7.

COMPONENTE DE LUPTĂ

7.1. Generalităţi

Funcţia de bază a oricărui armament constă în eliberarea forţei distructive la

ţinta inamică. În prezent, ţintele includ baze militare, fabrici, poduri, nave, aeronave,
tancuri, poziţii de lansare a rachetelor/proiectilelor reactive, amplasamente de
artilerie, fortificaţii şi concentrări de trupe. Datorită faptului că fiecare ţintă prezintă o
problemă fizică de distrugere diferită, diversitatea componentele de luptă cu utilizare
generală sau specială, în interiorul limitelor de cost şi disponibilitate logistică, asigură
posibilitatea că fiecare ţintă să poate fi atacată cu maximul de eficacitate.
La baza tuturor componentelor de luptă sunt trei părţi funcţionale:
- focosul/aparatul de aprindere (cu dispozitive de siguranţă şi armare);
- încărcătura de exploziv;
- corpul componentei de luptă.
În acest capitol se fac referiri numai la caracteristicile componentelor de luptă
convenţionale (non-nucleare).

7.2. Lanţul detonant

Cum s-a prezentat anterior, explozivii înalţi sunt incluşi într-o singură
categorie de explozivi chimici. Această categorie se subdivide în explozivi primari şi
explozivi secundari. S-a menţionat anterior că explozivii primari sunt considerabil
mult mai sensibili decât explozivii secundari. Lanţul detonant este alcătuit uzual din
detonator, întăritor şi încărcătură principală (fig. 7.1). Detonatorul poate fi iniţiat
electric ori prin şoc mecanic şi poate conţine un releu exploziv, un întârzietor
pirotehnic etc. Sensibilitatea explozivilor descreşte de la stânga la dreapta în fig. 7.1,
în timp ce puterea lor explozivă creşte tot de la stânga la dreapta. Când este iniţiat
detonatorul se declanşează o undă de detonaţie. La ieşirea detonatorului unda de
detonaţie este cu putere prea slabă şi insuficient de sigură în iniţierea unei detonaţii
de ordin superior în încărcătura principală (explozivul principal) în absenţa unui
întăritor (exploziv intermediar) plasat între ele. Detonarea întăritorului (explozivului
intermediar) conduce la o undă de şoc suficient de puternică pentru a produce
detonaţia de ordin superior a încărcăturii principale de exploziv.

Fig. 7.1. Lanţul detonant

Explozivii sunt compuşi chimici definiţi caracteristic instabili sau amestecuri

instabile de compuşi chimici definiţi, iar unii din ei conţin lianţi inerţi pentru a se
realiza modificări în proprietăţile exploziei. Explozia unei substanţe explozive înalte

1
(de ordin superior) este caracterizată de o undă de şoc chimică întărită (undă de
detonaţie) care se deplasează cu viteză mare. În fig. 7.2 sunt prezentate diagramele
elementelor principale ale reacţiei chimice prin detonaţie. În această figură
detonatorul iniţiază întăritorul (încărcătura intermediară), care la rândul său iniţiază
încărcătura principală, iar unda de detonaţie va străbate aproximativ 2/3 din lungimea
încărcăturii principale.

Fig. 7.2. Fenomenul detonaţiei

Dacă s-ar face un instantaneu al procesului, ca în diagrama din fig. 7.2, un

observator plasat în interiorul porţiunii de exploziv neexplodat nu va afla ce se
întâmplă deoarece este în faţa undei de şoc supersonice. Procesul detonaţiei, deşi
foarte rapid, va dura o perioadă finită de timp. Unda de detonaţie este o undă de şoc
puternică cu presiuni înalte, de peste 385 kbari, în funcţie de tipul explozivului.
Aceste nivele înalte ale energiei şocului sunt capabile uşor să rupă legăturile
chimice relativ instabile ale amestecului exploziv. De aceea, pe măsură ce unda de
detonaţie trece prin explozivul neexplodat, legăturile atomice din interiorul
moleculelor de exploziv se rup.
Imediat după aceasta se produce un proces rapid de recombinări chimice în
diverşi compuşi, în principal gaze ca CO2, H2O, N2 etc., care duce la eliberarea de
energie termică. Această eliberare de energie termică cauzează o expandare a gazelor,
care amplifică unda de detonaţie şi asigură în final energia ce produce efectul
distructiv al componentei de luptă.
Zona reacţiei chimice sau zona recombinării chimice este reprezentată în
fig. 7.2 prin zona conică situată imediat dinapoia undei de detonaţie. Această zonă de
înaltă presiune este delimitată de unda produsă prin expansiunea produselor de
explozie existente. Produsele de explozie se propagă spre exterior în stare de flacără
luminoasă.

2
7.3. Caracteristicile componentei de luptă

Componenta de luptă este elementul principal al oricărei arme; ea îndeplineşte

rolul final stabilit – distrugerea eficientă a ţintei. Distrugerea ţintei este direct asociată
următoarelor caracteristici (parametri):
- volumul distrugerii – componenta de luptă poate fi interpretată ca fiind
încapsulată într-o anvelopă care mătură întreaga traiectorie parcursă de vectorul ce o
transportă; volumul cuprins de această anvelopă defineşte limita eficienţei distructive
a încărcăturii utile;
- atenuarea – şocul şi fragmentele dezvoltate în punctul de origine îşi reduc
potenţialul distructiv pe unitatea de arie aflată la o distanţă oarecare; atenuarea poate
fi asemănată cu expandarea unei sfere în care energia disponibilă pe unitatea de arie
descreşte continuu până când devine complet inofensivă;
- propagarea – aceasta este modul în care energia şi materialele, emise de
componenta de luptă la detonaţie, se deplasează prin mediul în care are loc explozia;
când propagarea produselor încărcăturii utile se produce uniform în toate direcţiile ea
se numeşte propagare izotropă, iar dacă se întâmplă altfel se numeşte propagare
neizotropă (fig. 7.3).

