Înţelegerea fenomenelor de modelizare:

DISPERSIA
ATMOSFERICĂ
Versiunea din 28 decembrie 2006

Această fişă a fost realizată cu sprijinul INERIS.

Prezenta fişă a fost elaborată pe baza datelor ştiinţifice disponibile şi aduse la cunoştinţa autorilor.
Informaţiile prezentate în aceasta sunt cele mai recente informaţii disponibile la data publicării.
Acestea pot evolua odată cu avansarea cunoştinţelor ştiinţifice din domeniul fenomenelor analizate.
 DISPERSIA ATMOSFERICĂ

GENERALITĂŢI

Termenul de dispersie atmosferică poate desemna fie un fenomen periculos, după cum este
definit în glosarul tehnic al riscurilor tehnologice1 (octombrie 2005 – MEDD), fie un fenomen
fizic, adică mecanismele fizice de amestecare a unei substanţe în aerul atmosferic. Dispersia
atmosferică corespunde evoluţiei norului de produs periculos (substanţă inflamabilă, toxică
etc.) în timp şi spaţiu. Dacă nu se menţionează altceva, în această fişă termenul de dispersie
atmosferică se referă la mecanismele fizice ce pot fi modelizate.

1. INTRODUCERE / PROCESUL

Scopul acestei fişe este acela de a preciza şi explica parametrii ce trebuie luaţi în calcul în
cadrul procesului şi în rezultatele modelizării efectelor de dispersie, în vederea înţelegerii
acesteia şi pentru a putea realiza o analiză critică (cu privire la logica şi coerenţa procesului).

Modelizarea efectelor fenomenelor periculoase are două obiective. Pe de o parte, aceasta

permite evaluarea distanţelor de efecte, care, conform prevederilor legale, trebuie menţionate
în raportul de securitate (RS), dar cel mai important este că aceasta permite justificarea
opţiunilor tehnice (de exemplu, proiectarea unui sistem de senzori - număr şi poziţionare -
într-un ansamblu de detectare a scurgerilor, în scopul de a optimiza cinetica de detecţie /
reacţie). În Fig. 1 este ilustrat procesul de modelizare a unei dispersii atmosferice.

Figura 1: Etapele modelizări pentru un RS [INERIS]

1
Ruperea la x% din secţiune a unei conducte care conţine produsul Y, cu o durată de scurgerii de z
minute.
2. ELEMENTE TEORETICE

Modelizarea efectelor unui fenomen accidental are 3 componente, respectiv: modelizarea

„termenului sursă”, modelizarea „propagării” acestei surse în mediu şi efectul asupra
„ţintelor”.

Dispersia atmosferică a unui produs emis accidental depinde în principal de:

• caracteristicile sursei de emisie (energie cinetică, direcţia emisiei, densitatea

produsului emis, durata scurgerii, condiţiile scurgerii etc.);

• condiţiile meteorologice, precum viteza vântului, stabilitatea atmosferei, umiditatea

aerului atmosferic, temperatura aerului ambiant;

• condiţiile orografice, adică în principal starea de „rugozitate” a solului, care variază

în funcţie de tipul acestuia: câmp cultivat, pădure, zonă industrială etc.

Diferite procese, a căror importanţă relativă depinde de condiţiile de emisie, intră în joc şi
acţionează simultan sau succesiv. Aceste diferite mecanisme fizice sunt prezentate într-un
raport INERIS [1]. Acest raport pune în evidenţă mărimile care vor dimensiona evaluarea
efectelor rezultate.

2.1 TERMENUL SURSĂ

Înainte de a trece la modelizarea dispersiei atmosferice a unei substanţe, este bine, în general,
să se caracterizeze un „termen-sursă”.

Prin „termen-sursă” se înţelege tot ceea ce condiţionează formarea unui nor periculos, cu alte
cuvinte, caracteristicile sursei iniţiale de emisie, modificate eventual de câmpul apropiat. De
exemplu, sursa iniţială de emisie este caracterizată de tipul de produs (cantitatea, stare fizică),
de presiunea şi temperatura acestuia, care condiţionează debitul, starea fizică şi viteza prin
spărtură etc. „Mediul apropiat” al acestuia este, de exemplu, prezenţa unui zid (jet numit
„impactant”), a unei incinte etc., care influenţează direct evoluţia termenului-sursă iniţial
(evoluţia fracţiei lichide, evaporarea bălţii etc.).

Trebuie subliniată importanţa cuantificării termenului-sursă. Indiferent de instrumentul de

calcul utilizat, caracterizarea termenului-sursă trebuie să fie cea mai bună posibil. Căci
fenomenul fizic ce rezultă (dispersia atmosferică în acest caz) nu poate fi corect înţeles dacă
termenul-sursă nu este bine evaluat.

