BAZELE HIDROACUSTICII

- Curs -
Constanţa - 2016

Pagină albă

2
CUPRINS:

1. ACUSTICA MEDIULUI MARIN

1.1 Formarea undelor acustice
1.2 Câmp acustic. Tipuri de unde
1.3 Ecuaţia undei plane
1.4 Mărimi acustice
1.4.1 Presiunea acustică
1.4.2 Impedanţa acustică specifică (a mediului)
1.4.3 Densitatea de energie acustică
1.4.4 Intensitatea acustică
1.5 Radiaţia undelor acustice
1.6 Reflexia şi refracţia undelor plane
1.7 Interferenţa. Unde staţionare
1.7.1 Interferenţa undelor
1.7.2 Unde staţionare
1.8 Difracţia undelor acustice
1.9 Dispersia undelor acustice
1.10 Reverberația
1.10.1 Definiție. Clasificare
1.10.2 Durata reverberației
1.11 Propagarea undelor acustice în mediul marin

2. TRADUCTOARE
2.1 Traductoare piezoelectrice
2.2 Traductore magnetostrictive

3. ANTENE HIDROACUSTICE
3.1. Generalități
3.2. Parametrii antenelor hidroacustice
3.2.1 Caracteristica de directivitate a antenei
3.2.2 Coeficientul de directivitate al antenelor hidroacustice
3.2.3 Puterea de radiație a antenei
3.2.4 Impedanța de emisie a antenei (Z)
3.2.5 Randamentul electroacustic
3.2.6 Banda de trecere
3.2.7 Sensibilitatea
3.3 Directivitatea sistemelor acustice compuse din două elemente
3.4 Directivitatea sistemelor acustice compuse din „n” elemente

4. ECHIPAMENTE HIDROACUSTICE
4.1. Generalități
4.2. Clasificarea echipamentelor hidroacustice
4.3. Stații de hidrolocație
4.3.1 Destinație
4.3.2 Stații de hidrolocaţie în impulsuri (regim activ)
4.3.3 Goniometre hidroacustice (regim pasiv)
4.3.4 Caracteristici tehnico-tactice
4.3.5 Metode de explorare a spațiului subacvatic
4.4. Metode de determinare a relevmentului la țintă
4.4.1 Metoda de determinare a relevmentului după maxim

3
 4.4.2 Metoda de determinare a relevmentului în funcție de fază
4.4.3. Metoda de determinare a relevmentului în funcție de fază și amplitudine
4.5 Ecuațiile hidrolocației
4.5.1 Generalități
4.5.2 Egalitatea fundamentală
4.5.3 Ecuațiile hidrolocației active și pasive
4.6 Efectul Doppler
4.7 Geamanduri radiohidroacustice
4.7.1. Generalităţi
4.7.2. Funcţionarea geamandurilor hidroacustice
4.7.3. Tipuri de geamanduri radiohidroacustice

Bibliografie

4
 1. ACUSTICA MEDIULUI MARIN

1.1 Formarea undelor acustice

Se consideră un lanţ de bile şi resorturi = model de mediu elastic.

Presupunem că, iniţial, resorturile lanţului sunt complet relaxate.

Fig. 1. Lanţ de bile şi resorturi - model de mediu elastic.

Acţionăm din exterior cu o forţă asupra bilei 1 din capătul lanţului deplasând-o spre dreapta
(fig. 2). Asupra bilei 2 va începe să acţioneze o forţă mai mică decât , egală cu diferenţa dintre
tensiunea din resortul 1-2 şi cea din resortul 2-3 (aceste tensiuni sunt de sensuri opuse când sunt
aplicate asupra bilei 2) acceleraţia bilei 2 va fi mereu mai mică decât a bilei 1, şi deci, la un moment
intermediar, între aplicarea forţei externe şi întinderea maximă a resortului 1-2, bila 2 va avea o
deplasarea mai mică faţă de poziţia de echilibru decât bila 1.
Considerând tensiunea din resortul 1-2 ca o forţă exterioară aplicată bilei 2 depărtarea bilei 2
faţă de poziţia de echilibru va fi mai mare decât a bilei 3 ş.a.m.d.

Obs: fiecare bilă / particulă se depărtează faţă de poziţia de echilibru cu o distanţă mai mică
decât precedenta şi mai mare decât următoarea.

Fig. 2. Model de deplasare a bilei/particulei

Obs:
- deplasarea se transmite succesiv de la particulă (bilă) la particulă, iar fiecare particulă
având o inerţie, repetă mişcarea particulei precedente cu o oarecare întârziere iar ca
rezultat se formează o mișcare oscilatorie;
- transmiterea succesivă a deplasărilor este însoţită de variaţia distanţelor dintre particule
şi prin urmare de variaţia forţei (presiunii) care acţionează asupra particulei.

Fenomenul de transmitere a unei perturbaţii într-un mediu material se numeşte undă.

Unda care ia naştere într-un mediu material perturbat în care apar numai forţe elastice se
numeşte undă elastică.

5
 Punctul în care se aplică perturbaţia externă se numeşte sursă sau centru de oscilaţie.
La baza formării şi propagării undelor acustice stă principiul lui Huygens – „punctul unde a
ajuns unda la un moment dat poate fi considerat centru de oscilaţie în locul celui iniţial” (fig.3).

Fig. 3.

Presupunem că perturbaţia iniţială nu mai are loc în lungul lanţului bile - resorturi ci pe o
direcţie oarecare (fig. 4).

Fig. 4. Perturbația aplicată pe o direcție oarecare

Ataşăm bilei n un vector care are:

- originea în poziţia de echilibru a bilei n;
- direcţia dată de dreapta care uneşte cele două poziţii;
- mărimea egală cu depărtarea bilei de poziţia iniţială la momentul respectiv;
- vârful în locul unde se afla bila în momentul considerat.

Acest vector se numeşte vector de oscilaţie. Valoarea sa la un moment dat poartă numele de
elongaţie, iar elongaţia maximă se numeşte amplitudine.

Direcţia de propagare reprezintă direcţia de transmitere a mişcării de la bila 1 la bila n …

Obs:

6
 - dacă sunt cunoscuţi vectorii de oscilaţie ai tuturor bilelor în orice moment atunci putem
spune că este cunoscută unda elastică respectivă;
- vectorul de oscilaţie este dependent de timp iar pentru acelaşi moment el diferă de la o
bilă la alta adică depinde de depărtarea faţă de poziţia de echilibru a fiecărei bile.

Presupunem că perturbaţia externă este periodică. Astfel după un timp T egal cu o perioadă,
bila 1 s-ar afla exact în situaţia dinaintea aplicării perturbaţiei. Notăm cu m bila până la care a ajuns
unda la momentul t = T. Atunci bilele 1 şi m se află în aceeaşi situaţie şi se vor mişca la fel, adică
vectorii lor de oscilaţie vor fi egali în orice moment ulterior bilele 1 şi m oscilează în
fază.

Distanţa dintre două puncte vecine (succesive) de egală fază se numeşte lungime de undă şi se
notează cu .

În timp de o perioadă T unda parcurge distanţa dintre două puncte de egală fază, situate pe
aceeaşi direcţie de propagare, adică distanţa λ →

Unde: - se numeşte viteza de fază, viteza de propagare a frontului de undă, a fazei.

Locul geometric al tuturor punctelor care sunt la un moment dat în fază poartă numele de
frontul undei (suprafaţa undei);

1.2 Câmp acustic. Tipuri de unde

Undele acustice sunt o varietate de unde elastice.

Definiţii:
- regiunea mediului elastic care se găseşte în starea de oscilație (vibraţie) şi care este sediul
unor unde acustice se numeşte câmp acustic.
- dacă undele acustice produc senzaţia de sunet, sediul acestor unde se numeşte câmp sonor.
- atunci când undele acustice nu impresionează organul auditiv, având frecvenţe mai mari de
16 kHz, câmpul acustic se numeşte câmp ultrasonor;
- locul geometric al tuturor punctelor din câmpul acustic care sunt la un moment dat în fază
poartă denumirea de frontul undei (suprafaţa undei).

Undele acustice se clasifică astfel:

- din punct de vedere al frecvenţei:
- unde infrasonore: 0,5  20 Hz;
- unde sonore: 20 Hz  20 kHz,
- unde ultrasonore: 20 kHz  109 (1010) Hz.

- din punct de vedere al mişcării particulelor mediului în raport cu direcţia de propagare:

- unde longitudinale unde vectorul este paralel faţă de direcţia de propagare;
- unde transversale unde vectorul este perpendicular pe direcţia de propagare;

- în funcţie de numărul dimensiunilor în care se propagă energia undei acustice:

- unde unidimensionale,
- unde bidimensionale,
- unde tridimensionale;

- în funcţie de frontul de unde:

- unde plane;
7
 - unde sferice;
- unde cilindrice.

Undele longitudinale se caracterizează prin faptul că mişcarea particulelor are loc de-a lungul
direcţiei de propagare producând comprimări şi destinderi succesive de-a lungul acestei direcţii:
- moleculele mediului vibrează în jurul poziţiei lor de echilibru, traiectoriile lor sunt drepte şi
paralele cu direcţia de propagare a frontului de undă;
- viteza de propagare este condiţionată de forţele de interacţiune dintre particulele mediului.

La undele transversale particulele mediului atinse de oscilaţii, oscilează perpendicular pe

direcţia de propagare (aceste unde se formează numai în medii elastice).

Forma suprafeţei de undă depinde atât de proprietăţile mediului cât şi de forma sursei.
În mediile omogene şi izotrope, când sursa de oscilaţie este o suprafaţă plană de dimensiune
infinit mare atunci unda care se transmite (formează) este o undă plană (fig. 5).

Fig. 5. Unda plană.

Dacă sursa de oscilaţie este punctiformă sau sferică, suprafaţa de undă, deci şi frontul de undă,
sunt sfere concentrice. Undele care se formează în acest caz se numesc unde sferice (fig. 6).

Fig. 6. Unda sferică.

În cazul în care sursa de oscilaţie este un cilindru cu o generatoare infinit mică, se vor forma
unde cilindrice. Undele se propagă perpendicular pe suprafaţa laterală a cilindrului.

1.3 Ecuaţia undei plane

Se consideră o undă plană generată de mai multe surse de oscilaţii situate în acelaşi plan (fig.
7), unde:
Fp1 = Fp2 = Fp3 = Fp4 =…..= Fpn = Fp şi Fp = Fp0sinωt

Dacă toate lanţurile sunt perturbate simultan şi identic, vom obţine o undă plană care se
propagă prin sistemul lor.
Deoarece fiecare lanţ de bile se comportă la fel ca celelalte este eficient să se studieze numai
unul pentru a obţine informaţii despre întreg sistemul (fig. 8).
Presupunem că perturbaţia externă este armonică, adică elongaţia bilei 1 va fi de forma:

8
 Fig. 7. Unda plană generată de mai multe surse de oscilaţii situate în acelaşi plan.

Oscilaţiile pot fi paralele sau perpendiculare pe lanţ. Pulsația perturbaţiei se presupune a fi

egală cu pulsaţiile proprii ale bilelor, se presupune deci existenţa unui cuplaj strâns, rezultând un
transfer optim de energie.
Se pune întrebarea „cum depinde elongaţia unei bile oarecare n, din lanţ, de timpul de
propagare de la sursa de oscilaţie şi de distanţa faţă de sursă?”
Bila n va intra în oscilaţie mai târziu decât bila 1 şi deci între cele două bile va exista un defazaj
φ. Deoarece forţele care acţionează asupra bilei n sunt forţe elastice, oscilaţia sa va fi tot armonică iar
unda fiind plană, amplitudinea va fi aceeaşi, adică elongaţia bilei n va fi de forma:

Defazajul dintre bila 1 şi bila n se datorează întârzierii intrării în oscilaţie a bilei n faţă de bila
1. Timpului τ necesar undei să parcurgă distanţa de la bila 1 la bila n este:

Oscilaţia bilei n va fi

deci, bila n începe să oscileze cu o întârziere τ faţă de bila 1 (momentul iniţial fiind acela în care este
aplicată perturbaţia). Rezultă că la un moment dat t, bila n are aceeaşi elongaţie pe care o are bila 1 la
momentul (t - τ). Înlocuind pe τ şi generalizând, rezultă:

;  - ecuaţia undei plane sau legea de mişcare a

undei.
Obs: o undă este un fenomen periodic în timp şi spaţiu.

9
 Fig. 8.
Considerăm doi oscilatori aflaţi la distanţă x1 respectiv x2 de o sursă de oscilaţie pe aceeaşi rază
de undă, la acelaşi moment t (fig. 9). Defazajul dintre ei se determină astfel:

elongaţiile celor doi oscilatori →

- unde este diferenţa de drum dintre cei doi oscilatori.

Fig. 9.

Obs:

- dacă diferenţa de drum dintre cei doi oscilatori, respectiv dintre suprafeţele de undă cărora le aparţin
este de forma (un număr par de ) atunci şi cei doi oscilatori şi suprafeţele lor
sunt în fază;
- dacă (număr impar de ), rezultă că şi cei doi oscilatori sunt în poziţie
de fază.

10
 1.4 Mărimi acustice

1.4.1 Presiunea acustică

În cazul în care nu există oscilaţii sonore, în fiecare punct al mediului există o presiune
constantă p0 numită presiune statică.
Perturbaţia provocată de punctul material în vibraţie se propagă prin mediul elastic sub formă
de compresiuni şi rarefieri. Deoarece comprimarea se datorează unei măriri a presiunii, iar rarefierea
(destinderea) unei micşorări a presiunii, în propagarea unei unde acustice rezultă o variaţie a presiunii
în timp şi spaţiu.
De aici rezultă că în fiecare punct al câmpului acustic presiunea totală este:

- unde p - este presiunea acustică, iar pt - este presiunea totală.

1.4.2 Impedanţa acustică specifică (a mediului)

Impedanţa acustică specifică este o mărime definită ca raportul dintre presiunea acustică p şi
viteza particulei v:

Aceasta este o mărime complexă dată fiind diferenţa de fază dintre presiunea acustică şi viteză:

Unde este rezistenţa acustică specifică a mediului, iar X s este reactanţa acustică specifică
a mediului.
În cazul undelor plane:

-
 
-  numărul de undă
-
Unde:
 - este densitatea mediului,
 c - este viteza sunetului în mediul de propagare.

Rezultă ca - depinde de proprietaţile caracteristice ale mediului, şi de aceea se mai numeşte

şi impedanţa caracteristică a mediului.

