TESTUL 15 2020

I.
A.
1. Secvența marchează învățarea pe de rost a lecției cu numărul 17.
2. Tânărul putea extrage maxim 3 bile.
3. Conform textului bila era așezată pe catedră. Fapt marcat de secvența la noroc din
urna așezată pe catedră în fața profesorului.
4. Tinerii erau nervoși înaintea examenelor deoarece erau nevoiți să se trezească de
dimineață.
5. Așa cum reiese din fragmentul dat autorul era naiv. În loc să învețe fiecare lecție în
parte se bazează pe un eveniment, care conform autorului ar fi profetic și ar marca
numărul lecției de la examen.

B.
În ceea ce privește influența norocului asupra reușitei la un examen, opinia
mea este că norocul poate avea un rol, dar nu este factorul determinant.

In primul rand, pregătirea și cunoștințele acumulate sunt cele care contează

cel mai mult. Un student care a studiat intens și a înțeles materia are șanse mult mai
mari de a reuși, indiferent de noroc. În volumul “Amintiri” de Gh. Brăescu, autorul
subliniază importanța muncii și a perseverenței pentru atingerea succesului, ceea ce
susține acest punct de vedere.
In al doilea rand, norocul poate influența doar aspecte minore ale unui
examen, cum ar fi tipul de întrebări primite. Cu toate acestea, un student bine
pregătit ar trebui să fie capabil să răspundă la o gamă largă de întrebări pe tema
studiată. Deși norocul poate avea un anumit impact asupra rezultatului unui examen,
este pregătirea și cunoștințele acumulate care joacă rolul cel mai important. Norocul
poate fi un aliat, dar nu ar trebui să fie considerat o strategie de succes. În schimb,
efortul susținut și învățarea continuă sunt cheia reușitei.
În plus, este important să ne amintim că norocul este adesea rezultatul muncii
grele și al pregătirii. Prin urmare, în loc să ne bazăm pe noroc, ar trebui să ne
concentrăm pe a ne îmbunătăți cunoștințele și abilitățile.
De asemenea, este esențial să avem o atitudine pozitivă și să ne păstrăm
calmul în timpul examenului. Stresul și anxietatea pot afecta negativ performanța,
indiferent de cât de bine am fost pregătiți. Prin urmare, este important să avem
încredere în noi înșine și în pregătirea noastră.
În final, aș dori să subliniez că, deși norocul poate juca un rol în reușita la un
examen, acesta nu ar trebui să fie considerat un substitut pentru muncă, pregătire și
învățare continuă.
II.
În poezia “Sub cerul plin de nouri” a lui Mihai Eminescu, ideea poetică este
strâns legată de mijloacele artistice utilizate. Eminescu folosește o serie de imagini
vizuale puternice pentru a ilustra frumusețea și măreția naturii, precum “cerul plin de
nouri”, “șesu-n răsărit”, “Carpații seculari” sau “ploi scânteietoare de colb de pietre
scumpe”. Aceste imagini contribuie la crearea unei atmosfere de vis, de contemplare
a frumuseții efemere a lumii. Prin aceste mijloace artistice, Eminescu reușește să
transmită ideea poetică a naturii ca sursă de inspirație și refugiu spiritual. Astfel, se
poate observa o relație strânsă între ideea poetică și mijloacele artistice în această
poezie.
III.
Perioada interbelică este una de diversitate la toate nivelurile. Acest fapt este
vizibil prin coexistenţa unor direcţii româneşti diferite. Astfel, realismul este
reprezentat în operele lui Rebreanu sub aspectul unui realism dur, obiectiv, în timp
ce Călinescu optează pentru influenţa balzaciană, iar Sadoveanu pentru realismul cu
substrat mitic.
Romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu, publicat în anul 1930, este un roman
tradițional, realist și simbolic. Prezintă trăsăturile romanului tradițional, deoarece
discursul epic este linear, axat pe tema călătoriei, care are scopul de a căuta, a
cunoaște, a iniția și a înfăptui un act de dreptate. Așa cum afirmă criticul Nicolae
Manolescu, se încadrează în categoria romanului doric, prin prezența unui personaj
tipic, prin prezentarea unei lumi arhaice, în care biserica, practicile și superstițiile
coexistă. De asemenea, perspectiva narativă omniscientă și verosimilitatea