În general, termenul-sursă poate fi determinat fie în mod global2, fie în mod specific (de
exemplu prin utilizarea unui instrument integral, care să caracterizeze termenul-sursă3). La
ora actuală şi date fiind progresele făcute în domeniul codurilor de calcul, determinarea
globală a termenului-sursă este din ce în ce mai puţin adecvată.

Trebuie remarcat faptul că, în prezent, se dezvoltă caracterizări mai avansate ale termenului-

2
Pentru exemplificarea modului global de determinare, putem cita: asigurarea că, indiferent de spărtura
iniţială, fracţia degajată va avea o evaporare de 30%, restul urmând să formeze o baltă.
3
Spre exemplificare, putem cita aici determinarea prin calcul, cu ajutorul unui instrument integral, a
unui debit de aerosol (viteză şi debit mediu al picăturilor etc.) pentru o emisie în două faze.
sursă, în vederea aprofundării calculelor4. În acest stadiu, acest lucru priveşte de cele mai
multe ori studiile specifice (completări ale RS), care caută să aducă precizări suplimentare, de
exemplu, pentru a justifica opţiunile tehnice. Pentru mai multe informaţii, cititorii pot
consulta raportul INERIS referitor la determinarea termenului-sursă [2].

Figura 2: Exemplu de elemente care formează un termen-sursă [INERIS]

Independent de caracteristicile fluidului, cei mai importanţi parametri pentru definirea

tipologiei unei emisii sunt:

- Debitul masic de scurgere, în cazul unei emisii continue, sau cantitatea totală emisă, în
cazul unei emisii instantanee

- Viteza emisiei => cu cât viteza de emisie este mai mare, cu atât mai repede poluantul
este diluat în aer

- Secţiunea principală a scurgerii => cu cât această secţiune este mai redusă, cu atât
debitul va fi mai mic5 – în aceleaşi condiţii.

Observaţie: În cazul unei ruperi accidentale pe toată circumferinţa, trebuie avute în vedere
două debite (cf. 4.2 v).

Caz particular de emisie într-un spaţiu închis:

În cazul unei emisii într-un mediu închis, este probabil ca jetul să se izbească de obstacolele
din incinta respectivă. Comportamentul unei astfel de emisii diferă de cel al unei emisii în
mediu liber. Trebuie studiate nu numai scurgerile pe coşul de aspirare, ci şi scurgerile prin

4
Spre exemplificare, putem cita aici luarea în calcul a mărimii picăturilor şi a vitezei acestora, luarea în
calcul a emisiilor impactante etc. Aceste modelizări foarte fine ale termenului-sursă necesită, în
general, instrumente dezvoltate special în acest scop.
5
În cazul unui debit constant, aerul diluează mai uşor emisia dacă secţiunea de scurgere este mică.
interstiţiile clădirii, care pot fi considerabile dacă sistemul de aspirare este insuficient sau nu
se află în funcţiune [2]. Acest termen-sursă este deseori ascuns sau neluat cum trebuie în
considerare, întrucât este nevoie de o bună înţelegere a fenomenelor şi pentru că modelele
integrale au în vedere numai regimul permanent al scurgerii. Pentru a lua cum trebuie în
calcul incinta, este nevoie de o modelizare foarte fină a termenului-sursă şi, prin urmare, de
un instrument adecvat, deseori conceput special în acest scop. Durata scurgerii în interiorul
incintei poate fi diferită de durata emisiei din incintă.

Astfel, este important să se verifice ipotezele reţinute în acest caz particular. Pentru a afla
„repede” dacă un spaţiu închis a fost „corect” luat în considerare, în primă instanţă trebuie să
se compare debitul de scurgere cu debitul aspirat; în cazul în care debitul aspirat nu este
suficient pentru a acoperi scurgerea, trebuie să se asigure faptul că au fost luate în considerare
scurgerile la nivelul pereţilor. De asemenea, trebuie să fie asigurate condiţiile corespunzătoare
de aspirare (Aspirarea durează suficient? Sistemul de aspirare este cuplat la un senzor? În cât
timp se atinge debitul maxim de aspirare? etc.).

În Fig. 3 este indicat principiul de calculare a dozei pentru o emisie impactantă în spaţiu
închis.

Figura 3: Principiul de calculare a dozei pentru o emisie impactantă în spaţiu închis

[INERIS]

2.2 DISPERSIA

Dispersia atmosferică caracterizează evoluţia, în timp şi spaţiu, a unui ansamblu de particule

(aerosoli, gaze, pulberi) emise în atmosferă. Aceasta caracterizează deci modul în care norul
este transportat şi diluat (efecte de turbulenţă, gravitate etc.).

Cele două fenomene fizice care determină evoluţia norului în atmosferă sunt deplasarea
norului şi diluarea norului.

