Curs nr.

IMPORTANȚA LIMBILOR NATURALE ȘI A TERMINOLOGIILOR

I. Importanța limbilor naturale

 

Cu excepţia terminologiei „clasice“ (V.G.T.T.), se admite, în general, importanţa limbilor naturale,

chiar dacă rămâne actuală problema datorată relaţiei dintre imperfecţiunea limbilor în raport cu
dezvoltarea ştiinţelor. Prin limbile naturale se exprimă cunoştinţe asupra obiectelor lumii trăite, specifice
fiecărui domeniu ştiinţific. Dacă în unele ştiinţe (ca matematica, fizica, chimia), exprimarea cunoştinţelor,
chiar şi numai parţial, se poate face şi prin alte mijloace, există alte ştiinţe în care acest lucru nu se poate
face decât printr-o limbă naturală oarecare (cum e cazul filozofiei, lingvisticii şi, în mod relativ, al
artelor). Deci, importanţa limbilor naturale pentru terminologii este cu atât mai mare cu cât nu există altă
modalitate de exprimare.
Se admite că cercetarea ştiinţifică este în mare parte constituită din limbaj sau altfel spus,
cunoaşterea ştiinţifică este informaţie conceptuală pornind de la texte.
Un aspect care justifică relaţia dintre terminologie şi lingvistică este rolul contextului. Se admite în
general, că doctrina terminologică nu are o teorie a contextului. Termenul de context nu este interpretat în
manieră non-ambiguă; apare atât pentru a desemna contextul extralingvistic prin care se înţelege atât
situaţia de comunicare, cât şi variaţia conţinutului conceptual în funcţie de locutori (de exemplu,
utilizarea terminologiei medicale de către medici cu profiluri diferite, farmacologi şi chiar de către
nespecialişti; cât și contextul lingvistic.
Contextul lingvistic admite şi el variabile interpretative, cu obiective diferite ale cercetării:
(a) poate fi înţeles ca o preferinţă a combinărilor, manifestată diferit în terminologii: de exemplu,
în medicină un context prescrie conţinutul conceptual medical prin combinaţii diverse de termeni
medicali (ceea ce ar însemna că termenii medicali nu apar singuri în context, iar contextul trebuie înţeles
cu grade de complexitate diferite, care trebuie precizate);
(b) contextul interesează şi în cazul termenilor cu libertăţi contextuale sau care admit o pluralitate
de determinări contextuale; delimitarea acestor termeni, corelarea acestor calităţi cu anumite terminologii
este un alt aspect interesant de studiat din punct de vedere lingvistic, dar şi din punct de vedere
terminologic, în măsura în care se pot delimita totuşi prescripţii interpretative;
 (c) în opoziţie, se plasează termenii cu restrângeri contextuale, cu prescripţii interpretative stricte,
cărora li se asociază un sens unic, non-ambiguu. Degajarea termenilor care prezintă restrângeri
contextuale poate fi extrem de utilă mai ales nespecialiştilor care şi-i însuşesc, pentru cunoaşterea şi
utilizarea lor efectivă cu corectitudine.
Studiile privind rolul contextului pentru diverşi termeni şi în diferite terminologii, făcut cu
rigurozitate şi într-o măsură relevantă poate aduce informaţii interesante din mai multe perspective dacă
se demonstrează în ce măsură există o medie semantică a termenilor în afara contextului, valabilă pentru
toate contextele.
Studiul contextului înţeles mai larg poate fi util şi pentru stabilirea unor particularităţi ale
discursului ştiinţific. În limbajul medical s-au delimitat tipuri diferite de discurs după cum e vorba despre
fişa medicală, foaia de internare sau de externare, textul ştiinţific, textul de popularizare; particularităţile
lingvistice şi ştiinţifice ale contextului în aceste discursuri medicale diferite pot fi puse în relaţie cu
sarcini diferite ale medicinei – de diagnostic, de prescripţie, de codificare ş.a.

II. Importanța terminologiilor

 

Importanţa socio-culturală, economică, pedagogică  a terminologiilor este în creştere, ceea ce

