 PARTEA I

În prima parte autorul ne povestește cum părinții se certau din cauza lui. Mama sa,
Smaranda, voia neapărat să-l dea la școală ca să ajungă preot iar tatăl său nu voia
spunând că nu are bani pentru asta. Situația s-a schimbat  într-o duminică, când a venit în
vizită David Creangă, bunicul lui Nică. Acesta a spus că îl ia pe băiat și îl va duce la
școală, la Broșteni. David le-a explicat că e bine să știi carte și că este păcat de omul
neînvățat. Pe lângă aceasta, Creangă ne mai povestește și alte întâmplări.

Caprele Irinucăi –  După ce bunicul David îl duce pe Nică și pe încă un tovarăș de-al lui
la Broșteni, acesta i-a cazat la o femeie, Irinuca. Casa ei era o cocioabă veche iar  pe
lângă aceasta, ea mai avea un țap și două capre care erau slabe și râioase. Acestea
dormeau în tinda casei. Bărbatul și fata Irinucăi lucrau la pădure toată săptămâna. La
școală cei doi băieți au mers bine în afara faptului că profesorul a poruncit unui om să-i
tundă la piele pe cei doi, că aveau plete. După ce trecu iarna, în primăvară băieții s-au
trezit plini de râie de la caprele Irinucăi. Cei doi s-au uns cu leșie, au stat la soare și apoi
au intrat să se scalde în Bistrița. Dar cu toate acestea încă nu au scăpat de râie. Într-o zi,
când Irinuca era dusă prin sat, băieții  s-au suit pe munte, mai sus de casa ei, și au urnit o
stâncă din locul ei astfel încât să se ducă la vale. A dărâmat gardul și casa Irinucăi, a făcut
bucăți o capră și s-a numai în Bistrița. Speriați, copiii și-au luat lucrurile și au pornit la
drum spre Pipirig. Uitând de râie și de bucuria pe care i-o făcuseră Irinucăi, cei doi s-au
bucurat de vreme, cât a fost frumoasă. La un moment dat a pornit o vijelie cumplită
urmată de o ninsoare cum se cade. Au înnoptat în munți, dogoriți de flacăra unui foc
uriaș. A doua zi, spre seară, au ajuns la bunicul David din Pipirig. Bunica i-a poftit la
masă și apoi i-a vindecat de râie ungându-i cu unsoare de mesteacăn. Peste câteva zile a
aflat și bunicul despre paguba Irinucăi, pentru care a plătit patru galbeni. În sâmbăta
Paștilor a ajuns și Nică acasa la ai săi, în Humulești. Nică nu fost deloc bucuros deoarece
au râs toate fetele de el, văzându-l tuns de tot.

Calul Bălan și Sf. Nicolae – Autorul își amintește cu drag de meleagurile natale și de
oamenii gospodari din jurul său. Un loc aparte îl ocupă părintele Ioan, om bun și vrednic.
El a înfrumusețat cimitirul și a construit o chilie pentru școala satului. Împreună cu bădița
Vasile, dascălul bisericii, părintele a mers prin sat și i-a îndemnat pe oameni să-și dea
copii la școală. Astfel s-au adunat o mulțime de băieți și fete, dornici de carte dar și de
năzdrăvănii. Ca să-i liniștească, părintele Ioan a adus la școală un scan numit Calul Bălan
și un bici numit Sf. Nicolae.  Prima pedepsită a fost chiar Smărăndița popii, o copilă
ageră și zdravănă care întrecea pe toată luma. Când părintele a descoperit că băieții aveau
ceasloavele murdare, pline de muște moarte, i-a poftit pe toți să încalece pe Calul Bălan
și să-și ia răsplata. Dar ca să-i îmbuneze pe copii, le aducea colaci de la biserică și cum
bădița Vasile, învățătorul, era om de treabă toate mergeau strună.
  PARTEA a II-A

În această parte scriitorul narează câteva din întâmplările foarte cunoscute ale copilăriei
sale: La cireșe, Pupăza din tei, La scăldat.

La cireșe – Într-o vară prin luna iunie Nică se hotărăște să se ducă la moș Vasile, fratele
cel mare al tatălui său pentru a fura cireșe. S-a dus la el acasă și s-a prefăcut că îl caută pe
vărul lui, Ion, ca să meargă la scăldat. Mătușa Mărioara i-a spus că e plecat cu tatăl său la
adus de sumani. Bucuros de cele auzite, Nică își ia rămas bun de la mătușă, după care se
strecoară în grădina casei și se urcă în cireș. A început să-și umple cămașa cu cireșe până
când l-a văzut mătușa Mărioara cu o jordie în mână. Atunci, repede, băiatul sare repede
din pom direct în stratul de cânepă. Mătușa a început să fugă și ea tot prin cânepă. Într-un
moment în care mătușa se împiedică și cade, băiatul sare gardul casei și fige acasă. Spre
seară a venit moș Vasile împreună cu vornicul și paznicul la părinții lui Nică pentru a
cere daune pentru cânepă și cireșe. La sfârșit băiatul primește o bătaie zdravănă de la tatăl
său pentru stricăciunile produse de el.