întâmplărilor încadrează romanul în tipologia romanului doric. Este un roman mitic
datorită faptului că face trimitere la mitul osianic asemănând povestea Vitoriei cu cea
a lui Isis în căutarea trupului dezmembrat al lui Osiris, la mitul lui Orfeu coborât în
Infern pentru a o găsi pe Euridice şi la mitul mioritic aşa cum reiese din mottoul
aşezat la începutul cărţii: Stăpâne, stăpâne, /Mai cheamă şi-un câne.
Tema textului o constituie călătoria pentru aflarea adevărului, călătorie ce se
transformă într-un veritabil drum inițiatic. Tema principală se îmbină și cu alte teme
precum: viața pastorală, natura, miturile, iubirea.
Titlul este simbolic, pentru că baltagul are o dublă semnificație: este atât arma
cu care Nechifor Lipan este omorât, cât și arma cu care se înfăptuiește dreptatea.
Există două tipuri de conflict, ambele cu efecte puternice asupra personajelor.
Un prim conflict, cel interior, se prefigurează la începutul romanului și este marcat de
neliniștea Vitoriei, care nu înțelege absența prelungită a lui Nechifor Lipan și nu știe
ce soluție să adopte. De aceea, oscilează între mai multe posibilități: fie întârzie la
vreo petrecere, bucuros de bunul mers al afacerilor, fie s-a oprit la o femeie cu ochi
verzi (situație sugerată de vrăjitoarea satului, Maranda, respinsă însă de instinctul
Vitoriei), fie i s-a întâmplat o nenorocire. Deși primele supoziții sunt greu de crezut,
Vitoria le prefera în schimbul unei alternative sumbre, pe care începe să o
bănuiască, dar pe care încearcă să o alunge, fiind un adevăr prea greu de suportat.
Acest conflict încetează în momentul în care femeia acceptă nefirescul atitudinii
soțului ei și conștientizează că numai moartea l-ar fi putut opri să se mai întoarcă.
Al doilea tip de conflict este cel exterior și se manifestă între Vitoria și asasinii
soțului ei, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Ca un veritabil detectiv, aceasta reface pas cu
pas scenariul uciderii lui Lipan și îi identifică pe cei doi răufăcători. În absența
oricărei dovezi concrete care să-i confirme intuițiile, ea creează o stare de tensiune
crescândă asupra celor bănuiți. Punctul de maximă intensitate al acestui conflict îl
constituie scena demascării lor, când asasinii cedează presiunii la care fuseseră
supuși, mărturisind singuri crima comisă.
Personajul principal al romanului, Vitoria Lipan, întruchipează tipul femeii de
la munte, iubitoare de dreptate, ce respectă cu sfințenie datinile străvechi. Statutul
social este cel de mamă şi de soţie iubitoare. Ea este o femeie voluntară, fiind un
exponent al lumii din care provine, care se deosebește totuși, de celelalte femei prin
calitățile sale. Este o bună păstrătoare a tradiţiilor şi obiceiurilor. Le transmite
copiilor săi respectul tradițiilor și de aceea respinge elementele moderne. Nu este de
acord să se construiască o cale ferată, deoarece consideră că în tren ești olog, mut
și chior. Fiicei sale, Minodora, îi interzice să se îndepărteze de tradiție, deoarece nu-i
permite să schimbe portul popular: Îţi arăt eu ţie coc, valţ şi bluză!, educând-o, astfel,
în spiritul tradiţiei. Prin călătoria făcută alături de Gheorghiță, contribuie la
maturizarea băiatului, pregătindu-l pentru momentul în care va deveni capul familiei.
Aceasta este caracterizată, atât prin mijloace directe de caracterizare de către
narator, de către celelalte personaje şi prin autocaracterizare, cât şi indirect prin
fapte, comportament, limbaj şi relaţia cu celelalte personaje.
Prin caracterizarea directă realizată de către narator, Vitoriei i se schițează, în
expozițiune, portretul fizic, care cucerește prin frumusețe și farmec, căci, la cei
aproape patruzeci de ani ai săi, ochii ei căpri, aprigi și încă tineri, răsfrângeau lumina
castanie a părului. Împovărată de griji și de neliniști, deoarece nu mai știa nimeni de
soțul ei, Nechifor Lipan, care plecase la iernat cu oile. Femeia se simte plină de
gânduri, de patimă și de durere. Aceste trăsături morale, redate prin caracterizare