Evoluţia norului în atmosferă este determinată în special de:

• densitatea norului în raport cu aerul (gaz uşor / greu / neutru)

• condiţiile de emisie: durata emisiei (continuă – instantanee), diluarea norului –

antrenarea unei mase de aer (cantitate de mişcare iniţială, forfecarea câmpului de
vânt), geometria sursei (punctiformă – de suprafaţă), înălţimea emisiei (sol –
altitudine), schimburile termice
 • condiţiilor meteorologice: viteza vântului şi stabilitatea atmosferică6

• condiţiile orografice: obstacole, rugozitate, relief, utilizarea terenurilor

Dificultatea majoră în cazul dispersiei atmosferice este că, în general, fiecare mărime care
influenţează fenomenul are două acţiuni antagoniste: prin urmare, este dificil să se determine
dinainte dacă variaţia unui parametru într-un sens va merge mai degrabă într-o direcţie
conservatoare sau nu.

3. MODELIZAREA: INSTRUMENTE DE CALCUL

Există trei clase principale de instrumente de calcul. Acestea sunt enumerate mai jos, în
ordinea crescătoare a complexităţii:

• modelele gaussiene, cu ajutorul cărora se estimează dispersia gazelor neutre sau

pasive, cu o masă volumetrică foarte apropiată de cea a aerului;

• modelele integrale, utilizate imediat după ce emisia perturbă scurgerea atmosferică

a aerului;

Pentru modelizarea norilor de gaze pasive (din momentul emisiei sau după o diluare
suficientă), instrumentul integral utilizează un model gaussian.

• modelele CFD (Computational Fluid Dynamics), denumite uneori instrumente

3D, cu ajutorul cărora se rezolvă ecuaţiile din mecanica fluidelor.

Operatorul trebuie să se asigure că nivelul de complexitate al instrumentului este

adaptat mecanismelor fizice ce trebuie modelizate şi contextului. Inspectoratul pentru
Instalaţiile Clasate verifică apoi dacă modelul ales este adecvat pentru emisia respectivă
şi pentru mediul acesteia.

3.1 MODELELE GAUSSIENE

3.1.1 GENERALITĂŢI

Un modele gaussian permite modelizarea dispersiei unui gaz, numai pe baza acţiunii fluidului
care îl transportă, aerul. Transportul şi difuzarea gazului depind în acest caz de vânt şi de
turbulenţa atmosferică, de origine mecanică sau termică.

3.1.2 DOMENIU DE APLICABILITATE

Modelul gaussian poate fi utilizat în cazul emisiilor de gaze neutru sau pasive. Produsul emis
trebui aşadar să prezinte: o densitate aproape egală cu cea a aerului (sau este foarte diluat), o
temperatură identică cu cea a aerului şi o viteză iniţială relativă zero. Există însă modele
gaussiene „îmbunătăţite”, capabile să ia în calcul mecanismele suplimentare de depuneri de
particule şi fumuri de incendiu.

Întrucât difuzia moleculară este neglijată în faţa difuziei turbulente, viteza vântului trebuie să
fie de cel puţin 1 - 2 m/s. În majoritatea cazurilor, câmpul de vânt este uniform cu un profil
vertical constant.

6
Parametrii de temperatură exterioară şi de procentaj de umiditate au în general, cu excepţia cazurilor
particulare (de ex.: HF), o importanţă redusă faţă de incertitudinile globale ale modelizărilor. Pe
această temă, se poate consulta studiul INERIS, citat ca referinţă [9].
Turbulenţa atmosferică este luată în considerare prin intermediul claselor de stabilitate.
Aceasta este considerată omogenă şi izotropă.

Terenul trebuie să fie omogen şi plat. Prezenţa formelor de relief, a obstacolelor (ziduri,
clădiri etc.) ar introduce perturbaţii importante ale scurgerii aerului, care nu sunt luate în
calcul de aceste modele. În practică, rezultatele sunt valabile pentru distanţe mai mari de cel
puţin 100 m din punctul de emisie, modelele gaussiene nefiind validate pentru prima sută de
metri.

În plus, pe distanţe care depăşesc zece kilometri, rezultatele prezintă mai multe incertitudini,
deoarece trebuie luate în calcul alte fenomene de turbulenţă şi de difuzie.

3.1.3 LIMITE ŞI OBSTACOLE DE EVITAT

Trebuie reamintit faptul că modelele gaussiene servesc la modelizarea dispersiei pe baza unor
ecuaţii parametrizate şi simplificate. În fapt, calitatea acestui tip de model este condiţionată de
următoarele elemente:

• Direcţia şi viteza vântului trebuie să fie constante,

• Nu trebuie să existe forme în relief, obstacole (ziduri, clădiri etc.),

• Norul nu trebuie să fie foarte departe de sol,

• Distanţele trebuie să fie, în general, mai mari de 100 m şi mai mici de 10 km.

