mîini. A vrut să se ridice, dar s-a scuturat cu teamă, adevărul e că era  mai mult decît îngrozit.
“De unde e iedera asta, ce e cu frunzele astea?!” Privea năucit, nu înţelegea de unde apăruse
planta asta oribilă care se întindea peste tot. A început să se dezmeticească, s-a ridicat brusc şi,
furios, a început să rupă frunze şi tulpini, parcă îşi ieşise din minţi. Răsturna tot, rupea tot. A 
început să caute tulpina din care venea totul, toate ramurile alea tinere. Tot căutînd, a ajuns
aproape de borcane, luase o foarfecă şi tăia tot, pe covor erau numai frunze. Planta venea dintr-un
borcan, de asta era sigur, se uita buimac, a găsit şi o grămadă de pagini scrise frumos, nu era
scrisul lui, doar povestea, povestea era şi despre el. Iedera venea din borcanul de lîngă foi, nu
pricepea nimic, toată coloana era învelită în frunze. A început iar să taie tot, pînă a dat de
rădăcini, le ura, dar a rămas nemişcat : acolo, înăuntru, nu mai era nimic. Înainte de a cădea în
plasma aia pustie n-a mai avut timp decît să-şi şoptească: “Unde naiba-i Lucia?”
 
 Avea tot timpul o altă variantă pentru cele petrecute între noi, aproape că mă credeam
nebună, nu mai eram sigură de nimic, nu mă lăsa să fiu sigură de nimic. Mult timp repetam totul
doar pentru mine, doar aşa, ca să văd dacă uit ceva, mă gîndeam că o să uit doar ceea ce n-a fost,
deci, ceea ce îmi amintesc, a fost. Gîndurile mi se amestecă, totul mi se amestecă. Nu-mi  aduc
aminte să-mi fi fost vreodată altfel… Un gînd   simplu pe care îl am în minte de vreo două zile.
Mă  uit în jur şi îmi zic: “niciodată altfel”. Gîndesc  fragmentar.  Nu  înţeleg decît de aici pînă
aici. “Dacă vrei, eu îţi spun tot şi tu scrii. Va fi cartea ta… Ţi-e frică? Ce, n-ai talent?”
Mi-am adus aminte ce mi-a zis de la început, că numai rataţii pot să scrie şi atunci m-am
hotărît să mă ratez pe cinste. Era unul, de cîte ori îl vedeam pe stradă trebuia să-l ocolesc cinci
străzi că mirosea a ceva ciudat, nimeni nu ştia cine era cu adevărat. De obicei lăsa deschisă uşa
liftului şi trebuia să urc pe jos pînă la şase. Cînd n-am mai suportat i-am spus administratorului şi
mi-a răspuns dezarmant de simplu: “Poetul…da, el desigur, o să-i spun, dar nu o face din răutate,
aşa e el.” L-am crezut pe cuvînt şi pe deasupra mi-a fost chiar jenă, cum să-i fac scandal  pentru o
uşă de lift?! Pe urmă am mai cunoscut şi alţii, unul  era mereu beat, scria şi era chiar o celebritate
locală cu premii naţionale (adică locale un pic mai mari) şi era mereu beat de nu se vedea om cu
persoană, şi asta mi s-a părut simplu,  aşa că m-am apucat de băut. What work for them might
work for you... Că pînă şi paginile astea sînt o formă de masochism… Drept pentru care tai cu
furie din salamul ăsta, mă uit ce uşor trece cuţitul prin tot ce odată era viaţă şi mănînc cu furie, în
timp ce mai rad o vodcă să văd dacă merge, să văd dacă pot să scriu după aia… Şi acum scriu, că
tot n-am ce face şi mă gîndesc că tot ce a fost, a fost, ce sens mai are să miorlăi ca o proastă,
altădată să deschid ochii, că tot nu foloseşte la nimic, dar măcar o să văd şi eu cum cad, nu numai
alţii, care acum se uită la mine şi-mi zic “De fapt nici nu te-ai lovit prea rău”. Şi ca să mai îmi
treacă toate astea… isteriile, durerile, dracu’ ştie ce-o fi, că mi-e bine, scriu în timp ce cu un ochi
citesc cu atenţie dintr-un roman alb şi cu alt ochi mă uit la teleul unde e fotbal între unii galbeni şi
alţii albaştrii. Ce bine e să nu-ţi pese cine sînt ăştia toţi, ce vor ei de la tine, în timp ce tu furi tot
de la ei, vezi, auzi, simţi, dar nu doare, că nimic nu e al tău, ci al pagini pe care o scrii.
  Merg aşa aiurea pe străzi şi mă gîndesc la ratare, mare brînză, unii fac scaune, alţii scriu,
tot aia e, nimic nu salvează, nimic nu înnobilează. Parcă eram în cameră. Cum am ajuns aici? Nu
ştiu nimic, dar merg fără să-mi aduc aminte de unde am pornit.        
 
Visam cu ochii deschişi şi nu dormeam decît după ce clădeam lumi în care credeam, aşa
cum unii cred în Fata Morgana. Cînd aveam vreo trei-patru ani nu vroiam să dorm pînă nu-mi
vedeam spiriduşii amestecaţi cu demonii. Credeam despre mine că sînt prietena lor, credeam
despre mine că pot să îi chem în ajutor. Credeam în poveştile mele, pe care mi le scriam singură,
dar nu le puneam pe hîrtie, ca să nu le ştie şi alţii. Eram rea şi egoistă, eram mică şi neajutorată şi,
dacă mă gîndesc bine,  nici nu m-am schimbat prea mult.
Îmi caut scuze, asta e! Adică, dacă n-a fost aşa, trebuie să fie un motiv pentru care am
crezut că a fost aşa! E un lucru care s-a întîmplat, deci îmi pot imagina că a fost  într-un fel. Îmi 
pot imagina că tot ce n-a fost, a fost , dar am uitat…Şi ştiu că a fost, pentru că a lăsat urme, ca
naşterea mea, ca Liviu. Pentru că despre el e vorba.
 
Aproape că ştiu: asta e singura salvare, să spun tot, fără să-ncerc să-nţeleg. Mai întîi să
scriu tot. Dar chiar şi-acum, gîndurile îmi zboară aiurea. Îmi aduc aminte, dar nu simt că-mi aduc
aminte. Pur şi simplu, îmi aduc aminte. Culori, gesturi, vorbe, trupuri. Dar nu şi trăiri, doar o
gheară ce mă sfîşie. A cui e? Ce vrea de la mine? Asta e singura salvare: să scriu tot.
Mi-a dat telefon să se scuze că nu a trecut ieri. A zis că vine mîine, l-am rugat să vină joi.
A sunat pe la unu, şi-a dat seama că nu sînt singură, mi s-a părut destul de beat, nu m-a mirat
deloc chestia asta, aşa cum de la o vreme nu mă mai miră nimic.
Vise multe şi ciudate, aşa sînt nopţile şi zilele mele. Oricum ultima oară mi-a adus flori, le
ţin pe masă, aproape de mine, de sufletul meu. Le simt mirosul şi îl simt pe el. “Nu te
manipulează?”, am fost întrebată sec, atunci cînd am pomenit florile.
Afară ninge, ninge în cel mai oribil mod cu putinţă. Înnebunesc! (şi nici nu ştiu dacă îmi
pare rău). Adevărul e că ne-am distruge amîndoi, el a ştiut asta de la început, eu nu vreau să cred
nici acum, cum n-am vrut să cred niciodată.  M-a rugat să nu-l desconsider, m-a rugat cu o voce
pierdută, o voce de om speriat, trist. Nu ştiu dacă îi pasă cu adevărat, uite asta nu prea cred.  “A
fost tai-că-meu, i-am zis tot ce n-a auzit el în cincizeci de ani. I-am zis tot!”. A plîns apoi în
braţele unui prieten, unul masiv, care-l ţinea ca pe un copil şi el plîngea ca un copil, ca un copil
care el n-a fost. (Adevărul e că ninge ca în poveşti, cu fulgi mari, albi şi pufoşi). S-a bătut cu
cineva, zice că şi-a băut minţile, “aveam creierul în alcool”. Ei l-au iertat, el nu se iartă. “Astea nu
erau în plan, dar nu, că trebuia să se întîmple!” Mă uitam la el, mă uitam la ochii lui de aceeaşi
culoare cu părul şi barba, mă uitam la florile astea  şi mă gîndeam că o să mă trezesc să plec la
lucru.
L-am privit apoi pe geam, cînd a plecat. Mergea încet, cu mîinile strînse la piept, gînditor.
Umbla aşa pe străzi, gîndindu-se la el, simţind că începe să-i urască pe toţi, pentru că nu-l lăsau
să treacă mai repede, pentru că aveau cămăşi albe, pentru că aveau un ruj prea strident, pentru că
aveau maşini luxoase, pentru că erau ei. Şi atunci s-a gîndit că ar putea încerca şi el. Şi ar putea
începe prin a fi el.
Cînd vedea un om, încerca să vadă dincolo de pielea aia lunecoasă ori rîncedă, dincolo de
carne, vroia să vadă sufletul, visa o lume în care sufletul nu era ascuns. Oricum, el nu-şi putea
permite să fie altfel, iar Lucia nu avea decît să creadă ce vroia. Şi mai apoi, să se descurce!
(“Toţi sîntem rezultatul prietenilor pe care i-am întîlnit şi al întîlnirilor pe care le-am
ratat”. Asta de la Pleşu o ştiu. Şi mai zice el: “Toţi trăim în epoca pe care o merităm şi care ne
trebuie”. Şi ce are asta cu cartea mea? “Better  to feel something than nothing”. Asta e dintr-un
film, asta da.)
 