directă, au ca punct de plecare dragostea pe care i-a purtat-o dintotdeauna soțului
ei: Abia acum înțelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinerețe. Tot direct este
caracterizată de Gheorghiță care este uimit de calitățile mamei: Mama asta trebuie
să fie fărmăcătoare; cunoaște gândul omului.
Din autocaracterizare reiese că femeia găsește tăria morală de a se rupe din
gânduri și din singurătatea ei, pentru a pleca în căutarea soțului ei: N-am sa mai am
hodină cum n-are pârâul Tarcăului pân ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan. În acest scop,
își cheamă fiul, pe Gheorghiță, față de care dă dovadă de dragoste maternă și de
mândrie, de aceea, îl primește așa cum se cuvine, arătându-se o gospodină
desăvârșită.
Vitoria pleacă la drum pentru a restabili dreptatea și adevărul. Conform
unei superstiții, sufletul care moare într-un mod tragic se va transforma într-un
strigoi, daca moartea sa nu va fi răzbunată. Femeia culege cu abilitate informații de
la cei din jur. Felul ei de a vorbi, o modalitate de caracterizare indirectă, dovedește,
incontestabil, o inteligență nativă: Eu te citesc pe tine, măcar că nu știu carte. Când
e cazul, vorba Vitoriei devine ascuțită și întrebătoare, iar pe cel care nu-i oferă o
informație pentru atingerea scopului ei, îl consideră dușman: Pe aici te uiți și treci, a
grăit cu buzele subțiate și apăsate nevasta. Pe acest dintâi dușman îl dorea mort și
îngropat sub ochii săi.
Accentul este pus asupra portretului moral realizat atât direct cât şi indirect.
Are simţ practic, deoarece vinde produse pt a face rost de bani în vederea
călătoriei , face ordine în gospodărie, pe Minodora o duce la mănăstire, lăsându-l pe
argatul Mitrea să aibă grijă de casă. Este credincioasă, deoarece posteşte, se
spovedeşte şi se împărtăşeşte, face daruri bisericii, dar în acelaşi timp este şi
superstiţioasă pt că merge la vrăjitoare, crede în semne şi în vise pe care le
interpretează. Deși întâmpină greutăți în investigațiile făcute, dovedește
dârzenie,tenacitate și voință de neînfrânt, deoarece nu renunță să își realizeze
dorința de a-și găsi bărbatul și de a-i pedepsi pe ucigași. Astfel, spiritul ei justițiar
învinge și odată scopul atins, Vitoria va reveni la vechile obiceiuri, căci viața își
urmează cursul normal.
O secvență semnificativă pentru curajul personajului o reprezintă hotărârea
Vitoriei de a pleca în căutarea soțului său, Nechifor Lipan, pentru a restabili
dreptatea și adevărul. Fiind o femeie credincioasă, înainte de a pleca, se consultă cu
preotul, merge la mânăstirea Bistrița, se roagă la icoana Sfintei Ana, ține post, se
spovedește și se împărtășește. Totodată, este și superstițioasă, căci crede în vise și
în semne, în descântece și în vrăji și, de aceea, merge la baba Maranda, pentru a
afla ceva despre soțul ei. Visul în care Lipan apare întors cu spatele, trecând peste o
apă neagră și cântecul cocoșului, rostit o singură dată, cu pliscul întors către poartă,
o obsedează și-i întăresc convingerea că bărbatul ei nu se mai întoarce, deoarece a
fost ucis.
O altă secvență reprezentativă pentru inteligenţa femeii este confruntarea
dintre aceasta și Calistrat Bogza, care demonstrează perspicacitatea și energia
protagonistei, dar și încheierea procesului de maturizare a lui Gheorghiță. Vitoria
reușește să creeze gradat o atmosferă tensionată, adresând întrebări incomode și
neașteptate ucigașilor. Ea își păstrează calmul, demascându-i pe vinovați,
împlinindu-și astfel datoria față de bărbatul iubit: n-om întoarce la Măgura ca să luăm
de coadă toate câte le-am lăsat.
Eroina își concentrează energia în forma morală a datoriei de a elucida ce i
s-a întâmplat soțului ei. Aceasta întruchipează tipul femeii de la munte, iubitoare de
dreptate, ce respectă datinile străvechi.
Exponentă a unui străvechi spațiu spiritual, Vitoria este un personaj
memorabil. George Călinescu afirmă că Vitoria este un Hamlet feminin, deoarece
reușește să-i demaște și să-i pedepsească pe ucigașii soțului ei.