3.2 MODELELE INTEGRALE

3.2.1 GENERALITĂŢI

Utilizarea unui model integral permite modelizarea următoarelor mecanisme fizice, care nu
pot fi luate în calcul de un model gaussian:

• efectele dinamicii emisiilor, capabile să genereze o turbulenţă specifică, în cazul

emisiilor sub formă de jet cu o mare viteză de emisie;

• efectele gravitaţiei, în cazul emisiilor de gaze grele;

• efectele flotabilităţii, în cazul emisiilor de gaze uşoare.

Acest tip de model se bazează pe ecuaţiile din mecanica fluidelor, simplificate pentru a
permite o rezolvare rapidă. Această simplificare constă în introducerea unor parametri ce
reprezintă, la nivel global, mecanismele nemodelizate. În acest scop, coeficienţii modelelor
integrale sunt „calibraţi” pe experimente. Pentru modelizarea norilor de gaze pasive,
instrumentul integral utilizează un model gaussian.

În majoritatea cazurilor, modelele integrale cuprind un modul de calcul, cu ajutorul căruia se

determină, în mod mai mult sau mai puţin global, termenul-sursă de emisie, în funcţie de
condiţiile de stocare a produsului şi de tipul emisiei (rupere accidentală pe toată
circumferinţa, distrugerea rezervorului, evaporarea bălţii etc.).

De ştiut: Programele PHAST, GALON, CAMEO, EFFECTS (TNO) sunt modele de tip
integral.
3.2.2 DOMENIU DE APLICABILITATE

Acest tip de model se utilizează pentru gazele neutre, gazele dense şi uneori gazele uşoare (în
cazul celor mai recente versiuni de programe). Turbulenţa atmosferică este luată în
considerare prin intermediul claselor de stabilitate atmosferică, pentru a evita o modelizare
greoaie a turbulenţei.

Se presupune că terenul este omogen şi, în mod ideal, plat, în scopul de introduce perturbaţii
complexe ale scurgerii aerului. Caracteristicile terenului sunt definite sub forma unei singure
cote de rugozitate pentru toate regiunea emisiei.

Câmpul de vânt este uniform. În majoritatea cazurilor, se consideră că profilul vertical al

vântului este constant. Instrumente mai elaborate pot lua în calcul variaţia vitezei vântului, a
temperaturii aerului şi a densităţii atmosferei odată cu altitudinea. Uneori, poate fi luat în
considerare şi un strat de inversare de temperatură.

Ca şi în cazul modelelor gaussiene, pe distanţe mai mari de zece kilometri, rezultatele nu mai
sunt valabile, deoarece trebuie avute în vedere alte fenomene de turbulenţă şi de difuzie.

3.2.3 LIMITE ŞI OBSTACOLE DE EVITAT

În afară de limitele precizate mai sus pentru modelele gaussiene, calitatea acestui model mai
este condiţionată de parametrii aleşi şi stabiliţi spre a fi utilizaţi pentru simplificarea ecuaţiilor
din mecanica fluidelor. Un inconvenient major este acela de considera ca premisă terenuri fie
plate şi virane, fie caracterizate numai de rugozitatea lor; acest lucru nu permite modelizarea
interacţiunilor dintre nor şi zona perturbată de obstacol.

În fine, trebuie subliniat faptul că eventualele erori rezultate din cod sau o eventuală punere
nerealistă în ecuaţie a mecanismelor fizice pot fi mascate de utilizarea acestor parametri.

3.3 MODELELE CFD TRIDIMENSIONALE

3.3.1 GENERALITĂŢI

Modelele digitale tridimensionale (Computational Fluid Dynamics) permit simularea

emisiilor de gaze, luând în calcul toate fenomenele care intervin în mod semnificativ asupra
dispersiei, indiferent dacă au legătură cu atmosfera, cum ar fi turbulenţa termică, sau cu
amplasamentul, cum ar fi obstacolele sau relieful.

De ştiut: Programele Pheonics, Fluidyn Panair, CFX, Fluent, Aria risk, StarCD, FLACS sunt
modele de tipul CFD 3D.

3.3.2 DOMENIU DE APLICABILITATE

Acest tip de instrument se bazează pe rezolvarea ecuaţiilor din mecanica fluidelor.

Simplificările ecuaţiilor de mecanică a fluidelor sunt mult mai importante decât cele efectuate
în modelele integrale. Pentru validarea anumitor instrumente CFD, poate fi necesară a
calibrare empirică a câtorva parametri.

Instrumentele tridimensionale CFD au un câmp de aplicare extins şi ţin cont de debite

variabile şi surse multiple.