1.4.3 Densitatea de energie acustică

Atunci când într-un punct al mediului elastic s-a produs o perturbaţie, energia nu rămâne
localizată în acel punct, ci se propagă din aproape în aproape o dată cu propagarea undei.

Densitatea de energie acustică reprezintă energia conținută în cantitatea de volum din mediul
de propagare a undei.
11
 Dacă de consideră că energia disipată este nulă, atunci energia ce ia naştere datorită perturbaţiei
se poate considera ca fiind suma dintre energia cinetică rezultată din mișcarea particulelor şi energia
particulei înmagazinată în mediul de propagare:

unde:
- v, viteza de antrenare a particulei;
- , densitatea mediului;
- p , presiunea acustică;
- c, viteza sunetului.

1.4.4 Intensitatea acustică

În ipoteza că nu există pierderi de energie în mediu, energia care trece printr-o suprafaţă dată,
din mediul de propagare a undelor acustice, în unitate de timp, trebuie să fie egală cu puterea acustică a
sursei.
Raportul dintre fluxul de energie acustică într-un anumit punct şi aria suprafeţei din împrejurul
normalei pe direcţia de propagare se numeşte intensitatea acustică.

Intensitatea acustică Ia are dimensiunea unei puteri şi poate fi dată de relaţia:

unde p - este presiunea acustică, iar v - este viteza particulei.

Obs: v este o mărime vectorială ceea ce înseamnă ca Ia poate fi considerată ca vector îndreptat
în direcţia propagării undelor.

În cazul unei unde plane: ,

unde:
- pmax, amplitudinea presiunii acustice (instantanee);
- , densitatea mediului de propagare;
- c, viteza sunetului în mediul de propagare.

În cazul unei unde sferice:

unde p este fluxul de energie acustică iar r este raza sferei care înconjoară sursa.

Obs: în afară de mărimile absolute analizate în practică se mai folosesc şi mărimi definite ca
logaritmul zecimal al raportului dintre două mărimi absolute.

 Nivelul de intensitate acustică:

unde:
- I, intensitatea acustică;

12
 - I0, intensitatea acustică de referinţă (I0 = 0,6710-18W/m2 – corespunde unei unde plane ce are
o presiune acustică de 1Pa → p = 10-6 şi c = 1.5106).

 Nivelul de presiune acustică:

[dB] unde po = 210-5 Pa = 20Pa

1.5 Radiaţia undelor acustice

Transmiterea şi transportul energiei acustice într-un mediu elastic se numeşte radiaţie acustică.
Sursa care radiază energia acustică într-un mediu elastic se numeşte radiator acustic.

Factorii care caracterizează un anumit radiator acustic sunt:

- eficacitatea radiaţiei;
- directivitatea;
- caracteristica de frecvenţă.

Ca sursă de undă acustică poate fi considerat orice corp care oscilează într-un mediu elastic cu
o anumită frecvenţă şi care produce în acest mediu unde sonore.

Suprafaţa radiatorului acustic care se află în contact cu mediul se numeşte suprafaţă de

referinţă.

În procesul mişcării oscilatorii a suprafeţei de radiaţie în mediu apar forţe care acţionează în
sens contrar mişcării oscilatorii a suprafeţei de radiaţie. Aceste forţe condiţionate de presiunea
excesivă determină reacţia mediului.

Se consideră o suprafaţă de radiaţie S. În orice moment de timp t, mărimea forţei de reacţie a

mediului Fr ce acţionează pe întreaga suprafaţă de reacţie este:

unde:
- p, presiunea acustică pe suprafaţa de radiație;
- S, suprafaţa de radiaţie.

La radiaţia undelor sferice şi cilindrice dependenţa între presiune şi viteza de oscilaţie a

particulelor mediului este:

unde:
- v, viteza particulelor mediului;
- Zs, impedanţa acustică specifică a mediului.

Se obţine: , unde - impedanţa de radiaţie → .

În caz general impedanţa de radiaţie este o mărime complexă:

unde:
13
 - , rezistenţa de radiaţie;
- , reactanţa de radiaţie.

Mărimea XR determină mărimea puterii restituită sursei de către mediu cu cât XR este mai
mare cu atât este mai mare energia restituită şi cu atât mai puţină energie cedează radiatorul acustic
pentru formarea undelor sonore.

Caracterul complex al impedanţei de reacţie este determinat de diferenţa de fază dintre reacţia
mediului Fr şi viteza particulelor mediului.
Defazajul este:

Din punct de vedere fizic, apariţia defazajului dintre v şi FR poate fi explicată prin inerţia
particulelor mediului.
Teoretic s-a demonstrat ca RR şi XR depind de dimensiunile radiatorului acustic (d) şi de
lungimea de undă (λ).
Această dependenţă poate fi exprimată prin relaţia:

Observăm că pentru a mări eficienţa funcţionării staţiei hidroacustice este necesar să mărim
dimensiunile sistemului acustic şi să reducem lungimea de undă.

Dar:
- mărimea dimensiunilor de gabarit ale sistemului acustic este limitată din punct de vedere
constructiv;
- micşorarea lungimii de undă duce la atenuarea bruscă a undei sonore ce se propagă în
apă.
Rezultă că trebuie găsită o corelaţie optimă între d şi λ.

La radiaţia energiei acustice radiatorul acustic efectuează un lucru mecanic de sens contrar
forţelor de atracţie ale mediului.

Lucrul mecanic efectuat în fiecare secundă de către radiatorul acustic în sens contrar forţei de
reacţie se numeşte putere acustică.

Obs: defazajul rezultat între reacţia mediului şi viteza de oscilaţie a suprafeţei de radiaţie joacă
un rol important, cu cât φ este mai mic cu atât este mai mare puterea acustică a suprafeţei
de radiaţie.

Puterea acustică va fi mai mare în cazul în care mediul ar avea rezistenţă acustică specifică
egală ca mărime cu modulul impedanţei de radiaţie:

1.6 Reflexia şi refracţia undelor plane

În condiţii reale, mediul în care se propagă undele acustice nu este un mediu omogen. În calea
lor undele acustice, pe timpul propagării, întâlnesc obstacole: fundul mării, suprafaţa apei, diverse alte
obiecte. În afară de acestea, omogenitatea mediului marin este condiţionată de salinitate, de bule de aer
şi de plancton. Din această cauză, impedanţa acustică specifică a mediului nu este constantă.
14
 La suprafaţa de separare dintre două medii o undă acustică suferă:
- reflexie – o parte din energia acustică este redată primului mediu;
- refracţie – restul de energie acustică este transmisă în cel de-al doilea mediu.

Reflexia şi refracţia undelor acustice se desfăşoară conform legilor opticii.

În reflexie unghiul de incidenţă este egal cu unghiul de reflexie:

La refracţie → - legea refracţiei

unde - se numeşte indicele de refracţie al mediului 2 faţă de mediul 1.

Obs: ştiind că λ = vT λ1 = v1T

λ2 = v2T

a) Incidenţa normală

În cazul undelor sub incidenţa normală se produce o undă reflectată şi o undă refractată.
Considerând că nu există pierderi de energie acustică în suprafaţa de separație şi că undele sunt
simetrice, ecuaţiile celor trei unde sunt:

- unde k1 şi k2 sunt numerele de undă pentru primul şi al doilea mediu.

În condiţiile când impedanţele celor două medii sunt ρ1C1 , respectiv ρ2C2

- factorul de reflexie acustică

- factorul de transmisie acustică

15
 Fig. 10. Incidența normală

b) Incidenţa oblică

Fig. 11. Incidența oblică

1.7 Interferenţa. Unde staţionare

1.7.1 Interferenţa undelor

Suprapunerea (compunerea) neperturbată în acelaşi loc dintr-un mediu a două sau mai multe
unde de aceeaşi lungime de undă sau aceeaşi pulsaţie se numeşte interferenţă.

a. b.

Fig. 12. Interferenţa undelor: a - cu aceeaşi fază; b - cu fază opusă.

În locul în care cele două unde se întâlnesc amplitudinile oscilaţiilor produse de cele două unde
se adună (algebric).
Dacă după întâlnire undele trec mai departe complet neschimbate, iar în timpul întâlnirii
amplitudinile lor se adună, atunci se produce o suprapunere neperturbată.
16
 În cazul în care undele care se întâlnesc au aceeaşi lungime de undă şi determină oscilaţii de
aceeaşi frecvenţă undele se numesc coerente.
Pentru fenomenul de interferenţă a două unde care se propagă pe aceeaşi direcţie este
importantă diferenţa de drum dintre cele două oscilaţii care se suprapun în acelaşi loc.

Exemplu:
- Δx = 0 cele două unde se „întăresc” una pe cealaltă şi oscilaţia rezultată se face cu
amplitudinea maximă (fig. 13);
- Δx = oscilaţiile produse de cele două unde într-un anumit punct vor prezenta o

diferenţă de fază (fig. 14);

cele două unde se „slăbesc” reciproc şi amplitudinea oscilaţiei rezultate este
minimă;
dacă amplitudinile undelor sunt egale, oscilaţia rezultată este nulă, cele două
unde se „sting” complet una pe cealaltă.

Fig. 13. Interferența undelor coerente pentru Δx = 0

Obs:
- două unde care interferă se intensifică sau se slăbesc la maximum într-un anumit punct
când diferenţa de drum este 0 (zero) sau . Pentru amplitudini egale se anulează complet
dacă ;
- la interferenţă avem amplificare maximă când este un număr par de

-
-

un maxim de oscilaţie corespunde unei diferenţe de drum de forma sau unei

diferenţe de fază de 2kπ
- la interferenţă avem atenuarea maximă, când este un număr impar de

. Adică atenuarea maximă a două unde corespunde unei diferenţe

de drum de forma sau unei diferenţe de fază de .

17
 Fig. 14. Interferența undelor coerente pentru Δx =

Zona în care se produce suprapunerea undelor se numeşte câmp de interferenţă (fig.15).

Interferenţa în care toate punctele din câmpul de interferenţă oscilează cu o amplitudine
constantă în timp se numeşte interferenţă staţionară.

Fig. 15. Câmp de interferenţă

Dacă într-un punct A se suprapun simultan două oscilaţii armonice de aceeaşi direcţie (x 1, x2)
dar cele două pulsaţii şi sunt aproape egale, va apărea fenomenul de bătăi (fig.16).

 este mic în comparaţie cu

cele două oscilaţii au aceeaşi frecvenţă iar diferenţa de fază este:

Din compunerea celor două oscilaţii va rezulta oscilaţia: unde:

Pentru a = b rezultă:

Obs: oscilaţia rezultantă este o oscilaţie armonică de pulsaţie 1 şi amplitudine variabilă.

Fenomenul de creştere şi descreştere periodică a amplitudinii unei oscilaţii se numeşte

fenomenul de bătăi.
18
 Perioada unei bătăi este:

unde pulsaţia bătăii , rezultă frecvenţa bătăilor:

Fig. 16. Fenomenul de bătăi

1.7.2 Unde staţionare

Un caz particular de interferenţe se produc atunci când pe direcția undei de propagare se

suprapune unda incidentă şi unda reflectată de către obiect.
Se constată că se produc stări de oscilaţie caracteristică care nu se „deplasează” în timp ci
rămân pe loc, staţionează. Acest caz de interferenţă se numeşte undă staţionară (fig.17).

Unda staţionară pare când două unde de lungimi de undă egale, care se propagă în sensuri
opuse, se suprapun.
Unda staţionară prezintă la distanţe egale cu locuri în care oscilaţia este stinsă complet, noduri
de oscilaţie, şi între ele locuri în care punctele oscilează cu amplitudine maximă, ventre de oscilaţie.

Fig. 17. Undă staţionară

1.8 Difracţia undelor acustice

19
 Abaterea unei unde de la direcţia iniţială de propagare la trecerea pe lângă obstacole şi la
străbaterea fantelor se numeşte difracţie.

Obs: difracţia este un fenomen distinct de cel de refracţie:

- refracţia apare la trecerea unei unde dintr-un mediu în altul cu viteze diferite de
propagare;
- difracția apare la propagarea unei unde în acelaşi mediu fără schimbarea vitezei de
propagare.

Factorul determinant pentru fenomenul de difracție îl reprezintă raportul dintre lungimea de

undă şi dimensiunea obstacolului difractat.
Difracţia este deosebit de pronunţată atunci când dimensiunile obstacolelor difractate sunt
comparabile cu lungimea de undă.

Fig. 18. Difracţia undelor peste obstacole.

Fig. 19. Difracţia undelor prin fante.

Concluzie: în cazul difracţiei, o parte din energia undei acustice incidente trece de obstacol,
ceea ce duce la micşorarea undelor reflectate. Această situaţie joacă un rol esenţial
în cazul descoperirii obiectelor submarine mici. Dacă dimensiunile obiectului
submarin sunt mai mici decât λ, atunci energia undei reflectate de către acesta va fi
foarte mică. În cazul în care dimensiunile obiectului submarin vor fi cu mult mai
mari decât λ, atunci întreaga energie directă a undelor acustice va fi reflectată.

1.9 Dispersia undelor acustice

Când o undă acustică cade pe suprafaţa unui corp cu dimensiuni finite, unda este parţial
dispersată şi parţial absorbită de acel corp.
Dacă suprafaţa corpului nu absoarbe unda, atunci această suprafaţă este numai o sursă de
dispersie a energiei undei acustice incidente. În acest caz în jurul corpului se creează un câmp acustic
care se numeşte câmpul undei dispersate.
Câmpul undei dispersate se caracterizează prin mărimea intensităţii ID sau a presiunii acustice
PD din orice punct al mediului dispus la distanţa D faţă de corp.

Se consideră câmpul undei dispersate creat de un corp cu suprafaţă plană SR, ale cărui unde
acustice au direcţia de propagare perpendiculară pe corp.

20
 Dacă dimensiunile corpului proiectate pe o direcţie perpendiculară pe direcţia de propagare a
undelor acustice sunt mai mari decât lungimea de undă λ a undei acustice, se poate considera că unda
acustică se reflectă de corp.

