Un om avea sapte copii, toti baieti, dar nicio fata, desi si-ar fi dorit foarte mult una.

Pana
la urma, intr-o zi, sotia ii dadu vesti bune si peste cateva luni nascu o fetita. Fericirea
parintilor fu mare, dar fata era foarte mica si slaba, asa ca parintii hotarara sa o boteze
imediat, de frica sa nu moara. Tatal il trimise pe unul dintre baieti la fantana, sa aduca
apa pentru botez. Ceilalti au vrut sa-l insoteasca si intrecandu-se le cazu ulciorul pe
fundul fantanii. Nestiind ce sa faca, se temeau sa se mai intoarca acasa. Vazand ca
intarzie, tatal se impacienta si spuse: „Sigur impielitatii astia se joaca si au uitat de apa!”
Din ce in ce mai ingrijorat ca ii va muri fiica fara botez, tipa intr-un acces de furie: „Sper
sa va intoarceti corbi!” De abia rostira buzele sale aceste cuvinte, ca se si auzi un falfait in
aer si, ridicandu-si ochii, vazu sapte corbi negri ca noaptea care zburau pe cer.

Parintii nu mai putura repara efectele blestemului si ramasera indurerati de pierderea

celor sapte fii. Ii mai consola compania fiicei lor, care, trecand peste pericolul primelor
sale zile, devenea din ce in ce mai frumoasa. Multi ani nu a stiut nimic despre existenta
celor sapte frati, pentru ca parintii aveau grija sa nu ii pomeneasca in discutiile lor. Pana
intr-o zi, cand auzi vorbind niste vecini care spuneau ca e foarte frumoasa, dar si
vinovata de tragedia fratilor ei. Foarte trista, fata isi intreba parintii daca avusese
vreodata frati si ce se intamplase cu ei. Parintii nu mai putura pastra secretul, dar o
asigurara ca si ei fusesera foarte mahniti de atunci si ca le-ar placea sa-si revada fii.
Oricum, fata se simti vinovata si crezu ca era datoria ei sa-i caute. Nu mai avu odihna,
nici liniste, pana cand intr-o zi, fara sa spuna nimanui, pleca in lume sa-si caute fratii,
dispusa sa-i elibereze. Lua cu ea doar un inel al parintilor, ca amintire, o bucata de paine
ca sa-si potoleasca foamea, o cana pe care sa se aseze daca ar fi obosita.
Si ajunse la Soare. Soarele era teribil si arzator si manca fetite mici. Fugi si ajunse la Luna,
care era rece, cruda si rautacioasa. Cand o vazu pe fata, spuse: „Miroase a carne de om!”
Pleca de acolo in mare viteza si merse la stele, care, dragastoase, stateau pe cate un
scaunel si o primira cu bucurie. Luceafarul de dimineata se ridica si spuse, in timp ce ii
dadea o gheruta de pui: „Cu asta vei putea deshi