În afară de rezultatele cantitative, modelizarea tridimensională furnizează şi informaţii

calitative.
3.3.3 LIMITE ŞI OBSTACOLE DE EVITAT

În practică, instrumentele tridimensionale de calcul CFD nu permit întotdeauna calcularea

termenului-sursă. În astfel de cazuri, termenul-sursă trebuie calculat cu ajutorul unui alt
instrument. În această situaţie, datele de intrare ale termenului-sursă trebuie traduse cât mai
fidel posibil în instrumentul de calcul CFD. Mai trebuie spus că majoritatea instrumentelor
tridimensionale CFD nu pot procesa direct mecanismele legate de emisiile difazice. În
situaţiile de acest gen, ca dată de intrare este furnizat un termen-sursă „echivalent” complet
gazos, ceea ce presupune o bună cunoaştere a mecanismelor de evoluţie a fazelor lichide în
timpul emisiilor accidentale şi poate constitui o sursă semnificativă de eroare7. Utilizarea
acestui tip de instrument necesită un personal „specializat”, echipamente performante de
calcul şi, mai ales, date complete şi precise, indispensabile procesului de modelizare. Gradul
de precizie depinde de metoda de rezolvare (diferenţe finite, volume finite, elemente finite),
de zonarea utilizată şi de modul de utilizare a modelelor (criteriu de oprire – de convergenţă).

3.4 TABEL „RECAPITULATIV” AVANTAJE / DEZAVANTAJE

7
Spre exemplificare, este contra-productiv să se utilizeze un model CFD pentru modelizarea unei
scurgeri de gaz lichefiat dacă fenomenul de aerosoli nu este luat în calcul la determinarea termenului-
sursă.
 Modelul gaussian Modelul integral Modelul 3D (CFD) Test pe teren Test pe machetă
Principalele Uşor de implementat Uşor de implementat Câmp extins de aplicare Modul cel mai fidel de Bună reproducere a
avantaje Costuri reduse Costuri reduse Debite variabile abordare: toate fenomenele geometriei şi a condiţiilor
Densitate (greu, uşor) termică Relief fizice sunt luate în calcul. meteorologice
Reprezentare excelentă Reproductibilitate
Principalele 1) Condiţiile meteorologice, care au un rol esenţial în momentul emisiei 1) 2) 3) 4) 5) Costuri foarte ridicate Costuri foarte ridicate
dificultăţi 2) Caracteristicile termenului-sursă Costuri ridicate Dificultăţi practice:
3) Caracteristicile unui eventual jet (direcţie, prezenţa obstacolelor etc.) Dificultăţi de implementare, disponibilitatea unui teren,
4) Condiţiile de pierdere de izolare date detaliate ce trebuie grupate condiţiile meteorologice din
5) Debit la spărtură Necesitate de competenţe ziua testului şi
6) Obstacole şi chiar relief, în general, neluate în calcul teren plat (costuri M.O.) reproductibilitatea testelor
Cuplare cartografică între 2D şi
3D
Principalele Condiţii meteorologice medii Valabil cu o condiţie: concentraţia să Depind de calitatea datelor de Limite practice ale
limite Câmp îndepărtat (distanţă între fie omogenă în interiorul norului intrare referitoare la condiţiile şi principiului de similitudine
100 m şi 10 km de sursă) şi teren Câmp îndepărtat (distanţă între 20 m şi limitele problemei de trata ⇒ corecţii
plat 10 km / 0-20 de la caz la caz) (topografie, profiluri verticale
Nori nu foarte îndepărtaţi de sol Începând cu o viteză a vântului mai de vânturi şi de temperatură
(din cauza forfecării verticale) mare de 1 m/s etc.)
Vânturi cu o direcţie constantă şi Vânturi cu o direcţie constantă şi o Neluarea în calcul a fazei
o viteză alta decât zero viteză alta decât zero difazice (deseori)
Începând cu o viteză a vântului
mai mare de 1 m/s
Evoluţia Nu există o evoluţie Nu există o evoluţie fundamentală la Îmbunătăţiri: modelizare fizică Utilizare orientată mai mult Utilizare orientată mai mult
previzibilă fundamentală la nivelul nivelul ipotezelor (emisii difazice), ergonomie spre validarea modelelor 3D spre validarea modelelor 3D
ipotezelor Difuzare mai largă Validare în emisie accidentală decât spre răspunsul direct decât spre răspunsul direct
Difuzare mai largă Reducere de costuri: model,
aparat

Dezvoltarea de sisteme de alertă cuplate la staţii meteorologice

4. ELEMENTE DE APRECIERE - LECTURA CRITICĂ A MODELIZĂRII UNUI
FENOMEN8 DE DISPERSIE ATMOSFERICĂ

4.1 ANALIZAREA STĂRII FIZICE INIŢIALE A FLUIDULUI DIFAZIC

Atenţie: În cazul unei instalaţii de stocare a unui gaz lichefiat sub presiune, o scurgere printr-o
supapă generează, în general, o scurgere în faza de vapori, dar nu în mod sistematic. În
anumite cazuri, se poate observa o scurgere de tip difazic, care trebuie luată în considerare în
mod specific [2].

