Ion Creangă îşi aminteşte cu mult drag şi cu inima plină de bucurie, de

locul naşterii sale;de casa părintească din Humuleşti, de frumuseţea

copilăriei. În vremea aceea era vesel, şturlubatic şi copilăros. Mama sa era
plină de minunăţii, i-a crescut, atât pe el cât şi pe fraţii lui, cu multă dăruire
şi învăţăminte bune. Însă când mama nu mai putea de obosită, căci tata
venea tot noaptea târziu de la lucru, iar noi, băieţii ne-ntreceam în
năzdrăvănii...ne alegeam cu o „mamă de bătaie“, de „ne mergeau fulgii“.
Seara ne luam la hârjoană că biata mama nu putea adormi de atâta
gălăgie... De Sfântul Vasile am plecat cu câţiva băieţi din sat cu pluguşorul,
împotriva voinţei tatei. Ne-am întors, răbigiţi de frig şi hămisiţi de foame, am
fost alungaţi şi de popa Oşlobanu şi de nevasta lui Vasile Aniţei.
Într-o zi de vară, aproape de Moşi, Nică se furişează din casă şi se duce la
Moş Vasile, unchiul său să fure nişte cireşe. Odată ajuns acolo o întâlneşte
numai pe mătuşa Mărioara şi prefăcându-se necăjit că vărul Ion nu-i acasă,
îşi salută mătuşa şi dă să plece acasă, dar se trezeşte în cireşul femeii şi
începe să-şi care cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau. La scurt
timp după asta vine şi mătuşa Mărioara şi îl prinde în cireş. Mătuşa îl
ameninţă, Nică reuşeşte să coboare din cireş şi o ia la fugă prin cânepă,
mătuşa Mărioara după el, şi tot aşa, până ce doboară toată cânepa la
pământ. Spre norocul lui Nică, mătuşa Mărioara se împiedică şi cade la
pământ, iar acesta reuşeşte să sară gardul şi ajunge acasă. În ziua aceea
a fost foarte cuminte dar s-a ales cu o bătaie din partea tatălui, care a
trebuit să plătească toată paguba.
Într-o dimineaţă mama îl trezeşte pe Nică chiar înainte de răsăritul
Soarelui, pentru a-l trimite cu mâncare la oameni în ţarină. Mama îi tot
ameninţa pe copii, că îi spurcă pupăza din teiul bătrân şi scorburos de pe
coasta dealului lui Moş Andrei, dacă dorm târziu dimineţile. Pupăza era
ceasornicul satului. Astfel pleacă Nică cu mâncare în ţarină, dar se abate
din drum la pupăza din tei, cu gândul de a o prinde îi strica ouăle şi după
ce o cotonogeşte bine o închide cu o lespede în scorbură. La întoarcerea
din ţarină, ia pupăza şi o ascunde în podul casei. Dar oamenii din sat
observă lipsa ei, nu mai are cine să-i trezească la lucru. Mătuşa Măriuca
vine la Smaranda să-i zica că Nică ar fi luat pupăza din tei. Acesta cum
aude ia pupăza pe furiş, şi – o duce la târg s-o vândă. Acolo, un moşneag
se arată interesat de pupăză, o ia din mâna copilului şi îi dă drumul. Nică
scapă basma curată iar oamenii din sat sunt bucuroşi că în dimineaţa zilei
următoare aud din nou: „Pu-pu-pup! pu- pu – pup!“. Într-o zi Smaranda îl
roagă pe Nică să o ajute. El promite să stea acasă, dar în gândul lui
plănuieşte să plece la scăldat. Smaranda văzând că băiatul nu mai este
acasă se duce la baltă şi-l vede tolănit în pielea goală pe nisip. Ea aşteaptă
să intre în apă, apoi îi ia toate hainele. Nică se gândeşte cum să ajungă
acasă fără haine. O ia prin păpuşoi, prin grădinile oamenilor, îl latră câinii,
apoi ajunge cu chiu cu vai în ograda casei sale. După această întâmplare,
Nică devine ascultător şi harnic până când, impresionată, Smaranda îl
iartă.