TESTUL 14 2020
I.
B.
În opinia mea, studiul limbilor străine reprezintă un avantaj semnificativ în
formarea tinerilor. Această perspectivă se bazează atât pe experiența personală, cât
și pe observațiile culturale, inclusiv pe informațiile din volumul “Amintiri” de Radu
Rosetti.

In primul rand, care susține această opinie este că studiul limbilor străine
îmbogățește cunoștințele culturale ale tinerilor. Învățarea unei limbi străine nu se
limitează la gramatică și vocabular; implică și înțelegerea culturii și a istoriei
poporului care vorbește acea limbă. Acest lucru poate duce la o mai bună înțelegere
și apreciere a diversității culturale, ceea ce este esențial într-o lume globalizată. În
“Amintiri”, Radu Rosetti subliniază importanța cunoașterii culturale în formarea unei
persoane, ceea ce susține acest argument.
In al doilea rand, cunoașterea limbilor străine poate oferi oportunități
profesionale și academice. În multe domenii, precum afacerile, știința sau
tehnologia, cunoașterea unei limbi străine poate deschide uși pentru colaborări
internaționale, studii în străinătate sau oportunități de muncă. De asemenea, poate
îmbunătăți abilitățile de comunicare și de negociere, care sunt valoroase în orice
carieră.
În concluzie, studiul limbilor străine este un avantaj în formarea tinerilor,
deoarece îmbogățește cunoștințele culturale și oferă oportunități profesionale și
academice. Într-o lume tot mai interconectată, aceste competențe sunt esențiale
pentru a naviga cu succes și a contribui la societate. Prin urmare, încurajarea
tinerilor să studieze limbi străine ar trebui să fie o prioritate în educație. În același
timp, este important să se recunoască că fiecare individ are propriul său ritm și stil
de învățare, și că succesul în învățarea unei limbi străine, ca și în orice alt domeniu,
necesită timp, răbdare și perseverență.

II.
În fragmentul dat, personajul Hacik este caracterizat prin două modalități principale:
descrierea directă și caracterizarea indirectă prin fapte și acțiuni.
Descrierea directă este realizata chiar de autor, acesta oferă o descriere fizică
a lui Hacik, menționând că este “mic, subțire, păros, cu sprâncenile împreunate, fără
vârstă”. De asemenea, autorul îl descrie pe Hacik ca fiind “ridicol”, dar în același timp
menționează că are un “suflet admirabil”.
Caracterizarea indirectă este realizata prin fapte și acțiuni. Hacik este
prezentat ca un personaj care salută de fiecare dată când întâlnește pe cineva, ceea
ce sugerează că este politicos și sociabil. De asemenea, faptul că este gata să facă
servicii și că își exprimă dragostea neîmpărtășită pentru o fată tuberculoasă arată că
este un personaj plin de compasiune și empatie. În plus, faptul că poartă mereu
vioara cu el și cântă despre deznădejdile sale noaptea pe malul mării sugerează că
este un personaj pasionat și sensibil.