Fig. 20. Dispersia undelor acustice

1.10 Reverberația

1.10.1 Definiție. Clasificare

Fenomenul prin care după emiterea sunetului o parte din energia lui se întoarce la sursă după
reflexii multiple (cauzate de neomogenitățile din apă, de fundul sau suprafața mării) se numește
reverberație.
În cazul utilizării SHdLc în regim activ după emiterea sunetelor de durată mică de către antena
de emisie, antena de recepție dispusă la un loc cu antena de recepţie, primește sub formă de
reverberație reflexiile multiple ale sunetului din cauza neomogenității apei mării, fundului și suprafeței
acesteia. În cazul mărilor adânci, un rol important în reflexia și dispersia undelor acustice îl au bulele
de gaze. În unele cazuri microorganismele și particulele organice solide pot constitui cauza
reverberației mării.
Semnalul acustic, întâlnind în cale neomogenități, se reflectă, astfel că imediat după
transmiterea emisiei semnalului sosesc unde sonore care sunt reflectate de neomogenitățile din
imediata apropiere a receptorului și apoi, de cele îndepărtate. Ca urmare a prezenței unei mari cantități
de bule și alte neomogenități, precum și a distanțelor mici dintre ele, undele sonore reflectate de fiecare
în parte se suprapun (interferează) în punctul de recepție ceea ce face ca în căști să se audă un ecou
continuu care scade treptat în intensitate.
Reverberația datorată în principal reflexiilor de la neomogenitățile din apă se numește
reverberație de volum.
O parte din undele sonore emise de sursă ajung la suprafață și pe fundul mării. Datorită
neregularității acestor suprafețe, undele sonore se reflectă în diferite direcții. O parte din energia
undelor reflectate se întoarce la receptor. Aceste reflexii se numesc reverberații de suprafață și
reverberații ed fund.
1.10.2 Durata reverberației
Obs: intensitatea sunetului se micșorează odată cu distanța la sursă.
Timpul care a trecut din momentul emiterii semnalului sonor până în momentul în care nu se
mai aude nici un sunet reflectat se numește durata reverberației sau timpul reverberației.
obs: intensitatea reverberației scade în timp (fig. 21).

21
 Măsurătorile acustice au arătat că intensitatea reverberației este mai mare cu cât este mai mare
numărul de neomogenități care reflectă undele sonore. Deoarece spațiul în care se propagă sunetul se
mărește odată cu creșterea duratei semnalului sonor, proporțional cu acesta se va mări și intensitatea
reverberației - figura 22:
- S, spațiul în care se propagă semnalul emis;
- ABCD, spațiul în momentul t;
- A’, B’, C’, D’, spațiul în momentul t+Δt.
Intensitatea reverberației provenite de la semnalele cu durată mare va fi mai mare decât cea
provenită de la semnalele cu durată scurtă.

Fig. 21. Variația reverberației în timp

Fig. 22. Variația intensității reverberației funcție de durata semnalului sonor

Dependența intensității reverberației de durata semnalului emis este prezentată în figura 23,
unde curba A reprezintă reverberația în cazul impulsului cu durată mare iar curba B reprezintă
reverberația în cazul impulsului cu durata mică.

Fig. 23. Dependența intensității reverberației de durata semnalului emis

22
 Intensitatea reverberației, care apare sub formă de sunet continuu dacă recepția se face cu căști
telefonice, se suprapune pe semnalul ecou pe care-l maschează, adică creează perturbații în
audibilitatea semnalului util. În acest sens reverberația apare ca o formă de perturbație acustică.

1.11 Propagarea undelor acustice în mediul marin

Mediul marin se caracterizează prin faptul că nu este un mediu omogen şi imobil:

- o dată cu adâncimea variază - temperatura apei, presiunea hidroacustică şi salinitatea (de
exemplu - în prima sută de metri de la suprafaţa apei, distribuţia temperaturii depinde foarte
mult de condiţiile meteorologice, de anotimp, de oră, de viteza vântului şi de înnorări);
- prezenţa unor suprafeţe de separare care reflectă undele acustice, ca suprafaţa mării şi fundul
ei.

Viteza sunetului în mare depinde de temperatura, presiunea şi salinitatea apei. Dependenţa în

funcţie de temperatură (în limitele cuprinse între 6C şi 17C) este dată de relaţia (empirică):

[m/s]

unde:
- t, temperatura apei în C;
- h, adâncimea mării în m;
- s, salinitatea apei în grame de sare într-un litru de apă.

 [m/s]  o variaţie a sunetului de maximum 3,5%.

Alte relaţii:

 Maurer-Schumacher:

o erori: 3-4 m/s

 Wood-Brown:

 Del Grosso:

este cea mai recentă şi cea mai precisă având erori

În general, viteza sunetului în apa de mare este cuprinsă intre valorile de 1400 – 1530 m/sec.
Viteza sunetului este direct proporţională cu variaţia temperaturii şi salinităţii apei şi are o
variaţie de:
 3 m/s când variaţia temperaturii este de 1oC;
 1,3 m/s când variaţia salinităţii este de 1% adică un gram de sare la un litru de apă;
 0,17 m/s la fiecare 10 m adâncime (care corespunde creşterii presiunii cu o atmosferă).

23
 Obs: după distribuirea elementelor hidrologice (temperatură, salinitate, presiune) în planurile
vertical şi orizontal marea nu constituie un mediu omogen.

În plan orizontal variaţia elementelor hidrologice are loc relativ încet (cu excepţia raioanelor de
întâlnire a curenţilor calzi şi reci, raioanelor apropiate de marginea gheţarilor).
În plan vertical variaţiile elementelor hidrologice se produc rapid ceea ce determină
neuniformizarea vitezei sunetului în apă la mare adâncime.
Raza undei hidroacustice, trecând prin straturi de apă cu temperatură şi salinitate diferite nu
se propagă liniar ci se curbează înclinându-se întotdeauna în partea cu viteza sunetului mai mică.
Când gradientul de temperatură din strat este negativ (refracţie negativă), temperatura apei
scade cu adâncimea, viteza de propagare scade, iar razele sonore se abat spre fundul mării indiferent
de direcţia lor iniţială.

Obs: abaterea razelor este cu atât mai mare cu cât este mai mare valoarea gradientului.
Variaţiile însemnate ale vitezei sunetului (temperaturii) în strat poartă denumirea de saltul
vitezei sunetului (temperaturii) – pozitiv sau negativ – în funcţie de semnul gradientului.
Exemplu:
Temperatura stratului apei la suprafaţă este egală cu +16 0C, iar la adâncimea de 20 m
scade la +100C.

 ; gradientul de temperatură.

, refracţie pozitivă (+), temperatura apei creşte odată cu adâncimea, adică

viteza sunetului (c) va creşte iar razele sonore se vor abate spre suprafaţa mării
indiferent de direcţia lor iniţială.
, refracţie negativă (-), temperatura apei scade odată cu creșterea adâncimii,
adică viteza sunetului (c) va scădea iar razele sonore se vor abate spre fundul mării
indiferent de direcţia lor iniţială.
S-au convenit trei gradaţii de straturi cu salt al vitezei sunetului:
1. slab exprimat – 10 m/s pe toată grosimea stratului;
2. moderat exprimat – de la 10 la 20 m/s;
3. puternic exprimat – peste 20 m/s.

Gradientul de salinitate este o mărime aproximativ constantă pentru un anumit raion al mării în
decursul anului. De aceea influenţa hotărâtoare asupra traiectoriei şi deci asupra distanţei de propagare
a undei sonore o are variaţia temperaturii apei pe adâncime, adică gradientul de temperatură.

Refracția undelor sonore în apa de mare se divide în 4 tipuri:

1. Refracţia de tip I: se caracterizează prin constanţa sau creşterea temperaturii apei odată cu
adâncimea. În funcţie de caracterul creşterii temperaturii refracţia de tip 1 poate fi:
- tip 1a: se caracterizează prin constanţa sau creşterea liniară a temperaturii odată cu
adâncimea;
- tip 1b: se caracterizează prin constanţa sau creşterea liniară a temperaturii odată cu
adâncimea, dar apare o creştere bruscă a temperaturii în straturile intermediare.

24
 Fig. 24. Refracţia de tip I.
Condiţiile pentru refracţia pozitivă se întâlnesc:
- în perioada de iarnă ca rezultat al răcirii puternice a suprafeţei mării şi amestecului apei ca
urmare a circulaţiei verticale de răcire a straturilor de apă, precum şi datorită vântului;
- pe timp de vară ca urmare a amestecului straturilor de apă provocat de furtună.

Refracţia de tip 1a:

- pe toată adâncimea apei temperatura şi salinitatea au o distribuţie uniformă şi variaţia vitezei
sunetului este determinată de presiunea hidrostatică;
- propagarea energiei sonore se produce ca urmare a reflexiei multiple a undelor de suprafaţa
apei şi a reflexiei interioare cauzate de starturile inferioare ale mării;
- descoperirea ţintei este posibilă la orice adâncime.

Refracţia de tip 1b:

- condiţiile favorabile pentru descoperirea ţintei sunt numai atunci când antena staţiei de
hidrolocație şi ţinta se găsesc deasupra stratului de creştere bruscă a temperaturii;
- zona în care ţinta poate fi descoperită se numeşte zona activă;
- zona în care ţinta nu poate fi descoperită se numeşte zona de umbră acustică.

2. Refracţia de tip II: este caracterizată de constanţa sau creşterea temperaturii până la o
anumită adâncime de la care începe să scadă în continuare.

Fig. 25. Refracţia de tip II.

Obs: se produce schimbarea semnului refracţiei din pozitivă în negativă.

Condiţiile pentru refracţia negativă sunt determinate de:

- răcirea bruscă a straturilor de la suprafaţă în perioada de toamnă ceea ce provoacă apariţia la
o anumită adâncime a unui strat cu o temperatură mai scăzută decât de la suprafaţă;
- amestecarea straturilor de apă datorită furtunilor din perioada de primăvară-toamnă.
25
 Obs: apar două zone active şi două zone de umbră.

3. Refracţia de tip III: este caracterizată prin scăderea temperaturii apei (vitezei sunetului) de la
suprafaţa mării până la fund, mai întâi o scădere rapidă iar apoi bruscă, odată cu creşterea
adâncimii (refracţiei negative).

Condiţii:
- refracţia negativă apare ca urmare a încălzirii, toamna şi vara, a stratului de la suprafaţă, mai
jos această temperatură scăzând;
- stratul de salt termic apare la mijlocul primăverii, atinge dezvoltarea sa maximă vara şi este
distrus la sfârşitul toamnei.

Saltul termic face ca vitezele relativ ridicate ale sunetului din stratul de la suprafaţa mării să
scadă brusc în stratul de salt al vitezei sunetului.

Fig. 26. Refracţia de tip III.

4. Refracţia de tip IV: se caracterizează prin schimbarea gradientului din temperatură negativă
din stratul apei de deasupra în gradient pozitiv în stratul de dedesubt. Acest fenomen duce la
apariţia canalului sonor submarin.
Condiţii:
- acest tip de refracţie se întâlneşte în perioadele de primăvară-toamnă ale anului în raioanele cu
ape adânci.
Obs: axa canalului sonor submarin se află în stratul cu temperatura cea mai scăzută.

Fig. 27. Refracţia de tip IV.

26
 Limitele canalului sonor submarin în care are loc propagarea energiei sonore sunt condiţionate
(în aceleaşi condiţii hidrologice) de caracteristica de directivitate în plan vertical a antenei staţiei de
hidrolocaţie.
Când antena se află pe axa canalului sau în apropierea ei, distanţa de descoperire a
staţiei de hidrolocaţie poate fi de 2-3 ori mai mare decât distanţa energetică de
descoperire a staţiei.

27
 2. TRADUCTOARE

2.1 Traductoare piezoelectrice

Cuvântul „piezo” se referă la presiune, iar „piezoelectric” se referă la apariția sarcinii electrice
ca urmare a acțiunii unei presiuni mecanice.
Efectul piezoelectric caracterizează o serie de cristale precum: cuarțul, turmalina, sarea
seignette, titanitul de bariu, etc.
Placa piezoelectrică de cuarț se obține din cristalul natural, prin tăiere pe anumite direcții.
Cristalul de cuarț este o prismă hexagonală care se termină la ambele capete prin două
piramide.

Fig. 28. Cristalul de cuarț

Axele se numesc astfel: x - axa electrică, y - axa mecanică iar z - axa optică.

Axa z se numește axa optică. Perpendicular pe aceasta se găsesc 3 axe x, reprezentate de liniile
care unesc unghiurile opuse ale prismei.

Axele x se numesc axe electrice, motiv pentru care se notează cu e1, e2, e3.

Axa y se numește axa mecanică. Ea este dirijată perpendicular pe fiecare suprafață laterală a
prismei, de aici rezultând 3 axe y.
Fiecare plăcuță de cuarț are o frecvență proprie de oscilație, care depinde de dimensiunile
grosimii plăcuței (d) căreia îi corespund oscilații de amplitudine maximă.
Practic o plăcuță de cristal poate fi secționată sub cele mai diferite unghiuri față de axele
cristalului, dar cel mai frecvent se folosesc plăcile tăiate perpendicular pe axele electrice ale cuarțului
rezultând plăci „de secțiune x”.
Obs: se preferă plăcile tăiate astfel deoarece ele radiază (atunci când vibrează) unde
longitudinale.
Un element piezoelectric este format din:
1. plăci de cuarț;
2. armături metalice (electrozi);
3. terminale electrice (conductoare).
28
 În cazul efectului piezoelectric direct mărimea sarcinii care apare pe fețele plăcii (notate cu e)
este:

unde k = ct. – se numește modul piezoelectric și pentru secțiunea x este:

k = 6,410-8

În cazul efectului piezoelectric invers, care apare sub acțiunea unui câmp electric, variația Δd a
grosimii plăcii exprimată în centimetri este proporțională cu tensiunea electrică aplicată:

unde U este tensiunea aplicată, exprimată în unități electrostatice absolute (x/300).

Exemplu:

U = 1000 V

Frecvența proprie de oscilație a unei plăci de cuarț este:

unde:
- n = 1,3,5 reprezintă armonica la care se produce oscilația;
- c, viteza undelor elastice în lungul axei x (pt. cuarț e = 5400m/s);
- d, grosimea plăcii în mm.

În cazul în care n = 1, frecvența proprie de oscilație a plăcii sau frecvența fundamentală este:

Fig. 29 a. Plăcuță cu tăietură x

Fig. 29 b. Plăcuță cu tăietură y

29
 2.2 Traductore magnetostrictive

O bară dintr-un material feromagnetic (fier, nichel, cobalt, ferită) situată într-un câmp magnetic
longitudinal se alungește și se scurtează sub acțiunea câmpului, independent de sensul acestuia,
depinzând doar de mărimea lui și de natura materialului barei.