a) b)
Fig. 7.3. Propagarea izotropă (a) şi propagarea neizotropă (b)

7.4. Explozia componentei de luptă

Explozia componentei de luptă este concepută să realizeze distrugerea ţintei în

primul rând ca efect prin suflu. Când detonează un exploziv înalt acesta se transformă
cvasiinstantaneu în gaze cu presiune şi temperatură foarte ridicate. Sub acţiunea
presiunii gazelor astfel generate, carcasa/învelişul armei expandează şi se sparge în
fragmente. Aerul ce înconjoară carcasa/învelişul este comprimat şi unda de şoc
(suflul) se transmite acestuia. Valorile iniţiale tipice pentru arme cu explozivi înalţi
sunt ca presiune la 200 kbari (1 bar = 1 atmosferă) şi ca temperaturi la 5.000 oC.
Caracteristicile detonaţiei câtorva explozivi sunt prezentate în tabelul 7.1.
3
 Tabelul 7.1
Caracteristicile detonaţiei

Densitate de Viteză de Căldură de Constanta

Explosiv încărcare detonaţie detonaţie Gurney
g/c 3
m/s cal/gm m/s
Compoziţie B 60% RDX 1,68 7.840 1.240 2.402
40% TNT
H-6 45% RDX 1,71 7.191 923 2.350
30% TNT
20% Al
5% WAX
Octol 70% HMX 1,80 8.377 1.074 2.560
30% TNT
TNT 1,56 6.640 1.080 2.115
PBX-9404 93% HMX 1,88 — — 2.637
6,5% NC
0,5% Liant
Legendă: Al – Aluminiu; HMX – Octogen; NC – Nitroceluloză; RDX – Hexogen;
TNT – Trotil; WAX – Ceară/Parafină (agent lubrifiant şi de întărire)

Unda de şoc generată de explozie este o undă de comprimare, în care presiunea

creşte în fracţiuni de microsecunde de la presiunea atmosferică la un vârf de
suprapresiune. El este urmat de o descreştere mult mai lentă (sutimi de secundă) până
la presiunea atmosferică. Această porţiune este cunoscută ca faza pozitivă a undei de
şoc. Presiunea continuă să descrească la valori subatmosferice şi revine la normal.
Această porţiune se numeşte faza negativă sau faza de sucţiune. O curbă presiune-
timp este prezentată în fig. 7.4. Duratele celor două faze sunt cunoscute ca durata
pozitivă şi durata negativă. Aria de sub curba presiune-timp pe durata fazei pozitive
reprezintă impulsul pozitiv, iar cea pe durata fazei negative – impulsul negativ.

Fig. 7.4. Dependenţa dintre presiune şi timp a undei şoc

la o distanţă oarecare faţă de centrul exploziei

4
 Rezultatul acestei variaţii pozitive şi negative de presiune asupra ţintei este
efectul alternant (dute-vino), care cauzează efectiv explozia ţintelor cu volum mare
sub acţiunea presiunii interne.
Pentru un exploziv cu masă dată, vârful de presiune şi impulsul pozitiv
descresc cu distanţa faţă de locul exploziei. Aceasta este o consecinţă a atenuării
undei de şoc. Intensitatea atenuării este proporţională cu intensitatea expansiunii
volumului de gaze de dinapoia undei de şoc. Cu alte cuvinte, presiunea de şoc este
invers proporţională cu cubul distanţei faţă de centrul exploziei (adică cu 1/R 3).
Atenuarea exploziei este întrucâtva mai mică decât în interiorul ei, pe aproximativ 16
raze ale încărcăturii de exploziv de la centrul exploziei. De asemenea, se remarcă o
atenuare pe timpul fragmentării, când se produce sfărmarea carcasei/învelişului
componentei de luptă.
Un alt aspect al suprapresiunii este fenomenul reflexiei Mach, numit „efectul
Mach”. În fig. 7.5 este reprezentată o explozie aeriană la o distanţă nespecificată
deasupra unei suprafeţe reflectante la cinci intervale succesive de timp după
detonaţie. Când componenta de luptă (bomba) este detonată la o oarecare distanţă faţă
de sol, unda reflectată ridicându-se şi combinându-se cu unda de şoc originală,
numită undă incidentă, formează o a treia undă cu front aproape vertical la nivelul
solului. Această a treia undă este numită „undă Mach” sau „trunchi Mach” şi
punctul în care cele trei unde (incidentă, reflectată şi Mach) se intersectează este
numit „punct triplu”. Trunchiul Mach creşte în înălţime pe măsură ce el se propagă
în lateral şi, pe măsură ce trunchiul Mach creşte, punctul triplu se ridică, descriind o
curbă prin aer (a se vedea traseul punctului triplu din fig. 7.5).

Fig. 7.5. Reflexia undei de şoc de suprafaţa solului

şi producerea undelor Mach (trunchiul Mach)

În trunchiul Mach unda incidentă este întărită de unda reflectată şi ambele

maxime ale presiunii de vârf şi impulsului sunt considerabil mai mari decât maximele

5
presiunii de vârf şi impulsului undei de şoc originale, la aceeaşi distanţă faţă de locul
(punctul) exploziei.
Folosindu-se fenomenul reflexiilor Mach este posibilă creşterea considerabilă a
razei eficacităţii componentei de luptă (bombei). Prin detonarea unei componente de
luptă la o înălţime precisă faţă de sol, raza maximă la care se exercită presiunea sau
impulsul poate fi sporită, într-o serie de cazuri cu aproape 50 %, decât în cazul în
care aceeaşi componentă de luptă ar fi detonată la nivelul solului. Zona (suprafaţa) de
eficacitate sau volumul de distrugere se poate mări în acest mod cu mai mult de
100 %. În prezent există în lume numai o singură componentă de luptă obişnuită cu
efect numai prin suflu, bazată pe Exploziv, Carburant şi Aer. Evident că toate
componentele de luptă nucleare sunt componente de luptă cu acţiune prin suflu şi
pentru multe ţinte ele se detonează la o altitudine la care se foloseşte influenţa
efectului Mach.

