Ne conditionam fericirea. Nu stiu cine ne-a invatat s-o facem.

Daca eram slaba, sigur eram mai fericita.

Daca aveam copii.
Daca mai aveam unul.
Daca nu aveam.
Daca nu intram atunci in lift, acum era totul altfel.
Daca plecam la timp de la jobul asta care imi mananca zilele.
Daca nu murea tata.
Daca eram singur la parinti.
Daca eram orfan.
Daca aveam parinti.
Daca ma nasteam in alta parte.
In alt secol.
In alta familie.
Cu alte picioare.
Alt par.
Daca aveam ochi albastri si vorbeam spaniola, ma alegea pe mine.
Daca as putea pleca de la el.
Daca as sti ca imi pot gasi altceva.
Daca mi-ar scrie el primul, i-as spune totul.
Trebuia sa aleg altfel.
Daca plecam.
Daca nu plecam.
Daca stiam.
Daca aflam.
Si de fapt, fericirea se ascunde intr-o pisica care vine sa ti se aseze in brate, in painea cu unt
si dulceata de visine.
Intr-un apus, intr-un spus, intr-un ascuns.
Intr-un zambet sincer si corect, poate nou, necunoscut. Intr-o privire, in oglinda poate. Intr-
un somn lung in asternuturi curate, in bataia unui clopot.
Intr-un ciripit, intr-un clipit, intr-un context potrivit.
In liniste, in Metallica sau Janice Joplin, in bani gasiti in haine de iarna, intr-un cuvant sau
un gest necerut, neasteptat, nesperat, nemeritat. In linistea din cap. In implinirea din inima.
Fericirea e mereu in noi.
Nu stiu cine ne-a invatat cu „daca”.
Zina Zen