Pupăza din tei – Sătul să fie trezit în fiecare zi cu noaptea în cap, Nică îi puse gând rău
unei pupeze care era ceasornicul satului. Pasărea avea ciubul într-un tei din curtea lui moș
Andrei, unchiul băiatului. Într-o zi, când mama îl trimise cu de mâncare la țiganii pe care-
i aveau la sapă, Nică se gândi să fure pupăza. Se urcă în copac, găsi scorbura dar nu reuși
să o prindă decât la întoarcere. Duse pupăza acasă și o ascunse în pod. După ce apare
mătușa Măriuca, supărată foc și îi spuse Smarandei că Nică a furat pasărea, copilul,
speriat, fuge cu pupăza la târg. Acolo încearcă să o vândă, dar un moș cu vițica de funie a
luat-o și i-a dar drumul. Pasărea a zburat direct în teiul ei și a început să cânte din nou.
Băiatul, de frică să nu-l prindă tatăl său la târg, fugi acasă și stătu cuminte toată ziua.
După ce pupăza începu din nou să cânte trezind oamenii dimineața, mama lui Nică face
masă mare și o chemă și pe mătușa Măriuca. Cele se împăcaseră iar Nică scăpă basma
curată.

La scăldat – În acest episod este vorba de Nică, care pleacă la scăldat, fără să asculte de
mama sa. Deși aceasta l-a rugat să legene copilul deoarece ea avea o mulțime de alte
treburi: de țesut, de cusut, de făcut mâncare; băiatul sta pe gânduri. A stat el o vreme, dar
era așa de cald și senin că nu putu rezista și a fugit la baltă, la scăldat. Când își dădu
seama că Nică a fugit, mama lui a început să-l strige cât se poate de tare. Aceasta a lăsat
totul baltă și a plecat la baltă după băiat, că știa că acolo s-a dus. Nică stătea în pielea
goală întins pe nisip, apoi într-un picior, arunca cu piuetre în apă și la urmă sărea să el și
se scufunda. În tot acest timp mama sa l-a privit cum petreceam, după care s-a furișat și i-
a luat hainele și l-a lăsat acolo în pielea goală. Fetele de pe la râu, văzând asta, au început
să râdă de el. Într-un târziu, când fetele erau ocupate cu clătitul pânzelor în apă, Nică a
luat-o la fugă spre casă, luând-o prin grădinile  oamenilor ca să nu-l vadă cineva. Ajuns în
grădina lui, băiatul a mers prin porumb până la gardul ogrăzii. Acolo își vede mama cum
alerga să facă trabă, când afară când afară, când în casă. Nică și-a făcut curaj și a sărit în
ogradă. Apoi i-a luat cu silă mâna mamei și a sărutat-o, i-a cerut iertare și i-a zis să-i facă
ce-o vrea, numai să-i dea de mâncare, că moare de foame. Mamei i-a fost milă și ia dat să
mănânce dar i-a spus că încă nu-l va ierta. Băiatul a promis să nu mai iasă din cuvântul ei
și a început să o ajute la treburile casei.

 PARTEA a III-A

În această parte autorul își descrie  satul natal și împrejurimile acestuia și amintește de
istoria acelor locuri. Nică urmează cursurile Școlii Domnești din Târgu Neamț și apoi pe
cele de la Școala de Catiheți din Fălticeni. În perioada următoare urmează procesul de
formare al băiatului din punct de vedee social în relațiile cu colegii de școală, cu vărul
Ion sau cu Pavel Ciubotarul. Acesta îi ține pe băieți în gazdă pe timpul cursurilor. Aici,
cei doi, își aduceau mâncare de acasă iar iarna se îngrijeau de lemne de foc. Autorul
amintește și de prietenul lui Trăsnea pentru care gramatica era de neînțeles. Nică mai
povestește  și de serile  petrecute la crâșmă împreună cu prietenii lui, unde mâncau
plăcinte și găini fripte, beau vin și se distrau pe cinste.

 PARTEA a IV-A

În ultimul capitol al romanului, autorul ne prezintă plecarea sa la Seminarul de la Socola.