Aceste două modalități de caracterizare contribuie la crearea unei imagini

complexe și profunde a personajului Hacik.
III.
Perioada interbelică este una de diversitate la toate nivelurile.
Acest fapt este vizibil prin coexistenţa unor direcţii româneşti diferite.
Astfel, realismul este reprezentat în operele lui Rebreanu sub aspectul
unui realism dur, obiectiv, în timp ce Călinescu optează pentru influenţa
balzaciană, iar Sadoveanu pentru realismul cu substrat mitic.

Ion de Liviu Rebreanu este un roman interbelic, realist de tip

obiectiv, cu tematică rurală, apărut în 1920. Romanul înfățișează
universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă.

Ca surse de inspirație, Rebreanu folosește experiența de viață

receptată artistic: gestul țăranului care a sărutat pământul, vorbele lui Ion
al Glanetașului și bătaia primită de o fată cu zestre de la tatăl ei, din
cauza unui țăran sărac. De asemenea, nucleul romanului se află în două
nuvele scrise anterior, Zestrea și Rușinea.
Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune
complexă care se desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje
numeroase a căror personalitate este bine individualizată și al căror destin este
determinat de trăsături, de caracter și întâmplările ce constituie subiectul operei.

Este un roman obiectiv, deoarece evenimentele sunt relatate de

un narator care povesteşte la persoana a III-a, detașat, omniscient și
omniprezent folosind viziunea dindărăt, cu focalizare zero.

Viziunea realist-obiectivă se realizează prin tematica socială,

obiectivitatea perspectivei narative, alegerea unor personaje tipice
pentru o categorie socială, tehnica detaliului semnificativ, veridicitate,
stilul sobru, impersonal.

Tema romanului este problematica pământului, analizată în

condițiile socio-economice ale satului ardelenesc de la începutul
secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a
obține pământ și consecințele faptelor sale. Tema centrală, cea a
dorinței de îmbogățire, este dublată de tema iubirii, de tema destinului, a
familiei, dar şi de cea a condiţiei intelectualului.

Romanul are o structură echilibrată, fiind alcătuit din două părţi:

Glasul Pământului şi Glasul iubirii ce urmăresc, prin alternanţă, două
planuri narative: cel al ţărănimii care îl are ca exponent pe Ion şi cel al
intelectualităţii rurale al cărei exponent este Titu Herdelea. Cele două
titluri sunt metaforice şi reprezintă cele două patimi ale protagonistului.
Acestea sunt împărţite în 13 capitole având titluri rezumative.

Caracterul monografic al romanului constă în surprinderea

diverselor aspecte ale lumii rurale: obiceiuri și tradiții(nașterea, nunta,
înmormântarea, hora,jocul popular, portul), relații socio-
economice(stratificarea socială), relații de familie, instituțiile(biserica,
școala), autoritățile.

O secvență semnificativă pentru temă şi viziune este reprezentată

de hora din curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Descrierea jocului
tradițional someșana , este o pagină etnografică memorabilă, prin
înfățișarea portului popular, a dansului tinerilor și a cântecului lăutarilor.

Așezarea privitorilor reflectă relațiile sociale. Separarea celor doua

grupuri ale bărbaților respectă stratificarea economică. Fruntașii satului,
primarul și țăranii bogați, discută separat de țăranii mijlocași, așezați pe
prispă. În satul tradițional, lipsa pământului este echivalentă cu lipsa
demnității, fapt redat de atitudinea sărăntocului Alexandru Glanetașu,
dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuși să se vâre între
bogătași. Fetele rămase nepoftite privesc hora, iar femeile căsătorite
vorbesc despre gospodărie.