Fig. 30. Vibrator magnetostrictiv

În principiu, un vibrator magnetostrictiv este format dintr-o bară cu proprietăți magnetostrictive
aflată în câmpul magnetic variabil al unei bobine care înfășoară bara.
Pentru ca frecvența de deformare a barei feromagnetice să fie egală cu cea a curentului
alternativ, bara va fi premagnetizată în curent continuu, traductorul numindu-se polarizat.
Deoarece curentul de polarizare (c.c.) parcurge aceeași înfășurare ca și curentul alternativ,
pentru preîntâmpinarea interferențelor reciproce, în circuitul sursei de c.c. se introduce o bobină de șoc
care împiedică trecerea curentului alternativ în circuitul sursei de c.c. Iar în circuitul generatorului de
curent alternativ se introduce un condensator de cuplare care împiedică trecerea curentului continuu.
Polarizarea are rolul de a mări (crește) deformația barei.
Frecvența proprie de oscilație a barei este:

în care:
- n = 1,3,5….numărul armonicii;
- l, lungimea barei în cm;
- c, viteza sunetului în bară, în m/s;

Exemplu: pentru nichel (n = 1) 

Constructiv, cel mai răspândit model de vibrator magnetostrictiv este cel realizat din tole.
El este alcătuit dintr-un transformator al cărui tole sunt confecționate dintr-un material
magnetostrictiv (de preferință nichel pur) și o bobină din sârmă sau bandă de cupru, formând împreună
elementul activ al vibratorului sau elementul magnetostrictiv propriu-zis (fig. 31).
Tablele au grosimea de 0,05 – 0,1 mm.
Direcția în care un vibrator radiază unde ultrasonore corespunde cu direcția tolelor înfășurate
(este perpendiculară pe centrul înfășurării).

Obs: în practică elementul activ al vibratorului nu poate fi folosit ca sursă de vibrații

ultrasonore și trebuie să fie însoțit de un element pasiv ce are următoarele funcții:
- principală - transmiterea în mediul acvatic a vibrațiilor produse de elementul activ;
- secundară - protecția elementului activ împotriva mediului.
Vibratoarele magnetostrictive din tole de nichel au randamentul acustic cuprins între 40 și 50 %
iar vibratoarele din ferite au randament cuprins între 60 și 70 %.
30
Fig. 31. Vibrator magnetostrictiv realizat din tole

3. ANTENE HIDROACUSTICE

31
 3.1 Generalități

Antenele hidroacustice (AHA) înțelese ca rețele de traductoare hidroacustice (THA) sunt

destinate pentru:
- transformarea energiei semnalelor electrice în energia undelor hidroacustice (u.h.a.) pe care
le radiază în mediul acvatic, la emisie;
- captarea undelor hidroacustice (u.h.a.) și transformarea energiei lor în energia semnalelor
electrice, la recepție.

Antenele hidroacustice sunt directive dacă au capacitatea de a radia și/sau capta unde
hidroacustice cu predilecție dintr-o anumită direcție sau dintr-un anumit unghi/ sector.

3.2 Parametrii antenelor hidroacustice

3.2.1 Caracteristica de directivitate a antenei

Parametrii AHA în directă legătură cu destinația se împart în două grupe:

- parametrii ce caracterizează proprietățile directive (frecvența având rol de variabilă);
- parametrii ce stabilesc eficiența conversiei energiei.
Presiunea acustică pa creată de antenă la emisie în câmpul depărtat se poate prezenta sub
forma:

unde:
- r, θ, φ - coordonate sferice;
- A, constantă;
- ω = 2πf , pulsația;
- k = 2π/λ , numărul de undă;
- D(θ,φ), funcţia de directivitate unghiulară care determină distribuția presiunii acustice pe
diverse direcții.

Distribuția în spațiu a radiațiilor antenei se numește caracteristica de directivitate a antenei.

Fig. 32 Caracteristica de directivitate a antenei

Caracteristica de directivitate a antenei este formată din:

- lobul principal - cuprinde direcțiile în care este radiată cea mai mare parte a energiei;
- lobul secundar - cuprinde direcțiile în care este radiată o mică parte a energiei.

Direcția de radiație sau de captare (recepție) maximă a energiei acustice este numită axa
acustică.

3.2.2 Coeficientul de directivitate al antenelor hidroacustice

32
 Acesta reprezintă parametrul ce caracterizează eficacitatea energetică a antenei, fiind
caracterizat prin raportul dintre intensitatea acustică pe direcția de radiație maximă (DRM) a antenei
directive și intensitatea acustică a unei antene omnidirective (nedirective) la aceeași putere acustică și
măsurată la aceeași distanță.

3.2.3 Puterea de radiație a antenei

Aceasta se poate determina prin integrarea pe suprafața activă de arie A a antenei, a produsului
dintre presiunea acustică pa și conjugata complexă a vitezei de oscilație v:

3.2.4 Impedanța de emisie a antenei (Z)

Se determină și se definește prin relația:

şi caracterizează capacitatea antenelor de a radia energie acustică când vibrează cu viteza v.

3.2.5 Randamentul electroacustic

Caracterizează capacitatea de radiație a antenei, determinându-se ca raport dintre puterea

acustică radiată și puterea electrică aplicată antenei:

şi se referă la cât din energia electrică se transformă în energie acustică.

3.2.6 Banda de trecere

Determină gama de frecvență a conversiei eficace a energiei, măsurându-se la nivelul de 0,707

a presiunii maxime sau al sensibilității.

3.2.7 Sensibilitatea

În regim de recepție al antenei, aceasta se determină prin modulul raportului dintre tensiunea
electromotoare U la bornele de ieșire și presiunea acustică a undei incidente (captate), al cărui front
este perpendicular pe DRM.

3.3 Directivitatea sistemelor acustice compuse din două elemente

Sisteme acustice se numesc traductoarele electromecanice, destinate pentru transformarea

energiei oscilațiilor electrice în energie acustică (u.h.a.) la emisie și invers, pentru transformarea
energiei undelor acustice în semnale electrice la recepție.

Din punct de vedere al construcției sistemele acustice se împart în:

- sisteme discrete;
- sisteme continue.

33
 În orice punct al mediului sursa 1 creează presiunea P1 iar sursa 2, P2.
Presiunea acustică rezultată în punctul examinat al mediului, condiționată de fenomenul de
interferență, va fi egală cu suma presiunilor:

Traductoarele 1 și 2 formează o bază.

Se consideră d(0,M0)>λ.

Considerăm punctul M0 așezat pe axa bazei și că undele sonore de la ambele surse ajung în
punctul M0 paralele și coerente (au aceeași fază). Rezultă că presiunea în punctul M0 este:

- unde pm0 = 2pm - amplitudinea presiunii acustice rezultante.

Obs: această relaţie este valabilă pentru toate punctele care se află pe axa bazei.

Fig. 33. Directivitatea sistemelor acustice compuse din două elemente

Se consideră punctul M, situat la distanța D de centrul bazei, dar sub un unghi α ales arbitrar
față de axa bazei.

În acest caz, undele acustice de la ambele surse vor ajunge în punctul M cu un defazaj
condiționat de diferența de drum x:

34


Amplitudinea presiunii acustice orientate în punctul M este:

De aici rezultă că amplitudinea presiunii rezultate în orice punct al mediului, atunci când pm, d
și λ sunt date, depinde de unghiul α, unghiul format între axa bazei și direcția la punctul respectiv Mα.

Astfel, dacă d = λ rezultă:

- pentru α = 0°, rezultă pmα = 2pm = pm0;
- pentru α = 30°, rezultă pmα =0;
- pentru α = 60°, rezultă pmα = 1,8pm;
- Pentru α = 90°, rezultă pmα =2pm.

Obs: datorită interferențelor undelor acustice create de cele două emițătore se obține o
repartizare neuniformă a presiunii.
Directivitatea sistemelor acustice se exprimă în mod obișnuit printr-o caracteristică normată
sau echivalentă.

Prin caracteristica normată de directivitate a sistemului acustic, se înțelege raportul dintre

valoarea presiunii rezultate sub orice unghi și presiunea pe direcția axei bazei.
Se deosebesc două caracteristici de directivitate normate:
- după presiune RP;
- după intensitate RI.
;

Ecuația caracteristicilor de directivitate normate după presiune, pentru sistemul format din două
traductoare este:

și depinde de “α” și de raportul d/λ.

35
 Fig. 34. Caracteristica de directivitate normată după presiune
Lobii secundari reprezintă elemente nedorite deoarece (fig. 34):
- pe acești lobi se pierde o cantitate mare de energie;
- pe timpul recepției devine imposibilă determinarea univocă a direcției la țintă.

Pentru aprecierea proprietăților de directivitate se utilizează factorii:

- acuitatea acțiunii direcționate θ/2;
- acuitatea maximului principală 2Δx.

Acuitatea acțiunii direcționate reprezintă unghiul dintre două tangente ce trec prin punctele de
presiune de nul la maximul principal.

Acuitatea maximului principal reprezintă unghiul minim, în limitele căruia nu se modifică (nu
se sesizează modificarea) caracteristicile de directivitate.

Obs: proprietățile de directivitate ale sistemului acustic alcătuit din două elemente sunt mici.

3.4 Directivitatea sistemelor acustice compuse din „n” elemente

Presupunem că avem o bază alcătuită din „n” traductoare dispuse la distanța „d” unul față de
altul.
Distanța între centrele traductoarelor externe, denumită mărimea bazei este:

În punctul Mo, situat la distanța D > λ (pe axa bazei), fiecare din traductoare creează o presiune
acustică:

Presiunea acustică rezultată în punctul M0 este:

unde n reprezintă numărul de traductoare iar pm0 este amplitudinea presiunii rezultate pe axa bazei.

36
 În punctul Mα, situat sub unghiul α față de axa bazei și la aceeași distanță ca și punctul M 0,
presiunile acustice create de traductoare sunt:

...

- unde φ este defazajul între presiunile acustice create de traductoarele învecinate (alăturate)
punctului Mα.

Presiunea acustică rezultată este:

- unde este amplitudinea presiunii acustice rezultate.

Ecuația caracteristicii de directivitate are forma:

37
 Fig. 35. Directivitatea sistemelor acustice compuse din patru elemente
Obs: proprietățile directe ale sistemului acustic determinate de:
- numărul emițătoarelor „n”;
- raportul ;
- unghiul .

→ Rp = f(x) = caracteristica de amplificare a traductorului emițător.

Cazuri caracteristice:


 se obține maximul caracteristicii de amplitudine;

 maximul este pe axa bazei și de aceea se numește maximul de bază => lobul
principal;
 concentrația maximă a energiei emise are loc de-a lungul axei bazei.

38
Fig. 36. Caracteristica de directivitate pentru d =  şi n = 2, 3, 4 şi 6.

39
 4. ECHIPAMENTE HIDROACUSTICE

4.1 Generalități

Hidroacustica studiază fenomenele din mediul acvatic legate de emisia-recepția-propagarea

undelor hidroacustice.
Hidrolocația reprezintă domeniul hidroacusticii care studiază principiile, metodele, procesele și
mijloacele capabile să descopere (detecteze) țintele submarine (submarine, torpile, mine izolate și în
baraj, obstacole de navigație, bancuri de pești, etc.) cu ajutorul undelor hidroacustice.
Hidrolocația - locația cu unde hidroacustice (unde acustice în mediul acvatic).
Echipamentele hidroacustice sunt echipamente complexe în compunerea cărora intră scheme,
blocuri, aparate bazându-și funcționarea pe transmiterea informațiilor cu ajutorul undelor
hidroacustice.

4.2 Clasificarea echipamentelor hidroacustice

1. după destinație:
- de legături sub apă;
- de observare submarină (căutare, localizare, clasificare, urmărire);
- de asigurare a armamentului submarin;
- de război electronic sub apă (de cercetare, de contra-acțiune, de protecție);
- de telemetrie și teledirijare: folosite pentru transmiterea informațiilor despre starea
obiectelor și comanda acestora cu ajutorul semnalizării hidroacustice;
- de asigurare a navigației navelor și submarinelor;
 ex: măsurarea adâncimii apei sub chila navei sau a submarinului;
- pentru controlul și analiza câmpurilor acustice ale navelor;
- pentru cercetări oceanografice:
 determină relieful și structura fundului apei,
 măsurarea caracteristicilor hidroacustice ale mediului acvatic, etc.
- pentru asigurarea pescuitului.

2. după numărul problemelor pe care le rezolvă:

- sisteme hidroacustice care asigură realizarea a 2 sau mai multe probleme de bază, de
exemplu: observarea, legătura sub apă și asigurarea navigației;
- stații hidroacustice care asigură rezolvarea unei singure probleme de bază;
 Obs: unele stații pot rezolva parțial și alte probleme (de exemplu unele
hidrolocatoare pentru pescuit permit să se determine și adâncimea).

- aparate hidroacustice: măsoară un parametru al câmpului acustic (ex: viteza sunetului).

3. după principiul de funcționare:

- activ - radiază u.h.a și captează u.h.a.
- pasiv - captează u.h.a. (semnal-zgomot).

4. după locul de dispunere:

- pe nave - antena dispusă pe corpul navei, remorcată sau manevrabilă pe verticală;
- de aviație - dispuse pe avioane sau elicoptere antisubmarin;
- staționare:
 antene de fund;
 ancorate (de poziție);
- derivante (necuplate mecanic cu nava, aparatul de zbor sau fundul mării);
- portative (purtate de scafandri).
40
 4.3 Stații de hidrolocație

4.3.1 Destinație

Stațiile de hidrolocaţie sunt echipamente / mijloace hidroacustice destinate locației cu unde

acustice în mediul acvatic adică pentru:
- căutarea și descoperirea țintelor subacvatice;
- determinarea (măsurarea) coordonatelor și parametrilor de mișcare ai țintelor subacvatice;
- recunoașterea și clasificarea contactului.

Prin ținte submarine se înțeleg: submarine, torpile, mine izolate sau baraje de mine, fundul
mării, tot ceea ce poate deveni obstacol pentru navigație (epave, stânci), viețuitoare marine, etc.

După procedeul de explorare / cercetare a mediului acvatic stațiile de hidrolocaţie pot fi:
- de căutare pas cu pas (explorare discretă);
- de căutare circulară (explorare continuă);
- explorare combinată (explorarea un sector).

4.3.2 Stații de hidrolocaţie în impulsuri (regim activ)

În figura 37 este prezentată schema bloc a unei staţii de hidrolocaţie active.