Dar el nu vroia să plece că satul natal era tot ce îi este mai drag lui.  Nică a tot încercat
să-și convingă mama să nu plece dar nu reușea. Acesta pleacă trist și cu ochii înlăcrimați
împrună cu Zaharia lui Gâtlan, un alt băiat obligat să plece la Socola. Pe cei doi copii îi
duce Luca Moșneagu’, un vecin, cu căruța trasă de doi cai. Pe tot parcursul călătoriei cei
doi se tot gândeau la la satul natal, la călugărie, tot felul de lucruri. Ajungând în Valea
Pășcanilor, moș Luca începe să le povestească băieților cum este viața la câmp. După un
popas de o noapte, cei trei se întâlnesc cu niște drumeți care mergeau și ei spre Iași.
Trecând pe la Păcurari, unii oameni au început să râdă iar alții să-și bată joc. Într-un
târziu, în aceea noapte au ajuns la Socola. Moș Luca a tras căruța la umbra unui plop
înalt, iar atunci cei doi băieți văzură o mulțime de dascăli și preoți care îți mărturiseau
păcatele. Vezi la linkul :
* Ion Creanga - Amintiri din copilarie Parts I & II
- http://www.youtube.com/watch?v=2lK60gnunLQ

* Ion Creanga - Amintiri din copilarie Parts III & IV

- http://www.youtube.com/watch?v=9-nYbsGHS90

Bildungsromanul
Opera Amintiri din copilărie, de Ion Creangă, apare în revista „Convorbiri
literare” astfel: în 1881, ianuarie, partea I, în aprilie partea a II-a şi în 1882,
martie, partea a III-a, ultima parte fiind publicată postum, în 1892.

Amintiri din copilărie este un roman autobiografic, romanul formării

personalităţii unui tânăr şi un bildungsroman, care prezintă procesul educaţiei
şi al experienţei dobândite de Nică, Ion Creangă fiind scriitorul care realizează
„primul roman al copilăriei ţărăneşti” din literatura noastră.

Definiţii

• Bildungsromanul este romanul devenirii, al creşterii şi formării unui personaj,

urmărit în evoluţia lui, pe fundalul unor medii sociale diferite, realizând uneori
şi un tablou al epocii. Termenul de „bildungsroman” vine din germană şi
înseamnă „roman al unei formări”.

• Amintirile sunt o specie literară epică în proză, în care autorul descrie fapte
din propria viaţă, autobiografice, impresii, întâmplări trăite, aparţinând
literaturii memorialistice. În relatarea amintirilor, expunerea se face cu
subiectivitate, artistic, fără a urmări cuprinderea întregii vieţi. Se prezintă cu
discontinuitate anumite momente din viaţa scriitorului. Termenul „amintiri” vine
de la verbul „a aminti” şi înseamnă „a aduce în memorie”.

Tema

Romanul Amintiri din copilărie are ca temă evocarea vieţii satului românesc

din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi anume a satului Humuleşti, cu
oamenii lui „gospodari tot unul şi unul”, mediu social în care Nică evoluează
de la copilărie la adolescenţă. Întâmplările şi evenimentele nu sunt relatate
într-o ordine cronologică, ci sunt selectate fapte ce devin momente de
referinţă în conturarea eroului, a „copilăriei copilului universal”. (George
Călinescu)

Ion Creangă

Operă a maturităţii scriitoriceşti a lui Creangă, Amintirile aduc în atenţie o

galerie bogată de figuri omeneşti, o serie de întâmplări povestite cu umor, ce
sunt posibile oriunde şi oricând, urmărind evoluţia lui Nică a lui Ştefan a
Petrei, nu neapărat în ordine cronologică, de la copilărie până la tinereţe.

Opera este epică, principalele modalităţi de expunere sunt naraţiunea şi

dialogul, iar personajele sunt numeroase şi participă în mod diferit la
desfăşurarea acţiunii. Întâmplările sunt narate la persoana I de către autor, din
perspectiva omului matur, care se întoarce în copilărie prin intermediul
amintirii (prin memorie afectivă), deoarece opera a fost scrisă de Creangă în
ultima parte a vieţii sale. Dintr-o altă perspectivă, povestirea păţaniilor şi a
faptelor relatate este făcută de Nică, aflat la vârsta copilăriei, care este în
acelaşi timp personaj al acţiunii.

Structura operei şi construcţia subiectului

Partea I

Prin naraţiunea la persoana I, Ion Creangă, adult, începe povestirea

amintirilor din propria copilărie, a întâmplărilor petrecute cu mult timp în urmă
într-un spaţiu drag, satul natal Humuleşti: „Stau câteodată şi-mi aduc aminte
ce vremi şi ce oameni mai erau prin părţile noastre, pe când începusem şi eu,
drăgăliţă-doamne, a mă rădica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul
Humuleşti, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în
trei părţi care se ţin tot de una: Vatra Satului, Delenii şi Bejenii”.