Cînd mă gîndeam la el, sau la noi, îmi dădeam seama că vorbea tot mai rar despre ai lui,
că aproape nu ştiam mai nimic despre trecutul din care venea. Ştiam doar că era născut în
octombrie, un octombrie mai frumos ca oricînd. Vara se prelungise nefiresc, iarna era mai
aproape, dar nu se simţea deloc. Maică-sa nu se bucurase deloc… îl înjura într-una, de la început,
de cînd el a prins viaţă şi stătea ghemuit acolo,  înăuntru, nemişcat aproape, fiindu-i deja frică de
ea. Ştia că o chinuia şi că ea nu-l va ierta niciodată, dar nu avea ce face, numai că nu mişca şi
încerca să se nască la timp. A fost o zi frumoasă atunci, asta ştia sigur;  în rest nu-şi mai aducea 
aminte mare lucru.            Nici despre copilăria lui nu ştia prea multe, fusese mult prea scurtă şi
îşi dorea mult să uite şi atît cît a fost.  Într-o seară, maică-sa era mai beată ca de obicei şi mai
mirosea şi a transpiraţie, aşa că a zis : “pînă aici!”. Şi a plecat, doar ca să plece. Hoinărea prin
oraş ,dormea pe oriunde, într-o seară a ridicat pentru prima dată un capac şi a coborît în canal,
deschizînd porţile unei lumi în care vroia să se uite. A coborît încet pe  scăriţa de metal, a pus
piciorul cu teamă,  pe ultima treaptă şi, oricît s-a ferit, a nimerit tot într-o băltoacă. Îi era tare
frică, îşi auzea inima bătînd, se amestecau o grămadă de zgomote , dar nu se vedea nimic. A
simţit cum cineva îl prinde de braţ şi o voce hodorogită  i-a zis: “Nici nu ştii de cînd aştept aici”.
Străinul l-a privit cu atenţie, Liviu era un puşti blond, cu părul căzut dincolo de umeri, avea o
privire dîrză şi, mai ales, semăna cu un om care nu avea ce să caute în acele locuri, părea că vine
dintr-o insulă a fericiţilor. Străinul a fost desigur mulţumit de ce a văzut şi, pe tonul cel mai
firesc, i-a zis: “Pe mine mă cheamă Damian şi sînt stăpînul acestei lumi.”
A stat acolo zile întregi sau poate ani, a învăţat  multe lucruri, mai ales ce trebuie să facă
pentru a rezista, pentru ca totul să fie în el şi prin el. A plecat într-o zi în care soarele pătrundea
adînc în canale. Damian nu l-a oprit, doar  i-a zis: “Da, e vremea să-ţi  vezi de ale tale. Ia cartea
asta, o să te ajute!” Cînd a ajuns sus, a început să o răsfoiască, dar paginile nu semănau cu nimic
din ceea ce ştia el, iar literele erau ciudate. S-a dus în primul birt şi, pentru prima dată în viaţa lui,
s-a simţit maică-sa, habar n-avea pe unde să o apuce. Îi era rău, îi era somn şi nu avea pe nimeni.
Se gîndea la toate astea şi la multe altele, se gîndea la sora lui mai mică, se gîndea că aici nimic
din ce ştia el nu ajută. Şi atunci a scos cartea din buzunar, a scuturat-o de praf şi ea a început să
crească, s-a făcut mare, tot mai mare, pînă cînd a început să înţeleagă ce scrie acolo, doar pentru
el.
A început să bată birturile, barurile, unde se simţea tot mai bine, în fum şi vodcă, în durere
şi ură; se uita la toţi rataţii ăia, cîndva fuseseră tineri şi furioşi, iar într-o zi va fi ca ei. Nu-i părea
rău şi, oricum, n-ar fi avut nici un rost. De fapt, se ducea acolo mai mult ca să se uite la ei, să se
bucure că era tînăr şi că într-o zi le va semăna;  ştia ce-l aşteaptă şi nu îi mai era frică. Privea
chipurile acelea care brusc îi păreau ciudate şi încerca mereu să-şi imagineze cum arătau
camerele locuite de acele mutre nerase, îmbibate de alcool prost, cu miros înţepător. Era convins
că un chip şters, obosit vine dintr-o cameră întunecată, cu ferestre murdare şi fără oglindă, sau cu
o oglindă veche, scrijelită peste tot, o oglindă care aproape că refuză să mai reflecte ceva.
A închis ochii pentru cîteva secunde pe care le-a dorit cît mai lungi.  Ştia că, dacă va reuşi
să-şi imagineze ceva frumos, acel lucru se va lipi de memoria lui şi va rămîne acolo, ca şi cum ar
fi fost. Asta dorea: să ia cartea în mîini şi să o taie în bucăţi mici, mici de tot, iar apoi să lipească
bucăţile, la întîmplare, pe o foaie albă, ruptă şi ea dintr-un bloc mare de desen.
 
Au trecut anii fără să-şi dea seama. Îl visa tot mai des pe Damian, sub toate formele, dar
mereu îl recunoştea şi era tare furios că nu-l lăsa în pace. Îi era ciudă pe el şi odată chiar a
încercat să scape, a luat cartea şi a rupt-o în bucăţi mici şi s-a culcat iar, acolo, sub scara  unde se
ascunsese de mai mult timp. Dimineaţa n-a văzut decît o măsuţă mică şi deasupra o carte imensă,
cu o copertă aurie, focul ardea în sobă şi toate păreau ale lui. A adormit fericit, iar cînd s-a trezit,
era tot sub scară, iar în jurul lui erau numai cărţi rupte şi chiar se întreba unde găsise atîtea cărţi.
Cum n-a găsit nici un răspuns, s-a ridicat de acolo şi-a aranjat pletele şi a pornit-o iar pe străzi,
asta făcea mereu, pe urmă mergea într-un  birt şi zăcea acolo pînă îl dădeau afară. Cînd a  întîlnit-
o pe Lucia, nu mai aştepta de mult ceva nou. Cînd a auzit-o rostind: “Viaţa asta, oricum i-aş zice,
tot  prea frumos i-aş zice”, s-a gîndit mai întîi la el şi pe urmă a făcut singurul lucru care i-a trecut
prin minte, s-a aplecat asupra ei şi i-a zis direct, de parcă ar fi cunoscut-o de cînd lumea: “Nu-i
adevărat, viaţa-i frumoasă!” Şi cînd a văzut că ea tace, s-a gîndit că e un semn bun şi a continuat:
“Dacă dai o bere!”
 
Împreună formam un cuplu ciudat şi cei din jur simţeau asta altfel decît noi. Mă aruncam
întreagă în acest vîrtej, fără să mă gîndesc la ce ar putea urma şi fără să mai caut începutul. De
obicei eram liniştită, mă plimbam şi îmi continuam drumurile, de fapt nu era deloc aşa, dar acum
tot nu mai contează. Pentru cei din jur păream destul de liniştită, pluteam de fericire, pe urmă
eram mai disperată ca oricînd. Împreună însă formam un vîrtej ameţitor, o nebunie totuşi albă, o
spirală care se amesteca ameţitor, parcă rotindu-se, parcă zbătîndu-se. Eram un vîrtej alb,
semănam cu o constelaţie, ceva parcă ne depărta şi vedeam o linie verde aşezată între noi, dorind
să rupă spirala în două. O bucurie a distrugerii şi o fericire a ei, inexplicabile, formau un vîrtej
alb, ca o distrugere.
 
  Cînd trecea ameţeala şi aveam puterea să privesc în jur, îl vedeam pur şi simplu
transformat din albastrul care era într-un curcubeu, care se deplasa mereu, se rotea ameţitor,
devenea o mare de roşu, o zbatere de roşu infinit.
  Şi într-o seară, cînd nu mai era nimic de spus, cînd oraşul dormea şi după ce le-a mai
strigat ălora că dorm ca nişte tîmpiţi în loc să trăiască pentru că oricum nu prea mai aveau mult
timp, că trece viaţa pe lîngă ei şi ei dorm ca proştii, am văzut că roşul în care se transformă e mai
curat ca oricînd. Şi atunci s-a întors calm spre mine, a ezitat un moment, dar în final s-a  hotărît: a
închis fereastra, şi-a aprins o ţigară şi cu tot calmul său a rostit o frază la care s-a gîndit mult, sau
poate o auzise el, rostită de vreo jună, o chestie simplă care suna aşa,  ca într-o romanţă. “Nu
plînge, oricum îmi pare bine că am făcut parte din viaţa ta!”
Acum  scriu altceva, ceva interesant, ca de obicei - caut o continuare. Gata, am găsit-o!…
Na, că am pierdut-o iar! (Mă distrează faptul că vreau să scriu despre mine, dar nu am curajul să
spun tot ce gîndesc, să spun tot despre mine, despre cum mă văd eu, nici măcar să sugerez, nu
cumva să mă jignesc, nu cumva să mă  neîndreptăţesc şi eu, nu cumva să zică alţii: “uite şi la
asta! cin’ se crede?!”)
Aşa că ascult Melissa, numai Melissa, ca în seara aia în care a venit Liviu, blond,
puternic, cu tot cu bagaje, era lumină, numai lumină, tot timpul mi-l amintesc numai în lumină.
Avea o cămaşă  în carouri, cu verde şi albastru, cu puţin galben şi cu şi mai puţin negru, fără
mîneci, le tăiase el. Era vesel, era EL, că doar de asta am vrut să-l cunosc; şi nu m-a dezamăgit
niciodată, nici atunci cînd mi-a dat una de nu mi-am revenit nici azi, dar e drept, a zis că dă, că nu
are de ales.
În rest, am tot timpul am vise ciudate, cu călugări şi nebuni, cu cetăţi şi case de piatră, dar
pe care le pun mereu în aceeaşi ordine… Sînt mereu aceleaşi străzi, sînt mereu aceleaşi oraşe,
necunoscute, neumblate vreodată. Eram sigură că nu există, că nu erau decît ale mele. Aş putea
oricînd să închid ochii şi să revăd o stradă lungă, coborînd în pantă, pînă la un pod de piatră peste
o apă care a secat, sau poate nici n-a fost.
 Adevărul e că nu mă suport, nu mă mai suport şi mai am atîta (?!) timp de stat cu mine!
aş vrea să plec şi eu, cum au plecat alţii.
 