Fig. 37. Schema bloc a unei staţii de hidrolocaţie în impulsuri.

a) Emiţătorul

Emiţătorul are rolul de a genera impulsuri de frecvenţă sonoră sau ultrasonoră cu durata τi și cu
perioade de repetiție Tr în funcție de scalele de distanță (fig. 38).

Redresorul de înaltă tensiune (RIT) - transformă tensiunea de curent alternativ în tensiune de

curent continuu și încarcă linia artificială (LA - linia de acumulare).
Linia artificială (linie de acumulare/ linie de formare) este compusă dintr-o serie de
condensatoare și bobine și este destinată pentru formarea impulsurilor de formă dreptunghiulară
deoarece acumulează energie în câmpul electric al condensatoarelor în pauza dintre două impulsuri de
sondaj, energie pe care o cedează GFS (GFUS) pe durata impulsului.
Sincronizatorul formează impulsurile de punere în funcţiune (IPF / implusuri de comandă)
destinate sincronizării funcționării întregii stații.
Submodulatorul aduce IPF la parametrii necesari comandării modulatorului.
În timpul pauzei dintre două IPF, modulatorul este blocat și LA se încarcă (acumulează
energie) de la RIT până la o valoare de ordinul kU (de ex. 2U RIT). Pe durata impulsului (emisie),
41
modulatorul se deschide (conduce) la aplicarea IPF și LA se descarcă pe generatorul de frecvență
sonoră sau ultrasonoră care generează impulsurile de sondaj.

Fig. 38. Schema funcţională a emiţătorului.

Comutatorul emisie – recepţie:

- la emisie: cuplează generatorul impulsurilor de sondaj la antena hidroacustică,
prin blocul de formare a caracteristicii de directivitate, și închide calea către receptor;
- la recepție: conectează antena hidroacustică, prin blocul de formare a
caracteristicii de directivitate, la receptor și închide calea către emițător.

Blocul de formare a caracteristicii de directivitate are rolul de a grupa traductoarele antenei în

baze de traductoare în vederea formării caracteristicii de directivitate a antenei. Impulsurile de sondaj /
semnalele ecou ce se aplică la / de la intrarea / ieşirea fiecărui traductor elementar sunt întârziate diferit
pentru fiecare traductor în vederea realizării unei caracteristici de directivitate îngustă pe o anumită
direcţie (fig. 39).

Fig. 39. Formarea caracteristicii de directivitate a antenei (CDA).

Antena hidroacustică este fixă, are o formă cilindrică şi este compusă din traductoare
elementare astfel orientate încât să acopere întregul orizont. Traductoarele elementare au o directivitate
redusă şi sunt dispuse şi alimentate cu energie pentru a forma caracteristica de directivitate a antenei
(lob principal şi lobi secundari) şi pentru a se realiza baleerea acesteia (fig. 40). Este important ca
nivelul lobilor secundari să fie redus.
42
 Antena hidroacustică:
- la emisie: transformă energia curenţilor de frecvenţă sonoră (ultrasonoră)
primiţi de la emiţător, în energia undelor hidroacustice, de aceeaşi frecvenţă, pe care le
radiază directiv în mediul actavic (impuls de sondaj);
- la recepţie: captează directiv semnalul ecou şi transformă energia undelor
hidroacustice captate, în energia curenţilor de aceeaşi frecvenţă pe care îi transmite la
receptor.

Fig. 40. Deschiderea în plan vertical a caracteristicii de directivitate a antenei.

b) Receptorul

Receptorul de hidrolocație este destinat pentru a face selecția semnalului util din totalitatea
semnalelor captate de antenă și a-l amplifica și transforma, în scopul afișării pe indicator.

Funcţiile principale ale receptoarelor de hidrolocaţie superheterodină sunt (fig. 41):

- funcţia de selecţie sau selectivitate, se referă la selecţia semnalului util din totalitatea
semnalelor captate de antenă;
- transformarea semnalului:
- schimbarea de frecvenţă;
- detecţia semnalului, se referă la extragerea informaţiei de pe semnalul purtător de
frecvenţă sonoră (din semnalul ecou) pentru a o aplica la indicator în vederea afişării;
- amplificarea - aducerea semnalului util la un nivel necesar afişării la indicator.

Deoarece semnalul reflectat de țintă și captat de antenă este de frecvență sonoră sau
ultrasonoră, receptorul îi schimbă frecvența și îl transformă în impuls video pentru a fi afișat pe
indicator.
În stațiile de hidrolocație se folosesc receptoarele superheterodină care au o selectivitate și
amplificare mare a semnalului.

Amplificatorul de frecvenţă sonoră (ultrasonoră) este destinat pentru amplificarea semnalului

util (ecou), asigură micșorarea factorului de zgomot al receptorului și selectivitatea acestuia.

Schimbătorul de frecvenţă este destinat pentru a transforma semnalele de frecvență sonoră

(ultrasonoră) fs, recepționate, în semnale de frecvență intermediară fi.
Schimbătorul este compus din:
- amestecător (Am), realizează fi = fs - fh;
- heterodina sau oscilatorul local (H) care generează oscilații continue de frecvență
sonoră și amplitudine constantă.
Schimbarea frecvenței are loc în amestecător unde sunt aplicate atât semnalele recepționate cu
frecvența semnalului fs, cât și oscilațiile oscilatorului local cu frecvența fh. Ca urmare a amestecului
43
celor două oscilații într-un element (circuit) neliniar, la ieșirea schimbătorul de frecvenţă se obține o un
amestec de semnale printre care și cel cu frecvență egală cu diferența dintre frecvențele celor două
oscilații (fi = fs - fh).

Fig. 41. Receptor superheterodină: AFS (AFUS) - amplificator de frecvență sonoră (ultrasonoră),
Am - amestecător, AFI - amplificator de frecvență intermediară, D - detector,
H - heterodină, AV - amplificator video.

Amplificatorul de frecvenţă intermediară este destinat pentru amplificarea și selectarea

semnalului de frecvență intermediară.
În amplificatorul de frecvenţă intermediară are loc amplificarea de bază a receptorului care este
de ordinul sutelor de mii și milioanelor.

Detectorul / demodulatorul (D) este destinat pentru transformarea semnalelor de frecvență

sonoră în semnale de videofrecvență (impulsuri cu o anumită polaritate).

Amplificatorul video este destinat pentru amplificarea semnalelor video astfel încât acesta să
poată fi observate pe ecranul indicatorului stației di hidrolocație.

Obs: de regulă, structura receptorului de hidrolocație este în funcție de metoda de explorare a

mediului acvatic și metoda de determinare a relevmentului la țintă.

Indicii de calitate ai receptoarelor de hidrolocație sunt:

1. sensibilitatea receptorului - este caracterizată de valoarea minimă a puterii (tensiunii)

semnalului recepționat, pentru care la ieșirea receptorului se obține o tensiune suficientă
observării sigure a semnalului util (pe fondul zgomotului receptorului) pe ecranul
indicatorului stației.

2. amplificarea receptorului - trebuie să asigure o valoare optimă tensiunii la intrarea

indicatorului, în scopul observării sigure a țintelor pe ecranul acestuia.

Amplificarea receptorului este apreciată cu ajutorul factorului de amplificare (A), care este
egal cu raportul dintre amplitudinea tensiunii la ieșire U 2 și amplitudinea tensiunii la
intrarea receptorului U1:

44
 3. banda de trecere - caracterizează proprietățile receptorului de selecție și determină banda
frecvențelor recepționate simultan de receptor.
Banda de trecere a unui receptor de hidrolocație este influențată de:
- efectul Doppler;
- antena hidroacustică.

4. selectivitatea - este capacitatea acestuia de a selecta semnalul util, din multitudinea

semnalelor, care acționează simultan la intrarea receptorului.

5. timpul de restabilire a sensibilității receptorului:

- timpul de comutare emisie – recepţie;
- timpul de acțiune a schemei de reglare automată a amplificării.

Antenele, în general, și traductorii magnetostrictivi, în special, nu pot transmite instantaneu

semnalul captat receptorului, ci cu o anumită întârziere τ, impusă de durata regimului tranzitoriu (τ este
timpul necesar ca semnalul captat de antenă să atingă nivelul energetic al sensibilității receptorului).
În acest caz:
- banda de trecere a sistemului acustic al unui receptor de hidrolocație este egală cu
inversul duratei regimului tranzitoriu:

- durata impulsului de sondaj cel mai scurt tmin nu poate fi mai mică decât τ, adică:

Concluzie:
- banda de trecere a receptorului de hidrolocație, în regim relevare-ecou, se alege cel
puțin egală cu cea mai largă din benzile:
- ΔfΔ - banda de frecvență impusă de efectul Doppler;
- Δfτ - banda de frecvență impusă de durata impulsului de sondaj minim;
- ΔfE - banda de variație a frecvenței generatorului impulsurilor ultrasonore
(sonore) de sondaj (emițătorul).

- în regimul de funcționare relevare-ascultare, banda de frecvențe a goniometrului

hidroacustic va avea lățimea astfel încât să cuprindă frecvențele tuturor
componentelor câmpului acustic al navei de suprafață sau a submarinului.

c) Indicatorul

Display-ul este destinat pentru afişarea ţintelor, localizarea ţintelor şi determinarea parametrilor
de mişcare a acestora.

Staţiile de hidrolocţie utilizează 2 tipuri de indicatoare:

- tip A, ţintele sunt afişate în distanţă iar amplitudinea acestora este în funcţie de energia
semnalului ecou (fig. 42);
- PPI (Plan Position Indicator), ţintele sunt afişate în distanţă şi relevment (fig. 43).

45
 Fig. 42. Indicator (display) tip A.

Fig. 43. Indicator / display tip PPI.

4.3.3 Goniometre hidroacustice (regim pasiv)

Goniometrele hidroacustice sau receptoarele de relevare - zgomot sunt echipamente

hidroacustice pasive de observare hidroacustică destinate descoperirii țintelor-surse de zgomot și
determinării relevmentului la ele (fig. 44).
Cele mai simple goniometre hidroacustice sunt cele care au balansarea electronică a
caracteristicii de directivitate a antenei.

46
 Fig. 44. Schema bloc a goniometrului hidroacustic:
CDA – caracteristica de directivitate a antenei.

Antena hidroacustică (hidrofonul) este este formată din traductoare elementare şi este destinată
pentru captarea energiei acustice a ţintei (zgomotului).

Blocul de formare a caracteristicii de directivitate a antenei are rolul de a realiza un baleiaj

electronic al caracteristicii de directivitate deoarece este necesară o caracteristică cu o mare deschidere
la recepţie pentru a capta energie dintr-o zonă mare dar în acelaşi timp şi îngustă pentru a putea
localiza sursa de zgomot. Cele două cerinţe se rezolvă prin baleiajul electronic.

Indicatorul de bandă largă afişează evoluţia ţintei în timp şi relevment (fig. 45). Poziţia
curentă/actuală a ţintei este în partea superioară a indicatorului / display-ului. Acurateţea relevmentul
ţintei este în funcţie de deschiderea caracteristicii de directivitate a antenei (în general este de 5).

Fig. 45. Indicatorul de bandă largă.

47
 Indicatorul de bandă îngustă afişează evoluţia ţintei în timp şi frecvenţă (fig. 46).

Fig. 46. Indicatorul de bandă îngustă.

Acest indicator este utilizat pentru a oferi informaţii suplimentare despre o ţintă care este deja
luată în însoţire de un alt sistem. Echipamentul în această situaţie permite clasificarea ţintei pe baza
amprentei de frecvenţă.
Analizorul de frecvenţă realizează o analiză spectrală a semnalului ţintei / zgomotului în
vederea clasificării ţintei pe baza componentelor spectrale ale acestuia (fig. 47).

Fig. 47. Analiza spectrală a semnalului ţintei / zgomotului.

4.3.4 Caracteristici tehnico-tactice

Caracteristici tactice:
- dimensiunile zonei de acțiune (descoperire):
 distanța maximă;
 distanța minimă (raza zonei moarte);
 măsurarea unghiului în plan orizontal (azimutul la țintă);
 măsurarea unghiului în plan vertical (imersiunea țintei).
- capacitatea de separare:
48
  în distanță;
 în relevment (în coordonate unghiulare);
- precizia măsurării (determinării) coordonatelor;
- rezistența la bruiaj;
- perioada de observare a spațiului;
- timpul de cuplare;
- condiții de funcționare (temperatură, umiditate, etc.);
- capacitatea informațională (nr. de ținte despre care se pot transmite informații în unitatea de
timp);
- surse de alimentare folosite;
- timpul de funcționare neîntreruptă;
- stabilizarea pe ruliu și tangaj;
- metodele de cercetare / explorare a mediului acvatic.

Parametrii tehnici:
- la emițător:
 puterea în emisie, Pi;
 durata impulsului τi;
 frecvența purtătoarei;
 frecvenţa de repetiţie, Fr;
 perioada de repetiţie, Tr;
 coeficientul de umplere, ku = τi/Tr;
 puterea medie, Pm = Piku = PiτiFr;
 numărul de frecvențe.
- la receptor:
 coeficientul de amplificare;
 sensibilitatea;
 banda de trecere.
- la antenă:
 dimensiunile unghiulare ale caracteristicii de directivitate a antenei;
 randamentul conversiei electro-acustice;
 câştigul antenei hidroacustice;
 nivelul și direcțiile lobilor secundari;
 viteza de rotire a antenei.

4.3.4.1 Distanța de acțiune

Distanța de acțiune a mijloacelor hidroacustice, în general, depinde de următorii factori:

- parametrii tehnici ai instalațiilor;
- condițiile de propagare a undelor hidroacustice
- nivelul zgomotului în punctul e recepție;
- proprietățile de reflexie ale țintelor (pt. stațiile de hirolocaţie);
- intensitatea (presiunea) acustică a câmpului de zgomote ale țintei-sursei (goniometre
hidroacustice).

Obs: în mod obișnuit, în descrierea tehnică a unui echipament hidroacustic se indică distanța
maximă de descoperire (acțiune) a țintei de un anumit tip (submarină, navă de suprafață,
etc.) cu o probabilitate anume și pentru anumite condiții hidrologice (de propagare).

