Capitolul 13

Există compatibilitate între carieră şi familie ?

Ce loc va ocupa cariera în viaţa unei persoane ? Este posibil să ai simultan o carieră strălucită şi o
familie reuşită ? Iată două întrebări la care voi încerca să răspund prin intermediul capitolului de
faţă.
Mi-amintesc că eram în anul al III-lea de facultate, în sesiunea de vară. Afară era extrem de cald
şi numai de învăţat nu aveam chef. Dar sesiunea era sesiune şi dacă-mi doream să am vacanţă, nu
trebuia să am nici o restanţă.
Mă aflam la sala de lectură a căminului în care locuiam şi la un moment dat mi-am aruncat ochii
pe geam. Pe stradă tocmai trecea un dric cu un mort înăuntru. Ciudat era faptul că în spatele
dricului, nu erau decât 1-2 persoane, fără alaiul acela funebru pe care-l vedem de-obicei în astfel de
ocazii. Nu cânta nici o muzică, nu plângea nimeni, totul era tăcut şi rece, mai mult formal. Nici în
faţa dricului nu mergea nimeni cu vreo coroană de flori, aşa cum se obişnuieşte, de parcă omul
acela nu avea pe nimeni (familie, prieteni, rude etc.). Uimită de straniul situaţiei am întrebat o
colegă : “Dar cine a murit ?”. Ea mi-a răspuns : “Cum, nu ştii ? E profesorul…Mare om,
academician ! E celebru pentru lucrările sale şi pentru contribuţia pe care a adus-o Medicinii !”
Nu-mi venea să-mi cred ochilor : acel cortegiu funerar, reprezentat de 1-2 persoane, mergea în
urma unui fost academician celebru ? Dar unde-i erau familia, prietenii, rudele, colegii ? Nu era
nimeni care să-l conducă pe ultimul drum ? E trist şi dureros ! Mi-am zis atunci că nu-mi doresc să
ajung în vârful piramidei sociale, astfel ca la moartea mea să nu se găsească nimeni care să mă
plângă. Nimeni să nu-mi simtă lipsa şi nimeni care să mă regrete !
“Dar ce, veţi spune atunci, e bine ca femeile să fie casnice şi cu o droaie de copii pe cap, iar
bărbaţii să sape şanţuri, pentru ca să-i iubească şi pe ei cineva ?” Nicidecum ! Nu cred că
Dumnezeu doreşte să fim nişte persoane şterse, neînsemnate, care să trecem prin viaţă fără să
realizăm ceva. Dacă toţi am fi gândit aşa, astăzi încă am fi fost în epoca de piatră şi nu am fi lucrat
pe computere, n-am fi zburat cu avionul, sau cu racheta în cosmos. Oamenii au evoluat pentru că au
pus umărul la progresul civilizaţiei şi bine-au făcut ! Atunci unde să fie greşeala ? Unde a greşit acel
academician profesor doctor docent ?
Pentru a răspunde la această întrebare, doresc să vă prezint o experienţă cutremurătoare a unui om
care-a încercat din răsputeri să-şi facă o carieră.
Este vorba despre Maria. La 31 de ani şi-a pierdut soţul şi copilul şi se părea că este condamnată
la singurătate. Îşi revede cu amărăciune viaţa, dar nu poate da timpul înapoi, pentru a nu-şi mai
repeta greşelile.
Se căsătorise din dragoste cu un bărbat care o iubea şi care era foarte înţelegător. Aveau şi un
băieţel reuşit, de numai câţiva anişori. Însă în scurtul ei mariaj, era veşnic nemulţumită : considera
că nu are suficientă libertate de mişcare, că nu reuşeşte să lucreze atât cât ar fi necesar, din cauza
responsabilităţilor familiale. Câte scene nu făcea zilnic din această cauză ! De câte ori a ţipat la
băieţelul ei, care voia să meargă în parc, să se dea în leagăn, în timp ce Maria dorea să-şi
pregătească lucrările pentru serviciu ! I se părea că acest copil îi răpeşte tot timpul şi că o împiedică
să se realizeze profesional.
Pe soţul ei l-a cunoscut la o petrecere şi-n câteva luni au constatat că se potrivesc ca două picături
de apă, că sunt suflete pereche. S-au căsătorit repede şi au fost tare fericiţi împreună. Considerau că
pe lume există oameni care nu-şi întâlnesc niciodată jumătatea şi trăiesc o viaţă întreagă cu această
dorinţă neîmplinită. Dar ei au avut privilegiul de a întâlni iubirea vieţii lor.