7.5. Explozia subacvatică a componentei de luptă

Mecanismul exploziei subacvatice prezintă unele fenomene specifice legate de

mediul acvatic mult mai dens ca aerul. Explozia subacvatică creează o cavitate
umplută cu gaze de înaltă presiune, care comprimă radial apa spre exterior, opus
presiunii hidrostatice externe. În cazul exploziei cvasiinstantanee, o cantitate oarecare
de gaze este generată cvasiinstantaneu la presiune şi temperatură ridicate, creând o
bulă. Suplimentar, căldura obligă o cantitate de apă să vaporizeze, adăugându-se la
volumul bulei. Această acţiune începe imediat să disloce apa, aflată în contact cu
frontul exploziei, pe o direcţie spre exterior. Energia potenţială existentă iniţial în
bula de gaz, datorită presiunii sale, este transmisă treptat apei sub formă de energie
cinetică. Inerţia apei permite bulei să depăşească punctul de echilibru, în care
presiunea internă a bulei este egală cu presiunea externă a apei. Acum bula devine
rarefiată şi mişcarea radială spre exterior încetează. Apoi, presiunea exterioară
comprimă bula rarefiată. Din nou, starea de echilibru este depăşită şi deoarece,
considerându-se că nu ar exista pierderi de energie, bula revine la aceleaşi valori de
presiune şi volum ca în momentul exploziei (în realitate, desigur, energia se pierde
prin radiaţie acustică şi termică).
Bula de gaz comprimat se destinde din nou şi ciclul se repetă. Rezultatul
fenomenului este cel al bulei pulsatorii de gaz care se ridică lent suprafaţa apei şi
care, prin spargerea bulei, generează o undă de şoc. Aproximativ 90 % din energia
bulei este disipată după prima pulsaţie (prima destindere şi contracţie). Acest
fenomen explică cum o explozie subacvatică a unei încărcături este urmată aparent de
explozia altor încărcături. Intervalul de timp al returnării energiei către bulă (perioada
de pulsaţie) variază cu intensitatea exploziei iniţiale.
Destinderea rapidă a bulei de gaz, generată la o explozie subacvatică, formează
o undă de şoc care se propagă prin apă în toate direcţiile. Unda de şoc sub apă este
similară în general cu unda de şoc produsă în aer, iar diferenţa constă în unele detalii.
Ca şi în aer se produce un salt de suprapresiune în frontul undei. Totuşi, vârful de
suprapresiune nu se atinge în apă tot atât de rapid cu distanţa aşa cum se întâmplă în
aer. Viteza sunetului în apă este de aproape 5 ori mai mare ca în aer (în apa de mare
6
cu temperatură de 21 oC, salinitate de 40 o/oo şi la adâncime de 20 m viteza sunetului
este de 1.530 m/s, pe când în aerul uscat cu temperatura de 21 oC la nivelul mării
viteza sunetului este de 344 m/s, conform formulei c aer = [331,3 + (0,606* )] m/s
unde  este temperatura aerului în oC. În consecinţă, durata undei de şoc produse este
mai mică decât în aer.
Dacă unda de şoc este forţată să se propage într-o vecinătatea mică a
frontierelor superioară şi inferioară (suprafaţa apei şi fundul mării) se realizează un
model complex al undei de şoc, produs în urma reflexiilor şi rarefierilor. De
asemenea, în completare la unda de şoc iniţială, care se produce la prima extensie a
bulei de gaz, se produc succesiv alte unde de şoc datorate pulsaţiei bulei. Unda de şoc
datorată pulsaţiei este cu magnitudine mai mică şi de durată mai mare ca unda de şoc
iniţială.
Un alt fenomen interesant al exploziei subacvatice este suprafaţa de tăiere.
Unda de şoc propagându-se prin apă întâlneşte la suprafaţă aerul, care este un mediu
mult mai puţin dens. Ca urmare, în apă revine o undă reflectată, dar aceasta este o
undă rarefiată sau o undă de sucţiune. Într-un punct de sub suprafaţa apei,
combinarea undei de sucţiune reflectate cu unda incidentă directă produce o
descreştere puternică a presiunii de şoc în apă. Aceasta este suprafaţa de tăiere.
Variaţia suprapresiunii de şoc în funcţie de timpul trecut de la producerea exploziei
într-un punct subacvatic apropiat de suprafaţa apei este prezentată în fig. 7.6.

Fig. 7.6. Presiunea funcţie de timp pentru explozia

subacvatică lângă suprafaţa apei

După trecerea unui scurt interval de timp, care este timpul necesar pentru ca
unda de şoc să parcurgă spaţiul de la locul exploziei la locul ales, suprapresiunea va
scade brusc ca urmare a sosirii frontului de şoc. Astfel, pentru o perioadă de timp,
presiunea descreşte treptat, ca în aer. Imediat după aceasta, sosirea undei de sucţiune,
reflectată de către suprafaţa apei, face ca presiunea să scadă brusc, chiar sub
7
presiunea normală (hidrostatică) a apei. Această fază a presiunii negative este de
scurtă durată şi poate duce la diminuarea volumului distrugerilor provocate ţintei.
Intervalul de timp între sosirea undei de şoc directe la o locaţie particulară stabilită
(sau la ţintă) în apă şi cea de tăiere, care indică sosirea undei reflectate, depinde de
adâncimea exploziei, imersiunea ţintei şi de distanţa de la locul exploziei la ţintă. În
general se poate spune că bombele antisubmarin trebuie să fie explodate la sau sub
ţintă şi că ţintele sunt mai puţin vulnerabile lângă suprafaţa apei.