Mîine începe un an nou/vechi/ totuna. Aş putea bea un pahar de şampanie, să sărbătoresc
ce?!  Plecarea lui Octav?!  În noaptea asta o să fiu singură, aşa că toate sticlele astea sînt doar
pentru mine.
Vorba aceea: “să acceptăm evidenţa, nu ştii să trăieşti, degeaba te zgîieşti în oglindă,
degeaba ridurile, degeaba rînjeşti;  nu ştii nici măcar că exişti, degeaba viaţa la capătul simţurilor;
degeaba, piticuţo, degeaba te îngînă ecoul că pînă şi urma ţi-a uitat numele. Gata, asta eşti!”…
Parcă n-ar fi vorba despre mine.
 Acum mă uit pe geam şi mă mir  cîte ferestre pot fi semiluminate, ăştia chiar se bucură!
Teleul merge, cîntă una nu ştiu despre ce, nu-mi pasă. Mi-am aranjat frumos camera mai mult de
frică, să nu se supere anul ăsta pe mine, că nici n-a venit bine şi plouă. Octav a plecat, l-am căutat
în tot oraşul, nu s-a mai întors, nu mai contează, oricum în ultimul timp eram mai mult doi străini,
de ce să mai fi venit?! Oricum sînt singură şi e noaptea de anul nou, aşa cu litere mici. Am un
pustiu în mine ori de cîte ori ceva îmi aduce aminte de momentele în care el exista, chiar dacă în
acel moment  nu era lîngă mine, doar aproape. Mă simt pustiită, aşa nu se mai poate, deci să bem
precum Gargantua şi să rîdem tot ca el, mai mult de necaz, nu contează, să rîdem deci. Mă uit la
televizor, cerul e plin de stele şi din cînd în cînd se aud pocnitori, petarde şi se văd artificii mici,
care parcă se răzvrătesc şi nu vor să izbucnească. Mi-e somn, îmi cad ochii în mine de somn, mă
uit pe fereastră, e destul de întuneric dar se vede bine în jur, se aude marea, dar nu pot s-o văd, eu
am o cameră în aripa  mică, cu un pat dublu deşi nu-mi trebuie, cu draperii mov-albăstrui, sau cel
puţin aşa par pe lumina asta,  afară e cald, mă aplec un pic peste pervaz să simt briza, văd un val
care se izbeşte încet de zid, aici în spate unde sînt eu, pare mai mult o baltă neliniştită dar e
marea, o simt şi o aud, mă calmează mereu. Mă aplec în afară să aud  şi să simt mai bine, brusc
totul e tulburat de un tip care vine în mare viteză şi se aruncă în valurile care dintr-o dată sînt
mari, albe şi frumoase; e urmat de o fată superbă şi amîndoi sînt veseli şi sar  în valuri, privindu-i
mă  simt şi eu mult mai bine, e cald, e vară şi nimic nu mă sperie. Tipul are un păr ciudat, e
brunet şi înalt, ea e blondă şi subţire, rîd amîndoi, la un moment dat mi se face frică şi atunci
apare un nebun, un poliţist cu baston cu tot, se repede ca un apucat la el şi îl bate fără milă, nu
ştiu de ce mi-e frică, mă retrag în cameră, mă ascund, dar aud paşi pe hol, e noapte, ar putea fi
oricine deşi n-ar trebui să fie nimeni, mă duc repede la uşă, încerc disperată să văd ai cui sînt
paşii care se apropie, încerc disperată să acopăr gaura cheii, dar nu pot că  se face tot mai mare şi
coboară tot mai jos de parcă ar vrea să înlocuiască toată uşa, mă trezesc îngrozită în camera mea,
cu geamul deschis şi cu iarna alături, teleul merge a proasta şi unii se bucură că e revelion.
Singura bucurie sînt imaginile de la Köln, anul nou întîmpinat în centrul oraşului de nişte oameni
care ştiu că viaţa e una singură. Artificiile sînt superbe; roz-violaceu, albastru şi verde se
amestecă cu bucuria lor şi lacrimile mele. Schimb canalul că nu mai suport şi dau de o reluare
video music awards.  Îmi imaginez cum ar fi să iau un asemenea premiu, le iau pe toate şi mă
culc sau adorm după atîta plîns şi şampanie, la un moment dat mă cuprinde o frică imensă, aud
nişte voci, nişte bolboroseli ciudate, nu ştiu de unde, parcă din apartamentul de jos, cineva se
ceartă, nu nu sînt de acolo, parcă de lîngă uşa de la intrare, dacă sînt hoţi? , chiar mi-e frică, mă
ridic încet şi merg la uşă, îmi lipesc faţa de uşă, mă uit pe vizor dar nu văd nimic, lumina pe hol
nu e aprinsă, gemetele se aud la intervale inegale, acum îmi dau seama că cineva  doarme pe
scară, mai sus, lîngă uşa de la spălătorie, mi-e frică, gemetele sînt îngrozitoare, parcă omul ăla ar
fi gata să moară, ce să fac?!, mă întorc la mine în pat, închid ochii, aţipesc, dar gemetele mă
trezesc din nou, sînt puternice şi disperate, un om e la necaz şi eu vreau doar să dorm, în timp ce
alţii se bucură că a mai trecut un an, e plină lumea de idioţi. Aud paşi, mă duc repede la uşă,
privesc pe vizor, un nenorocit  stă lîngă lift, aşteapă liniştit, nu mai geme, dar e foarte zgribulit,
urcă în lift, gemetele au încetat, aşa că somn uşor!, adorm repede şi mă trezesc într-o lume
ciudată,  ciudat e că sînt veselă, mă simt bine, am în braţe un copil, al meu, un copil care seamănă
cu un buchet de flori, pentru că sînt trei siamezi, de fapt un trup care se desface în trei, iar
capetele stau aranjate frumos, cel din mijloc e ceva mai înalt, se ridică spre mine, parcă ar vrea să
mă muşte, mi-e frică, mă trezesc îngrozită, obosită, de parcă visul mi-ar fi luat şi ultimele puteri,
renunţ la somn, aprind iar teleul şi mă minunez văzînd că e abia trei, oamenii încă mai chefuiesc,
“uite ce frumos e cerul!”, mă întorc spre Liviu, iar el îmi zîmbeşte pur şi simplu, privind spre cer.
Vreau să-i mai spun ceva, dar cînd mă întorc spre el  îmi dau seama că nu e acolo, nici n-a fost,
iar acum, cînd mi-e clar că Octav nu mai vine, ar trebui să fac ceva să schimb situaţia asta. Şi ce
pot face decît să plec după o nălucă.
 
În  loc de asta, m-am dus la un concert Guns’n’ Roses. Normal. Adică, unde altundeva aş
fi putut să mă duc? Chiar i-am  speriat un pic pe toţi, că am plecat şi nici nu aveam paşaport,
oricum s-a făcut o listă comună şi asta a fost… Simţeam că se termină şi viaţa şi timpul, tot. Nu
prea aveam prieteni, chiar n-aveam. Vroiam să  plec  pentru că simţeam nevoia să fac o nebunie,
una mare de tot, ca la sfîrşitul lumii. Aproape că nu mă mai interesa nimic cu adevărat, simţeam
că se termină şi trebuia să fac ceva, un lucru pe care să-l ţin minte, să am  o amintire  în care să
m-ascund la greu.
Am plecat într-o dimineaţă frumoasă din parcarea de la hotel Timişoara. Mă uitam în jur,
nu cunoşteam pe nimeni, doar pe cel care ne va fi ghid. Nu venise încă, aşa că m-am aşezat pe 
bordură, pur şi simplu, fără să mă uit unde stau, aşa cum făcusem de multe ori în liceu, o perioadă
groaznică a vieţii mele, atît de urîtă  încît nu o să vorbesc niciodată despre ea. (Am băut prea
mult, aşa că nu pot să continuu nimic, mă opresc, doza letală şi doza optimă nu e totuna, adică
prea mult nu e totuna cu suficient, oricum niciodată nu nimeresc doza exactă, e sau prea mult sau
prea puţin, adică sau doare foarte tare, sau nu sînt bună de nimic, iar l-am sunat pe Liviu şi n-am
vrut, zău că n-am vrut, deşi am senzaţia că fac toate astea doar ca să am curajul să-l sun pe el, nu
ca să scriu, la dracu’ cu scrisul! cine o să citească?, am fost în librărie şi am văzut că e plin de
cărţi, pe unele stă praful mai ca la mine acasă, stă acolo şi nu-l deranjează nimeni. Aşa că mă
culc…). Am visat ceva atît de ciudat: eram într-un magazin, deşi semăna mai mult cu noul
magazin de muzică, ăla nou de la Bega. Aveam trei cărţi în mînă, vroiam să le cumpăr dar nu
prea aveam bani. Încercam să fac o selecţie şi am început să le răsfoiesc. Una dintre ele am lăsat-
o urgent din mînă, avea coperţi  mov şi toate paginile, dar absolut toate paginile erau negre, cu
chenar alb, frumos, pe margini. Mi   s-a făcut frică. M-am  trezit brusc şi n-am mai avut curajul să
închid ochii.
 