Aşadar, încă de la început, naratorul fixează locul, satul Humuleşti şi timpul,

vârsta fericită a copilăriei. Naratorul continuă evocarea universului mirific al
Humuleştilor, „sat mare şi vesel, […] sat vechi răzăşesc, întemeiat în toată
puterea cuvântului, cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete
mândre care ştiau învârti şi hora, dar şi suveica […] cu biserică frumoasă şi
nişte preoţi şi dascăli şi poporani ca aceia, de făceau mare cinste satului lor”.

Şcoala din Humuleşti

Şcoala ridicată „prin osârdia” preotului Ioan Humulescu adunase o mulţime de

băieţi şi fete, printre care se afla şi Nică, „un băiat prizărit, ruşinos şi fricos şi
de umbra mea”. Copiii nu înţeleg rostul şcolii, sunt îndărătnici şi de aceea
părintele Ioan, „om vrednic şi cu bunătate”, le aduce ca „dar de şcoală nouă”,
pentru a-i sili spre învăţătură, „Calul Bălan” şi pe „Sf. Nicolai”. „Calul Bălan”
era un „scaun nou şi lung”, iar „sfântul Nicolai” fusese botezat, după hramul
bisericii, un „biciuşor de curele, împletit frumos” de moş Fotea, cojocarul
satului.

Preotul a instituit regula ca, în fiecare sâmbătă, elevii să fie ascultaţi la lecţiile
predate în săptămâna respectivă, apoi să încalece pe Calul Bălan şi să fie
„mângâiaţi” cu sfântul Nicolai, în funcţie de greşelile făcute. Smărăndiţa, fiica
preotului, izbucneşte în râs la auzul grozavei prescripţii şi este imediat poftită
pe Calul Bălan, deşi fata „plângea ca o mireasă, de sărea cămeşa de pe
dânsa”. Ca urmare, toţi şcolarii s-au apucat să înveţe „şi treaba mergea
strună”.

Filele ceaslovului fiind „cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele (…) câte
zece-două zeci de suflete prăpădeam deodată”, aşa că, văzând părintele foile
însângerate, „ne pofti pe fiecare la Bălan şi ne mângâia cu sfântul ierarh
Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi a cuvioşilor bondari”.
Într-o zi, primarul scoate oamenii la reparat drumul, deoarece se zicea că are
să treacă vodă pe acolo. Bădiţa Vasile iese cu elevii ca să dea o mână de
ajutor. Această acţiune nu fusese decât un pretext pentru a-i lua pe flăcăi în
armată, pe care-i prindeau cu arcanul, le puneau cătuşe şi-i duceau la Piatra
Neamţ.

Bădiţa Vasile, învăţătorul, a fost „prins la oaste” şi, în zadar umbla părintele
Ioan să găsească alt dascăl, unul ca „bădiţa Vasile, cuminte, harnic şi ruşinos
ca o fată mare” n-a mai aflat. Pentru a urma şcoala, Nică este împins de
mama sa, Smaranda, care „era în stare să toarcă în furcă şi să învăţ mai
departe”, deşi Ştefan a Petrii era de părere că „dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi
[…], n-ar mai ave cine să ne tragă ciubotele”.

Şcoala de la Broşteni

Bunicul dinspre mamă, David Creangă, îi duce pe Nică şi pe Dumitru la

şcoala lui Alecu Baloş din Broşteni; acum suferă copilul prima ruptură de vatra
satului. Călătoria a avut loc într-o dimineaţă de iarnă, în care „era un pui de
ger de crăpau lemnele” şi-l transportă pe Nică într-o lume complet nouă,
necunoscută, căreia copilul nu i se adaptează deloc, având loc o serie de
întâmplări inedite: căderea în Ozana; tăierea pletelor; locuirea în gazdă la
Irinuca, unde se umple de râie căprească; dărâmarea bordeiului Irinucăi; fuga
înapoi acasă cu pluta pe Bistriţa.

În ziua de Paşti, Nică a cântat la biserică „îngerul a strigat!”, învăţată la şcoala

din Broşteni, spre uimirea tuturor celor din Humuleşti. Dar faptul că fusese
tuns chilug este un prilej de distracţie pentru fetele „mai drăcoase”, care
strigau după el „Tunsul felegunsul, / Câinii după dânsul!”.

Partea a II-a

Partea a II-a începe sentimental, cu un lirism nostalgic: „Nu ştiu alţii cum sunt,
dar eu când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din
Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt de
crăpau mâţele jucându-se cu ei, […] parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie.
[…] Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul
în turbarea sa”.