7.6. Componente de luptă cu fragmentare

Studiile de balistică şi ştiinţa mişcării proiectilelor au contribuit semnificativ la

construcţia componentelor de luptă cu fragmentare. În mod specific, studiile de
balistică terminală încearcă să determine legile şi condiţiile ce guvernează viteza şi
distribuţia fragmentelor, dimensiunile şi formele care rezultă prin explozia diferitelor
tipuri de containere/învelişuri şi aspecte legate de distrugerile provocate prin explozia
încărcăturii cu fragmentare.
Aproximativ 30 % din energia produsă prin detonarea explozivă este utilizată
pentru fragmentarea containerului/învelişului şi transmiterea energiei cinetice către
fragmente. Restul de energie disponibilă este utilizat pentru crearea frontului de şoc şi
efectelor exploziei. Fragmentele sunt propulsate cu viteză mare şi după o scurtă
distanţă ele ajung şi trec prin unda de şoc. În general, viteza frontului de şoc
(însoţitorul exploziei) descreşte mult mai repede decât se micşorează viteza
fragmentelor prin frecarea lor cu aerul. De aceea, avansul iniţial al frontului de şoc
este pierdut în scurt timp în favoarea fragmentelor. Raza de distrugere eficace a
fragmentelor, chiar dacă depinde de ţintă, depăşeşte astfel considerabil raza de
distrugere eficace a exploziei în cazul exploziei în aer.
Întrucât efectele unei încărcături utile ideale de exploziv sunt atenuate cu un
factor aproximativ egal cu 1/R3 (R este măsurat de la origine), atenuarea efectelor
fragmentării ideale va varia între 1/R2 şi 1/R, depinzând de specificul construcţiei
încărcăturii utile. În principiu, în asta constă avantajul încărcăturii utile cu
fragmentare: ea poate permite o distanţă mai mare de acţiune şi o eficacitate rămasă
convenabilă pentru că atenuarea fragmentelor este mai mică.

7.6.1. Viteza fragmentelor

Viteza fragmentelor poate fi analizată prin prisma a două puncte de vedere: ca

viteză iniţială şi ca atenuare a vitezei cu distanţa faţă de origine.
Viteza statică iniţială a fragmentelor componentei de luptă cilindrice depinde
în primul rând de doi factori:
- raportul exploziv-metal, C/M, unde C este masa de exploziv pe unitatea
de lungime a componentei de luptă şi M este masa de metal pe unitatea
de lungime a componentei de luptă;
- caracteristicile încărcăturii de exploziv, în particular cele de brizanţă şi forţă,
şi poate fi exprimată cantitativ cu relaţia:

8
 (7.1)

unde cantitatea „ ”, cunoscută ca fiind constanta Gurney (constanta energiei

explozivului), se măsoară în m/s şi se referă la energia potenţială dezvoltată de
exploziv, iar K este un coeficient al cărui valoare depinde de configuraţie, astfel:
- bandă plată - K = 1/3;
- cilindru - K = 1/2;
- sferă - K = 3/5.
De exemplu, dacă se cere stabilirea vitezei iniţiale a fragmentelor unei grenade de
mână (pentru care se cunoaşte că are 185 g exploziv de tip „compoziţie B îmbunătăţită”
cu constanta Gurney egală cu 2.843 m/s şi 212 g metal fragmentabil în înveliş), atunci,
cu relaţia (7.1), pentru raportul exploziv-metal C/M = 185/212 = 0,8726 şi factorul sferic
K =3/5, se obţine V0 = (2843 m/s) x (0,7568), adică V0 = 2.151 m/s.
Tabelul 7.2 ilustrează corelaţia între raportul exploziv-metal (C/M) şi viteza
iniţială (V0) a fragmentelor, iar în tabelul 7.1 sunt trecute câteva constante Gurney
tipice. La exemplul dat în tab. 7.2 s-au utilizat cilindri cu diametrul interior de 5,1
cm, umpluţi cu TNT. Se remarcă faptul că pe măsură ce creşte raportul exploziv-
metal creşte şi viteza iniţială a fragmentelor.
Tabelul 7.2
Viteza iniţială a fragmentelor în funcţie de grosimea peretelui
componentei de luptă şi raportul C/M pentru exploziv TNT

Grosimea peretelui Raportul Exploziv-Metal Viteza iniţială, V0

(cm) (C/M) (m/s)
1,27 0,165 875
0,95 0,231 988
0,79 0,286 1.158
0,48 0,500 1.859

Viteza fragmentelor în funcţie de distanţa „S” este dată de ecuaţia:

, (7.2)
unde: Cd - coeficientul rezistenţei frontale;
m - masa fragmentului, kg;
A - aria secţiunii transversale, m2;
a - densitatea aerului la nivelul detonaţiei (obişnuit 1,2 kg/m3);
e - baza logaritmilor naturali (e = 2,7182818).
De exemplu, dacă se cere stabilirea vitezei fragmentelor unei grenade de mână la
100 m de locul detonaţiei (pentru care se cunoaşte V 0 = 2.151 m/s, A = 1 cm2, Cd = 0,5
şi m = 2 g), cu relaţia (7.2) se obţine V la 100 m = 2151 x 0,22313 = 480 m/s.
În acest fel, pe timpul zborului prin aer, viteza fiecărui fragment se micşorează
datorită rezistenţei aerului sau rezistenţei frontale. Viteza fragmentului se micşorează

9
mult mai repede cu distanţa decât în măsura cu care se micşorează masa
fragmentului. Pentru o viteză iniţială presupusă a fragmentului de 1.852 m/s şi cu
masă de 0,324 g, fragmentul îşi va pierde jumătate din viteza iniţială după
parcurgerea distanţei de 11,25 m, pe când un fragment cu masa de 32,4 g va parcurge
o distanţă de 53,34 m până îşi va pierde jumătate din viteza sa.
Traiectoriile fragmentelor vor urma direcţii prescrise de principiile de balistică
exterioară. Pentru determinarea eficacităţii a aproape tuturor componentelor de luptă
(muniţiilor) cu fragmentare, traiectoria subsonică a fragmentelor poate fi ignorată. Ca
urmare, densitatea fragmentelor într-o direcţie dată variază invers proporţional cu
pătratul distanţei faţă de componenta de luptă.
Probabilitatea de lovire a unei ţinte oarecare neblindate este proporţională cu
aria proiectată expusă şi invers proporţională cu pătratul distanţei faţă de componenta
de luptă (1/R2). Pentru o componentă de luptă de tip izotrop, formula este:
, (7.3)
unde:
Dfrag - densitatea fragmentelor, buc/m2;
Nfrag - numărul de fragmente, buc.;
Apţ - aria proiectată expusă de ţintă, m2;
R - distanţa faţă de componenta de luptă, m.