Am plecat într-o dimineaţă de mai, era cald şi mă simţeam destul de bine, am plecat cu cel
mai urît autocar din cele care plecaseră în dimineaţa aceea din acelaşi loc. Era vechi, un model
antic şi de demult, vopsit în albastru, dar pe alocuri se vedea rugina.  Eram singură  şi m-am
aşezat frumos pe două  locuri, oricum erau destule libere. Mă uitam cu uimire în jur, erau unii atît
de mici, păreau elevi în  primii ani de liceu.
Aveam cu mine de  toate, dar  mă  uitam  mai  mult pe geam, mă uitam la chipurile ghicite
acolo, mă uitam la locurile acelea pe care le vedeam pentru prima oară, deşi mai trecusem pe
acolo, dar era noapte şi mergeam spre Franţa. Trecuse un an şi mai bine de atunci, acum nu
mergeam aşa departe. 
  Am ajuns spre după-amiază la stadionul unde era concertul, dar nu puteam intra, porţile
erau încă închise. În jur era plin de rockeri care vorbeau într-o grămadă de limbi şi păreau că se
înţeleg foarte bine. Era  o lume frumoasă, cu nenumărate tricouri care-mi luau ochii.
  Nu ştiu de ce, de obicei  lumea mă ocoleşte cu grijă după ce descoperă cu oroare acest
mic accident din biografia mea : că-mi place rockul, adică cum?, ăia care urlă şi nici nu se spală, 
uite aşa,  se uită ca la un animal. Ce să le fac eu?! Îi las şi trec mai departe. Dar a plouat atît de
tare încît hainele s-au uscat doar după ce am ajuns acasă, a doua zi dimineaţă, cu un soare superb,
cu o primăvară la răscruce, m-am culcat fericită, mă uitam la lucrarea de diplomă, neterminată
fireşte; şi mi-am zis doar: “fie ce-o fi”. Acolo priveam uimită scena, mă uitam la tot ce mişcă, mă
uitam la panourile acelea uriaşe, unul era chiar în faţa mea, ascultam cît puteam asculta, eram aşa
de fericită că nu conta nimic, nici măcar singurătatea. Un lucru ştiu sigur, nimeni nu a plecat,
nimeni nu a fugit din ploaie şi oricum despre lucrurile despre care nu se poate vorbi, ar trebui să
se tacă.  În fericire omul e tot singur. (Ce tîmpenie am scos din mine, da’ cum nu-i singura pot s-
o las şi p-asta!)
Mă uitam la Axl, mă gîndeam cît e de fragil, avea nişte ghetuţe de copil şi el părea un
copil într-o lume care nu pricepe nimic, doar îl serveşte celor  flămînzi. Mă gîndeam la Liviu,
care nu avea nimic din toate astea, doar superba trufie a celui care se simte de neînvins. Mă
gîndeam la toate astea în drumul de întoarcere, pe o ceaţă infernală, cu un autocar rablagit, un
drum de coşmar, cu ochii mai mult închişi,  din care m-am trezit într-o groapă, a noastră a tuturor.
Mă gîndeam că nu s-a schimbat mai nimic în 24 de ore,  SAME SHIT DIFFERENT DAY  şi  că
la urma urmei asta e!
 
De multe ori stăteam de vorbă în noapte şi simţeam cum îl durea sufletul, atunci cînd îşi
aducea aminte de ai lui, de sora  mai mică şi de tatăl lui, cel plecat pe undeva prin ţară. “N-o să-ţi
vină să crezi, dar mi-e dor pînă şi de maică-mea, aşa cum e ea!” Şi  eu îl credeam, pentru că era
aîta de trist şi oricum credeam tot ce spune, mă gîndeam că ar fi putut fi altfel, cu totul altfel dacă
n-ar fi fost maică-sa. Liviu mi se părea mereu acelaşi, dar totuşi schimbat. Nu pot explica de ce
era aşa, de ce credeam că e aşa, dar nu am dubii. “Nu vezi că nimeni n-o să ne lase în pace?” Nu
aveam răspuns pentru chestia asta, oricum mama nu-l putea suferi, mereu mă întreba ce am de
gînd şi mai avea şi convingerea că într-o zi o să mă omoare. “Cînd vin la tine şi nu răspunzi
imediat, mă gîndesc că nu mai eşti, că zaci pe undeva, mă trezesc noaptea cu gîndul că acuma te
strînge de gît.” Mă înfuriam tare de tot cînd o auzeam vorbind aşa, mă înfuriam şi plecam mereu
trîntind uşa, mergeam aiurea pe străzi, ştiam că Liviu nu va veni acasă, mama avea zile fixe de
vizită şi Liviu cunoştea programul mai bine ca mine. Prima dată cînd a rămas la mine ne-am
trezit cu mama pe nepusă masă şi i-am deschis, spunîndu-i simplu că mai e cineva prin zonă. Mi-
a răspuns la fel de simplu: “Trezeşte-l şi dă-l afară!” Drept  pentru care m-am dus şi i-am spus că
trebuie să plecăm, m-am dus în bucătărie şi am făcut o cafea, iar mama continua să-mi zică ceva
dar nu ascultam deloc, eram cu mintea în altă parte. M-am trezit strigînd că dacă nu-i convine n-
are decît să se care, îi vorbeam atîta de frumos, dar în gîndul meu mai rosteam sute de cuvinte,
care mai de care mai  neortodoxe. Am ieşit din bucătărie, vroiam să văd ce face Liviu de nu mai
apare şi l-am găsit în holul mic, lipit de perete, cam aşa cum stau unii în staţii  aşteptînd
autobuzul,  privea speriat, destul de speriat, mi-a zis ceva, dar nici pe el nu-l puteam auzi. I-am
zis doar: “Nu ţi-e foame?” A răspuns ceva de genul: “Poate mai tîrziu!”, am deshis frigiderul şi
am îngrămădit într-o plasă tot ce mi s-a părut mie mai comestibil şi am plecat. Ne-am dus într-un
parc şi-am stat acolo pînă am terminat tot ce luasem cu noi şi apoi ne-am întors acasă. Eram
singuri, obosiţi şi pe deasupra mai ştiam şi că nu se prea poate, dar nu conta, era încă azi şi eram
împreună.
 