Aducerile aminte reînvie chipul mamei sale care, cu adevărat că „ştia a face
multe şi mari minunăţii”, despre întâmplările copilăriei: „Hai mai bine despre
copilărie să povestim, căci ea singură e veselă şi nevinovată”. După o ploaie
îndelungată, mama îl îndemna pe Nică să râdă la soare ca să se îndrepte
vremea, iar naratorul comentează cu umor, prin autopersiflarea,
supraaprecierea: „Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face”. În această
parte, naratorul povesteşte întâmplări celebre şi de referinţă pentru copilăria
lui Nică a lui Ştefan a Petrei, episoade cunoscute sub numele de „la cireşe”,
„pupăza din tei”, „la scăldat”.
Prin adresare directă, personajul narator îndeamnă cititorul să ia aminte la
întâmplările copilăriei: „Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea
singură e veselă şi nevinovată”. Poate că nicio altă operă literară nu defineşte
mai bine joaca din vremea copilăriei, aşa cum este ea conturată în Amintiri, ca
perioadă lipsită de griji, când neajunsurile şi greutăţile nu au pentru copii
niciun fel de importanţă.

Singura preocupare la această vârstă fericită este, aşadar, joaca, inventată şi

imitativă: „Copilul încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal
de cei mai straşnici, pe care aleargă cu voie bună, şi-l bate cu biciul, şi-l
struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ia auzul, şi
de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mânia în toată
puterea cuvântului. Nepăsători faţă de oboseala părinţilor, copiii făceau
gălăgia cea mai mare tocmai când mama voia să se odihnească puţin sau le
ardea dejoacă în toiul nopţii, când tatăl se întorcea îngheţat de la pădure. Cu
toate acestea, proverbul rostit de Ştefan este un argument în plus pentru
„copilăria copilului universal”, pentru vârsta fericită a oricărui om: „Dacă-i copil,
să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să citească…”.

Smaranda îi povesteşte, amuzată, bărbatului ei „câte drăcării le vin în cap”:

Zahei şi Ion se joacă imitând toaca de la biserică şi cântatul preotului, cu un
text original şi plin de umor: „Doamne miluieşte, popa prinde peşte”. Tatăl ia
apărarea copiilor şi o ironizează pe Smaranda: „tot eşti tu bisericoasă de s-a
dus vestea; încaltea ţi-au făcut şi băieţii biserică aici, pe loc”. Seara târziu,
după ce mama le făcea „câte-un şurub, două prin cap” ori le dădea „câteva
tapangele (lovituri date cu palma)copiii adormeau, dar dimineaţa o luau de la
început, că vorba ceea: „Pelea rea şi răpănoasă, ori o bate, ori o lasă”.

La cireşe

Într-o zi de vară, lui Nică i se face poftă de cireşe şi se hotărăşte să se ducă la

fratele tatălui său, moş Vasile, care avea un „cireş văratec” ea să fure cireşe.
Băiatul se furişează din casă şi plănuieşte ca mai întâi să întrebe de vărul lui,
Ion, prefăcându-se că venise să-l ia la scăldat. Află de la mătuşa Mărioara că
Ion era dus cu tatăl lui la Condreni, aşa că îşi ia rămas bun şi se preface că
pleacă. Bucuros că nu-şi găsise vărul acasă, Nică se strecoară pe furiş „în
cireşul femeii” şi începe a „cărăbăni la cireşe în sân, crude, coapte, cum se
găseau”.

Mătuşa Mărioara îl zăreşte în cireş, se enervează îngrozitor şi, pentru că

băiatul nu se dădea jos din pom, începe să arunce în el cu bulgări de pământ.
Speriat, Nică sare, pe neaşteptate, chiar în „nişte cânepă care se întindea de
la cireş înainte, şi era crudă şi până la brâu de înaltă”. Mătuşa Mărioara
începe să-l alerge pe băiat prin cânepă, „şi eu fuga şi ea fuga, şi eu fuga şi ea
fuga, până ce dăm cânepa toată palanca (culcată) la pământ”. Drept urmare,
cele zece-douăsprezece prăjini de cânepă „frumoasă şi deasă cum îi peria”
au fost complet distruse. Sprinten, Nică sare peste gard, se duce acasă şi
este „foarte cuminte în ziua aceea …”.

Seara, a venit la Ştefan a Petrei să reclame paguba moş Vasile, însoţit de

vornic (primar) şi-i impută cânepa şi cireşele. Moş Vasile era un „cărpănos ş-
un pui de zgârie-brânză ca şi mătuşa Mărioara”, pentru că a tunat şi i-a
adunat. Nică primeşte „o chelfăneală” zdravănă de la tatăl său pentru
stricăciunea făcută şi pentru banii plătiţi ca despăgubire. Drept urmare, Nică
învaţă din această păţanie că „Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu
furtuşag” şi-i era ruşine să mai dea ochii cu băieţii şi fetele din sat, mai ales
duminica la biserică şi la horă.