7.6.2. Zborul fragmentelor

Fragmentele componentei de luptă se deplasează spre exterior pe o direcţie

aproape perpendiculară la suprafaţa containerului sau a învelişului său (pentru o
componentă de luptă cu formă cilindrică perpendiculara este deviată cu un unghi de
la 7 la 10 0). În fig. 7.7 se prezintă un model tipic de formare şi distribuţie a
fragmentelor unei componente de luptă (proiectil de artilerie). Fasciculele de cap şi
de coadă sunt frecvent menţionate separat ca fiind „ conuri de 45 0 ”, care sunt zone
cu densitate redusă de fragmentare. Dacă această încărcătură utilă este detonată în
zbor, atunci, fragmentele din fasciculul lateral dens vor primi un supliment de viteză
egal cu viteza de zbor a componentei de luptă (proiectilului).
Unghiul fasciculului lateral în fig. 7.7 poate fi definit ca lăţimea fasciculului a
acestei încărcături utile cu fragmentare. Lăţimea fasciculului de fragmente este
definită ca unghiul acoperit de densitatea utilă a fragmentelor. Lăţimea fasciculului
este în funcţie de forma componentei de luptă şi de locul dispunerii detonatorului
(detonatoarelor) în/la încărcătura explozivă.
Ultima generaţie de componente de luptă destinate luptei împotriva ţintelor
aeriene sunt construite să producă un fascicul îngust de fragmente cu viteză foarte
mare. Acest tip de componentă de luptă, numită Componentă de luptă cu fragmentare
inelară prin explozie (Annular Blast Fragmentation warhead - ABF), are un model de
fragmentare ce se propagă spre exterior în formă de inele cu potenţial distructiv
colosal. Cel mai nou tip de componentă de luptă cu fragmentare este Componenta de
luptă cu capabilitate selectivă (Selectivity Aimable Warhead - SAW). Această
componentă de luptă „inteligentă” este construită pentru a direcţiona densitatea sa de
10
fragmente spre ţintă. Componenta de luptă este prevăzută cu un sistem de focoase
care îi transmit unde este localizată ţinta şi îi produc explozia pentru a maximiza
densitatea de energie la ţintă.
În fig. 7.8 şi 7.9 sunt prezentate moduri de prefragmentare a corpurilor sau
containerelor sau învelişurilor componentelor de luptă (prin crestare sau adaos de
cordoane) pentru controlul dimensiunilor fragmentelor.

Fig. 7.7. Distribuţia fragmentelor

Fig. 7.8. Prefragmentarea (crestarea) interioară a corpului

pentru fragmentarea dorită a componentei de luptă

11
 Fig. 7.9. Prefragmentarea exterioară a corpului
pentru fragmentarea dorită a componentei de luptă

7.6.3. Materiale de fragmentare

Distrugerile produse de un fragment cu o viteză oarecare depinde de masa

fragmentului. De aceea, obligatoriu trebuie să se cunoască distribuţia aproximativă a
maselor fragmentelor suficient de mari care să producă distrugeri. Distribuţia maselor
fragmentelor încărcăturii utile este determinată prin detonaţie statică în care
fragmentele sunt interceptate în movile de nisip. Fragmentarea încărcăturilor utile în
condiţii reale, unde nu se fac teste minuţioase privind dimensiunile şi numărul
fragmentelor, poate varia aleatoriu faţă de testul standard, de la fragmente mici la
fragmente mari. Componentele de luptă moderne utilizează containere, corpuri sau
învelişuri crestate şi fragmente prefabricate pentru a asigura un volum mare de
distrugeri.

7.7. Componente de luptă cu efect cumulativ

Efectul cumulativ al încărcăturii utile de exploziv din componentele de luptă a

fost descoperit întâmplător în anul 1880 de către Charles Munroe, care detonând un
bloc de nitroceluloză cu litere imprimate în el deasupra unei plăci de oţel a constatat
că literele au fost regăsite identic pe placa de oţel. Tot în jurul anului 1880,
caracteristicile aceluiaşi efect au fost observate în Germania şi Norvegia, dar
negăsindu-i-se aplicaţii practice deosebite în timp efectul a fost uitat.
Încărcătura cumulativă din componentele de luptă se compune dintr-o cămaşă
scobită din metal, uzual din cupru sau aluminiu, cu formă conică, emisferică sau alte
forme situată cu convexitatea spre exploziv (fig. 7.10). Componenta de luptă conţine
un container, corp sau înveliş, un focos şi un dispozitiv de detonare. Când
componenta de luptă cumulativă întâlneşte o ţintă, focosul detonează încărcătura utilă
din spatele său. O undă de detonaţie porneşte către înainte şi colapsează metalul
cămăşii începând din vârf. Colapsarea cămăşii duce la formarea şi ejectarea continuă
a unui jet topit de mare viteză din materialul cămăşii. Viteza jetului iniţial este de
ordinul a 8.500 m/s, iar viteza jetului final este de ordinul a 1.500 m/s. Această
producere de gradient de viteză are tendinţa să împingă spre exterior sau să lungească
jetul. În acelaşi timp, jetul este urmat de produse reziduale alcătuite din aproape 80 %
din masa cămăşii. Produsele reziduale au viteza de aproximativ 600 m/s. Acest
12
proces este ilustrat în fig. 7.11.