 I AM NOT AS GOOD AS SOME BUT I AM FAR BETTER THAN THE MOST!
Chestia asta îmi place tare mult, deşi nu prea cred că e adevărată.  Am intrat într-o cabină
telefonică şi mi-au căzut ochii pe ea, era scrisă cu pix albastru, poate chiar stilou, literele erau
foarte subţiri. Oricum m-a ajutat mult, de atunci am încetat să mai plîng, am strîns mereu din
dinţi şi am ajuns unde am vrut, în America şi apoi aici, în casa asta din Davenport, un tîrg
nenorocit, comparabil cu marile oraşe de acasă. Nu mă prea împac cu gîndul că am ajuns iar la
frig, deşi mereu mi-am dorit să am o casă pe malul oceanului, să fie cald, atît de cald încît să nu
pot suporta căldura.
Unii se duc doar  în alt cartier, sau în alt oraş, eu a trebuit să vin aici ca să scap de Liviu,
de obsesia lui. Acasă, fără el, totul era doar nimic, prin el erau toate. Oricum nu-mi pare rău,
America e frumoasă. Oraşul ăsta e cam nenorocit, e prea frig şi mai vine şi iarna, o dată pe an
desigur, dar pentru mine e oricum prea mult. Nu am locuit de la început aici; la ambasadă, cînd,
spre surprinderea mea, am fost întrebată: “Unde vreţi să vă stabiliţi?”, am răspuns: “California.”
Şi asta  numai din cauza oceanului, de parcă numai acolo ar fi fost, dar n-am avut parte de el,
pentru că am aterizat undeva lîngă  San Diego şi am plecat imediat la Sacramento, unde am
rămas cîţiva ani. Chiar şi acum, cînd mă gîndesc la toate astea, mă cuprinde o senzaţie ciudată, un
amestec de teamă (că totul s-ar putea spulbera doar deschizînd ochii) şi bucurie (că încă mai pot
schimba ce trebuie schimbat). Acum am destul curaj ca să spun nu atunci cînd ceva nu-mi
convine. Ascult un concert de Beethoven, ceea ce nu am mai făcut de mult şi mi se pare ciudat
cum apare un moment pentru fiecare stare, iar dacă îl pierzi, e dus pentru totdeauna. Aşa că ascult
cu bucurie şi mă uit în oglinda din faţa mea, ghicindu-mă printre obiectele îngrămădite în vitrina
din faţa ei. Chipul mi se  pare nefiresc, luminat parţial de razele soarelui care în acest moment mă
deranjează. Mai rău e că zilele  fără soare mă omoară de-a dreptul, de parcă lumina, aparent
nocivă, mi-ar sechestra puterile. Şarpe  veritabil  cum sînt, nici nu e de mirare, cum  n-ar mai
trebui să mă uit urît la mine ori de cîte ori îmi doresc ceva care ştiu că-mi face rău, căci, dacă e să
respectăm adevărul istoric, aşa m-am născut. 
Primul lucru pe care am vrut să-l văd în America a fost oceanul, dar l-am ratat. Pe al
doilea însă nu. M-am dus la San Francisco, mi-am ales o stradă unde m-am aşezat pe o bordură şi
am stat acolo ore întregi  pînă cînd am învăţat pe dinafară ordinea şi culorile tramvaielor, oamenii
şi obiceiurile lor. Cînd s-a întunecat, m-am urcat pe o scară şi am străbătut oraşul în toate
direcţiile, desenîndu-mi  singură o hartă pe  care am  aşezat-o  în albumul cu poze de familie pe
care îl adusesem de acasă.  Mi-am dat seama, o dată în plus, că mă simt în siguranţă între iluziile
mele şi aş face mai bine să nu le distrug în nici un fel. Drept pentru care am plecat spre casă cu un
tren de noapte şi mi-am promis să nu mai calc niciodată acolo, să-i las acelei lumi puterea de a
mă apăra şi de a vindeca ce era de vindecat, atunci cînd era ceva de apărat sau de vindecat. Şi m-
am ţinut de cuvînt, m-am mutat apoi din California, pentru mai multă siguranţă şi pentru că acolo
totul era mult prea scump pentru o amărîtă ca mine, dar am şi acum o hartă inutilă a unui oraş
ireal, al meu, o hartă care stă  între poza unei verişoare pe care n-am văzut-o niciodată decît în
fotografia aceea, retuşată pînă la dezgust, că nici nu ştiu de ce am luat-o cu mine şi o poză cu
mine, ascunsă după cineva din care se vede doar o rochie cam lungă şi cu tivul descusut, nu ştiu
cine e, dar mă uit mereu uimită la figura  derutată pe care am dat-o eternităţii, o mutră  de  copil
cu ochii larg deschişi, cu părul căzut cam dezordonat şi un zîmbet ciudat, schimonosit de o
aiureală ascunsă.
Din anii aceia de început am o amintire specială, o şi visez deseori: am intrat într-o
librărie din San Diego, cred, m-am învîrtit ca într-un muzeu, răsfoind zeci de pagini şi nu ştiu de
ce, dintre toate cărţile de acolo, mi-am cumpărat una singură, deşi habar n-aveam cine e autorul,
am trecut pe lîngă clasici  şi moderni, nu m-am oprit nici măcar la Vonnegut (ceea ce mi s-ar fi
părut de neînchipuit cu cîteva secunde înainte de a se deschide uşile acelea de sticlă), m-am oprit
la o carte despre care nu ştiam nimic, dar avea o copertă ciudată, cu un desen suprarealist, şi cu o
parte din litere în relief, de parcă o parte ar fi trebuit pipăită şi alta citită, oricum am cumpărat-o şi
de atunci am un mod ciudat de a-mi alege cărţile, mai mult după formă şi culoare decît după
altceva, că prietenii mei mă privesc ca pe o arătare şi doar la îndemnul lor mai cumpăr şi autori
cunoscuţi , aşa ca să nu mor proastă. Dar mereu visez să scriu o carte albastră, cu copertă
lucioasă, peste care mîna să treacă uşor, la anumite mişcări, cunoscute doar după lecturi masive,
unele litere să se ridice pe rînd, la fiecare lectură altele, n-ar fi tocmai Beloved, dar ceva  tot o să
se înţeleagă. Pînă atunci, mă  documentez lucrînd  într-un bar nenorocit de tot, trîntind  pe 
tejghea pahare cu băuturi ciudate, alegîndu-mi personajele, de parcă pentru asta ar fi trebuit să vin
tocmai în America, cînd puteam, mult mai simplu, să mă ratez  acasă. După ce plec din aerul
acela de fum, duhoare (nici măcar a clean, well-lighted place)  la ore mai mult matinale, mă
închid în casa mea mică, mică, mică, dar casă, îmi iau o pungă de alune, sau altceva, dau drumul
la teleu şi caut documentare despre America, despre locurile în care  n-am să ajung niciodată, sau
imagini de la ocean, oricare, valuri să fie. Şi atunci îmi aduc aminte de verile copilăriei, petrecute
la Mamaia, de lapele bătut, bun doar la mare, de vacanţele la Costineşti şi de toate aleile sale, şi
mă simt mai altfel, încît pot să dorm liniştită. Şi zgomotul valurilor îmi aduce aminte de Liviu şi
mă umflă rîsul în somn, că uneori poţi să mergi pînă la capătul lumii şi tot cam aia e. “Gata,
scumpo, asta eşti, aşa că scrie, tot n-ai ce face, măcar aşa mai taci şi mă laşi în pace! Hai, eu îţi
spun tot şi tu scrii. Ţi-e frică, ce, n-ai talent?”
Tot timpul mi se întîmplă lucruri ciudate, de exemplu caut ca nebuna lucruri care nu
există şi îmi doresc doar  lucruri pe care nu le pot avea. “Eu ştiu ce vrei tu, ce vrei tu există, dar
nu pentru tine!” Un diagnostic exact pus de mama, uite aşa, ca să mă înnebunească de tot. Mai
ales că am şi eu o obsesie: că ea le ştie pe toate, că ea nu greşeşte niciodată. O singură dată am
fost sigură că greşeşte şi atunci am plecat să-l caut pe Octav. Mă gîndeam că, dacă l-am găsit 
într-un cămin nenorocit, îl voi găsi şi într-un oraş, care nici măcar nu era prea mare. Aşa că am
plecat fără să spun nimănui, m-am urcat în tren, mi-am găsit locul într-un compartiment
aglomerat, alături de o doamnă care ştia o grămadă de reţete de murături, îi zîmbeam politicos şi
îmi vedeam de ale mele, mă gîndeam la Octav, mă gîndeam că poate nu mai vrea să mă vadă, mai
ales că plecase fără să spună un cuvînt, a zis doar: “Mai  trec eu”, atît, că pe urmă nu l-am mai
văzut.
Ploua, ploua îngrozitor de urît, era o ploie de tocat nervii, deşi n-ar fi trebuit, era doar 
începutul lui aprilie. Mă gîndeam că va fi greu să dau de el, ştiam că nu-i place să iasă din casă pe
vreme urîtă. Oricum nu aveam nici un plan, mi se părea destul de ciudat să cauţi un om într-un
oraş care devenea tot mai mare pe măsură ce mă apropiam de el. Mi-am luat o cameră la primul
hotel pe care l-am găsit  într-un  oraş străin, în oraşul acela care era al lui.    M-am culcat
devreme, m-am întins pe patul cam tare, mă gîndeam că el e undeva acolo, şi pentru prima dată
m-a cuprins teama: dacă era plecat din oraş sau  dacă  era bolnav şi nu ieşea din casă? Habar  n-
aveam cum o să dau de el, am stins lumina, şi mi-am repetat într-una: e undeva acolo, deci o să-l
găsesc. A doua zi m-am dus la facultate, era singurul lucru pe care îl ştiam, că nu se lăsase de
şcoală, doar plecase din Timişoara. M-am uitat la orar, mi-am notat sălile în care erau grupele din
anul lui, am luat-o din sală în sală, întrebîndu-i pe toţi: “Nu cunoaşteţi pe nimeni cu numele de
Octav Nanu?” Pînă la urmă, după ce am trecut prin fiecare sală cel puţin de două ori, unuia i s-a
făcut milă de mine şi mi-a dat un  număr de telefon. “Nu sînt sigur, dar ăsta ar trebui să fie.”
Am căutat ca nebuna un telefon  şi pe urmă am căutat fise, în sfîrşit am reuşit să formez
numărul, l-am trezit din somn şi mi-a zis: “Dacă mă trezeam cu tine în sală, cred că… Nu ştiu,
cum m-ai găsit? Hai, tu, că nu eşti normală!” A venit să mă ia de acolo. “Unde eşti?” “Lîngă un
telefon public şi un bloc cu zece etaje!” Mi-am dat seama că era cel mai idiot răspuns, oricum  m-
a găsit şi am stat de vorbă cîteva ore, acolo în ploaie. S-a bucurat că m-a văzut, dar atît, trecuse
mult timp, avea multe de făcut şi nici nu era singur. Am luat trenul a doua zi, după ce mi-am
plătit camera de hotel, pentru două nopţi, deşi nu locuisem acolo decît una. M-am întors acasă
fericită, fericită că Octav există, fericită că pot să-i dau oricînd telefon, că sîntem prieteni, că bla
bla bla… cînd îmi va fi cel mai greu… texte.
 
