Agonie si extaz

de
I.Stone

În Florența secolului al XVI-lea, un băiețel înzestrat cu spirit

artistic care-și critică în sinea sa propria fizionomie, se desprinde
încet-încet de familie, pentru a-și croi drumul pe care îl poartă pasiunea sa, în ciuda tuturor
piedicilor care-i stau în cale. Orfan de mamă de la șase ani, crescut de doică, Michelangelo
Buonarroti este inițiat încă din fragedă pruncie în tainele cioplirii pietrei.
Neînțeles de către avarul său tată care vede o rușine în muncă, băiețelul intră cu ajutorul
prietenului său Granacci, în atelierul pictorului Ghirlandaio, contra unei sume pe care acesta i-o
plătește ucenicului, în vreme ce ceilalți discipoli îi plăteau maestrului lor pentru a învăța în
școala lui. Evoluția lui este accelerată, copilul de doar 13 ani dă dovadă de multă sârguință și în
scurt timp este remarcat de către Lorenzo de Medici, care frecventează grădina atelierului. Mare
susținător al artei, Lorenzo de Medici îl cheamă pe tânărul artist în devenire la palatul său, unde
se bucură pentru scurtă de vreme de prezența Contessinei, mezina familiei. Aici, artistul lucrează
sub îndrumarea sculptorului Bertoldo, cu care împarte și dormitorul. În compania unui cerc
cultural atent ales de către Il Magnifico, tânărul este introdus în lumea artei prin literatură, fiind
îndemnat să scrie și versuri. Deși primele tentative sunt stângace, sonetele pe care le pune mai
târziu pe hârtie dezvăluie intensitatea trăirilor exprimate cu măiestrie.

Însă liniștea lui Michelangelo la palat este de scurtă durată și se sfârșește simultan cu
trecerea în neființă a protectorului său. Deși muncește din greu atât în Florența cât și în Roma,
resursele sculptorului sunt mereu limitate și din acestea el își finanțează permanent familia care
este dependentă de venitul său. Deși pasiunea pentru sculptură este cea care îl face pe
Michelangelo să simtă că trăiește, se vede silit să lucreze atât ca pictor, cât și ca arhitect, în urma
solicitărilor venite de la papii care se perindă pe tronul Romei.

Michelangelo are o fire tăcută și retrasă, vorbește puțin, dar replicile sale sunt directe și
deseori brutale. Prietenii săi nu reușesc să-l convingă să lase munca pentru distracții. Este atât de
dedicat muncii sale, încât nu se oprește nici ca să mănânce.
Ca artist se diferențiază prin creația nudurilor – și în sculptură, și în pictură – pentru care este
condamnat de către artiștii convenționali. Corpul uman sculptat de Michelangelo transmite forță,
măreție, încordare și mișcare, cu musculatura puternic evidențiată. Pentru a putea reda
splendoarea corpului uman, sculptorul a disecat câteva cadavre, noaptea, la lumina lumânării.

Încă de la prima vedere, Michelangelo o îndrăgește pe Contessina de Medici și

sentimentele sunt reciproce, dar iubirea este una platonică. Apartenența la două clase sociale
diferite este o piedică în calea lor. Căsătoria fetei este deja aranjată de către tatăl său care o
trimite la mănăstire pentru o vreme, cu scopul de a o proteja de gura lumii. Mai târziu, sculptorul
cunoaște plăcerea într-o iubire trecătoare. Când se așteaptă mai puțin, o cunoaște pe Vittoria
Colonna, mare iubitoare de artă, o marchiză văduvă, credincioasă soțului său chiar și după
moarte. Aceasta este o altă iubire reciprocă, dar tot platonică, precum prima.

Dragostea nu se dovedește a fi darnică și binevoitoare cu Michelangelo Buonarroti, însă

trăirile pe care acesta le are în timp ce sculptează îi oferă sculptorului toată voluptatea, în cea mai
deplină formă a intensității sale.

Între recunoaștere și negare, între uimire și hulă, între supunere și libertatea unei firi pe
care nici papa n-a reușit s-o suprime, Michelangelo trăiește pentru sculptură renunțând la grija
pentru sine, agonizând departe de marmură și extaziindu-se în timp ce-i dă forma.