Determinarea distanței la țintă, în hidrolocația activă, în impulsuri, se bazează pe măsurarea

intervalului de timp între momentele emisiei impulsului de sondaj și recepționării semnalului ecou
(metoda impulsurilor). Metoda propune ca hidrolocatorul să emită energie acustică pe durata τ i
denumită durata impulsului de sondaj, care în mod obișnuit ia valori în intervalul 10-100 m/s. În pauza
49
dintre două emisii succesive hidrolocatorul funcționează în regim de recepție, captând și prelucrând
semnalele ecou. Pauza dintre două emisii succesive se alege astfel încât impulsul de energie acustică să
aibă timp pentru a parcurge distanța maximă de acțiune dus-întors cu viteza sunetului c, adică:

Dacă în calea impulsului acustic de sondaj radiat există un obstacol (țintă), un domeniu cu
parametrii acustici diferiți de cei ai mediului de propagare și dimensiuni cel puțin egale cu lungimea de
undă, atunci o parte din energie se reflectă devenind semnal ecou. Între momentul emisiei impulsului
de sondaj și cel al reflexiei semnalului ecou se măsoară intervalul de timp tî (timp de întârziere) care
determină distanța la țintă prin metoda impulsurilor, adică:

În hidroacustică se lucrează frecvent cu două noțiuni ale distanței:

- distanța geometrică determinată de fenomenul de refracție;
- distanța energetică determinată de coeficientul de detecție a semnalului util pe fondul
perturbațiilor.

Pentru un echipament anume, distanța de acțiune se alege ca maximul dintre cele două distanțe,
adică:

a) Distanța geometrică de acțiune

Distanța geometrică de acțiune a unei stații de hidrolocaţie poate fi maximă sau minimă, după
cum se ia în considerare traiectoria razei acustice limită superioară sau limită inferioară.
Distanța geometrică de acțiune nu poate fi legată analitic de distanța energetică de acțiune,
deoarece limitele curbei acustice depind numai de gradientul vitezei sunetului și de unghiul de radiație,
dar depind în mod practic de puterea acustică a sursei (antenei).
În mod obișnuit există două cazuri de determinare a distanței energetice de acțiune, în funcție
de cele două tipuri de refracție: negativă și pozitivă.

a1) Cazul refracției negative

Dacă antena hidroacustică (sursa) se află la suprafaţă, iar ținta are imersiunea ht (raza acustică
cea mai îndepărtată ieșind sub unghiul φ) atunci traiectoria razei acustice este un arc de cerc cu
concavitatea în sus de rază R = co/Cc (co - viteza sunetului la nivelul antenei (A), iar GC - gradientul de
viteză), fig. 48a.
Distanța geometrică, Dg este distanța orizontală măsurată de la sursă (antenă) la proiecția țintei
pe suprafața mării, putându-se calcula cu relația:

deoarece R>>ht.

Valoarea distanței geometrice crește simțitor dacă antena hidroacustică va fi imersată, fiind
impusă de raza acustică care a suferit o refracție interioară totală la suprafața mării având relația:

50
unde ha este imersiunea antenei hidrolocatorului (fig. 48c).

Unghiul de ieșire a razei acustice (din antenă) pentru care se obține distanța geometrică
maximă este:

Fig. 48.

a2) Cazul refracției pozitive

Distanța geometrică de acțiune în acest caz se poate calcula pe baza datelor din figura
următoare:

unde:
- H, adâncimea la care se produce refracția totală a undelor acustice;
- c0, viteza de propagare la adâncimea H.

Fig. 49.

51
 Obs: refracția pozitivă și cea negativă sunt cele mai simple cazuri de refracție, în celelalte
cazuri de refracție trasarea traiectoriilor razelor limită se face pe cale grafică, modelul
fiind deosebit de laborios însă se pretează foarte bine la trasarea cu ajutorul
calculatorului.

b) Distanța energetică de acțiune

Distanța energetică de acțiune este determinată de intensitatea acustică minimă Ia min, la care
semnalul poate fi înregistrat pe fondul paraziților hidroacustici:

unde:
- Ip, intensitatea acustică a perturbațiilor în punctul de recepție (zgomotele mediului);

- , coeficientul de distingere (detecţie) a semnalului util pe fondul

perturbaţiilor.

Obs: Ia min caracterizează intensitatea semnalului util dependent de distanță și este constantă
pentru o stație anume și un purtător dat.

Intensitatea semnalului ecou (undei reflectate) în punctul de recepție (același cu cel de emisie)
se determină cu relația:

unde:
- Pae ,puterea acustică la emisie;
- γr, coeficientul de directivitate al antenei receptorului;
- γt, coeficientul de directivitate al țintei;
- k, coeficientul de reflexie al țintei;
- St, aria țintei;
- β, coeficient de atenuare spațială;
- De, distanță de acțiune energetică.
Deoarece

rezultă

- ecuaţia hidrolocaţiei active

4.3.4.2 Imersiunea țintei

Pentru determinarea imersiunii (adâncimii) țintelor submarine, hidrolocatoarele sunt dotate cu

componente suplimentare. Antena unui asemenea locator are două grade de libertate: se poate roti atât
în plan orizontal cât și în plan vertical; în plus, antena este stabilizată automat la ruliu și la tangaj,
astfel că până la un anumit gard al mării (unghiurile de balans ale navei) antena își menține constantă
poziția față de planurile de referință orizontal și vertical.
În principiu, imersiunea țintei se deduce cu relația (fig. 50):
unde:
- H, imersiunea submarinului;
- h0, imersiunea antenei hidroacustice;
- Dî, distanța înclinată;
- αî, unghiul de înclinare al antenei directive.
52
 Fig. 50

Fig 51 a. Cazul refracției pozitive: unghiul de înclinare, , este mai mare decât
cel real, αi, ceea ce duce la aprecierea lui H, mai mare cu ΔH’ decât H reală.

Fig.51 b Cazul refracții negative: unghiul de înclinare este mai

mic decât cel real, αi, de aici rezultând o eroare ΔH’’și deprecierea lui H, decât cea reală.

53
 4.3.4.3 Zona moartă
- distanța minimă ;
- în plan vertical, mărimea zonei moarte depinde de imersiunea țintei. La o imersiune dată H a
țintei submarine, raza zonei moarte depinde de unghiul de deschidere al caracteristicii de
directivitate în plan vertical a antenei.
- posibilitatea rotirii antenei în plan vertical într-un sector de (+5°, -45°) în raport cu planul
orizontal.

4.3.4.4 Capacitatea de separare

Capacitatea de separare în distanță (ΔD) reprezintă distanța minimă dintre două ținte aflate pe
același relevment pentru care pe ecranul indicatorului apar două semnale distincte (separate).
Capacitatea de separare depinde de durata impulsului de sondaj.
Capacitatea de separare în coordonate unghiulare reprezintă unghiul minim dintre două ținte
aflate la aceeași distanță (distanță înclinată) pentru care pe ecranul indicatorului apar două semnale
distincte (separate).

4.3.4.5 Precizia determinării coordonatelor

Precizia determinării distanței depinde de precizia mărimii timpului de întârziere (determinată

de calitatea indicatorului).
Precizia este de:
- 2% pentru traiectul de observare circulară;
- 1% pentru traiectul de căutare pas cu pas.

Precizia determinării coordonatelor unghiulare (relevmentului) depinde de:

- caracteristica de directivitate a vibratorului;
- calitatea indicatorului de relevment;
- precizia rotirii antenei iar în cazul antenei fixe, de precizia rotirii lobului.

4.3.5 Metode de explorare a spațiului subacvatic

Observarea hidroacustică reprezintă mijlocul de obținere a informațiilor despre țintă care se

găsește în zona de observare.
Principalele etape ale observării de hidrolocație sunt:
- căutarea;
- descoperirea și clasificarea;
- determinarea coordonatelor;
- urmărirea;
- stabilirea elementelor de mișcare a țintei;
- calculul elementelor de mișcare;
- atacul țintei cu armamentul de la bord.
În operațiile de observare a spațiului subacvatic cu ajutorul stațiilor de hidrolocație se folosește
una din metodele:
- căutare directă;
- căutare continuă-circulară;
- căutare combinată în sector.
Metoda de căutare se stabilește de comandantul navei în funcție de:
- tipul aparaturii din dotare;
- situația concretă din raion;
- numărul navelor care participă la operațiunea de căutare și viteza acestora.
54
 4.3.5.1 Căutarea directă – pas cu pas
În cazul căutării pas cu pas timpul de așteptare, tî, a antenei directive a unui hidrolocator de
căutare pe o direcție, derivă din durata propagării undelor hidroacustice dus-întors pe distanța D cu
viteza c adică:

numărul pozițiilor fixe se calculează cu relația:

unde θ este unghiul de deschidere a caracteristicii de directivitate a antenei în plan orizontal de aici
rezultă durata explorării întregului orizont:

Pasul de comutare a lobului caracteristicii de directivitate a antenei este în general de 10° - 15°.

4.3.5.2 Căutarea circulară

Căutarea circulară se asigură:

1. Prin emisia omnidirecțională a undelor sonore și recepția semnalului ecou cu scanarea

(rotirea) rapidă a caracteristicilor de directivitate la recepție.

emisie recepție
Fig. 52. Căutarea circulară prin emisia omnidirecțională

Viteza de rotire a caracteristicii de directivitate a antenei, la recepție, trebuie aleasă astfel încât
să asigure observarea circulară a spațiului subacvatic măcar o singură dată pe parcursul duratei
impulsului emis:
sau
Unde: τ - durata impulsului radiat.

Obs: caracteristica de directivitate atât la emisie cât și la recepție este realizată cu ajutorul unor
antene hidroacustice de construcție specială.

2. Prin emisia în sector a undelor sonore și formarea statică a caracteristicii de

directivitate la recepție.
55
 Iluminarea acustică a întregului spațiu în acest caz se execută prin rotirea sectorului de căutare
de la 0° la 360°.

emisie recepție
Fig. 53. Căutarea circulară prin emisia în sector

În această situație potențialul energetic al instalației de hidrolocație crește substanțial datorită

concentrării energiei acustice într-un sector limitat, iar caracteristica de directivitate se rotește cu viteza
n dată de relația:

4.3.5.3 Căutarea în sector

Căutarea în sector reprezintă o combinație a metodelor prezentate mai sus. Sectorul dat (cu o
lățime de câteva grade) este iluminat cu un impuls acustic iar recepția se realizează prin scanarea
rapidă a unei caracteristici de directivitate înguste sau prin citirea sistematică a evantaiului static al
caracteristicilor de directivitate.

4.4. Metode de determinare a relevmentului la țintă

Metodele de determinare a relevmentului la țintă sunt:

- determinarea relevmentului după maxim;
- determinarea relevmentului în funcţie de fază;
- determinarea relevmentului în funcţie de fază și amplitudine.

4.4.1 Metoda de determinare a relevmentului după maxim

Această metodă constă în determinarea direcțiilor țintă după maximul tensiunii obținute la
ieșirea sistemului de recepție. Metoda este bazată de fenomenul de interferență a undelor acustice și de
aceea mai este numită și metoda de interferare.

Presupunem că avem o bază liniară formată din două receptoare egale omnidirecționale 1 și 2
dispuse la o distanță d unul față de celălalt.
Pentru simplificarea demonstrației se presupune că semnalele captate de traductor au nivelul
suficient de mare putând fi aplicate dispozitivului final fără o amplificare prealabilă.
Dacă sursa semnalului S0 se află pe axa bazei oscilațiile acustice ajung la traductor în fază de
aici rezultând ca la ieșirea traductoarelor se vor obține oscilații electrice egale ca amplitudine și fază,
astfel curenții i1 și i2 din cască se vor însuma:

Dacă sursa semnalului se găsește sub un unghi α față de axa bazei, dar la aceeași distanță (Sα)
atunci undele hidroacustice vor ajunge la traductor deformate cu unghiul φ:

56
unde:
- x, diferența de drum a u.h.a.;
- d, distanța dintre traductoare;
- λ, lungimea de undă a u.h.a.;
- α, unghiul dintre axa bazei și direcția la țintă.

Fig. 54. Metoda de determinare a relevmentului după maxim

Tensiunile la ieșirea înfășurărilor traductoarelor vor fi:

Astfel curentul care se aplică căștilor va fi mai mare decât în cazul în care sursa se află pe axa
bazei.
Pentru obținerea maximului de audiție în căști este necesar ca fazele oscilațiilor u1 și u2 să fie
egale între ele.
Aceasta se poate obține pe două căi:
- dacă sistemul acustic este mobil (se poate roti) acesta se va roti astfel încât axa caracteristicii
de directivitate a antenei să se suprapună cu direcția la țintă;
- dacă sistemul acustic este fix, atunci pentru egalizarea fazelor se utilizează linii electrice de
reţinere → compensatoare electrice.

Principiul de compensare constă în faptul că oscilațiile acustice captate de traductorul 1 se

transformă în semnale electrice, iar apoi sunt întârziate de către compensator până în momentul în care
semnalele acustice vor ajunge la traductorul 2 și se vor transforma în semnale electrice, figura 55.
Compensatorul este un circuit serie format din filtre LC. Oscilațiile aplicate la intrarea
circuitelor de reținere sunt transmise la următoarele elemente cu o anumită întârziere de timp:

57
 Durata de reținere necesară prin compensarea defazajului este:

de unde rezultă că numărul de elemente necesare este:

de unde:

iar:

unde:
v = viteza de propagare a sunetului în apă.
Obs: direcția căutată (unghiul α) la sursa de zgomot se poate determina după timpul de
întârziere tîtot sau după numărul celulelor conectate în circuitul de întârziere al
compensatorului.

Fig. 55 Metoda de determinare a relevmentului prin compensare

4.4.2 Metoda de determinare a relevmentului în funcție de fază

Principiul metodei constă în determinarea relevmentului la țintă pe baza măsurării diferenţei de

fază dintre semnalele electrice obținute de la două traductoare aflate la o anumită distanță (fig. 56).
58
 Presupunem că asupra traductoarelor acționează oscilații acustice sinusoidale.
Presupunem că defazajul dintre undele aplicate celor două traductoare este:

unde - α este unghiul dintre axa bazei și direcția către sursa acustică. Rezultă că:




Transformatorul are înfășurările primare astfel realizate încât în înfășurările secundare să se

obțină tensiunea sumă U∑ și tensiunea diferență UD :

Defazajul dintre u∑ și uD este π/2 iar amplitudinea lui u∑ și uD depinde de unghiul de defazaj.
Prin introducerea suplimentară, în canalul sumei, a unui defazaj de π/2 ambele tensiuni devin
sinfazice. Astfel, la ieșirea amplificatorului cu două canale vor fi tensiunile:


- unde k1 este coeficientul de amplificare.