În orice caz, acum nu puteam să-l sun, să-i fi spus, ce?! “Păi să ştii că mi-e greu fără ăla?
că nu mai ştiu cum să descîlcesc viaţa asta împuţită?” Păi, în primul rînd mi-ar fi spus că nu e aşa,
iar pe urmă, să-l dau afară că o să-mi fie mult mai bine fără el. Am visat că l-am întîlnit, că mi se
părea atîta de schimbat încît numai eu îl puteam recunoaşte, era blond, vopsit în galbenul acela
strident, părea un boboc de raţă, doar că era brunet la rădăcini, mai avea şi cioc, semăna mai mult
cu Liviu, cel din zilele lui proaste. Alergam, ne ascundeam, eram cînd pe Calea Şagului (ce
căutam eu acolo?) cînd într-o curte ciudată, ca o pajişte, dar în unele locuri  erau  camioane care
descărcau nişte lăzi mari. Alergam, ne ascundeam,  încercam să  nu  ne găsească nimeni, 
treceam  prin camere pline de copii, parcă o grădiniţă, sau şcoală, nu ştiu.   Mi-era frică, asta ştiu
sigur. Şi mai ştiu că vroiam să rămîn cu el (care el?!).
O  dată am putut chiar să înţeleg ce-am pierdut (şi ce-am avut?!), adică să mă uit la
amîndoi fără să  înţeleg   nimic, eram  la munte cu Liviu, am urcat toată ziua, ne-am căţărat pe
nişte stînci, într-o zi destul de cenuşie. Eram istovită şi  mă dureau mîinile, le aveam scrijelite de
pietrele alea brusc rele. Nu mai puteam, m-aş fi oprit acolo, în mijlocul urcuşului, aş fi rămas aşa,
agăţată de stîncă, aş fi rămas aşa între două lumi, aş fi rămas acolo, nu mai vroiam să merg, iar
Liviu  ţipa la mine, iar eu mă simţeam şi mai rău, aşteptam să-mi întindă o mînă, să facă ceva să
mă ia de acolo. Dar nu, el stătea calm, sus pe culme, îşi aprinsese o ţigară şi privea mai mult
cerul. În acel moment s-a întîmplat ceva, adică de nu ştiu unde a apărut  Octav. Uite aşa cum
apăruse şi prima dată, din neant. S-a uitat lung la mine, mi-a strigat ceva ce eu n-am înţeles că-
mi  bătea vîntul chiar în faţă. Oricum, am reuşit să prind frînghia pe care mi-a aruncat-o. Am
urcat încet, cu grijă, nu trebuia să fac un efort prea mare, pentru că el avea o putere de care nu-l
credeam în stare. Am ajuns sus şi în timp ce-mi trăgeam sufletul, mă uitam la ei, amîndoi: unul
fuma liniştit, iar celălalt aduna frînghia, uşor obosit. Nu aveam curaj să-i zic nimic, iar el era
încruntat, tăcea la rîndul lui. Am închis ochii, am plîns un pic şi apoi am vrut să-l întreb o mie de
lucruri deodată. Dispăruse. Liviu terminase ţigara şi a strivit-o sub bocanc, apoi s-a întors spre
mine şi mi-a zis plictisit şi  într-un fel ciudat. “Mergem?” m-am ridicat şi într-o oră am fost la
cabană. Mă gîndeam la Octav, mă gîndeam la filmul ăla, singurul la care fusesem împreună (şi nu
era un film oarecare ci chiar Bitter Moon). Acum nu ştiam unde o fi dispărut, mă uitam la Liviu,
la pletele lui blonde, mă gîndeam că ar trebui să vorbim despre asta. “Ţi-a fost frică, adică ţi-a
fost al dracului de frică?” M-a întrebat simplu, de parcă asta conta. Mă uitam la el năucită, şi am
zis: “Norocul meu că a venit Octav.” A împietrit, nici n-a mai respirat, pe urmă s-a întors încet
spre mine, încet de tot. A vrut să zică ceva, dar era vizibil  încurcat. Pînă la urmă mi-a zis: “Dar
n-a fost nimeni acolo, pricepi, nimeni! tot drumul am fost doar noi doi!”
 
Am mai trăit asta, nu ştiu cînd, dar nu mă înşel. Adică eu am mai fost acolo şi am mai
văzut maşina sărind în prăpastie. Toate ziarele spun că a fost ieri, dar eu am mai văzut asta. În
fine. Oricum altceva deosebit n-am făcut toată ziua, dar a trecut, cu cafeaua de la ora şapte şi un
sfert, cu pauza de masă de la unu, cu tot. Pe urmă am plecat  pe  vale, am stat  toţi  pe  nişte 
pietre, cu  picioarele în  apă. La un moment dat ne-am plictisit, ne-am hotărît să plecăm spre casă.
Am oprit într-o parcare şi maşina aia a trecut pe lîngă noi, dar avea viteză şi atunci n-a luat curba
că a mers drept înainte, ca într-un  banc prost. Nu contează prea mult acum dacă a fost o dată sau
de două ori, sînt oricum mult prea obosită. Nici ieri, nici azi n-am făcut nimic deosebit. Totul e
atît de cenuşiu de parcă azi a fost ieri şi mîine va fi săptămîna trecută.  Şi atunci, maşina aia cum
să nu sară în prăpastie de două ori?
 
 
M-am trezit brusc, simţind cum se învîrteşte toată casa cu mine. Îmi e frică să mai închid
ochii, aşa că m-am hotărît să rămîn trează. Nu-mi dau seama ce se întîmplă cu mine, niciodată n-
am mai simţit ce simt acum. Nici n-am curaj să mă întind pînă la telefon şi nici nu  am  pe cine să
sun la ora asta. Chiar, cît o fi?! Mă-ntind după ceas şi camera mai face o tumbă cu mine, aşa că
renunţ. Nici nu-mi dau seama ce vreau în secunda asta, să se termine sau nu. Alas, poor Yorick…
 
Aşa arată unele zile cu Liviu:
 
Lucia, dacă eu nu ajung acasă pînă pleci tu, te rog lasă-mi scris ce am de făcut!
Baftă!
 
 
Te rog să nu fii supărată pe mine, dar am luat nişte hîrtii de la tine. Împrumut! i-am luat
mai de mult, dar am uitat să-ţi spun. Ciao!
P.S. În seara asta plec din oraş. Poate îţi dau telefon din gară.
 
CIAO!
Am trecut pe la tine, am mîncat ceva şi acum plec. Am ceva urgent de rezolvat.
Am trecut doar să-ţi spun Ciao!
P.S. În seara asta am mici probleme de rezolvat. Am să trec mîine seară să stăm de
vorbă.
 
Bat la maşina de cusut bbb piesa bbb
Mă au
Nu vreau nu vreau nimic vreau doar să zbor vvvv   vvvv
(asta nu cred că era pentru mine, dar era foaia în maşina de scris)
 
Liviu, te rog să treci mîine mai devreme,am ceva de vorbit cu tine. Nu pot să te aştept
pînă tîrziu, am cîteva zile tare grele.
 
Dormeai şi nu te-am mai trezit. Eram frînt, adică rupt. Oricum, tot  n-aş fi priceput nimic.
 
 Dacă mă caută cineva, ORICINE, spune-i că nu am mai fost pe-acasă de cîteva zile, că
nu ştii nimic de mine. Da întreabă cine e!
 
Numai tu poţi să mă ajuţi.Mă ajuţi, da?!
Îţi spun deseară despre ce e vorba.Ciao!
 
Zilele fără el erau mult mai simple, citeam sute de pagini în zilele acelea şi mă vedeam
cînd Anna Karenina, cînd Emma Bovary, oricum nu eram niciodată personaj secundar şi vorba
ceea: despre femeile cumsecade nu se scriu cărţi. Oricum mi-am dat seama că nu stimez prea
multe dame, da’ nici cu bărbaţii nu-mi era ruşine, dar n-aş fi vrut să fiu vreunul dintre ei, că ăia
care păreau mai de treabă şi deştepţi (rari, foarte rari!) picau pe mîna vreunei dame…, că toate…
(nu găsesc cuvîntul, cum se spune misogin pe invers?!) oricum, erau fericite! Aşa că citeam mai
departe, gîndindu-mă că se va întoarce, altceva ce puteam să fac?
Da, desigur, ascultam Melissa, numai Melissa!
 