Figura 4: Diferitele stări fizice şi evoluţia emisiei unui produs

4.2 EVALUAREA TERMENULUI-SURSĂ

Trebuie să se asigure faptul că, în procesul adoptat de operator, au fost analizate elementele
de mai jos:

i. Ce bază de date a fost utilizată la introducerea caracteristicilor produsului?

a. Proprietăţi fizico-chimice

b. Toxicitate (praguri – durate de expunere) cf. fişei toxice FAQ

ii. Modul de emisie: emisie instantanee, continuă sau cu debite variabile?

iii. Luarea în calcul a formelor de relief şi a obstacolelor?

iv. Emisii difazice / luarea în calcul a izolaţiei (posibile) / diametru maxim de scurgere? /
Condiţii de presiune, de temperatură, fază a fluidelor?

v. Alimentarea emisiei prin amonte sau prin aval de scurgerea nominală?

8
Conform definiţiei date în glosarul tehnic al riscurilor tehnologice – octombrie 2005 – MEDD
 vi. Locul scurgerii? (foarte important: poziţionarea necorespunzătoare a spărturii poate da
o modelizare care nu are nimic de a face cu realitatea!!)

vii. Evoluţia fazei lichide?

viii. Comportamentul scurgerii în timp? (debit, izolaţie etc.)

ix. Comportamentul pompelor şi compresoarelor în caz de pierdere bruscă de sarcină?

x. Durata scurgerii: posibilitatea de izolare, cuplarea la vane şi timpul de răspuns al

acestora, şi cinetica implementării sistemului de securitate (detecţie, alarmă, acţiune)
etc.

4.3 ANUARUL CONDIŢIILOR METEOROLOGICE ?

În cadrul rapoartelor de securitate, condiţiile de stabilitate atmosferică, reţinute în general

pentru emisiile la nivelul solului, sunt de tipul D (neutre) şi F (foarte stabile), în sensul
Pasquill, respectiv sunt asociate la viteze ale vântului de 5 şi 3 m/s.

În anumite configuraţii de emisie şi în special pentru emisiile în altitudine (la coş), condiţiile
defavorabile pot fi diferite de cele caracterizate de cuplul (F, 3 m/s), admiţându-se în
general că acestea conduc la distanţele cele mai dezavantajoase pentru emisiile aproape de
sol.

Pe scurt, atunci când atmosfera este instabilă (clasele A şi B ale lui Pasquill), este favorizată
dispersia atmosferică verticală. Pana care se formează este, însă, foarte deschisă. În
consecinţă, o parte importantă a produsului emis se dispersează spre sol. De aici rezultă că, în
ciuda elevaţiei iniţiale, concentraţiile de poluanţi la sol pot fi importante.

În mod contrar însă, atunci cânt atmosfera este stabilă, dispersia verticală a unui poluant este
una slabă. Pana formată rămâne foarte puţin deschisă. Dispersia are deci loc în altitudine,
concentraţiile de poluanţi la sol fiind relativ slabe.

Drept urmare, pentru fiecare fenomen în parte, pot fi avute în vedere următoarele condiţii
meteorologice:

Stabilitate atmosferică Viteze ale vântului luate în

calcul
[m/s]
Emisie orizontală la nivelul D 5 (condiţii medii)
solului F 3 (condiţii defavorabile)
A 3
B 3 şi 5
Emisie verticală sau emisie C 5 şi 10
de gaz uşor D 5 (condiţii medii) şi 10
E 3
F 3

Figura 5: Condiţiile meteorologice luate în considerare

Pe teritoriu metropolitan, temperatura atmosferei şi a solului poate fi stabilită la 20 °C, în

condiţiile unei stabilităţi atmosferice cuprinse între A şi E, respectiv la 15 °C în condiţiile
unei stabilităţi atmosferice F. Umiditatea relativă poate fi considerată ca fiind egală cu 70%.
Numai în cazurile particulare (de ex.: HF), influenţa acestor doi parametri nu este
dimensionantă pentru variaţiile clasice. Pe această temă, se poate consulta studiul INERIS,
citat ca referinţă [3].
În ceea ce priveşte direcţia vântului, distanţa obţinută este independentă de direcţia vântului în
cazul unei modelizări realizate cu un instrument integral (de aceea, într-un RS rezultatul poate
fi uşor reprezentat printr-un cerc a cărui rază este egală cu distanţa obţinută prin calcul). În
cazul unei modelizări care utilizează un calcul CFD în schimb, direcţia vântului este un
parametru important, deoarece fiecărei direcţii îi corespunde un nou calcul. În acest caz, este
relevant să se aleagă cum trebuie direcţiile de vânt pentru care urmează să fie efectuate
calcule şi să se verifice corespondenţele dintre calcule (cf. fişei nr. 5).