Rolul horei în viața comunității sătești este acela de a-i asigura

coeziunea și de a facilita întemeierea noilor familii. Hotârărea lui Ion de a
o lua pe Ana cea bogată la joc, deși o place pe Florica cea săracă,
marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu(tatăl Anei) de
la cârciumă și confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numește hoț și
tâlhar, pentru că sărăntocul vrea să-i ia fata promisă altui țăran bogat,
George Bulbuc, constituie intriga romanului. Ion se va răzbuna ulterior,
lăsând-o pe Ana însărcinată înainte de căsătorie pentru a-l determina pe
tatăl acesteia să accepte nunta.

O altă secvență reprezentativă pentru temă şi viziune este scena

omorârii lui Ion, din finalul operei, ce ilustrează tema destinului tragic.
Deznodământul este anticipat, întrucât Ion, scăpat de Ana, este din ce în
ce mai nestăpânit în iubirea pentru Florica, îl vizitează des pe George,
prefăcându-se că îi este prieten. Prevenit de Savista - Oloaga, George
vine acasă pe neașteptate, aude zgomote în curte, ia sapa și, pentru că
nu îi răspunde nimeni, izbește la întâmplare omorându-l pe Ion. Așadar,
Rebreanu propune pentru sfârșitul pătimașului Ion o crimă pasională,
săvârșită cu o unealtă agricolă. George este arestat, așteptând sentința
în închisoarea din Bistrița, iar Florica rămâne de rușinea satului.

Titlul este dat de numele personajului principal care devine

exponent al țărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat,
însă prin modul prin care îl obține. Ion nu este singurul băiat sărac care
se căsătorește cu o fată care are zestre, chiar tatăl său și socrul său
dobândiseră averea în același fel. Ceea ce îl diferențiază pe Ion de
ceilalți doi este comportamentul său: o face de rușine pe Ana înainte de
nuntă și apoi vrea să se întoarcă la Florica care, între timp, devenise
soția lui George.

Simetria incipit-final se realizează prin descrierea drumului care

intră şi iese din satul Pripas , loc al acţiunii romanului. Descrierea iniţială
introduce cititorul în viaţa satului ardelean de la începutul secolului al
XX-lea, cu aspecte etnografice şi sociale. Descrierea finală încheie
simetric romanul, ilustrând concepţia autorului despre roman înţeles ca
un corp sferoid. De asemenea, se evidenţiază semnificaţia simbolică a
drumului.

Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul
tradițional, unde averea condiționează respectul comunității. Drama lui
Ion este drama țăranului sărac. Mândru și orgolios, conștient de calitățile
sale, nu-și acceptă condiția și este pus în situația de a alege între iubirea
pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al
Glanetașului și Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, între glasul
pământului și glasul iubirii. Cele două chemări lăuntrice nu îl pun într-o
situație limită, pentru că se manifestă succesiv,nu simultan.

Conflictele secundare au loc între Ion și Simion Lungu, pentru o

brazdă de pământ, sau între Ion și George Bulbuc, pentru Ana şi apoi
pentru Florica

Conflictul tragic dintre om și pământul este provocat de iubirea

pătimașă a personajului pentru pământ(scena în care Ion sărută
pământul este sugestivă) și de iluzia că îl poate stăpâni, dar se încheie
ca orice destin uman, prin întoarcere în această matrice universală.

În romanul Ion relația dintre țăran și pământ este înfățișată în trei

ipostaze simbolice: pentru copil, pământul-mamă( Iubirea pământului l-a
stăpânit de mic copil...De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o
mamă), pentru bărbat, pământul-ibovnică( Îl cuprinde o poftă sălbatecă
să îmbrățișeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări), iar pentru omul cu
destin tragic, ucis cu o sapă, pământul-stihie, care spulberă dorințele și
iluziile efemere prin moarte.

Ion este o capodoperă a literaturii române realiste interbelice,

apreciat de criticul Eugen Lovinescu drept cea mai puternică creaţie
obiectivă a literaturii române.