 
Erau momente cînd nu mai puteam deloc, nu mai ştiam ce să fac şi porneam pe străzi în
căutarea lui, trebuia să fie undeva, de obicei mă anunţa cînd pleca din oraş. Singura realitate
rămîne timpul, cu sau fără Liviu, timpul, doar el există, ba unii spun că  e mai bătrîn decît toţi şi
toate, ba chiar va rămîne şi după ce universul se va duce. La fel şi eu, trebuie să găsesc o cale
pentru a rămîne şi după Liviu. Abia acum îmi dau seama de asta. Dar dacă ăla are dreptate şi
totul, timp, spaţiu, obiecte, toate sînt doar iluzie?, atunci ce pot face?, ca să-l păstrez cumva,
măcar în clipa de acum ce se înşiruie în lanţul clipelor şi nu va muri nicicînd!
Erau şi încă mai sînt momente cînd porneam pe străzi să-l caut, vroiam să cobor în metrou
şi acolo, prin tunelele acelea întortocheate şi întunecate, acolo înăuntrul pămîntului şi al lumii,
trebuia să fie, trebuia să-l găsesc. În loc să-l caut pe el, porneam să caut intrarea la metrou,
coboram toate scările ce   îmi ieşeau în cale, coboram şi  în canale, coboram peste tot.
Căutam măcar un cunoscut, cineva care să ştie unde e Liviu, trebuia să-l fi întîlnit cineva
de cînd nu-l mai văzusem eu, sau măcar îmi putea spune unde e metroul, eu îl găseam totdeauna
greu, uneori doar după nopţi de spaimă, nopţi în care respiraţia mi se tăia şi  întunericul intra în
mine şi inima mea, nopţi în care luna se zărea pe jumătate sau mai puţin. Atunci puteam coborî la
metrou, alergam pe culoarele aglomerate, deschideam uşile de care nu ştiau prea mulţi şi uneori
aveam noroc, îl găseam acolo. Mereu se înfuria, pe urmă îi trecea şi mergeam să bem un suc, eu,
şi el o bere.
Acum mă învîrteam prin oraş, căutînd undeva o intrare la metroul ăla nenorocit, soarele
era trecut de amiază, plouase puţin şi pe asfalt era o mîzgă urîtă, care mă făcea să alunec mereu.
Oricum, hainele îmi erau puţin ude, iar lumea se dădea la o parte din calea mea, ceea ce, pentru
prima dată, îmi făcea  plăcere. Oricum  nu  înţelegeam unde a dispărut metroul şi am început să-i
întreb pe toţi… După ce am primit zeci, sute de răspunsuri  identice, am înţeles ceea ce ar fi
trebuit să ştiu. În Timişoara nu se auzise de subway, n-a fost niciodată şi nici nu avea sens să se
construiască vreunul. Atunci nu-mi rămînea altceva de făcut decît să-mi  construiesc un con de
lumină pentru ceea ce n-a fost.  Unul născut spre trecut, pentru ca într-un anumit moment să se
întîmple.
 
 În fond totul e  amintire, mai ales stelele spre care priveam amîndoi, în acele nopţi, în
acele nopţi cînd totuşi vorbeam, povesteam, aruncam între noi mii de cuvinte cu bucurie sau ură,
cu speranţe sau alte gînduri ascunse.
 Cum îmi puteam imagina că eu voi rămîne eu, după ce voi fi privit atît de mult spre
trecut? Stelele acelea nu mai erau acolo, iar vorbele pe care eu le trimiteam spre cer, rătăceau
aiurea căutînd adrese mereu schimbate, depărtate mereu. N-am ascultat un sfat  simplu: “Dacă vă
întîlniţi cu antipersoana voastră, nu daţi mîna! aţi dispărea amîndoi într-o mare străfulgerare de
lumină.”
Dacă aş putea să-mi ţin respiraţia pentru cîteva minute şi dacă toată lumea ar face la fel ca
mine, atunci sigur aş putea privi mai bine sentimentele şi faptele, chiar şi pe ale mele. Atunci am
vedea amîndoi acelaşi lucru. Dar  nici un eveniment nu poate avea o poziţie stabilă absolută în
spaţiu. Noi doi, dispersaţi şi diferiţi, atît de răzvrătiţi şi sceptici, vom lăsa mereu o distanţă  de
siguranţă între suflete; dar ne agităm prea mult, ne zbatem  fără sens, e imposibil să nu dăm
diferite imagini  aceluiaşi  joc/şoc. Aşa cum înţelegeam diferit cuvintele şi marea, durerea sau
muntele pe care eu îl iubeam, pentru că uneori tăcerea pietrelor mă speria. Într-o altă dimineaţă
cu soare sau ceaţă, am plecat amîndoi să  vedem Sfinxul. Ne-am urcat  într-un marfar, ne-am
ascuns acolo în timpul nopţii şi dimineaţa, cînd ne-am trezit, eram departe, într-o pădure calmă,
străbătută agale de un tren. Am întredeschis uşa masivă a vagonului şi ne-am aşezat pe margine,
lăsîndu picioarele să atîrne în gol. Era o senzaţie ciudată de frig şi libertate, atît de nouă  încît
cerul nu mai avea nici o importanţă şi nici nu-l vedeam, nu ne uitam la el, iar el continua  să ne 
ignore, aşa cum făcea mereu. Nu-l uram, nici nu îmi era drag de el, iar trenul care ne purta spre
munte îl anula complet. După ce am trecut de pădure, am traversat un fel de cîmpie, am văzut
chestiile acelea roşii despre care cică am învăţat la şcoală, dar nu-mi aduc aminte, oricum e o
zonă frumoasă şi după aceea munţii se văd tot mai aproape, mai  primitori. Am stat o noapte într-
o gară, nici nu ne-am dat jos ca să vedem unde am ajuns, am închis însă uşa, pentru că aşa era un
pic mai cald şi  nici nu puteam fi găsiţi  prea uşor. Ne simţeam bine, nici nu prea aveam nevoie de
cuvinte, nici nu prea vorbeam noi, decît atunci cînd Liviu vroia să povestească ceva şi eu îl
ascultam, invers nu era posibil, mă întrerupea pur şi simplu, cînd aveam senzaţia că ascultă cu
mai mare atenţie spunea simplu: “Da’ de ce crezi tu că mă interesează asta? Da’ poţi să spui mai
departe, dacă te-ajută să vorbeşti.” Şi după aceea întorcea încet capul spre mine, mereu zîmbitor,
de parcă tocmai  terminase de spus cele mai frumoase cuvinte din lume. Era însă atîta de natural,
că nu mă puteam supăra pe el, ba chiar mă gîndeam că are dreptate, nu spuneam decît prostii, aşa
că ar fi fost mai bine să tac. 
Acum priveam mai mult afară, nu prea călătorisem prin partea aceea de ţară, totul era nou,
Liviu era alături, nu-mi lipsea nimic. Am ajuns la Sinaia spre seară , am căutat o cameră şi am
găsit una ieftină, într-o casă de lîngă gară, eram obosiţi, aşa că ne-am mulţumit cu prima ofertă. A
doua zi am pornit dis- de- dimineaţă, am urcat timp de cîteva ore bune, ne-am oprit de cîteva ori
doar ca să privim în jur, iar la amiază eram deja pe platou şi întîlneam din ce în ce mai mulţi
oameni, nu-mi plăcea,  iar aglomeraţia de la Babele mi-a displăcut şi mai mult, era acolo o
adunătură pe cinste care se căţăra peste tot, numai pe Sfinx le era ceva mai greu, dar unii erau
aprope sus. Am aşteptat să se însereze, să plece cît mai mulţi, iar în timpul ăsta am hoinărit fără
ţintă încolo şi încoace. Erau atîtea pietre ciudate risipite peste tot, una chiar mi s-a părut că
seamănă cu un leu şi mi se părea ciudat că nimeni nu se uită la ea, de parcă nici n-ar fi fost acolo.
Pe urmă m-am aşezat frumos lîngă Sfinx, l-am privit de la toate distanţele posibile, din toate
unghiurile care mi s-au părut mie mai ciudate şi am ajuns la o concluzie care m-a înfuriat foarte
tare:  piatra aia afurisită îşi bătea joc de mine, stătea acolo neclintită şi avea curajul să afişeze
mutra aia. Am coborît cu telecabina şi am hotărît că ziua următoare vom pleca de acolo. Liviu n-a
comentat  în nici un fel, dar aveam senzaţia că se bucură.
 
De cîteva luni locuiesc singură, nu mi se pare o noutate, ci starea mea obişnuită. Nu prea
ies din casă, nu vorbesc cu nimeni, nimic nou pînă aici. Singura legătură pe care o mai păstrez cu
ceilalţi sînt cele două ferestre care dau spre oraş, fiecare spre altă  parte, seara privesc lumea de
aici şi mă simt mult deasupra problemelor mărunte, am o viziune ciudată din care nu pot distinge
detaliile, dar văd ansamblul, drumurile mărunte mai mult mă încurcă, bulevardele, luminate cu
becuri speciale, galbene nu se amestecă cu străzile de rînd; numai aşa pot rezista, privind totul de
la distanţă, aici mă simt în siguranţă, nimic nu mă poate atinge cu adevărat. Dacă trebuie totuşi să
cobor, o fac cu teamă, mai întîi mă duc cît pot de încet spre uşa de la intrare şi mă uit pe vizor,
dacă nu e nimeni, ies încet şi aştept liftul. De fiecare dată număr secundele, adulmec zgomotele
ciudate care se aud cît timp aştept ca un copil cuminte. Asta doar dacă nu aud nici o mişcare din
vreun apartament vecin, pentru că dacă se aude ceva, mă năpustesc spre trepte şi cobor repede
fără să mă uit în urmă.
 Calvarul începe jos, unde nu înţeleg nimic din ce se întîmplă, vînzătoarele nu înţeleg
nimic din ce spun, tot timpul trebuie să  repet de cîteva ori ce vreau, iar pînă la urmă spun
aproape pe litere. Dacă mă depărtez  prea mult de casă, totul devine dintr-o dată foarte complicat,
oraşul ia o formă ciudată, iar străzile trec pe lîngă  mine şi se smucesc în toate felurile,  parcă ar
vrea să scape de sub povara paşilor mei. Mă întorc obosită, fericită că am mai reuşit încă o dată 
să revin în camera mea albastră, cu ferestre mari care se deschid  spre o alee prăfuită, frumoasă
doar seara cînd se aprind becurile şi lumea nu se mai vede.
Oboseala singurătăţii mă apasă uneori, foarte rar ce-i drept,  pentru că durerea mi-a
pătruns adînc în trup şi nu o mai simt străină, mă duc atunci în bucătărie şi deschid fereastra
pentru a auzi zgomotele unei lumi pe care nu o văd, geamurile dau în spate, spre alte case mult
prea umile în faţa blocului turn, înalt, dar singur. Bucătăria e tot albastră, cel puţin la  început aşa
a fost, cu timpul aburii s-au mai depus pe pereţi, praful s-a aşezat deasupra şi culoarea e foarte
ciudată, mă uit că pe zi ce trece pereţii par tot mai murdari şi ochii îmi cad pe un gîndac care
trece destul de calm pe deasupra unei linii desenate frumos pe perete. Aprind lumina şi caut ceva
cu care să-l lipesc de perete să scap de el, dar pînă termin eu manevrele, animalul ăla se ascunde
şi nu-l mai găsesc. Rămîn cu privirea în gol şi cu mintea dusă, ţin în mînă un carton rupt dintr-o
bucată mai mare şi mă umflă rîsul : uite că nu sînt chiar aşa cum credeam eu, adică singură.
 