Pupăza din tei

Nică nu sfârşise bine ruşinea cu cireşele, că face altă boacănă şi mai mare.
Într-o dimineaţă, Smaranda îl trezeşte pe Nică înainte de răsăritul soarelui,
când era somnul mai dulce, ca să nu-l spurce „cucul armenesc” şi să-i meargă
prost toată ziua. Toată vara pupăza cânta dis-de-dimineaţă „de vuia tot satul”.
Smaranda îl trimite pe Nică să ducă mâncare oamenilor angajaţi la prăşit,
tocmai în Valea Seacă, aproape de Topoliţa. În drumul spre ţarină, băiatul se
abate pe la teiul în care îşi avea pupăza cuib scorbura, se urcă în copac, bagă
mâna în scorbură, prinde pupăza şi, pentru că nu mai văzuse niciodată o
astfel de pasăre, se sperie şi-o scapă. Pune în gura scorburii o lespede, duce
apoi mâncarea lingurarilor, cărora „li se lungise urechile de foame”.

La întoarcere, Nică scoate pupăza din scorbură, ajunge cu ea acasă, o leagă

de un picior şi o ascunde în pod, într-o putină. După două zile, vine mătuşa
Măriuca la Smaranda şi-l acuză pe Nică de furtul pupezei, fiind foarte mâhnită
că nu mai are cine-i trezi dis-de-dimineaţă. Speriat să nu fie demascat, Nică ia
pupăza din pod şi se duce cu ea la iarmaroc, cu gând s-o vândă. Ajuns în
târg, băiatul se plimba „ţanţoş printre oameni de colo până colo”, până când
se apropie de el „un moşneag nebun”, care-l întreabă dacă este de vânzare
„găinuşa ceea”.

Luând-o în mână ca „s-o drămăluiască”, moşul dezleagă pupăza, care „zbrr!

pe-o dugheană”, apoi ia drumul în zbor spre Humuleşti. Foarte supărat, Nică îl
ia pe moşneag de piept, pretinzându-i bani pentru pasărea care scăpase din
mâinile lui. Moşul îl recunoscuse însă pe băiat şi-l ameninţă că o să-l spună
lui Ştefan a Petrei, pe care, de altfel, tocmai îl văzuse umblând prin târg.
Auzind acestea, Nică se furişează printre oameni şi o ia la fugă spre
Humuleşti, uitându-se înapoi cu frică şi bucuros că scăpase de moşneagul
buclucaş.

Ajuns acasă, fraţii îi spun că părinţii sunt plecaţi la târg, iar mătuşa Măriuca
ridicase tot satul din pricina pupezei. Dar tocmai atunci, se aude pupăza, care
cânta „pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup!” şi a doua zi mătuşa Măriuca îi
spunea Smarandei cu indignare, ce răi sunt oamenii, care vorbesc vrute şi
nevrute şi acuză persoane nevinovate.

La scăldat

Într-o zi călduroasă de vară, aproape de sfântul Ilie, Smaranda avea „o

mulţime de trebi” şi-l roagă pe Nică, cel mai mare dintre fraţi, s-o ajute. Ea îi
promite, drept răsplată, să-i cumpere de la Fălticeni o pălăriuţă şi un chimir.
Nică promite să stea acasă, dar în gândul lui plănuieşte să plece la scăldat,
deoarece „era un senin pe ceriu şi aşa de frumos şi de cald afară, că-ţi venea
să te scalzi pe uscat ca găinile”.

Smaranda, văzând că băiatul nu mai este acasă, se duce la baltă şi-l vede
tolănit în pielea goală pe nisip. Ea aşteaptă să intre în apă, apoi îi ia toate
hainele, îl lasă în pielea goală şi-i zice cu mâhnire: „îi veni tu acasă,
coropcarule (vagabond), dacă te-a răzbi foamea, ş-apoi atunci vom avea altă
vorbă”. Fetele care erau la scăldat au început a-şi da coate şi a chicoti,
amuzându-se despre cele întâmplate. Nică se gândeşte cum să facă să
ajungă acasă fără haine, o ia prin păpuşoi (porumb\ prin grădinile oamenilor,
îl latră câinii, apoi ajunge, cu chiu şi vai, în ograda casei sale.

Nică se uita cu milă la mama lui, „cum se dă în vânt după trebi”, se apropie
umil, îi ia mâna s-o sărute şi-o roagă scâncind: „Mamă, bate-mă, ucide-mă,
spânzură-mă, fă ce ştii cu mine; numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de
foame!”. După întâmplarea asta, Nică devine ascultător şi harnic „ca o fată
mare”, până când, impresionată, Smaranda îl iartă şi băiatul lăcrimează de
bucurie, dar şi din cauză că-l mustra cugetul pentru supărarea pricinuită
mamei.

Finalul acestui capitol este memorabil prin celebra autoironie: „Ia, am fost şi
eu în lumea asta un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti,
care nici frumos până la 20 de ani, nici cu minte până la 30 şi nici bogat până
la 40 nu m-am făcut. Dar şi sărac, ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de
când sunt, niciodată n-am fost”.