Fig. 7.10. Componentă de luptă Fig. 7.11. Secvenţele funcţionării

cu efect cumulativ încărcăturii cumulative

Când jetul loveşte ţinta sub formă de placă blindată sau din oţel moale,
presiunea de ordinul sutelor de kbari se produce în punctul de contact. Această
presiune produce un efort situat peste limita de curgere a oţelului şi materialul ţintei
curge sub formă fluidă pe direcţia jetului. Acest fenomen se numeşte pătrundere
hidrodinamică. Cât de mare este momentul radial legat de curgere, dat de diferenţa în
diametrul dintre jet şi gaura produsă, depinde de caracteristicile materialului ţintei.
Un diametru mai mare al găurii se produce în oţel moale decât în placa de blindaj
deoarece densitatea şi duritatea plăcii de blindaj este mai mare. Adâncimea de
pătrundere într-o placă foarte groasă de oţel moale este mai mare ca într-o aceeaşi
placă, dar din blindaj omogen.
În general, adâncimea de pătrundere depinde de următorii factori:
- lungimea jetului;
- densitatea materialului ţintei;
- duritatea materialului ţintei;
- densitatea jetului;
- precizia jetului (liniar versus divergent).
Jeturile mai lungi produc adâncimi de pătrundere mai mari. De aceea, o
distanţă faţă de bază (adică distanţa de la ţintă la baza conului) mai mare este
13
necesară, dar aceasta este adevărat până la punctul în care jetul aerosolizează sau
dispare (de la 6 la 8 diametre ale conului faţă de baza conului). Aerosolizarea este
consecinţa acţiunii gradientului de viteză asupra jetului, gradient care îl împinge spre
exterior până când el dispare. Precizia jetului se referă la liniaritatea jetului. Dacă
jetul este format cu unele oscilaţii sau mişcări ondulatorii, atunci adâncimea de
pătrundere va fi micşorată. Aceasta este în funcţie de calitatea cămăşii şi de
corectitudinea locaţiei detonaţiei iniţiale. Eficacitatea componentei de luptă cu efect
cumulativ este micşorată dacă aceasta are mişcare de rotaţie (efectul de micşorare
începe de la 10 rotaţii pe secundă). Astfel, în general, proiectilele stabilizate
giroscopic nu pot fi utilizate cu încărcături cumulative.
Eficacitatea încărcăturii de luptă cu efect cumulativ este independentă de viteza
de impact a componentei de luptă. În realitate, viteza componentei de luptă este
necesară a fi luată în considerare pentru a se asigura că detonarea încărcăturii utile are
loc la momentul distanţei optime prescrise. Astfel, jetul poate să străpungă eficace
ţinta. De regulă, avarierea produsă va fi în funcţie de jet şi materialul îndepărtat de pe
faţa opusă a blindajului ţintei. Această acţiune a materialului ţintei combinat cu jetul
încărcăturii cumulative este cunoscut ca exfoliere. Dimensiunea exfolierii este în
funcţie de cantitatea de exploziv din încărcătura utilă şi de calitatea blindajului ţintei.
În fig. 7.12 sunt ilustrate exfolierile plăcii de blindaj.

Fig. 7.12. Exfolierile plăcii de blindaj (faţa opusă)

7.8. Componente de luptă cu vergea continuă

Componentele de luptă de generaţie anterioară, experimentate cu vergele

scurte, drepte şi nelegate între ele, au arătat că asemenea vergele pot afecta elicele
propulsoarelor, cilindrii motorului şi aripile şi, în general, produc avarii grave
avioanelor de vânătoare. Totuşi, componentele de luptă cu vergele sunt ineficace
împotriva ariilor/planurilor foarte mari, întrucât prin natura lor majoritatea
structurilor mari ale avioanelor de bombardament permite un număr de tăieturi scurte
în corpul lor fără producerea de avarii grave. S-a aflat totuşi că tăieturile lungi
continui pot duce la avarii considerabile asupra bombardierelor, de aceea s-au
dezvoltat componentele de luptă cu vergea continuă.
14
 La detonare, încărcătura utilă cu vergea continuă expandează radial după un
model inelar. Intenţia este ca vergelele conectate să realizeze prin expansiunea lor
rapidă impactul cu ţinta şi să producă avarii prin acţiunea de tăiere (fig. 7.13).

Fig. 7.13. Expansiunea componentei de luptă cu vergea continuă

Fiecare vergea este cuplată alternativ la capete şi sunt aranjate într-un pachet
radial în jurul încărcăturii principale. Componenta de luptă este construită în aşa fel
încât la detonarea explozivului forţele să fie distribuite uniform pe toată lungimea
pachetului de vergele îmbinate. Aceasta este important în menţinerea configuraţiei
fiecărei vergele şi, drept consecinţă, în conservarea integrităţii uniforme a cercului
expandabil. Fig. 7.14 ilustrează aranjamentul pachetului în secţiunea încărcăturii
principale şi aparenţa de armonică pe măsură ce secţiunea începe expandarea.

Fig. 7.14. Secţiunea pachetului cu vergea continuă

Densitatea de metal al componentei de luptă cu fragmentare normală se

diminuează invers proporţional cu pătratul distanţei (1/R2). Totuşi, densitatea de
metal a încărcăturii utile cu vergea continuă, deoarece ea este neizotropă, se
diminuează invers cu distanţa de la punctul de detonaţie (1/R).
În fig. 7.15, 7.16 şi 7.17 sunt prezentate imagini ale componentei de luptă cu
vergele supuse la teste.
15
 Fig. 7.15. Componentă de luptă cu vergea continuă (secţiune)

Fig. 7.16. Detonarea componentei de luptă cu vergea continuă

Fig. 7.17. Fragmente ale componentei de luptă cu vergea continuă

16
 Viteza iniţială maximă a vergelelor este limitată la gama de 1.050 la 1.150 m/s
pentru a se asigura că vergelele rămân îmbinate la detonare. Viteza iniţială a
fragmentelor componentei de luptă cu fragmentare sunt în gama de la 1.800 la 2.100
m/s. Astfel, spre comparaţie, componentele de luptă cu vergea continuă nu pot
produce aşa de multă energie potenţială distructivă ca şi componentele de luptă cu
fragmentare.