Lucrurile tindeau spre perfecţiune în viaţa lor, a apărut şi bebeluşul pe care l-au înconjurat cu
toată dragostea de care erau capabili ; totul mergea din bine în mai bine, până când copilul a
împlinit un an, iar Maria a fost nevoită să-şi reia serviciul. O lună de zile a lucrat cu jumătate de
normă, dar n-a reuşit decât să se enerveze. Îşi pierdea o bună parte din timp pe drum, mai mult decât
stătea la birou. La aceasta s-a mai adăugat şi faptul că şeful ei i-a sugerat că dacă s-ar implica mai
mult în activitate, ar fi capabilă să preia întreg departamentul de contabilitate al firmei.
A discutat cu soţul ei pentru a angaja pe cineva care să stea cu copilul, cât sunt ei plecaţi la
serviciu, însă cea mai bună soluţie părea să fie să-şi roage mama-soacră să stea cu cel mic, soluţie
aplicată în cele din urmă. Acum ea avea mai mult timp la dispoziţie pentru a se implica în meserie,
în faţă deschizându-i-se oportunitatea unei cariere.
 La o lună după ce şi-a reluat serviciul, s-a înscris la un concurs pentru postul de şef de
departament. Problema era că între timp, cât a fost ea în concediul de maternitate, legislaţia se
schimbase mult şi avea acum enorm de recuperat. Avea enorm de învăţat, dar dorea să demonstreze
că poate face şi altceva pe lumea asta în afară de copii.
Se pregătea intens, uneori până noaptea târziu şi era atât de obosită, încât deseori nici nu-şi auzea
copilul plângând. Soţul se trezea, îl lua pe cel mic în braţe şi-i dădea biberonul cu lapte. Deşi şi el
era frânt de oboseală, nu s-a plâns vreodată ; îşi înţelegea soţia şi-şi dorea mult ca ea să ia acel
examen. În loc ca el să fie nervos din cauza oboselii, se enerva ea. Devenise extrem de irascibilă şi
exploda din orice fleac. Dacă soţul ei trecea prin cameră, i se părea că o face intenţionat pentru a-i
distrage atenţia şi tăbăra peste el cu o serie de reproşuri.
Cel mai mult o deranja copilul, care ori de câte ori venea acasă plângea, se agăţa de ea de fiecare
dată când se apuca iarăşi de învăţat, ţipând că vrea în braţele ei. Nu realiza că în acele clipe, micuţul
îi cerşea dragostea ! Maria îl respingea cu brutalitate, deoarece nu avea nici timp şi nici chef de
joacă.
Într-o zi copilul s-a lovit şi a început să plângă. Ea s-a enervat şi a ţipat la el să înceteze, că nu mai
rezistă. Băieţelul plângea şi mai tare, iar atunci a intervenit mama-soacră, care l-a luat în braţe şi a
plecat într-o altă cameră cu el. Pentru că nu a mai suportat situaţia, soacra i-a adus la cunoştinţă
fiului ei, că nu mai tolerează această stare de fapt şi că s-a săturat, nemaiputând rămâne în casa lor.
Nu suporta să-l vadă pe cel mic cum întinde braţele spre mama sa, iar aceasta nici nu-l bagă în
seamă ; de-asemenea cum îşi neglijează soţul, cât şi comportamentul ei brutal.
El a încercat să o scuze, pe motiv că o înţelege, deoarece ar trece printr-o perioadă dificilă. În cele
din urmă şi-a convins mama să vină totuşi pe la ei, dar aceasta nu-i mai adresa Mariei nici un
cuvânt. Ieşea cu copilul la plimbare, după care-l lua la ea acasă. În mintea Mariei a încolţit un gând
foarte straniu : “Ce bine e să fii singur !” Dacă ar fi reuşit să fie singură, ar fi avut timp să devină
CINEVA. Problema este că gândul a pus stăpânire pe mintea ei şi nu a durat mult până i l-a
împărtăşit şi soţului ei : “Ce mi-a trebuit mie familie ? Nu puteam eu sta liniştită şi să-mi văd de
treabă ? Aş fi fost acum directoare, în loc să-mi pierd vremea cu nimicuri !”
Pentru ea familia devenise “un nimic”, o piedică sau un mijloc care-i bara drumul spre o
ascensiune profesională.