Partea a III-a

Partea a III-a începe cu un monolog dialogat al autorului cu propriul său cuget

încărcat de aceeaşi autoironie: „Nu mi-ar fi ciudă încaltea când ai fi şi tu ceva
şi de te miri unde, îmi zice cugetul meu”, prilej cu care Creangă descrie satul
Humuleşti şi împrejurimile acestuia, făcând referiri şi la istoria acestor locuri,
cu domnitorii şi mitropoliţii ce „s-au rânduit la scaunul Moldovei” şi care „au
trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti”.

Nică este acum adolescent, urmează cursurile Şcolii Domneşti din Târgu
Neamţului, apoi pe cele de la Şcoala de Catiheţi din Fălticeni. Desprinderea
de sat se realizează pentru o perioadă mai lungă, urmărind procesul formării
lui Nică, raporturile lui cu viaţa socială, cu noii colegi de şcoală, între care Ion
Mogorogea, vărul său, Gâtlan, Trăsnea, Oşlobanul, împreună cu care stătea
în gazdă la Pavel Ciubotarul, unde îşi aduceau merinde de acasă şi se
îngrijeau iarna de lemne de foc.

Accentele ironice se îndreaptă, în acest capitol, spre „fabrica de popi” din

Fălticeni, spre deprinderile necinstite ale unor membri ai tagmei preoţeşti sau
monahale, spre manualele şcolare aride şi spre învăţarea mecanică, un
„cumplit meşteşug de tâmpenie”, care dau tabloului o imagine realistă asupra
şcolii româneşti din acea perioadă .

Partea a IV-a

Partea a IV-a debutează prin exprimarea tristeţii eroului care, „în toamna
anului 1855”, este silit să -şi părăsească satul natal pentru a merge la
seminarul de la Socola: „Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la
munte strămutat la câmp şi pruncul dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu
mă dam eu dus din Humuleşti când veni vremea să plec la Socola după
stăruinţa mamei”. La începutul acestui capitol se fixează timpul desfăşurării
acţiunii, toamna anul 1855 şi spaţiul, satul Humuleşti. Nică se simte puternic
legat de „Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul”, de familia lui şi
de obiceiurile tradiţionale ale satului natal, care făceau să-i salte inima de
bucurie.

Nică lua parte cu însufleţire la şezătorile, clăcile, horele şi toate petrecerile din
sat, ştia cântecele lui Mihai scripcariul (lăutarul)pe care toţi băieţii le fredonau
cu veselie, de parcă tot anul ar fi fost zi de sărbătoare. Cu umorul său
binecunoscut, Creangă apelează la o zicătoare care le plăcea humuleştenilor
şi pe care o spuneau cu voioşie: „Să dea D-zeu tot anul să fie sărbători şi
numai o zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă”. La toate minunăţiile
acestea ar fi trebuit să renunţe Nică, dacă era silit să se ducă la Socola şi pe
el nu-l lăsa „pârdalnica (afurisita, blestemata)de inimă” să plece printre străini
şi să-şi părăsească prietenii şi satul natal.

Dorinţa Smarandei este ca băiatul ei să devină popă şi de aceea insistă ca el

să plece la Seminarul de la Socola. Ca să-l convingă, mama argumentează
că va merge împreună cu Zaharia lui Gâtlan şi-i va duce până acolo moş
Luca, megieşul (vecin)lor, „cu căruţa cu doi cai ca nişte zmei”. Nică încearcă
să scape, ameninţând că o să se îmbolnăvească de dorul mamei, că o să
moară printre străini, îi dă exemple de alţi băieţi care se lăsaseră de
învăţătură, dar totul este în zadar. Când băiatul îi spune că atâţia oameni
trăiesc „fără popie”, mama îl ameninţă cu facăleţul, considerând că se
sclifoseşte.

Smaranda se plânge lui Ştefan a Petrei de îndărătnicia lui Nică, dar acesta
are argumentul banilor, pe care nu-i culege din pomi, „de la trunchi, ca
surcelele”. Tatăl se gândeşte şi la cei şase copii care rămân acasă şi care
trebuie întreţinuţi, dar consideră că poate s-o alege ceva bun de Nică şi
„vreodată va fi şi el sprijin pentru iştialalţi”.

Părăsirea satului constituie dezrădăcinarea definitivă a lui Nică din universul

Humuleştilor, ieşirea din tărâmul miraculos al copilăriei şi înstrăinarea eroului
„hotărâtă cine ştie pentru câtă vreme”. Văzând că nu se poate aşeza
împotriva dorinţei părinţilor, Nică se gândeşte cu amărăciune la necazul care
venise pe capul lui. Toată noaptea de dinaintea plecării, băiatul nu poate
dormi deloc, frământându-se în fel şi chip, căutând o idee prin care să-şi
înduplece mama. În zorii zilei, Moş Luca şi venise cu căruţa şi caii înhămaţi,
aşa că Nică sărută mâna părinţilor şi îşi ia rămas bun cu ochii înecaţi în
lacrimi.