Dacă ieșirea canalului de amplificare a sumei se va conecta la plăcile de deflexie pe verticală,

iar ieșirea amplificatorului diferenţă la plăcile de deflexie pe orizontală ale TK, rezultă că pe ecranul
TK va apărea o desfășurare radială.
Deplasarea desfășurării pe axele ox și oy ale tubului va fi proporțională cu u∑ și uD.
Notând cu x și y, proiecțiile desfășurării pe ox și oy (fig. 57).

unde STK reprezintă sensibilitatea tubului catodic →

De aici rezultă că:

- unghiul de înclinare al deviației este →

- pentru în centrul ecranului se va observa o linie
verticală;
59
 - pentru pe ecran va apare o linie înclinată.
Sarcina operatorului hidroacustic este de a roti caracteristica de directivitate a antenei astfel
încât desfășurarea pe ecran va avea o poziție verticală (fig.57) → axa caracteristicii de directivitate a
antenei va fi îndreptată cu precizie spre țintă.

Fig. 56. Metoda de determinare a relevmentului în funcție de fază

60
 Fig. 57.

Obs:
- pentru asigurarea unui relevment precis este necesar ca traseele de amplificare ale
canalelor să fie identice;
- semnalele ecou de la ținte se afișează pe ecran sub forma unei linii drepte, clare;
- relevmentul obiectelor producătoare de zgomot se afișează sub forma unei elipse
deoarece zgomotul conține o gamă largă de frecvențe;
- această metodă de determinare a relevmentului în funcție de fază se folosește atât în
regim relevare ecou cât și în regim de relevare zgomot.

Avantajele metodei:
 precizie mare în determinarea relevmentului (eroare medie 0,1º - 0,5º).

4.4.3. Metoda de determinare a relevmentului în funcție de fază și amplitudine

Această metodă constă în transformarea diferenței fazelor semnalelor electrice de la ieșirea

traductoarelor bazei în diferența tensiunilor ce se aplică tubului catodic în cazul la devierii sursei față
de axa bazei.

4.5 Ecuațiile hidrolocației

4.5.1 Generalități

Fenomenele specifice propagării oscilațiilor sonore în apa de mare au o influență directă asupra
principiilor de construcție și funcționare a aparaturii hidroacustice. Aceste „influențe” leagă parametrii
hidrolocației în așa-numitele ecuații ale hidrolocației, relații ce modelează principalele interacțiuni
dintre:
- fenomenele specifice mediului ambiant;
- țintă;
- aparatură.
fiind deosebit de utile în realizarea mijloacelor de hidrolocație.
În principiu, ecuațiile hidrolocației mijlocesc rezolvarea a două probleme practice:

61
 4.5.2 Egalitatea fundamentală

La baza ecuațiilor hidrolocației stă egalitatea fundamentală dintre nivelul semnalului util și
nivelul perturbațiilor, când hidrolocatorul rezolvă o problemă practică (ex: descoperirea, urmărirea,
dirijarea). Îndeplinirea acestor funcții presupune recepția energiei acustice utile pe fondul zgomotelor
mării.
Componenta câmpului acustic, în punctul de recepție, care poartă informația utilă este numită
semnal, iar cealaltă parte a câmpului acustic perturbator (nedorită) se numește zgomot.
La realizarea (proiectarea) receptorului hidrolocatorului se acționează pentru mărirea
sensibilității la semnal și scăderea sensibilității la zgomot, adică se acționează în permanență pentru
îmbunătățirea raportului semnal-zgomot.

Egalitatea fundamentală este:

nivelul semnalului = nivelul zgomotului de mascare

Zgomotul de mascare reprezintă acea parte a zgomotului de fond de bandă largă care împiedică
recepția semnalului de bandă îngustă.

Obs:
- egalitatea se îndeplinește într-un anumit moment al procesului de căutare, la apropierea
sau depărtarea țintei de purtătorul hidrolocatorului, specific distanței maxime de
descoperire;
- la distanțe mai mici, nivelul semnalului îl depășește pe cel al zgomotului, iar la distanțe
mai mari zgomotul acoperă semnalul util.

4.5.3 Ecuațiile hidrolocației active și pasive

Ecuațiile hidrolocației active și pasive se obțin prin rescrierea egalității fundamentale folosind
parametrii de hidrolocație, adică acele mărimi ce caracterizează echipamentul, ținta și mediul. Acești
parametrii reprezintă exprimarea în decibeli a nivelului în raport de nivelul etalon al presiunii undei
plane în hidroacustică 1μPa (10-6 Pa).
Parametrii sunt:
- parametrii specifici aparaturii:
 nivelul de radiație sau emisie, NE;
 nivelul zgomotului propriu, NZ;
 indicele de directivitate la recepție, ID;
 pragul de descoperire, PD.
- parametrii specifici mediului:
 pierderile prin propagare, PP;
 nivelul reverberației, NR;
 nivelul perturbațiilor externe, NP;
- parametrii specifici țintei:
 tăria țintei, TȚ;
 nivelul câmpului de zgomot al țintei, NȚ.

Obs:
- acest set de parametri nu este unicul posibil, la fel de bine putând fi utilizați și alți
parametri diferiți de cei enumerați și având un caracter mai general;
o exemplu:
 viteza de propagare a sunetului în apa de mare;
 în loc de TT se poate utiliza suprafața de reflexie a țintei.
62
 - este posibil ca parametri de mai sus să fie exprimați în funcție de secvența semnalului,
viteza navei și relevment.

NE = nivelul de radiație sau emisie la un metru de sursă pe axa acustică.

Intensitatea etalon = 10-6Pa.

ID = indicele de directivitate al antenei la recepție.

PD = prag de descoperire la ieșirea antenei.

NZ = nivelul zgomotului propriu-zis în punctul de recepție.

PP = pierderile prin propagare la 1m față de sursă.

NR = nivelul reverberației la ieșirea antenei hidroacustice la recepție.

63
 Fig. 58.
NP = nivelul perturbației în punctul de recepție.

TT = tăria țintei la 1 m față de centrul acustic al sursei.

NT = nivelul câmpului de zgomot al țintei.

Sensul fizic al parametrilor hidrolocației se evidențiază în figura de mai sus.

Antena hidroacustică (AHA) la emisie creează câmpul acustic de sondaj cu NE – nivel de
radiație (în decibeli) măsurat la 1m pe DRM (direcția de radiație maximă). Când unda directă atinge
ținta (Ț), nivelul său este diminuat de PP (pierderile prin propagare), adică nivelul undei ce atinge ținta
este: NE-PP.
64
 Drept rezultat al reflexiei apare semnalul ecou sau unda reflectată, caracterizând din punct de
vedere valoric de tăria țintei (TȚ), măsurată la 1m pe direcția la AHA.
La recepție AHA captează un semnal al cărui nivel s-a mai diminuat odată din cauza pierderilor
prin propagare:
NE – 2PP + TȚ

Dacă se consideră zgomotul mediului ambiant ca izotrop (nu se ia în considerare reverberația),

NP (nivelul perturbației) este diminuat de ID (indicele de directivitate al antenei la recepție). Rezultă
că, la recepție, la bornele antenei nivelul relativ al zgomotului este:
NP – ID
Pe baza considerațiilor de mai sus, raportul semnal-ecou pe zgomot la recepție (la antena
receptorului) este:
NE = 2PP + TȚ - (NP - ID)

În cazul când raportul semnal/zgomot depășește pragul de descoperire (observare) PD ţinta este
descoperită.

Concluzie: pentru descoperirea țintei prin hidrolocație activă este necesar ca nivelul raportului
semnal / zgomot să fie egal cu pragul de descoperire:

NE – 2PP + TȚ - (NP - ID) = PD ecuația hidrolocației active în funcție de pragul

de descoperire
sau
NE – 2PP + TȚ = NP –ID +PD
unde:
- NE, 2PP şi TȚ sunt parametrii legați de semnalul ecou;
- NP, ID şi PD sunt parametrii legați de zgomot.

Obs: ecuațiile de mai sus descriu funcționarea hidrolocatorului activ monostatic, care are o
singură antenă, utilizată atât la emisie cât și la recepție.

Pentru hidrolocatoarele bistatice instalația de antenă are două surse primare: una de radiație și
alta pentru recepție (hidrofon). Mai mult, emițătorul și receptorul pot fi dispuse pe purtători diferiți,
astfel că PP nu mai sunt identice pentru unda directă (de sondaj) și pentru unda reflectată. Semnalul
ecou, în primul rând razele acustice nu mai au aceleași traiectorii iar distanțele emițător-țintă și țintă-
receptor pot fi diferite.
Se pot întâlni situații (în deosebi la hidrolocatoarele moderne), când nu se pot deosebi
parametrii ID și PD, caz în care devine mai comod utilizarea diferenței ID – PD care caracterizează de
fapt creșterea raportului semna/zgomot în goniometrul hidroacustic compus din antenă, receptor,
indicator și observator.
În cazul în care zgomotul ambiant este cu mult inferior reverberației, motiv pentru care
parametrul ID (determinat în condiții de izotropie a zgomotului mării) nu mai poate fi folosit și este
înlocuit cu parametrul NR, ecuația hidrolocației active devine:

NE – 2PP +TȚ = NR + PD

În hidrolocația pasivă semnalul util este o componentă a câmpului de zgomot a țintei; prin
urmare, NE se referă în acest caz la nivelul zgomotului țintei măsurat la 1m pe direcția spre
hidrolocator, parametrul TȚ devine inutil iar propagarea devine unidirecțională.

Ecuația hidrolocației pasive are forma:

NE – PP = NP – ID + PD

65
 Combinații ale parametrilor hidrolocației:
- nivelul semnalului ecou (NSE): NSE = NE – 2PP + TȚ
- nivelul zgomotului de mascare (NZM): NZM = NP – ID + PD, unde NP – ID este nivel
mărime de descoperire a semnalului;
- nivelul reverberației de mascare (NRM): NRM = NR + PD
- creșterea semnalului ecou (CSE): CSE = (NE – 2PP + TȚ) – (NP – ID + PD)
- caracteristica funcțională: NE – (NP - ID)
- indicele de calitate: NE – (NP – ID + PD), determină pierderile maxim admisibile pentru
goniometru sau hidrolocator activ.
Obs: combinația cea mai importantă o reprezintă indicele de calitate care însumează parametrii
aparaturii și țintei ai țintei și poate fi utilizat la aprecierea calitativă a caracteristicilor
funcționale ale hidrolocatorului.

4.6 Efectul Doppler

Efectul Doppler constă în variația frecvenței semnalelor primite datorită deplasării reciproce a
observatorului și sursei de radiație:
- dacă are loc apropierea dintre sursă și receptor frecvența oscilațiilor crește;
- dacă are loc îndepărtarea relativă a sursei și receptorului frecvența le recepție scade.

Cazuri:

I. Np și Ț sunt fixe (VNp = 0 și VȚ = 0)  nu există efect Doppler 

- frecvența oscilațiilor acustice recepționate

Obs: ţinta se consideră observator.

Fig. 59. Pentru a explica efectul Doppler: Np = nava proprie, Ț = nava țintă.

II. VNp = 0 și VȚ  0
În timpul t, ținta va parcurge distanța VȚt, rezultând un număr de unde:

Rezultă că la țintă nu vor ajunge număr de unde, ci

66
 Obs:
, dacă observatorul se apropie de sursă (Ț  Np)
, dacă observatorul se depărtează de sursă (Ț  Np)
 Variația frecvenței în punctul de recepție al observatorului este

III. VNp  0 și VȚ = 0

IV. VNp  0 și VȚ  0

tinde la 0

Vr = viteza relativă dintre Np și Ț (VȚ - VNp)

Obs: semnul din paranteză se alege în funcție de sensul vitezei relative:

- semnul plus în cazul apropierii;
- semnul minus în cazul depărtării.

V. Np și Ț manevrează liber

unde:
- qNp este relevmentul prova la țintă măsurat pe nava proprie;
- qȚ este relevmentul prova la nava proprie măsurat de nava țintă.

Obs: efectul Doppler are o mare importanță practică în funcționarea stațiilor de HdLc în regim
de relevare-ecou și a stațiilor de comunicații prin canal acustic submarin.

VI. Valoarea efectului Doppler în regim de relevare-ecou (neuniformități)

Presupunem că de pe nava care se îndepărtează pe un anumit drum cu viteza V Np, se emite un

impuls sonar cu frecvența f0 (fig.60).
Imediat după emitere se va recepționa reverberația.

67
 Fig. 60.

Frecvența impulsului sonar care ajunge în punctul N va fi:

Nava care goniometrează semnalul reflectat va recepționa ecoul reverberației cu frecvența:

Dar tinde la 0

Obs: frecvența reverberației depinde numai de elementele de mișcare ale navei de relevare și
frecvența impulsului sonar de sondaj.

VII. Valoarea efectului Doppler în regim activ de relevare pentru VȚ diferită de 0

Fig. 61.

68
Dacă se neglijează termenii la pătrat deoarece c2 este foarte mare, atunci:

Obs:
 frecvenţa semnalului ecou depinde de elementele de mişcare ale navei şi ale ţintei;
 fe ( pentru VNp şi VȚ date) poate să varieze de la fe min la fe max:
- fe = min pentru qȚ = 180⁰ și qNp = 120⁰ (se explică prin nivelul ridicat al
perturbațiilor la înclinări mai mari de 120⁰) – căutarea țintei se face în limitele 0⁰-
120⁰;
- fe = max pentru qȚ = 0⁰ și qNp = 0⁰ 

 pentru asigurarea unei recepții sigure a semnalelor ecou cu luarea în considerare a

efectului Doppler, banda de trecere a receptorului hidrolocatorului trebuie să fie mai
mare sau egală cu (fe max – fe min):

 o bandă de trecere mare a receptorului hidrolocatorului, condiționată de existența

efectului Doppler, înrăutățește condițiile de recepție a semnalului reflectat, deoarece în
receptor pătrund semnalele perturbatoare;
 în scopul reducerii benzii de trecere a receptorului de hidrolocație se plasează diverse
scheme de compensare a efectului Doppler (metodă condiționată de viteza navei și de
relevmentul la nava țintă);
 la goniometrarea semnalului ecou după auz, operatorul ascultând semnalele ecou pe
fondul reverberației poate să compare tonul semnalelor ecou cu tonul reverberației 
diferența dintre frecvențele semnalului ecou și reverberație este:

 diferența dintre frecvența semnalului ecou și frecvența reverberației nu

depinde de elementele de mișcare ale navei ce goniometrează și se determină numai cu
ajutorul elementelor de mișcare ale țintei;
 pentru 0 < qȚ < 90⁰ și la o anumită VȚ, tonul ecoului este întotdeauna
mai ridicat decât tonul reverberației (fe > frev) (fig.62);
 pentru qȚ =90⁰ => fe = frev => tonul ecoului este egal cu tonul
reverberației (fe = frev);
 pentru 90⁰ <qȚ < 180⁰ => tonul ecoului este întotdeauna mai mic decât
tonul reverberației (fe < frev);
 după diferenţa dintre fe şi frev, se poate caracteriza orientarea aproximativă
a mișcării țintei (fig. 51).