 
Şi atunci s-a petrecut ceva ciudat, am început să ţin la un gîndac de bucătărie şi să-l
ocrotesc, aveam grijă să nu iasă ca prostul, atunci cînd se întîmpla să mai treacă cineva pe acolo,
adică mama, care nu intra în altă  cameră şi era mereu îngrozită de privelişte, încît rămînea pe loc
şi încerca să dea de capăt lumii aceleia ciudate. Gîndacul îi mai lipsea! Şi atunci am găsit soluţia,
am văzut unde se ascunde inculpatul şi am început să las dulapul deschis ca să dea lumina peste
el şi să nu iasă ca prostul, cînd eram doar eu putea umbla oriunde, cînd mă vedea îşi continua
drumul, atît de mult se obişnuise cu mine. Cînd m-am întors de la mare nu l-am mai găsit, i-am
simţit lipsa şi am crezut că a plecat dintr-o casă părăsită, ca orice animal credincios. “Vezi că am
făcut curăţenie! (ce-i drept nu observasem şi acum mă uitam uimită în jur, pentru că totul era
altfel, curat şi aranjat). Încearcă să te comporţi ca un om normal, că n-ai crescut în pădure!” Era
inutil şi cred că ştia asta, dar mai încerca o dată, în fond eram copilul ei şi asta nu se mai putea
schimba, dar eu m-am comportat la fel, în două zile totul a fost ca înainte, doar că eram singură.
Nimic nu-mi părea cunoscut, mă uitam şi nu înţelegeam ce e cu mine, de ce sînt legată de
tuburile alea, mă durea capul şi nici nu prea vedeam. Mă uitam în jur, vedeam un tavan alb,
murdar, crăpat în mai multe locuri, vedeam un neon spart şi un altul, care mai mult pîlpîia. Un
lucru era sigur, nu eram acasă şi nu eram în  nici o cameră în care mai fusesem. 
  Am încercat să mă mişc şi, spre surprinderea mea, n-am prea reuşit. Era ceva ce mă ţinea
legată puternic şi mai era şi senzaţia aia de greaţă şi o durere ascunsă peste tot. Am încercat să
deschid ochii mai bine, dar tot n-am recunoscut nimic. Şi ce vedeam mi se părea de neconceput,
adică eram singură într-o cameră mică, semăna cu o cameră de spital, dar ce să fi căutat eu la
spital, nu mă duruse nimic în ultimul timp, nu încercasem să sar pe geam şi nici n-am mai înghiţit
tabletele alea pe care mi le cumpărasem cu un singur gînd: să mă plimb prin oraş, să mă duc prin
parc şi pe malul Begheiului, să mă uit apoi la porumbei şi la bebeluşii care se jucau acolo, iar
apoi să vin acasă, să mă uit la film şi să le înghit pe rînd, aşa una cîte una, timp de vreo oră, nu
mai mult, ca să nu-şi piardă efectul.Era duminică, era primăvară mi-era bine, ce căutam la spital?
  Nu era nimeni în jurul meu, am stat aşa nemişcată cîteva ore, pînă cînd lîngă mine a
apărut o femeie murdară  şi vulgară, care purta un halat groaznic, s-a uitat la mine şi a zis ceva
care m-a năucit: “Na, că ţi-ai revenit!”
  Pe urmă a plecat şi cîteva ore n-a mai venit nimeni.  Mi-era foame, dar mai ales îmi era
sete, o sete îngrozitoare şi-am încercat să strig. Am scos doar nişte sunete destul de ciudate, n-a
venit nimeni şi am mai încercat o dată. Am avut ceva mai mult noroc, un cap aproape chel,
nepieptănat de mai multe zile şi nişte ochi holbaţi, cam tîmpi s-au zărit în pragul uşii, dar în loc
de altceva  n-am auzit decît : “Na, că ţi-ai revenit!” 
  Mă uitam aşa în jur, gîndindu-mă ce dracului caut eu acolo, de ce mă ţin ăia legată, pînă
mi-am dat seama că nu sînt legată, că e o biată perfuzie, cam pe terminate şi mă gîndeam că în
curînd o să-mi curgă aer în vene că atîta mai era în punga aia fleşcăită, pe care scria cu albastru L
COZĂ. Nu înţelegeam ce ar putea să fie şi îmi părea rău că o să mor ca proasta.
 
Cred că am adormit la loc, oricum, cînd am deschis iar ochii părea destul de tîrziu, era
cam întuneric, doar prin crăpătura uşii se zărea o lumină slabă şi se auzeau nişte voci. Mi-am dat
seama că de aia mă trezisem, că ţipa cineva la o soră, să aducă mai repede tubul de oxigen că
altfel moare. Mă gîndeam că ar putea fi vorba de mine, dar nu, tot n-a venit nimeni. M-am culcat
iar şi cînd m-am trezit, un doctor cam trist se uita la mine şi-a zis: “Na, că ţi-ai revenit!”
  Îmi venea să-l strîng de gît, în loc de asta i-am zîmbit frumos şi i-am zis ştrengăreşte:
“Da’ ce credeaţi?” Mă uitam la el şi culmea e  că a început să  rîdă,  nu părea deloc supărat şi
chiar mi-a zis  : “Păi, drăguţă, ai fost cam dusă, dacă înţelegi ce vreau să spun.” Nu înţelegeam
nimic aşa că i-am zis că mi-e sete, iar el a rîs iar. Şi pe urmă s-au tot plimbat pe lîngă mine
asistente şi doctori, bolnavi şi femei de serviciu.
Am încercat să-mi caut ultimele amintiri, să văd cum ajunsesem acolo, ştiam că m-am
sculat, ca de obicei pe la opt, mi-am băut cafeaua, mi-am propus să nu merg la şcoli. N-aveam
chef, asta e, nu mai aveam de mult chef. Era o zi de primăvară. Mergeam spre centru, traseul
obişnuit, mers mecanic, gesturi tipice, gînduri la  fel. Era soare, cald. Aşa cred acum. Atunci:
senzaţii din toate părţile. Nu era multă lume în jur. Am trecut repede de Complexul Studenţesc,
fără  nici un gînd. La stînga, drumul spre Universitate era la locul lui, dar nu era pentru atunci.
Am luat-o spre centru, nu mai ştiu ce zi era. Mă apropiam de Bega, abia ghicită sub verdele
primăverii. Am aruncat o ultimă privire spre Universitate, hotărîsem deja: azi nu!
Am privit strada, am vrut să trec, dar n-am putut. Era acolo, adică dincolo, pe partea
cealaltă a drumului, lîngă pod. Urcase dinspre parcul din faţa Chimiei, venise tocmai pînă acolo,
în raza mea de vedere. Era blond, pletele i se revărsau pe spate pînă la mijloc. S-a îndreptat
urgent spre centru, nu i-am văzut faţa. Mergea repede, ştia ce are de făcut. Totul era calculat, nu
privea decît înainte. Era în blugi şi avea un rucsac, aşa cum au azi toţi, pe spate. Cred că tot din
blugi. Am vrut să  trec strada, să-l ajung din urmă. Veneau maşini din ambele părţi. Am continuat
să merg în viteză, aproape alergam. El mergea calm, cu paşi egali, hotărîţi. “Nu mă opriţi voi pe
mine!” Mergea; deodată a aruncat o privire în jur. “Nu mă doborîţi voi pe mine!” N-a rostit
nimic, dar gestul a fost clar. Nu mă văzuse; m-am liniştit. Am continuat să merg, sau să alerg.
Mergea la fel de hotărît. N-a schimbat nimic, nu ştiam  despre ce e vorba, dar nu conta pentru că
nu putea fi învins. Am încercat să traversez, din ambele direcţii veneau două camioane, acelaşi
tip.
  Am luat-o la fugă, au claxonat îndelung  şi am rîs. Cel din stînga era roşu,  cel din
dreapta era verde. Şoferii m-au înjurat, nici o diferenţă, doar culoarea şi sensul.
Şi atît!