Universul în care pătrunde eroul e inferior celui din Humuleşti, începând cu

satele de câmpie şi până la „rătăcăniile de pe uliţele Iaşilor”. Sosirea la
Socola, într-un târziu, noaptea” şi rămânerea în căruţa trasă „sub un plop
mare”, deci sub cerul liber, simbolizează lumea necunoscută în care urmează
să intre Nică şi în care se simte stingher.

Finalul acestui capitol şi al Amintirilor exprimă filozofia relativităţii timpului ce

se scurge ireversibil, lăsând în urmă o viaţă bogată în trăiri şi sentimente pure.

Oralitatea stilului lui Ion Creangă

Oralitatea stilului lui Ion Creangăeste dată de impresia de spunere a

întâmplărilor în faţa unui public care ascultă şi nu cititorilor.

Modalităţi de realizare a oralităţii stilului:

• dialogul: „- Aşa a fi, n-a fi aşa, zise mama, vreu să-mi fac băietul popă, ce ai
tu? – Numaidecât popă, zise tata.”

• folosirea dativului etic: „cât mi ţi-i gliganul”;

• exclamaţii, interogaţii, interjecţii: „- Ei, ei! Acu-i acu, măi, Nică!”, „iaca”;

• expresii onomatopeice: „şi pupăza, zbrr, pe o dugheană!”;

• imprecaţii: „mânca-i-ar pământul să-i mănânce”;

• autoadresare: „Apoi lasă-ţi, băiete, satul cu tot farmecul frumuseţilor lui şi

pasă de te du în loc strein şi aşa depărtat, dacă te lasă pârdalnica de inimă!”;

• adresare directă: „Şi, după cum am cinstea să vă spun…”;

• diminutive: „drăguţă de trebuşoară”; „clăcuşoară”;

• formule specifice oralităţii: „toate ca toate”, „vorba ceea”, „de voie de nevoie”,
„vorba unei babe”;

• proverbe şi zicători: „Golătatea înconjură, iar foamea dă de-a dreptul”;

• versuri populare sau fraze ritmate: „Hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai
bine-i pare.”

• cuvinte populare, regionalisme: a foşgăi, a clămpăni, a găbui, a se trage la

carte, a boncălui etc.

Umorul în proza lui Creangă

Umorul în proza lui Creangă este dat de starea permanentă de bună

dispoziţie a naratorului, de jovialitatea, verva şi plăcerea sa de a povesti
pentru a stârni veselia „ascultătorilor”. Absenţa satirei deosebeşte, în
principal, umorul lui Creangă de comicul lui Caragiale, povestitorul având o
atitudine de înţelegere faţă de păcatele omeneşti, ba chiar făcând haz de
necaz cu optimism şi vitalitate, crezând într-o atare îndreptare a defectelor
umane.

Modalităţi de realizare a umorului

Modalităţile de realizare a umorului sunt următoarele:

• exprimarea poznaşă, mucalită, într-o şiretenie a frazei la care este imposibil

să nu te amuzi: „Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvântul de joi până mai
apoi, pentru că aşa am fost eu, răbdător şi statornic la vorbă în feliul meu;”

• combinaţii neaşteptate de cuvinte: „He, he! Bine ai venit, nepurcele”, „cinstita

de holeră”, „slăvit de leneş”;

• caracterizări pitoreşti cu ajutorul cuvintelor familiale: fetele sunt „zgâtii”,

„drăcoase”, iar băieţii sunt „ticăiţi”, „mangosiţi”, „prostălăi”, „hojmalăi”;

• vorbe de duh: „Vorba ceea: un nebun aruncă o piatră în baltă şi zece

înţelepţi n-o pot scoate”;

• autopersiflarea, supraaprecierea: „Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a

face”;

• ironia: „- Moşule, ie sama de ţine bine telegarii ceia, să nu-i ieie vântul; că
laşul ista-i mare şi, Doamne fereşte, să nu faci vro primejdie!…”;

• caracterele personajelor: Nică este leneş, comod: „Dimineaţa, până-l scoli, îţi
stupeşti sufletul. Cum îl scoli, cere demâncare. Cât îi mic, prinde muşte cu
ceaslovul şi toată ziulica bate prundurile după scăldat, în loc să pască cei
cârlani şi să-mi deie ajutor la trebi…”;

• poreclele personajelor: Trăznea, Mogorogea, moş Chioperc, Torcălău;

• situaţiile şi întâmplările în care sunt puse personajele: povestirile cu cireşele,

cu pupăza, cu scăldatul, păţaniile din timpul şcolii etc.;

• diminutive cu valoare augmentativă: „băuturică”.