4.4 ÎN CE CAZURI ESTE RELEVANT SĂ SE UTILIZEZE UN INSTRUMENT CFD 3D ?

Dispersia atmosferică a unui produs este influenţată de modul de utilizare a terenului, atât în
câmpul apropiat, cu prezenţa unor obstacole izolate (construcţii industriale, locuinţe etc.), cât
şi în câmpul îndepărtat, cu existenţa unor caracteristici topografice (văi, faleze, dealuri etc.).
Aceste elemente perturbă câmpul de vânt în mod mecanic.

Aceste perturbări depind de mărimea şi de forma obstacolelor topografice întâlnite de vânt.

Trebuie subliniat faptul că aceste perturbări vor fi observate atât în aval cât şi în amonte de
schimbarea de topografie.

Atunci când iregularităţile de la sol sunt de mici dimensiuni în raport cu mărimea norului,
perturbările pe care acestea le generează afectează la nivel global dispersia norului. Ipoteza
unui teren în mod ideal plat şi cu o rugozitate uniformă este, în general, foarte potrivită
acestei problematici. În acest caz, se poate opta pentru un instrument de calcul integral.

Atunci când există obstacole de mărimea norului, mecanismele de dispersie sunt mai
complexe şi mai specifice amplasamentului, indiferent dacă acoperirea solului nu este
uniformă sau dacă topografia este una accidentată (prezenţa unor văi, un relief pronunţat etc.).
În acest caz, pare mai potrivit un instrument de calcul de tipul CFD tridimensional.

În acest stadiu, modelele de calcul de tipul CFD servesc în principal pentru validarea
concentraţiilor în câmp apropiat / aglomerat: înainte de toate, acestea trebuie să servească
pentru validarea alegerilor tehnice (de ex.: proiectarea sistemului de senzori - număr şi
poziţionare - dintr-un ansamblu de detectarea a scurgerilor). De reţinut că fiecărei direcţii a
vântului îi corespunde un calcul.

În acest caz, operatorul trebuie să justifice următoarele elemente:

• secţiuni verticale ale mărimii norului în raport cu obiectele de la nivelul solului

• corespondenţa grafică teren plat / 3D

• alegerea fenomenelor periculoase pentru care au fost calculate distanţe de efecte

4.5 JUSTIFICAREA ALEGERII FĂCUTE ÎN CEEA CE PRIVEŞTE MODELUL ŞI PROGRAMUL

Punctele de mai jos au scopul de a permite inspectorilor să efectueze o lectură critică a

procesului desfăşurat de către operator, mai ales când acesta se bazează pe instrumente de
calcul care nu sunt folosite în mod obişnuit sau în cazul în care există îndoieli asupra
valabilităţii anumitor modele şi/sau programe. Alegerea tipului de model depinde de
complexitatea obiectivelor avute în vedere şi de scopul calculului (studiu de riscuri
accidentale, de riscuri cronice sau de intervenţie). În ceea ce priveşte alegerea programului,
trebuie verificate următoarele puncte:

- Calibrarea programului: Programul a fost calibrat pe produsul avut în vedere? Pe ce

 produs sau pe ce clasă de produse a fost calibrat programul? Cu ce experienţe şi tip de
măsuri fizice, pe ce parametri?

- Validarea programului: Cum a fost validat programul? Prin recurgerea la bazele de date
existente (cunoaşterea accidentelor produse în condiţii similare cu cele ale cazului
studiat)? Prin campanii de teste experimentale (la scară mare, machetă etc.) şi cu ce
măsurători fizice (prin măsurători reale, în măsura posibilului, şi pe baza interpolărilor,
incertitudinilor legate de protocoalele şi condiţiile experienţei şi măsurătorilor)? Este
posibil să se obţină rezultate la testele efectuate care să permită compararea programului
cu alte programe disponibile pe piaţă? Mărimi precum temperatura, viteza sau presiunea
pot servi la validări.

- Studiu parametric: A fost efectuat un studiu de sensibilitate a parametrilor de calcul?

Dacă da, ce parametri au fost vizaţi? În ce interval de variaţie?

- Domeniu de aplicabilitate:

i. Care sunt limitele de utilizare ale modelului (vânt, distanţă etc.) şi ale
programului (rezolvare digitală a ecuaţiilor etc.) ?

ii. Care sunt intervalele de utilizare?

iii. Domeniul de aplicabilitate al programului a fost autorizat (manual de

utilizare, instruire, audit etc.) pentru eventualii utilizatori?