La această idee venită din suflet, rostită cu multă ură, soţul ei nu a mai rezistat şi i-a cerut să se
despartă pentru o vreme. Urma să meargă la mama sa, luându-l cu sine şi pe băieţel. Ea s-a şi grăbit
să-i aprobe fără rezerve gestul. Nici nu şi-a privit soţul atunci când acesta a părăsit apartamentul, iar
a doua zi, când a găsit casa goală era în culmea fericirii. Era din nou stăpână pe propria ei viaţă. La
câteva zile de la plecare, el i-a dat un telefon, dar Maria l-a informat că nu le simte lipsa : nici lui şi
nici copilului. Era prea preocupată cu învăţatul şi mai avea doar 3 săptămâni până la examen. La
telefoanele care-au urmat, ea a răspuns invariabil, la fel de rece, dându-i de înţeles soţului că mai
bine să rămână acolo unde este, cu copil cu tot !
În cele din urmă şi-a văzut visul cu ochii, a luat examenul, devenind şefă de departament şi
directoare. Ce bine suna !
Dar, la 2 luni după ce s-a mutat înapoi la părinţi, soţul ei a înaintat actele de divorţ. Acesta s-a
pronunţat rapid şi din acel moment nu şi-a mai revăzut nici soţul şi nici copilul.
Interesant : ajunsă în culmea gloriei, doamna directoare nu era fericită ! Unde era fericirea mult
visată ? A început să i se facă dor de soţ şi de copil şi să simtă, în sfârşit că are nevoie de ei. La 6
luni de la divorţ şi-a căutat fostul soţ la părinţii acestuia. I-a răspuns însă o voce necunoscută,
spunându-i că acolo nu mai locuieşte nimeni cu numele acela. În continuare i-a căutat cu disperare,
dar nici până-n ziua de azi nu a aflat unde locuiesc. A reuşit numai să afle că s-au mutat în alt oraş
şi nu ştie dacă-i va regăsi vreodată. Şi dacă-i va regăsi, oare ce surprize o vor aştepta la celălalt
capăt al firului ?
Carieră sau familie ? Le pot avea pe amândouă, sau trebuie s-o aleg pe una în detrimentul
celeilalte ? Personal nu cred că este cazul să renunţ la una în favoarea alteia, ci doar să fiu
conştient(ă) ce loc va ocupa cariera, respectiv familia, în viaţa mea. Dacă o carieră va deveni mai
importantă pentru mine decât familia, atunci să nu mă mir dacă familia mă va izola, sau mă va
părăsi. Nimeni nu va sta în casă cu o stană de piatră, care nu-şi urmăreşte decât propriile-i interese
egoiste, legate de ascensiunea sa profesională. Dacă familia va fi dată la o parte în favoarea carierei,
omul respectiv “şi-a făcut-o cu mâna lui”, fiind propria lui alegere. Acest lucru nu este valabil
numai pentru femei, ca în cazul prezentat, ci şi pentru bărbaţi. Soţul şi tatăl nu este numai un
musafir în casă, care revine la domiciliu după ce şi-a terminat orele lungi de cercetare în laborator,
sau după ce a pus punct afacerilor interminabile. Soţia şi copiii săi au nevoie permanentă de el şi nu
de diplomele sale academice. Un copil nu va fi mândru “Tatăl meu e ministru !”, dacă-l vede numai
la televizor, sau în fotografii, iar părintele e absent din viaţa familiei sale.
Cele două domenii – cariera şi familia – trebuie în aşa mod îmbinate, încât familia să nu sufere în
favoarea profesiei. Doar cariera, are darul de a mă face fericit ? Cu siguranţă că nu ! Cariera e ceva
rece, impersonal, trecător, ce mă postează undeva sus pe un soclu, departe de tot ce reprezintă
societatea, dar nu este capabilă să-mi umple sufletul cu o fericire şi cu o mulţumire trainică,
durabilă, permanentă. Este posibil să existe picături de fericire într-un deşert de suflet gol, dar ele
nu vor fi în stare să adape “pământul” arid.
Omul este o fiinţă afectivă, care are nevoie de căldură şi iubire şi numai o familie împlinită i le
poate dărui. Golul sentimental, singurătatea, izolarea ajung să te apese atât de tare, astfel încât nici o
carieră strălucită nu vor fi în stare să îl umple.
Cu această viziune am pornit, atât eu, cât şi soţul meu la drum în viaţă. La terminarea facultăţii am
avut de ales ; ce să facem ? Să mergem înainte cu specializări, primariate, doctorate, dar riscând la
finalul acestora să nu ne găsim post amândoi în acelaşi oraş şi să fim despărţiţi, sau să mergem la
ţară undeva, dar să rămânem o familie unită ? Am ales a doua variantă, deşi prietenii ne condamnau
pentru acest lucru. Pentru noi familia a fost mai importantă şi am dorit să rămânem împreună cu
orice risc.