69
 Fig. 62. Modificarea tonului semnalului ecou în funcție de poziția țintei.

4.7 Geamanduri radiohidroacustice

4.7.1. Generalităţi

Geamandurile radiohidroacustice (GRHA) sunt echipamente utilizate pentru descoperirea,

localizarea şi clasificarea obiectelor ce se deplasează prin mediul acvatic. În general, geamandurile
radiohidroacustice sunt utilizate pentru a detecta submarinele prin captarea energiei acustice radiate de
elice şi de sistemul de propulsie (detecţie pasivă) sau captarea semnalelor acustice reflectate de
suprafaţa submarinelor / obiectelor ce se deplasează prin mediul marin (detecţie activă), fig. 63.
Acestea pot fi lansate din avion, din elicopter sau de pe o platformă plutitoare (navă) şi nu se
recuperează după lansare.
Pentru a executa lansarea GRHA mijloacele de luptă trebuie să fie pregătite în acest scop şi
trebuie să fie dotate cu echipamente electronice pentru recepţia şi procesarea datelor primite de la
acestea.
O geamandură radiohidroacustică este este sub forma unui tub cilindric de mărime A, B, C, …
ce se introduce într-un cilindru din plastic ce are rolul de container de lansare, figura 2(4). GRHA
moderne au în general mărimea A (ex. AN/SSQ-36B are 91,44 cm lungime şi 12,4 cm diametru,
greutate 7,3 kg).
Geamandurile radiohidroacustice pot fi clasificate:
- după mărime: A, B, C, etc.;
- după tip: active, pasive şi cu destinaţie specială.

70
 Geamandurile radiohidroacustice pasive au rolul de a capta zgomotele subacvatice produse în
mod intenţionat sau neintenţionat de către submarine, în vederea detecţiei, localizării şi clasificării
ţintei. Semnătura acustică a ţintei descoperite este formată din sunetele radiate de elice, diversele
echipamente / sisteme de la bord ce au elemente în mişcare, şi sonar în situaţia în care acesta lucrează
în regim activ. În funcţie de amprenta acustică semnalul este clasificat, în mod automat, ca submarin,
navă etc., de către blocul de procesare al echipamentului de recepţie de pe elicopter (avion, platformă
plutitoare) sau este clasificat de către operator.
Geamandurile radiohidroacustice active funcţionează pe principiul radiaţiei unui impuls
acustic de sondaj şi captării undelor acustice reflectate de către suprafaţa submarinului (semnalul
ecou).
Geamandurile radiohidroacustice cu destinaţie specială sunt utilizate, de exemplu, pentru
determinarea determinarea variaţiei temperaturii apei cu adâncimea (BT - Bathythermograph) sau
realizarea unor comunicaţii simplex cu un submarin (DLC -Data Link Communication).

Fig. 63. GRHA în războiul antisubmarin.

4.7.2. Funcţionarea geamandurilor hidroacustice

Geamandurile hidroacustice se lansează de la o altitudine ce variază între 0 şi aproximativ

9000m în funcţie de tip (de ex. 12 - 9144m pentru AN/SSQ-53F). La impactul cu apa, aceasta va
activa bateria. În câteva secunde bateria va avea tensiunea necesară pentru pentru punerea în funcţiune
a mecanismului ce va acţiona o butelie cu CO2 în vederea umflării unui flotor pentru susţinearea
geamandurii. În acelaşi timp va începe derularea cablului antenei hidroacustice, în funcţie de
adâncimea programată.
Geamandura radiohidroacustică este formată din 3 părţi componente: 1-emiţător-receptorul,
antena de radiofrecvenţă, bateria; 2-cablul de legătură cu antena hidroacustică; 3-antena hidroacustică
(traductor hidroacustic), figura 64. Pe lângă acestea în compunerea GRHA mai intră şi paraşuta.
După alimentarea emiţător-receptorului semnalele reflectate de suprafaţa submarinului
(regimul activ) sau zgomotele acustice radiate de acesta (regimul pasiv) sunt captate de antena
hidroacustică, transformate în semnal electric (10Hz – 20kHz) ce se aplică la emiţătorul GRHA.
71
Emiţătorul generează un semnal de foarte înaltă frecvenţă (FIF), cu modulaţie de frecvenţă ce este
radiat de către antena de radiofrecvenţă (frecvenţa purtătoare este în funcţie de canalul de lucru
selectat). Semnalul de la GRHA este captat de antena echipamentului de recepţie şi procesare, din
elicopter. Echipamentul de recepţie şi procesare realizează o analiză spectrală a semnalului de la
GRHA obţinându-se o clasificare a ţintei descoperite. Prin utilizarea a mai multor GRHA, pe canale
diferite (tabelul 1), un operator poate localiza, urmări şi clasifica un submarin în imersiune. Banda
frecvenţelor de lucru a emiţătorului GRHA este 136 – 175,5MHz.

Fig. 64. Părţile componente ale GRHA: 1-emiţător-receptorul, antena de RF, bateria; 2-cablul de
legătură cu antena hidroacustică; 3-antena hidroacustică; 4-paraşuta; schema bloc [1]

Tabelul nr. 1. Canalele şi frecvenţele de lucru ale GRHA

Frecvenţă Frecvenţă Frecvenţă Frecvenţă
Canal Canal Canal Canal
(MHz) (MHz) (MHz) (MHz)
32 136,000 57 145,375 82 154,750 20 164,875
33 136,375 58 145,750 83 155,125 5 165,250
34 136,750 59 146,125 84 155,500 21 165,625
35 137,125 60 146,500 85 155,850 6 166,000
36 137,500 61 146,875 86 156,250 22 166,375
37 137,875 62 147,250 87 156,625 7 166,750
38 138.250 63 147,625 88 157,000 23 167,125
39 138.625 64 148,000 89 157,375 8 167,500
40 139,000 65 148,375 90 157,750 24 167,875
41 139,375 66 148,750 91 158,125 9 168,250
42 139,750 67 149,125 92 158,500 25 168,625
43 140,125 68 149,500 93 158,875 10 169,000
44 140,500 69 149,875 94 159,250 26 169,375
45 140,875 70 150,250 95 159,625 11 169,750
46 141,250 71 150,625 96 160,000 27 170,125
47 141,625 72 151,000 97 160,375 12 175,500
48 142,000 73 151,375 98 160,750 28 170,875
49 142,375 74 151,750 99 161,125 13 171,250

72
 Frecvenţă Frecvenţă Frecvenţă Frecvenţă
Canal Canal Canal Canal
(MHz) (MHz) (MHz) (MHz)
50 142,750 75 152,125 1 162,250 29 171,625
51 143,125 76 152,500 17 162,625 14 172,000
52 143,500 77 152,875 2 163,000 30 172,375
53 143,875 78 153,250 18 163,375 15 172,750
54 144,250 79 153,625 3 163,750 31 173,125
55 144,625 80 154,000 19 164,125 16 173,500
56 145,000 81 154,375 4 164,500

Selectarea canalului de lucru (99 de canale presetate), a modului de funcţionare (ex. antena
hidroacustică în cazul GRHA DIFAR), duratei de viaţă (de funcţionare), adâncimii, nivelului de
amplificare etc., înainte de lansare, se realizează prin intermediul EFS (Electronic Function Select),
figura 3.
Modificarea canalului, duratei de viaţă, nivelului de amplificare şi selectarea antenei
hidroacustice utilizate (ex. GRHA DIFAR), se poate realiza de către operator, de la distanţă, după ce
geamandura a intrat în apă, cu ajutorul sistemului CFS (Command Function Select), prin intermediul
unei legături radio pe UIF (ultra înaltă frecvenţă), ce utilizează frecvenţele: 282.9MHz; 291,2MHz;
291,4MHz; 291,5MHz.
Durata de viaţă poate fi programată pentru 0.5, 1, 2, 4 sau 8 ore (ex. AN/SSQ-53F de tip
DICASS).
Puterea emiţătorului de RF este, în general, de minim 1 W dar există şi GRHA a căror putere
este de minim 0,25W (ex. AN/SSQ-36B, Bathythermograph pentru determinarea variaţie temperaturii
apei cu adâncimea) sau de minim 5W (AN/SSQ-101 ADAR – Air Deployed Active Receiver).

Fig. 65. Setarea duratei de viaţă şi a adâncimii la o GRHA.

4.7.3. Tipuri de geamanduri radiohidroacustice

73
 a) Geamanduri radiohidroacustice pasive

Geamandurile radiohidroacustice LOFAR (Low Frequency And Ranging) sunt destinate

pentru a recepţiona sunete emise de către sumbarin utilizând o antenă hidroacustică omnidirectivă.
Semnalele sunt modulate în frecvenţă de către emiţătorul gemandurii şi sunt radiate de antena de RF
(legătură FIF/VHF) la echipamentul de recepţie de pe purtător, unde sunt analizate, procesate, afişate
şi înregistrate.
Antena hidroacustică omnidirectivă utilizată de geamandurile LOFAR are mai multe avantaje
faţă de cea directivă, utilizată de celelalte geamanduri, deoarece are o bandă de frecvenţe de 5 - 40 kHz
decât în cazul antenei specifice geamandurii DICASS (Directional Command Activated Sonobuoy
System), care are o bandă maximă de 2400 Hz. Aceste antene omnidirective sunt mai puţin predispuse
la zgomotul termic.
Geamandurile radiohidroacustice DIFAR (Directional Frequency Analysis And Recording)
utilizează două traductoare hidroacustice conectate perpendicular unul pe altul. La ieşirea acestui
sistem se obţine o tensiune a cărei amplitudine este proporţională cu diferenţa dintre nivelul presiunii
sunetelor captate, în vederea determinării direcţiei la sursa undelor acustice. Acest semnal este
transmis printr-o legătură FIF la echipamentul de recepţie de pe purtător, unde sunt analizate,
procesate, afişate, înregistrate şi este determinat relevmentul la sursă/ţintă. Relevmentul la sursă poate
fi utilizat pentru a o localiza prin triangulare.
Geamandurile radiohidroacustice VLAD (Vertical Line Array DIFAR). În situaţia în care un
submarin „intră în tăcere”, este foarte dificil pentru a separa zgomotele de la submarin de zgomtele
mediului înconjurător. Această problemă se poate rezolva cu ajutorul unei geamanduri cu un raport
semnal / zgomot mare.
Traficul maritim îndepărtat contribuie la creşterea nivelului zgomotului ambiental de joasă
frecvenţă, iar direcţia de propagare a acestuia face un unghi foarte mic cu normala la suprafaţa antenei
în plan orizontal (sunt captate în plan orizontal).
În mod similar, zgomotele de înaltă frecvenţă datorate valurilor, ploii, vântului etc., sunt
captate de antena hidroacustică într-un unghi foarte mic cu normala la antenă în plan vertical.
Prin realizarea unei anumite caracteristici de directivitate, acest tip de GRHA poate elimina
zgomotele nedorite (numerate mai sus) şi astfel, creşte capacitatea recepţionării semnalelor utile.
Caracteristica de directivitate a unei GRHA de tip VLAD este formată cu ajutorul a câteva
traductoare hidroacustice dispuse în puncte fixe de-a lungul unei linii verticale. Fiecare traductor este
funcţionează într-o anumită bandă de frecvenţe şi va capta numai zgomotul acustic din acea bandă.
Această caracteristică de recepţie atenuează zgomotele sosite orizontal (zgomote de joasă frecvenţă) şi
pe cele sosite vertical (zgomote de înaltă frecvenţă). Astfel, GRHA VLAD sunt destinate pemtru
descoperirea submarielor care se află la distanţe mari şi în ape adânci.

b) Geamanduri radiohidroacustice active

Geamandurile radiohidroacustice DICASS (Directional Command Activated Sonobuoy

System) sunt comandate de la distanţă, din elicopter, printr-o legătură UHF (downlink) în vederea
transmiterii impulsului de sondaj în toate direcţiile (omnidirecţional). Semnalele ecou sunt transmise
pe canalul FIF (uplink) la elicopter.
Geamandurile radiohidroacustice EER (Extended Echo Ranging) transmit în mediul marin un
impuls de energie acustică de înaltă frecvenţă. Impulsul acustic se propagă în apă până în momentul în
care sunt reflectate de un obiect natural sau un submarin (navă). Semnalele ecou sunt captate de o
GRHA pasivă. Aceste GRHA permit descoperirea submarinelor de la distanţe mari în regim activ.

c) Geamanduri radiohidroacustice cu destinaţie specială

Geamandurile radiohidroacustice BT (Bathythermograph) sunt utilizate pentru determinarea

variaţiei temperaturii apei cu adâncimea. În momentul în care GRHA intră în apă traductorul acesteia
coboară cu 1,5 m/s. Traductorul GRHA utilizează un termistor. Tensiunea de la traductor se aplică
unui oscilator comandat în tensiune rezultând oscilaţii modulate în frecvenţă a căror frecvenţă este
74
liniar proporţională cu temperatura apei. Semnalul de la GRHA de tip BT este procesat de
echipamentul de la bordul elicopterului (platformei).
Geamandurile radiohidroacustice DLC (Data Link Communication) au o rază scurtă de acţiune
şi permit realizarea unor comunicaţii simplex cu un submarin. O serie de frecvenţe acustice codificate
sunt transmise la adâncimi diferite pentru a se putea realiza legătura.

75
Bibliografie

1. Brooke Clarke, Sonobuoy Based Outdoor Intrusion Detectors, 2011.

2. Joseph Hall, Principles of Naval Weapons Systems, USN.
3. *** Aviation Electricity and Electronics – Undersea Warfare (NAVEDTRA 14340), Naval
Education and Training Professional Development and Technology Center, USN.
4. *** Navy Training System Plan for the Navy Consolidated Sonobuoy (N88-NTSP-A-50-
8910B/A), USN, 1998
5. *** http://www.meco.org
6. *** http://www.floridahightech.com
7. *** http://www.fas.org
8. *** http://www.electronica-submarina.com

76