explică abordarea interdisciplinară şi interesul mai larg pentru aceste domenii, dincolo de o specialitate
ştiinţifică anume. Se vorbeşte în acest sens, (F. Rastier) i de laicizarea progresivă a cunoaşterii, ceea ce
permite definiţii alternative ale termenilor (împreună cu alte distincţii conceptuale) tocmai din această
perspectivă interdisciplinară. Sunt admise astfel ca obiective ale terminologiilor atât elaborarea de teorii
conceptuale structurând obiectele domeniului, cât şi activitatea lexicografică (specializată sau nu) de
efectuare a unor corpusuri, dicţionare etc. În felul acesta, terminologiile sunt puse oficial în relaţie cu
discipline ca ontologia, lexicografia, semantica. Relaţia cu ultimele trei discipline autorizează
preocupările lingviştilor pentru terminologii.
Relaţia terminologiei cu lexicografia reprezintă o problemă complexă, care interesează lingviştii
atât ca punct de plecare (analiza dicţionarelor existente), cât și ca posibilitate de revenire, după o serie de
cercetări, pentru a perfecţiona lucrările lexicografice existente.
Se delimitează mai întâi lexicografia specializată sau terminografia (concepută mai ales multilingv)
care fixează invariantele cognitive, în general internaţionale. Dicţionarele speciale, rezervate fiecare unui
anumit domeniu al cunoaşterii sunt strict determinate de epistemologia şi de cercetarea ştiinţifică.
Lexicografia specializată are o viziune mecanică asupra cuplajului concept/termen/cuvânt şi se bazează pe
norme, ceea ce o face cu precădere prescriptivă (normativă); se plasează, din această cauză, între
lingvistică şi epistemologia cunoaşterii. Se apreciază că rezultatele lexicografiei specializate sunt în multe
privinţe nesatisfăcătoare. Una dintre carenţele acestui tip de lexicografie constă în faptul că se limitează la
o abordare paradigmatică, reprezentând simple corpusuri de termeni, ceea ce le face cataloage inerte, în
care termenul e decontextualizat. Lipsa informaţiei lexico-sintactice (alături de maniera de definire) face
ca aceste dicţionare să fie imperfecte şi, în general, ineficiente pentru nespecialişti (iar utilitatea pentru
specialişti este şi ea relativă, dincolo de o normare generală) studiul contextelor şi al discursivităţii,
preocupare a multor orientări din terminologia actuală (mergând chiar până la căutarea unor caracteristici
semio-narative ale prozei ştiinţifice)ii impune cercetarea relaţiei dintre lexicografia specializată şi
lexicografia generală.
Definiţia termenilor în lexicografia generală ar trebui să aibă un nivel mai scăzut de abstractizare a
cunoştinţelor (admiţând principiul definiţiilor alternative, viziunea duală asupra cunoaşterii), în aşa fel
încât să fie accesibile nespecialiştilor. Utilizarea termenilor în limba comună poate admite conotaţii (non-
cognitive), ceea ce poate duce la un oarecare grad de ambiguitate, dacă nu sunt studiate şi contextele
(lingvistice şi extralingvistice).
Definiţiile termenilor în dicţionarele generale trebuie să fie relativ accesibile pentru nespecialişti
tocmai pentru a asigura ameliorarea performanţei lingvistice a acestora, adică decodarea lor corectă,
precizarea sensului unor termeni insuficient cunoscuţi şi chiar însuşirea de noi termeni. Precizarea
condiţiilor lingvistice de utilizare a termenilor este obligatorie, mai ales atunci când apar contacte cu
termeni şi sensuri din limba standard sau din alte limbaje specializate. Abordarea termenilor în
lexicografia generală ar trebui să aibă un caracter descriptiv, ca observaţii despre limbajele de specialitate,
(funcţia normalizatoare şi prescriptivă fiind doar implicită, spre deosebire de lexicografia specializată).
Se vor putea semnala diferenţe în ce priveşte normalizarea între diversele terminologii studiate:
unele dintre ele manifestă libertăţi mai mari (cum ar fi filozofia, terminologia artistică, terminologia din
ştiinţele umaniste în general), spre deosebire de altele (medicina, economia) care obligă la diverse
constrângeri şi, deci, la o normare mai strictă (chiar în lexicografia generală).

 
III. Terminologiile științifice
Grila comună de interpretare a celor câtorva terminologii ştiinţifice selectate pentru analiză
(terminologia medicală, filozofică şi a artelor vizuale) va urmări următoarele aspecte:
(a) în ce măsură se dispune de un ansamblu de termeni (adică un subsistem lingvistic), în care
termenii să se caracterizeze prin univocitate şi non-ambiguitate (adică să fie unităţi ale cunoaşterii cu
caracter stabil, sau să aibă un caracter monoreferenţial şi precis). Din perspectiva acestor caracteristici,
interesează care e raportul dintre termenul utilizat ca o componentă a unei discipline ştiinţifice și ca un
element al limbii în general; aceasta înseamnă analiza relaţiei dintre cunoaşterea ştiinţifică (a
specialistului) aşa cum e reflectată de lexicografia specializată şi cunoaşterea obişnuită (a
nespecialistului), aşa cum apare în lexicografia generală.
(b) care este relaţia dintre codajul lingvistic şi cel nelingvistic în exprimarea conceptelor de
specialitate, dat fiind că importanţa limbilor naturale este cu atât mai mare în terminologiile în care nu
există altă modalitate de exprimare, ceea ce se întâmplă în majoritatea cazurilor analizate;
(c) care este rolul contextului lingvistic în prescrierea sensului, înţelegându-se contextul atât în sens
restrâns, (combinaţii de cuvinte stricte, imediate), cât şi în sens larg, ca tip de text. Analiza contextelor va
urmări în ce măsură termenii se caracterizează prin libertăţi contextuale (indiferenţă faţă de context sau
pluralitate de determinări contextuale), prin restricţii contextuale  (combinaţii conceptuale şi lingvistice stricte,
limitate) sau prin situaţii intermediare (prescripţii semantice şi contextuale relativ limitate).

Adaptare după prof. dr. Angela BIDU-VRĂNCEANU, LEXIC COMUN, LEXIC SPECIALIZAT
disponibil pe http://ebooks.unibuc.ro/filologie/vranceanu/part32.htm (consultat pe 3 oct. 2017)
i
F. Rastier, Le terme: entre ontologie et linguistique, în Banque de mots, 7/1995, p. 35 ş.u.
ii
Id., ibid.