Dumnezeu a binecuvântat alegerea noastră. După câţiva ani de muncă, ne-am luat propria noastră
casă şi tot ce ne era necesar. Locuim amândoi în acelaşi oraş, acum el este medic la o întreprindere,
iar eu lucrez într-o clinică privată ; în curând, deoarece avem peste 8 ani vechime, ne vom putea da
şi examenul de specialitate ca medici generalişti.
Deoarece am pus pe primul plan familia, am ajuns ca în timp să facem şi carieră. Dacă am
cunoscut ordinea priorităţilor din viaţa noastră, Dumnezeu ne-a ajutat să avem un mariaj foarte
reuşit, dar şi împliniri profesionale. Mă întreb : “Ce s-ar fi-ntâmplat cu noi dacă alegeam invers ?”
Nici măcar nu vreau să aflu, dar rezultatul ar fi fost cu siguranţă altul !
Un alt caz, care reflectă ce înseamnă să-ţi urmezi orbeşte cariera şi înclinaţiile personale, este cel
pe care-l voi relata în continuare.
Povestitorul, Marian, este un bărbat de 29 de ani, care consideră că în sfârşit s-a realizat
profesional şi şi-a văzut visul cu ochii. Provine dintr-o familie educată, tatăl său este economist, iar
mama sa, doctoriţă. Părinţii lui doreau ca el să devină avocat, “pentru a fi mai respectat decât un
doctor şi pentru a câştiga mai mulţi bani decât un economist”. Părinţii săi voiau numai faimă şi
avere, dar Marian avea alte înclinaţii. Încă de mic, tundea cu pasiune păpuşile surorii sale, făcându-
le frizuri caraghioase, unele însă interesante. Când mergea la ţară la bunica, îi împletea acesteia
toată mătasea de porumb, încât o exaspera pe bătrână.
Când a crescut, primul care l-a lăsat să-l tundă a fost bunicul său, de fapt singurul care l-a înţeles.
Îl încuraja prin cuvinte ca acestea : “Nepoate, să nu faci niciodată decât ceea ce-ţi place, căci omul
nu are decât o viaţă !” Din nefericire, bunicul său s-a stins înainte de vreme şi nu a mai apucat să-l
vadă realizat.
În adolescenţă Marian nu visa decât să-şi deschidă propriul său salon de coafură. Cum vedea o
femeie pe stradă, îşi şi imagina ce coafură i s-ar potrivi mai bine şi ce culoare de păr i-ar pune-n
valoare frumuseţea. În ultimul an de liceu acosta fete pe stradă şi le propunea să se tundă sub
îndrumarea lui. Mergea la ele şi se prezenta drept stilist, propunându-le să accepte sugestiile sale în
materie de coafură.
Unele fete credeau că el foloseşte doar pretexte pentru a le “agăţa” şi l-au şi pălmuit în
consecinţă ; altele însă au acceptat să meargă la cea mai apropiată frizerie, pentru a fi tunse aşa cum
dorea el. Frizeriţa căreia i-a cerut voie s-a lăsat convinsă cu greu să-i cedeze scaunul, pe motiv că-şi
periclitează postul. În cele din urmă a acceptat şi a rămas uimită ce bine a ieşit. La rândul său,
clienta a fost entuziasmată şi i-a promis că-l va recomanda şi altor colege de-ale sale. Astfel,
clientela frizeriţei a crescut văzând cu ochii, lucru care nu a rămas neobservat nici de patron. Acesta
i-a îndrumat paşii spre un curs de calificare, pe care Marian l-a şi urmat în secret, fără ştirea
părinţilor. Şi uite-aşa, la 19 ani avea deja primul său scaun de frizer, cu acte în regulă.
Tatăl său, când a aflat, a făcut o criză şi l-a ameninţat că-l dă afară din casă dacă nu renunţă la
“tâmpenia asta”. După ce se chinuise atâţia ani cu el şi cu meditaţiile pe care i le plătea, cum să
devină fiul său frizer ?
 Totuşi Marian a cedat pe moment dorinţei părinţilor săi şi a urmat Facultatea de Drept la o
Universitate particulară. Anii de facultate însă i s-au părut a fi cei mai anoşti din viaţa lui ; nu i-a
plăcut deloc ce a învăţat acolo şi de-abia a reuşit să-şi ia examenele. A terminat facultatea, care însă
nu i-a plăcut de nici o culoare.