7.9. Componente de luptă cu destinaţie specială

Există şi alte mijloace de atac al ţintelor în afară de cele cu efect prin suflu,
fragmentare, efect cumulativ sau cu încărcături utile cu vergea continuă. În practică,
sunt câteva tipuri de încărcături utile mult mai specializate şi astfel construite pentru a
efectua o funcţie specifică. Câteva din aceste componente de luptă sunt descrise mai
jos.
- Componente de luptă termice - Destinaţia componentelor de luptă termice
este să producă focul. Încărcătura utilă termică foloseşte energia chimică pentru a
declanşa focul cu consecinţe ulterioare incontrolabile sau energia nucleară pentru a
produce distrugerea termică directă şi indirect focul. Încărcăturile utile termice de tip
chimic se referă la încărcăturile utile incendiare sau cu flacără. Multe ţinte cu
suprafaţă sunt atacate mult mai eficient de foc decât de explozii sau fragmente.
Componentele de luptă termice, îndeosebi cele sub forma bombelor de aviaţie (cu
Napalm), au fost dezvoltate pentru întrebuinţarea împotriva ţintelor terestre
combustibile, unde incendiile întinse şi numeroase cauzează serioase pierderi.

- Componente de luptă biologice şi chimice - Componenta de luptă biologică

foloseşte bacterii sau alţi agenţi biologici pentru a-şi îndeplini scopul lor de a provoca
îmbolnăvirea sau moartea şi este de importanţă strategică extremă întrucât este
capabilă să distrugă viaţa fără a afecta clădirile sau materialele. Otrăvirea surselor de
alimentare cu apă este poate una din singurele căi eficiente de nimicire a personalului
inamic. Potenţialul de război al inamicului cum sunt tunurile, poziţiile de lansare a
rachetelor etc., rămân intacte şi la dispoziţia atacatorului. Agentul biologic poate fi
ales astfel încât să cauzeze numai o invaliditate temporară decât moartea personalului
inamic, făcând astfel simplă capturarea unei instalaţii inamice. O încărcătură mică de
exploziv amplasată în încărcătura utilă biologică este suficientă pentru producerea
dispersiei iniţiale a agenţilor biologici. Încărcătura utilă chimică a componentei de
luptă este construită pentru a dispersa substanţe vătămătoare şi în acest fel să fie
contaminat personalul.

- Componente de luptă cu radiaţii - Materialele radiologice pot fi folosite ca

încărcături utile în componentele de luptă în acelaşi mod ca agenţii chimici şi
biologici. Încărcătura utilă poate fi alcătuită din materii special preparate pentru
această destinaţie, ca produse radioactive ale altui proces sau ca fiind o componentă
de luptă atomică, construită să producă o cantitate deosebit de mare de material
radioactiv. Bomba cu neutroni produce radiaţii neutronice cu efect vătămător mult
mai mare decât explozia normală a unei bombei atomice şi în acest mod se realizează
17
aceeaşi zonă de distrugere, dar pentru o încărcătură explozivă mai mică şi cu efecte
fizice distructive mult diminuate.

- Componente de luptă pirotehnice - Încărcăturile utile pirotehnice sunt

folosite pentru semnalizare, iluminare şi marcarea ţintelor. În forma cea mai simplă
ele sunt dispozitive manuale. Unele exemple de forme elaborate de încărcături utile
ale componentelor de luptă sunt următoarele:
- de iluminare - Aceste componente de luptă conţin uzual făclii cu
flacără sau lumânări cu magneziu ca încărcături utile, care sunt evacuate de o
încărcătură mică şi sunt paraşutate spre sol. Ele sunt aprinse pe timpul tragerii, dar
înainte de a începe căderea. Componentele de luptă de iluminare sunt întrebuinţate
eficient în atacurile de noapte la marcarea fortificaţiilor inamice. Proiectilele de
iluminare sunt întrebuinţate cu mare eficienţă în tragerile terestre. Componentele de
luptă de iluminare sunt întrebuinţate de asemenea ca lumânări şi rachete nedirijate de
aviaţie pentru sprijinul atacului ţintelor la sol şi submarinelor. Deoarece aceste
încărcături utile de iluminare sunt dificil de stins dacă sunt aprinse accidental se
recomandă o deosebită precauţie în manipularea lor.
- cu fum - Aceste componente de luptă sunt întrebuinţate în principal
pentru a ecrana mişcarea trupelor şi joacă un rol vital în tacticile folosite pe teatrul de
acţiuni militare. O încărcătură de pulbere neagră aprinde şi forţează recipiente,
conform construcţiei lor, să degajeze fum negru, alb, galben, roşu, verde sau violet.
- de marcare - Fosforul alb este destinat uzual ca încărcătură utilă pentru
a marca poziţia inamicului. El poate fi extrem de periculos, în special în concentraţii
mari. Materialul se poate autoaprinde în aer, nu poate fi stins cu apă şi se reaprinde
când este expus la aer. Contactul cu corpul poate produce arsuri grave. Sulfatul de
cupru previne reaprinderea fosforului alb.

- Componente de luptă antipersonal - Asemenea componente de luptă sunt

destinate să nimicească sau să neutralizeze personalul sau să avarieze materialul,
suficient ca să-l facă inoperabil. În domeniul artilerie terestre încărcăturile utile cu
mitralii (zaruri, bile, săgeţi, cilindri etc. de oţel) sunt un exemplu de componentă de
luptă antipersonal. Încărcătura utilă dintr-un asemenea proiectil conţine 8.000 de
săgeţi stabilizate. După detonare, bilele sau săgeţile sunt împroşcate radial faţă de
punctul de detonaţie, situat în mod normal la aproximativ 20 metri faţă de sol. Un
asemenea proiectil este eficient împotriva personalului aflat în câmp deschis sau în
frunziş des.