5. CONCLUZII

Instrumentele de calculare a dispersiei atmosferice sunt instrumente utile pentru

analizarea fenomenelor periculoase, dar nu constituie decât o parte din elementele de
analiză. Aceste instrumente sunt utilizate pentru calcularea şi vizualizarea distanţelor de
efecte, ţinându-se cont pragurile de efecte prevăzute de legislaţia franceză, precum şi pentru
evidenţierea efectelor de sinergie. Cu toate acestea, date fiind incertitudinile legate îndeosebi
de simplificările efectuate în instrumentele de calculare a dispersiei şi de pragurile de
toxicitate utilizate [3], rezultatele calculelor, care depind înainte de toate de fenomenele
periculoase reprezentative analizate, au un grad acceptabil de precizie pentru elaborarea unui
plan de urgenţă, dar necesită o aplicare mai prudentă atunci când sunt utilizate la definirea
regulilor de urbanism.

Este important ca programul să fie implementat de persoane care dispun de o cunoaştere

suficientă a fenomenelor fizice şi chimice, chiar toxicologice şi ecotoxicologie implicate şi a
realităţilor din sectorul industrial, în vederea urmăririi cu un ochi critic a etapelor de calcul şi
a rezultatului final.

De asemenea, ipotezele simplificatoare şi corelaţiile utilizate în instrumentele cele mai simple

sunt alese, în general, astfel încât aceste instrumente să fie conservatoare. Suntem mai puţin
asiguraţi de a fi conservatori în cazul instrumentelor de calcul mai complexe. În fapt,
utilizarea instrumentelor de calculare a dispersiei atmosferice trebuie să fie pe măsura
complexităţii obiectivelor de tratat.

Din principiu, cu cât procesul ales este mai puţin conservator, cu atât mai mult trebuie
explicate şi justificate alegerile făcute (teste experimentale pentru o substanţă sau o clasă
chimică dată, studiu parametric al mărimilor fizice care condiţionează dispersia atmosferică
etc.).

În general, se recomandă întotdeauna să se înceapă cu un model integral şi să se vadă dacă

este necesar ca acesta să fie aprofundat. Instrumentele de modelizare constituie unul din
mijloacele de aprofundare, verificare şi justificare a soluţiilor tehnice propuse sau alese în
cadrul managementului riscurilor dintr-o instalaţie. De exemplu, modelizarea fenomenelor cu
ajutorului instrumentelor CFD tridimensionale nu este suficientă pentru a justifica reducerea
distanţelor de efecte, în absenţa unei demonstraţii tehnice a reducerii de către operator a
riscului la sursă.

Trebuie amintit că, dincolo de rezultatele modelizării (şi chiar înainte de efectuarea
calculelor), importantă este competenţa modelizatorului atât în domeniul modelului în sine
(parametrizare etc.) cât şi în domeniul fenomenelor ce urmează a fi modelizate (tipul
scurgerilor, comportamentul produselor etc.).

În plus, pe lângă determinarea distanţelor de efect, înţelegerea fenomenelor, asigurată de un

model utilizat cum trebuie, permite justificarea alegerilor tehnice din domeniul elementelor de
securitate (dispozitive de retenţie, senzori, închideri şi izolări, etc.).

În cazul în care există îndoieli asupra valabilităţii calculelor prezentate de operator, acesta ar
putea fi rugat să furnizeze informaţii suplimentare. De asemenea, poate fi avută în vedere şi o
examinare critică a datelor prezentate de operator. În această situaţie, scopul acestei expertize
este acela de a valida relevanţa procesului dezvoltat de operator şi ordinul de mărime al
distanţelor de efecte rezultate în urma modelizării.

6. REFERINŢE

1. Méthodes pour l’évaluation et prévention des risques accidentels / dispersion

atmosphérique : Mécanismes et outils de calcul - décembre 2002 – INERIS - DRA 006, Ω -
12

2. Détermination des grandeurs caractéristiques du terme source nécessaires à l’utilisation

d’un modèle de dispersion atmosphérique des rejets accidentels. INERIS 2006 (disponibilă în
curând pe Internet).

3. Estimation des incertitudes liées aux calculs des distances d'effets – Études de sensibilité et
propagation d’incertitudes. INERIS 2006.

4. Avis sur l’aptitude du logiciel SEVEX à la modélisation de dispersion atmosphérique –

2001- INERIS – DRA-01-30068

5. « Comment estimer la dispersion des polluants gazeux dans l’atmosphère ». Etude

bibliographique. Mouilleau Y.(1991). Rapport INERIS réf. EXP-YMo Z1/1

6. TNO yellow book .Committee for the prevention of disasters, The Netherlands, 1997. Si la
référence est donnée, elle n’en constitue cependant pas une validation des hypothèses
proposées.