Singurul lucru bun în facultate a fost că a cunoscut-o pe soţia sa, pe care a iubit-o enorm. La
terminarea facultăţii, a început să simtă că viaţa lui e goală şi anostă, că trăieşte degeaba şi şi-a adus
aminte de sfaturile bunicului său, regretând că a cedat presiunii părinţilor. Aşa că în scurt timp, a
început să-şi pună planul în aplicare. A împrumutat bani de la un prieten şi după 3 luni de muncă
asiduă şi-a deschis propriul său salon de coafură. A muncit ca un rob, dar a considerat că merită
pentru a-şi împlini visul.
Când au aflat părinţii şi mai ales soţia sa, au făcut o criză : “Cum să spun că soţul meu e frizer ?”
Deşi ştia de această pasiune a lui, credea că îi va trece, la fel cum credeau şi părinţii săi. În aceeaşi
seară ea şi-a luat lucrurile şi a plecat înapoi la casa părintească, iar apoi i-a trimis prin poştă
înştiinţarea de divorţ.
Dar lui nu-i păsa : era în sfârşit un om liber şi fericit ! Pentru el zâmbetul încântat pe care-l vedea
în oglindă, când termina de aranjat o clientă, reprezenta cea mai mare mulţumire. Deocamdată, aş
spune eu (deoarece în timp se va convinge că doar cariera nu-i va aduce împlinirea mult visată ;
omul are nevoie şi de o familie care să-l aştepte cu braţele deschise când se întoarce de la serviciu !)
se simte un om realizat. Cariera îţi poate oferi o împlinire, dar numai de moment, pentru că în timp
nu este capabilă să-ţi ofere dragostea de care o fiinţă umană are atâta nevoie.
“Bine, ar spune cineva, dar soţia sa nu l-a înţeles şi nu l-a iubit destul şi de-aceea l-a părăsit !”
Sunt de-acord cu dvs., că acesta nu reprezintă un temei creştin de divorţ. Ceea ce cred însă, este că
el le-a înşelat aşteptările atât soţiei sale, cât şi părinţilor. Era cazul ca din start să pună piciorul în
prag şi să hotărască el ce vrea să facă cu viaţa sa. Astfel i-a încurcat şi pe părinţi şi pe viitoarea lui
soţie. Părinţii lui au cheltuit bani grei pentru a-l întreţine la o facultate privată, iar soţia sa a dorit să
se căsătorească cu un om de-aceeaşi profesie cu ea, cu care să lucreze pe picior de egalitate,
eventual cot la cot. Ar fi trebuit să o întrebe înainte de căsătorie : “Dacă eu aş deveni frizer, te-ai
mai căsători cu mine ?”. Dacă răspunsul ei ar fi fost afirmativ, ar fi putut merge împreună înainte şi
reciproc, în cazul unui răspuns negativ, s-ar fi despărţit încă înainte de a-şi uni destinele.
Cărţile trebuiau date pe faţă de la început. Nu e nimic rău în a-ţi urma visele şi idealurile, dar în
acest scop nu este cazul să calci peste cadavre, sau să înşeli aşteptările celor dragi. Fără încredere nu
se clădeşte o căsnicie.
Pe de altă parte, ce rost avea să cheltuie banii părinţilor la o facultate privată, dacă el nu avea de
gând să profeseze ca avocat niciodată ? Era cazul să le comunice deschis, pe faţă, ceea ce doreşte el
de la viaţă !
Nu vreau să fiu înţeleasă greşit : şi meseria de frizer este o meserie nobilă, la fel ca şi cea de
avocat ! Orice meserie devine nobilă, în momentul în care este făcută într-un mod cinstit, cu
dăruire, dar trebuie să ştii în viaţă ce drum vrei să urmezi, pentru a nu-i dezamăgi sau încurca pe
alţii. De-asemenea, era necesar să discute mai întâi cu soţia sa, înainte de a face pasul acesta, de a-şi
deschide un salon de coafură. Era cazul să-i prezinte exact planurile sale, la modul cel mai serios cu
putinţă, să se consulte cu ea, să-i ceară părerea şi să ajungă amândoi la un consens.