- Componente de luptă de bruiaj - Dipolii reflectorizanţi pot fi întrebuinţaţi ca

ţinte false pentru armele inamicului sau pentru orbirea radarelor inamice. Încărcătura
utilă este alcătuită de regulă din fibre de sticlă metalizate tăiate la o lungime
determinată de lungimea de undă a energiei de radiofrecvenţă de bruiat. Dipolii
reflectorizanţi pot fi dispersaţi de o mare varietate de componente de luptă, incluzând
proiectile clasice sau proiectile reactive.

- Componente de luptă cu bombleţi - Cluster bomb units (CBU) sunt

18
muniţii sub formă de bombe de aviaţie care conţin mii de bombleţi mici pentru
utilizare împotriva a o varietate de ţinte cum ar fi personal, vehicule blindate sau
nave. Imediat ce bomba de aviaţie funcţionează, dispersând bombleţii după un model
larg prestabilit. Avantajul acestui tip de componente de luptă constă în suprafaţa
mare cuprinsă, care are limite largi de acoperire a erorii de lansare. Rockeye este o
componentă de luptă care conţine 255 de bombleţi. APAM este versiunea
perfecţionată a lui Rockeye şi conţine 500 de bombleţi. Fiecare bomblet conţine o
componentă de luptă cumulativă. Bombleţii din APAM au, de asemenea, un mod de
detonare cu destinaţie antipersonal.

- Componente de luptă tip mină - Componentele de luptă de tip mină sau pe

scurt minele marine utilizează principiile exploziei subacvatice descrise anterior
pentru a cauza avarii ţintelor de tip navă sau submarin. Energia de distrugere
transmisă este divizată aproximativ egal între unda de şoc iniţială şi bula de gaz în
expansiune. Dacă ţinta este cuprinsă pe ambele părţi de bula de gaz, atunci ea se va
sprijini inegal şi se poate rupe în două. Cu creşterea imersiunii detonării, concret
peste 55 metri, efectul bulei de gaz care produce avarierea se diminuează
semnificativ; de aceea, minele marine de fund (fără contact) se întrebuinţează rar în
ape ce depăşesc adâncimi de 55-60 metri. Minele marine utilizează explozivi înalţi
(cu potenţial mărit), în general cu 1,3 la 1,75 putere relativă. Minele marine cunosc şi
versiuni perfecţionate de tipul torpilei inteligente care se ghidează pasiv sau activ la
ţintă înaintea detonării.

- Componente de luptă tip torpilă - Componentele de luptă de tip torpilă sau

pe scurt torpila utilizează principiile exploziei subacvatice descrise anterior pentru a
cauza avarii ţintelor de tip navă sau submarin. Faptul că sunt propulsate cu elice le
asigură mobilitate în teatrul de acţiuni militare. Detonarea sub chilă la cuplul maestru
poate produce avarii severe prin bula de gaz menţionată la minele marine şi dacă
adâncimea apei este sub 90 de metri, unda de şoc reflectată poate creşte substanţial
efectele distructive. În realitate, impactul torpilei cu opera vie a navei sau
submarinului trebuie să depăşească structura dublului fund. Submarinele de mare
adâncime cu corpuri deosebit de rezistente necesită componente de luptă specializate.

- Componente de luptă antitanc - Pe măsura dezvoltării extensive inovative a

blindajului tancului componentele de luptă cu efect cumulativ au sporit în diametru şi
s-au dezvoltat alte tipuri de componente de luptă.
- Cu energie cinetică - Mecanismul de străpungere cu energie cinetică
utilizează un penetrator cu miez metalic foarte greu şi dur care are viteză foarte mare.
Penetratorul este stabilizat cu aripioare şi utilizează saboţi detaşabili pentru a fi la
calibrul ţevii în momentul tragerii. Placa de blindaj este afectată: prin perforare
ductilă sau plastică sau prin tăiere/aşchiere. Forma penetratorului la aceste tipuri de
componente de luptă este factorul determinant.
- Cu energie potenţială - Mecanismul de străpungere plastică cu energie
potenţială (cu exploziv înalt) utilizează o umplutură plastică de exploziv înalt dispusă
într-un corp care deformându-se la impact aduce eficient o sferă sau un con de
19
exploziv plastic în faţa plăcii de blindaj. Alegerea timpului detonatorului de la bază
este critic pentru obţinerea efectului maxim. Blindajele actuale nu sunt străpunse, dar
se produce o exfolierea extinsă pe faţa opusă a blindajului. Această componentă de
luptă este limitată la blindaje mult mai subţiri decât componentele de luptă cu
încărcătură cumulativă sau cu energie cinetică antiblindaj.

7.10. Rezumat

Explozivii înalţi sunt utilizaţi preponderent în componentele de luptă pentru a

produce distrugeri. Iniţierea reacţiei este realizată prin intermediul lanţului detonant.
Rapiditatea reacţiei este mărită prin fenomenul/efectul detonaţiei. Generarea de
căldură şi evoluţia gazelor produce efectele de presiune şi radiere, care constituie
potenţialul distructiv al componentei de luptă.
Acest capitol s-au prezentat câteva căi în care aceste principii pot fi aplicate în
producerea unei forţe explozive. Din descrierea principială a componentelor de luptă
se poate observa cum o ţintă specifică poate condiţiona care caracteristică a
componentei de luptă se poate folosi împotriva unei ţinte. Variaţii între cele patru
tipuri de bază de componente de luptă duc la dezvoltări constructive mult mai
specializate care asigură un arsenal militar cu o mare flexibilitate.

20