Într-o familie orice problemă va fi discutată şi mai ales una de asemenea anvergură, care implică o
schimbare de 1800 în viaţa unui om. În loc de aceasta, Marian a luat hotărârea singur, de parcă era
în joc numai propria-i viaţă. N-a ţinut în nici un fel cont de dorinţele soţiei sale şi i-a înşelat
aşteptările. Ba mai mult, a pus-o în faţa faptului împlinit, fără să conteze părerea ei. Astfel ea s-a
simţit trădată şi înşelată în momentul în care a aflat adevărul.
Personal m-a şocat această povestire, care demonstrează încă o dată că părinţii nu pot dirija la
nesfârşit viitorul copiilor lor. Nu îi pot determina să facă numai ce vor ei şi nici nu e drept să facă
acest lucru. Fiecare om are dreptul să-şi urmeze propriul său drum în viaţă. Dacă e bun sau rău, nu
contează părerea altora ; contează să faci ceea ce-ţi doreşti cu adevărat, cu condiţia să ştii ceea ce
alegi, după ce ai cântărit bine toate alternativele !
Cunosc personal un băiat care a urmat profesia recomandată de mama sa, dar care lui nu-i plăcea.
La terminarea facultăţii, el a ales o cu totul altă direcţie. Este vorba despre un coleg de facultate de-
al soţului meu, Sorin, care a intrat primul pe listă la Medicină şi a şi terminat facultatea cu 10. A
absolvit-o la insistenţele mamei sale, deşi el nu-şi dorea deloc să devină medic. A învăţat din
răsputeri şi a obţinut numai note de 10, pentru a-i demonstra acesteia că este capabil.
 Însă la terminarea studiilor, după ce a primit diploma, a mers direct acasă şi i-a spus mamei sale :
“Iată-mi diploma de medic. Dacă vrei poţi să o pui pe perete, ca să te mândreşti cu ea ! Începând de
astăzi eu mă fac preot, adică ceea ce-am dorit să mă fac de la început !” A urmat şi cursurile
facultăţii de teologie, pe care a făcut-o cu mare pasiune şi a absolvit-o tot cu media 10. Pentru
rezultate deosebite, la scurt timp de la angajare, a fost avansat la rangul de episcop.
Astăzi este episcop într-o altă ţară, dar este fericit că practică meseria la care a visat de când era
mic.
Revin cu o întrebare legată de experienţa relatată la începutul acestui capitol : unde greşise acel
academician, astfel încât la înmormântare era singur, fără familie şi fără prieteni ? Greşise prin
faptul că se dedicase exclusiv carierei sale şi-şi neglijase familia şi prietenii. Cariera în general, dar
mai ales ambiţia de a ajunge pe cele mai înalte culmi omeneşti, îţi vor înghiţi cam tot timpul. Ziua
are tot 24 de ore şi dacă eşti şomer şi dacă eşti academician. Problema este cum îmi petrec timpul
alocat ?
Dacă voi investi prea mult în carieră, nu-mi va mai rămâne prea mult timp pentru familie. Şi
reciproca este perfect valabilă ! Important este să ştiu să le echilibrez pe cele două.
În general, cei care au ajuns pe înalte culmi profesionale, nu au acordat prea mult timp familiei.
Ca să fii un Einstein, un Eminescu, o Curie, nu e deloc uşor. O astfel de carieră cere destule
sacrificii, încât aceşti oameni rar dacă au avut o viaţă personală. S-au sacrificat pe altarul ştiinţei, al
artei şi au devenit celebri (din păcate, mulţi dintre ei postum !), dar fiţi siguri că acest lucru nu le-a
adus fericirea mult visată.
Omul este o fiinţă socială, afectivă, care are nevoie imensă de iubire, acceptare şi sprijin din
partea unei familii. Familia nu are preţ ! Ea nu poate fi sacrificată pe altarul carierei. Cine a făcut
astfel, ajunge în faţa mormântului singur, fără rude sau prieteni şi nimeni nu-l mai plânge. Rămâne
să trăiască doar în conştiinţa urmaşilor prin intermediul operelor lor, în vreme ce ei vor trăi şi vor
muri având sufletul gol. Mor singuri şi izolaţi, fără să cunoască vreodată liniştea şi dragostea unui
cămin.
Pentru a nu sfârşi capitolul de faţă într-o notă pesimistă, doresc să afirm că există o soluţie. Dacă
există o ordine corectă a priorităţilor în viaţa ta (Dumnezeu, familia şi apoi cariera / afacerea), cu
siguranţă că nu vei greşi. Vei reuşi să ai şi familie şi carieră şi vei putea fi mulţumit de amândouă.